Tradus și revizuit de IER (http://ier.gov.ro/)  
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI  
SECȚIA A TREIA  
CAUZA CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI  
(Cererea nr. 35555/03)  
HOTĂRÂRE  
STRASBOURG  
15 iunie 2010  
DEFINITIVĂ  
15.09.2010  
Hotărârea a devenit definitivă în temeiul art. 44 § 2 din Convenție. Aceasta poate  
suferi modificări de formă.  
HOTĂRÂREA CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI  
În cauza Ciupercescu împotriva României,  
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a treia), reunită într-o  
cameră compusă din:  
Josep Casadevall, președinte,  
Elisabet Fura,  
Corneliu Bîrsan,  
Boštjan M. Zupančič,  
Alvina Gyulumyan,  
Ineta Ziemele,  
Luis López Guerra, judecători,  
și Santiago Quesada, grefier de secție,  
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 25 mai 2010,  
pronunță prezenta hotărâre, adoptată la aceeași dată:  
PROCEDURA  
1. La originea cauzei se află cererea nr. 35555/03 îndreptată împotriva  
României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Dragoş Ciupercescu  
(„reclamantul”), a sesizat Curtea la 6 noiembrie 2003, în temeiul art. 34 din  
Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale  
(„Convenția”).  
2. Reclamantul este reprezentat de doamna Diana Hatneanu, avocată în  
București, și de Raluca Stăncescu Cojocaru, consilier juridic la Asociația  
pentru Apărarea Drepturilor Omului în România - Comitetul Helsinki  
(„APADOR-CH”). Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul  
său guvernamental, domnul Răzvan-Horațiu Radu, din cadrul Ministerului  
Afacerilor Externe.  
3. În special, reclamantul se plânge de încadrarea sa în categoria deținuți  
periculoși și de regimul penitenciar la care a fost supus, de condițiile de  
detenție necorespunzătoare, de caracterul inechitabil al procesului penal  
îndreptat împotriva sa și de interzicerea automată a exercitării drepturilor sale  
părintești.  
4. La 30 septembrie 2008 și 9 aprilie 2009, Curtea a decis să comunice  
Guvernului cererea. În conformitate cu art. 29 § 3 din Convenție, s-a hotărât,  
de asemenea, că admisibilitatea și fondul cauzei vor fi examinate împreună.  
1
HOTĂRÂREA CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI  
ÎN FAPT  
I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI  
5. Reclamantul, cadru militar în retragere, s-a născut în 1971 și locuiește  
în Giurgiu.  
A. Contextul cauzei  
6. La 11 august 2002, Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar  
Teritorial București a fost sesizat cu privire la faptul că, în noaptea de 10-11  
august 2002, persoane necunoscute au pătruns prin efracție în incinta unei  
unități militare din apropiere de București și au sustras muniție. S-a dispus  
începerea urmăririi penale in rem.  
7. La 6 noiembrie 2002, o grenadă a fost detonată în fața Liceului Jean  
Monnet din București, la ieșire. Explozia a provocat vătămarea corporală a  
cinci eleve minore și degradarea unor autoturisme parcate în apropiere,  
precum și a geamurilor imobilelor din fața liceului. A doua zi după explozie,  
Liceul Jean Monnet a primit o scrisoare în care autorul atentatului îi solicita  
prim-ministrului să plătească o sumă de bani într-un cont bancar din Elveția.  
Ulterior, liceul a primit încă patru scrisori de acest tip. S-a dispus începerea  
urmăririi penale in rem.  
8. La 15 martie 2003, în timp ce se plimba prin Parcul Cișmigiu din  
București, o persoană a observat o grenadă lăsată pe una din aleile parcului.  
A sesizat imediat jandarmii din sector, care au alertat poliția. O echipă de  
pirotehnicieni s-a deplasat la fața locului și a constatat că grenada era  
amorsată și într-un echilibru precar, o explozie putându-se declanșa în orice  
moment. Seara, un bărbat necunoscut a sunat la poliție de două ori, inclusiv  
o dată de la un telefon mobil. Referindu-se la incidentele de la Liceul Jean  
Monnet și din Parcul Cișmigiu, descrise mai sus, a sugerat că era autorul  
faptelor și că incidentul de la liceu a fost „doar un avertisment”.  
9. Elementele materiale găsite la locul exploziei și în parc, precum și unele  
analize efectuate de specialiști, au arătat că exista o anumită legătură între  
furtul de muniție, atentatul de la Liceul Jean Monnet și tentativa de a provoca  
o explozie în Parcul Cișmigiu.  
10. La 23 martie 2003, un echipaj de poliție l-a interceptat pe reclamant pe  
când se afla în compania partenerei sale, M.C. În urma unei percheziții  
corporale, polițiștii au găsit asupra reclamantului un telefon mobil, precum și  
o agendă conținând referințele a trei bănci elvețiene și numărul de telefon  
mobil de la care poliția a fost apelată în seara zilei de 15 martie 2003.  
2
HOTĂRÂREA CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI  
B. Reținerea și arestarea preventivă a reclamantului  
11. La 23 martie 2003, în baza ordonanței procurorului, reclamantul a fost  
reținut, fiind bănuit de săvârșirea faptelor descrise mai sus. A fost acuzat,  
printre altele, de tentativă de omor și acte de terorism (infra, pct. 39).  
12. Prin Ordonanța procurorului din 24 martie 2003, s-a dispus arestarea  
preventivă a reclamantului pe o perioadă de 5 zile. A fost încarcerat la sediul  
central al Poliției București. Arestarea preventivă a fost prelungită prin  
ordonanța procurorului din 28 martie 2003 pentru o perioadă de 25 de zile,  
până la 21 aprilie 2003. Începând cu cea din urmă dată, Tribunalul București  
și Tribunalul Militar București au prelungit succesiv arestarea preventivă a  
reclamantului.  
C. Clasificarea reclamantului în categoria deținuților periculoși  
13. La o dată nespecificată, reclamantul a fost transferat la Penitenciarul  
București-Jilava.  
14. Într-un raport de expertiză medico-legală emis la 16 mai 2003 de  
Institutul de Medicină Legală „Mina Minovici” s-a precizat că reclamantul  
suferea de tulburări de personalitate antisocială, păstrând totuși capacitatea de  
a evalua critic conținutul și consecințele faptelor sale și având discernământ  
în raport cu faptele pentru care era urmărit penal.  
15. Printr-o decizie din 5 noiembrie 2003, penitenciarul sus-menționat, în  
temeiul Ordinului nr. 383/2003 al Direcției Naționale a Penitenciarelor  
(„Ordinul nr. 383/2003”), a decis clasificarea reclamantului în categoria  
deținuților periculoși. Decizia a fost luată de o comisie alcătuită din directorul  
instituției, șeful biroului socio-educativ, șeful biroului de date cu caracter  
personal ale deținuților, un medic și un psiholog. Comisia a considerat că  
reclamantul trebuia considerat deținut periculos în raport cu natura faptelor  
care i se imputau.  
16. La 11 noiembrie 2003, reclamantul a fost transferat în secția deținuților  
periculoși, unde a fost constrâns să împartă o cameră de 9 paturi cu alte 19  
persoane, condamnate prin decizii definitive la pedepse de la 10 la 27 ani de  
închisoare.  
17. Reclamantului i s-a aplicat regimul de executare a pedepselor privative  
de libertate prevăzut în Ordinul nr. 383/2003 pentru deținuții periculoși (infra,  
pct. 83). Astfel, era supus perchezițiilor corporale o dată pe săptămână, în  
timpul percheziției inopinate a camerei, precum și perchezițiilor corporale  
parțiale la fiecare ieșire din și intrare în cameră. Dreptul de vizită era limitat  
la 30 de minute – 2 ore și putea fi exercitat numai în prezența agenților de  
penitenciar echipați cu cagule și numai prin dispozitive de separare din sticlă.  
Ieșirile la plimbare puteau varia de la o jumătate de oră la o oră pe zi, în spații  
special amenajate. Fiecare ieșire din penitenciar era precedată automat de o  
percheziție corporală, iar în timpul ieșirilor, reclamantul era însoțit de agenți  
3
HOTĂRÂREA CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI  
de penitenciar echipați cu cagulă și imobilizat cu cătușe. Reclamantul susține  
că, la ieșirea din penitenciar, era imobilizat și cu lanțuri.  
18. Dintr-o scrisoare din 17 decembrie 2008 a Direcției Generale a  
Penitenciarelor, adresată Guvernului, reiese că reclamantul trebuia să se  
dezbrace complet în timpul percheziției săptămânale și să se dezbrace parțial  
în timpul percheziției efectuate de fiecare dată când deținutul ieșea din sau  
intra în camera sa. Dintr-o scrisoare similară din 25 noiembrie 2008, reiese  
de asemenea că, în timpul deplasării reclamantului în afara penitenciarului,  
se efectuau percheziții corporale amănunțite, indiferent de motivul deplasării  
(inclusiv spitalizare, control medical sau prezentare în fața unei instanțe de  
judecată).  
1. Prima acțiune având ca obiect regimul de executare a pedepselor  
privative de libertate  
19. La 5 iulie 2004, considerând că detenția sa încălca dispozițiile legale  
în vigoare, reclamantul a depus la Judecătoria București o plângere în baza  
Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 56/2003 privind unele drepturi ale  
persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate („O.U.G.  
nr. 56/2003”). A susținut că a fost încarcerat în secția deținuților periculoși  
împreună cu condamnați, fiind astfel obligat să poarte o ținută specială și să  
împartă patul cu un alt deținut. Parchetul a susținut în principal că  
supraaglomerarea din penitenciare a făcut imposibilă încarcerarea  
reclamantului împreună cu arestați preventiv, mai ales că acesta era urmărit  
penal pentru infracțiuni foarte grave.  
20. Prin sentința din 15 octombrie 2004, judecătoria a admis acțiunea  
reclamantului și a dispus ca Direcția Generală a Penitenciarelor din București  
să îi aplice reclamantului regimul de executare a pedepselor privative de  
libertate pentru arestați preventiv. Pentru a ajunge la această concluzie,  
instanța a constatat că art. 39 din Legea nr. 23 din 18 noiembrie 1969 privind  
executarea pedepselor („Legea nr. 23/1969”) prevedea în mod explicit că cei  
arestați preventiv vor fi ținuți separat de condamnați. Această dispoziție era  
menită să asigure respectarea prezumției de nevinovăție a persoanelor în  
cauză.  
21. Parchetul și reclamantul au atacat hotărârea. Parchetul a susținut că era  
imposibilă în practică aplicarea art. 39 din Legea nr. 23/1969 din cauza  
supraaglomerării penitenciarelor, că Penitenciarul Jilava nu a fost citat să  
compară în proces și că judecătoria și-a întemeiat în mod greșit sentința pe  
O.U.G. nr. 56/2003. La rândul său, reclamantul a solicitat despăgubiri morale  
și materiale pentru pretinsa încălcare a drepturilor sale.  
22. Printr-o decizie penală din 21 decembrie 2004, Tribunalul București a  
respins ambele acțiuni. Cu privire la apelul Parchetului, instanța a considerat  
că dispozițiile art. 39 din Legea nr. 23/1969 erau imperative și că, prin  
urmare, nu se putea reține imposibilitatea, în practică, de a le pune în aplicare.  
Cu privire la citarea Penitenciarului Jilava, instanța a constatat că, în  
4
HOTĂRÂREA CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI  
conformitate cu legea penală, acesta nu avea calitate de a sta în justiție. În  
ceea ce privește baza legală a acțiunii, tribunalul a constatat că judecătoria și-  
a întemeiat sentința pe O.U.G. nr. 56/2003; însă ordonanța reglementa numai  
anumite drepturi ale persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de  
libertate, categorie în care nu se încadra reclamantul; cu toate acestea,  
acțiunea avea la bază art. 3 și art. 13 din Convenție.  
23. În ceea ce privește apelul reclamantului, tribunalul a constatat că  
reclamantul nu a solicitat despăgubiri în primă instanță și că, întrucât le-a  
formulat pentru prima dată în apel, cererea sa era inadmisibilă.  
24. Sentința din 15 octombrie 2004 a fost executată la 11 februarie 2005,  
când reclamantul a fost transferat în Penitenciarul Rahova, în secția Arestați  
preventiv. Cu toate acestea, la 18 aprilie 2005, penitenciarul a decis  
menținerea reclamantului în regimul deținuților periculoși.  
2. Acțiunea în despăgubire îndreptată împotriva Administrației  
Naționale a Penitenciarelor în baza O.U.G. nr. 56/2003  
25. La 21 iunie 2005, în temeiul O.U.G. nr. 56/2003, reclamantul a  
introdus o acțiune în despăgubire îndreptată împotriva Administrației  
Naționale a Penitenciarelor și a Ministerului Finanțelor. Acesta a susținut că,  
în perioada 11 noiembrie 2003-11 februarie 2005, a fost încarcerat ilegal  
împreună cu condamnați încadrați ca periculoși, în condiții inumane. De  
asemenea, a susținut că sentința din 15 octombrie 2004 nu a fost respectată.  
26. Printr-o sentință din 30 ianuarie 2006, Judecătoria București a respins  
acțiunea în materie de despăgubiri, considerând că reclamantul a întemeiat-o  
în mod eronat pe O.U.G. nr. 56/2003. În ceea ce privește sentința din 15  
octombrie 2004, instanța a considerat că aceasta a fost executată într-un  
termen rezonabil.  
27. Reclamantul nu a atacat această hotărâre.  
3. Noua acțiune în despăgubiri îndreptată împotriva Administrației  
Naționale a Penitenciarelor  
28. La 1 martie 2006, în baza dispozițiilor privind răspunderea civilă  
delictuală, reclamantul a introdus la Judecătoria București o nouă acțiune în  
despăgubiri îndreptată împotriva Administrației Naționale a Penitenciarelor  
pentru motivul că, în timpul arestării preventive, a fost deținut împreună cu  
condamnați prin hotărâri judecătorești definitive.  
29. Printr-o sentință din 29 iunie 2006, judecătoria a respins acțiunea cu  
motivarea că prejudiciul moral al reclamantului a fost reparat suficient prin  
recunoașterea dreptului său de a fi deținut separat de condamnații definitivi.  
30. Printr-o decizie definitivă din 1 noiembrie 2007, Tribunalul București  
a declarat inadmisibil apelul reclamantului împotriva hotărârii sus-menționate  
pentru lipsa motivării în termenul prevăzut de lege.  
5
HOTĂRÂREA CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI  
4. Acțiunea în anularea deciziei administrației penitenciarului de  
declarare a reclamantului ca „deținut periculos”  
31. La 2 decembrie 2005, în temeiul O.U.G. nr. 56/2003, reclamantul a  
introdus la Judecătoria București o acțiune în anularea deciziei din 5  
noiembrie 2003, prin care Penitenciarul București-Jilava a decis clasificarea  
sa în categoria deținuților periculoși. A susținut că Direcția Generală a  
Penitenciarelor se pusese în locul unei instanțe și îl clasificase în categoria  
deținuților periculoși, deși încă nu fusese condamnat definitiv. A subliniat, de  
asemenea, că, pe durata încadrării sale în această categorie, a fost deținut în  
condiții inumane.  
32. Prin sentința din 13 decembrie 2005, judecătoria a respins acțiunea  
reclamantului cu motivarea că decizia atacată era justificată de natura faptelor  
pentru care fusese trimis în judecată, precum și de faptul că persoana în cauză  
avea un psihic instabil, fiind diagnosticată ca suferind de tulburări de  
personalitate antisocială (supra, pct. 14).  
33. Judecând recursul formulat de reclamant, printr-o decizie definitivă din  
6 februarie 2006, Tribunalul București a casat sentința și a retrimis cauza la  
judecătorie, cu motivarea că această instanță s-a limitat la repetarea motivelor  
reținute în decizia atacată, fără a solicita informațiile necesare pentru  
efectuarea unui control efectiv cu privire la clasificarea efectuată de comisie.  
34. Prin sentința din 15 iunie 2006, judecătoria a respins din nou acțiunea  
reclamantului. Instanța a reținut că Ordinul nr. 383/2003 prevedea criterii  
alternative pentru clasificarea în categoria deținuților periculoși a unui deținut  
aflat fie în arest preventiv, fie în detenție în urma condamnării definitive.  
Printre aceste criterii se numărau natura infracțiunii, circumstanțele în care au  
fost săvârșite faptele și durata pedepsei prevăzute de lege. Judecătoria a  
precizat următoarele:  
„Instanța reține că, în speță, deși reclamantul nu a fost încă judecat definitiv, există  
probe și indicii întemeiate că a comis infracțiunile pentru care a fost trimis în judecată  
[...] aspect luat în considerare în încheierea din 15 mai 2006 a Înaltei Curți de Casație  
și Justiție, care a considerat măsura arestării preventive luate împotriva reclamantului  
ca fiind întemeiată. Întrucât, în pofida lipsei antecedentelor penale ale reclamantului,  
aceste fapte prezintă un pericol social foarte ridicat, măsura clasificării reclamantului în  
categoria deținuților periculoși este pe deplin justificată, fiind necesară pentru protejarea  
societății, [...]”.  
35. Printr-o decizie definitivă din 8 septembrie 2006, Tribunalul București  
a respins apelul reclamantului și a confirmat temeinicia sentinței sus-  
menționate.  
D. Condițiile materiale de detenție din Penitenciarul București-Jilava  
36. Reclamantul a fost încarcerat în Penitenciarul București-Jilava la o dată  
nespecificată și a rămas acolo până la 11 februarie 2005. A fost cazat în  
6
HOTĂRÂREA CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI  
camerele 401, 403 și 404. Suprafața primelor două camere a fost de 14,175  
m², iar a celei din urmă a fost de 13,5 m².  
37. Toate camerele erau dotate cu 9 paturi, o fereastră de 1,22 m lungime  
și 0,55 m lățime, o masă pentru televizor și două sau trei măsuțe.  
38. Reclamantul afirmă că, în secția condamnaților periculoși, a fost  
obligat să împartă o cameră de 9 paturi cu alți 19 deținuți condamnați prin  
hotărâri judecătorești definitive.  
E. Procesul penal îndreptat împotriva reclamantului  
1. Urmărirea penală îndreptată împotriva reclamantului  
39. S-a dispus începerea urmăririi penale față de reclamant pentru furt  
calificat de muniții de la o unitate militară, distrugere, rupere de sigilii,  
nerespectarea regimului armelor și munițiilor, omor și amenințare teroristă.  
Reclamantul a fost asistat succesiv de doi avocați aleși, B.I. și P.M. În cazul  
absenței acestora din urmă, ceea ce s-a întâmplat în diferite ocazii,  
reclamantul a fost asistat de avocați desemnați din oficiu.  
40. Audiat de parchet la 24 martie 2003, reclamantul a negat că ar fi fost  
implicat în evenimente. La 25 martie 2003, în prezența unui avocat desemnat  
din oficiu, a revenit asupra declarației și a făcut mărturisiri. La cererea  
reclamantului și în prezența avocatului ales, s-au efectuat cercetări la fața  
locului, în urma cărora s-a găsit muniția furată.  
41. În prezența apărătorilor săi, reclamantul a mărturisit din nou furtul  
muniției, dar ulterior a declarat că le-a găsit într-un prosop sau că a fost  
contactat de M.I. de la Serviciul Român de Informații („S.R.I.”), care i-a cerut  
să le ascundă. Acesta a susținut că atacul a fost organizat de S.R.I. și a indicat  
numărul de înmatriculare al unui autoturism în care s-au aflat persoanele  
responsabile.  
42. În urma demersurilor făcute de inspectorii de poliție la S.R.I. și la  
Serviciul Înmatriculare a Vehiculelor, nu s-a stabilit nici identitatea lui M.I.,  
nici cea a proprietarului autoturismului.  
43. Procurorul a audiat mai mulți martori ai acuzării și victimele, avocatul  
ales de reclamant fiind invitat să asiste. La 18 și 24 septembrie 2003, în  
prezența avocatului său, reclamantul a mărturisit faptele imputate și a declarat  
că M.I. nu a fost implicat în cauză.  
44. Dosarul de cercetare penală întocmit de Parchetul Militar de pe lângă  
Curtea Supremă de Justiție și Parchetul de pe lângă Tribunalul București  
conținea, ca probe, declarațiile mai multor martori, procese-verbale de  
cercetare la fața locului, planșe fotografice, concluziile mai multor expertize  
tehnice, un proces-verbal de reconstituire a furtului, expertize tehnice și  
judiciare. În ceea ce privește condițiile în care s-a produs explozia, dosarul a  
inclus documente medicale referitoare la victime, procese-verbale de  
percheziție și transcrieri ale apelurilor telefonice.  
7
HOTĂRÂREA CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI  
2. Trimiterea în judecată a reclamantului  
45. Prin rechizitoriul din 7 octombrie 2003, Parchetul Militar de pe lângă  
Curtea Supremă de Justiție l-a trimis în judecată pe reclamant pentru acte de  
terorism, tentativă de omor, furt, distrugere, rupere de sigilii, nerespectarea  
regimului armelor și munițiilor și nerespectarea regimului materiilor  
explozive. Parchetul l-a acuzat pe reclamant de ruperea sigiliilor unei unități  
militare din București și sustragerea de grenade, focoase și cartușe în noaptea  
de 10/11 august 2002. Ulterior, la 6 noiembrie 2002, reclamantul a detonat o  
grenadă în fața Liceului Jean Monnet din București, cu consecința vătămării  
corporale a mai multor eleve și degradarea unor autoturisme. La 15 martie  
2003, reclamantul a amplasat o altă grenadă în Parcul Cișmigiu din București  
și a telefonat la poliție, cerând ca prim-ministrul să îi îndeplinească  
revendicările formulate după incidentul de la Liceul Jean Monnet în legătură  
cu transferul de bani într-un cont bancar din Elveția, în caz contrar urmând să  
aibă loc o altă explozie în parcul sus-menționat.  
46. Dosarul cauzei a fost trimis la Tribunalului Militar București. Cu toate  
acestea, la 19 decembrie 2003, instanța militară a dispus declinarea  
competenței în favoarea Tribunalului București, care a constatat că urmărirea  
penală a fost efectuată de un parchet care nu avea competență ratione  
materiae și, în consecință, a dispus transferul cauzei la parchetul competent.  
Judecând recursul formulat de reclamant, prin Decizia penală nr. 550 din 2  
aprilie 2004, definitivă, Curtea de Apel București a dispus trimiterea cauzei  
spre continuarea judecății la instanța de fond, respectiv Tribunalul București.  
3. Judecata în fond la Tribunalul București  
47. În prima ședință în fața acestei instanțe, reclamantul a fost asistat  
succesiv de doi avocați desemnați din oficiu, respectiv B.M. și A.A.  
48. La 21 mai 2004, Tribunalul București l-a audiat pe reclamant. Acesta  
a retractat declarația de recunoaștere a vinovăției și a susținut că nu a făcut  
altceva decât să telefoneze la poliție la 15 martie 2003 pentru a o informa de  
prezența unei grenade în Parcul Cișmigiu și că restul operațiunii a fost  
organizat de S.R.I., mai precis de ofițerii V.T. și M.I. A declarat că nu  
cunoaște datele de identificare ale lui M.I.  
49. La 18 iunie 2004, reclamantul a solicitat depunerea la dosar a listei  
apelurilor efectuate de la telefonul de la domiciliu. A solicitat, de asemenea,  
audierea unor martori ai apărării. A solicitat înfățișarea lui M.C., partenera sa,  
a lui V.T., pentru a dovedi colaborarea sa cu S.R.I. înainte de 1995 și  
legăturile sale cu M.I., martorul C.L., jurnalist, presupus a fi fost manipulat  
de S.R.I. pentru a scrie un articol, martorul B.I., avocatul său în cursul  
urmăririi penale pentru a demonstra condițiile în care s-au efectuat cercetările  
penale, precum și martorul D.A., comisar de poliție în București.  
50. Instanța a admis cererea reclamantului de depunere la dosar a listei  
convorbirilor telefonice și de audiere a martorilor M.C. și V.T. Acesta din  
8
HOTĂRÂREA CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI  
urmă a fost citat să se înfățișeze la unitatea militară indicată de reclamant.  
Citația a fost returnată instanței cu mențiunea „unitate militară desființată”.  
51. Totodată, tribunalul a reținut că martorul M.I. nu a putut fi audiat în  
condițiile în care reclamantul nu a putut furniza niciun element de natură să  
permită stabilirea identității și adresei acestuia. Referitor la ceilalți martori ai  
apărării, instanța a considerat că declarațiile lor nu pot contribui cu elemente  
relevante pentru examinarea cauzei.  
52. În cursul procesului, aproape toți martorii acuzării au fost audiați de  
tribunal în prezența reclamantului și a apărătorului său. Când audierea unui  
martor s-a dovedit imposibilă, declarația sa făcută în cursul cercetării penale  
a fost citită în instanță.  
53. La 16 iulie 2004, a fost audiată martora M.C. Aceasta a declarat că  
vorbea cu reclamantul la telefon în momentul în care a avut loc atacul de la  
Liceul Jean Monnet. Reclamantul a reiterat, personal, solicitarea de audiere a  
martorilor V.T., M.C., C.L. și D.A. Avocatul din oficiu a pus concluzii. La  
cererea instanței, Ministerul Apărării i-a comunicat acesteia adresa lui V.T.,  
care a fost citat din nou să compară în instanță. Citația a fost returnată instanței  
cu mențiunea „destinatarul și-a schimbat adresa”.  
54. În cursul audierilor ulterioare, reclamantul și avocatul său desemnat  
din oficiu au reiterat în mai multe rânduri cererea de audiere a lui C.L. și V.T.  
și au solicitat efectuarea unei expertize militare. Curtea a respins cererea de  
efectuare a unei expertize militare, cu motivarea că, în timpul urmăririi  
penale, experții criminaliști au efectuat una cu același scop. Cererea de  
audiere a lui C.L. a fost respinsă pentru aceleași motive care au fost  
menționate anterior (supra, pct. 51).  
55. La cererea avocatului din oficiu, instanța a solicitat Direcției Generale  
Statistică Socială și Demografică să îi comunice adresa corectă a lui V.T. Deși  
adresa comunicată de Direcția Generală era identică cu cea comunicată de  
Ministerul Apărării, pe numele lui V.T. s-a emis din nou citație cu mandat de  
aducere. Din nou, citația a fost returnată instanței cu mențiunea „destinatarul  
și-a schimbat adresa”. Polițiștii responsabili cu executarea mandatului de  
aducere au informat instanța că V.T. nu mai locuia de 2 ani la adresa indicată  
și că mandatul de aducere nu putea fi executat din cauza imposibilității de a  
identifica noua adresă a martorului.  
56. La 11 februarie 2005, avocatul A.A. a cerut instanței să îl înlocuiască  
în următoarea ședință, cu motivarea că nu putea să fie prezent atunci.  
Avocatul C.E. a fost desemnat în locul său.  
57. La 22 februarie 2005, deși reclamantul și-a reiterat cererea de audiere  
a lui V.T., instanța a renunțat la audierea acestuia deoarece reclamantul și  
autoritățile nu au putut să afle domiciliul acestuia. În cursul dezbaterilor  
desfășurate în aceeași zi, avocatul desemnat din oficiu a solicitat achitarea  
reclamantului, precizând că probele nu indicau vinovăția acestuia și că, așa  
cum reiese din lista apelurilor telefonice, acesta se afla la domiciliul său în  
momentul atentatului. Acesta a pus concluzii scrise la dosar, în care a afirmat  
9
HOTĂRÂREA CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI  
că reclamantul considera atacul ca fiind opera celor de la S.R.I. și că se putea  
demonstra colaborarea sa cu serviciile secrete prin intermediul audierii lui  
V.T.  
58. Prin sentința penală nr. 291 din 8 martie 2005, Tribunalul București,  
constatând vinovăția reclamantului pentru infracțiunile menționate în  
rechizitoriu, a dispus condamnarea sa la 11 ani de închisoare și interzicerea  
exercitării anumitor drepturi, inclusiv a drepturilor părintești. Instanța și-a  
întemeiat sentința pe probele materiale aflate la dosar, concluziile din  
procesele-verbale de percheziție corporală efectuată asupra reclamantului și  
de percheziție domiciliară, rapoartele de expertiză, concluziile cercetărilor  
efectuate la locul faptelor și declarațiile martorilor acuzării. S-a bazat, de  
asemenea, pe declarația de recunoaștere a vinovăției reclamantului, în măsura  
în care aceasta era în concordanță cu celelalte probe aflate la dosar.  
59. Pe tot parcursul acestei faze a procesului, avocații din oficiu au solicitat  
periodic revocarea măsurii arestării preventive a reclamantului, argumentând  
că punerea sa în libertate nu împiedica buna desfășurare a procesului și că  
reclamantul nu prezenta un pericol social concret pentru ordinea publică.  
Cererile au fost respinse, ca și recursurile declarate de reclamant împotriva  
hotărârilor prin care s-a dispus menținerea măsurii privative de libertate.  
4. Apelul  
60. Reclamantul și parchetul au declarat apel. Reclamantul, prin avocatul  
din oficiu Z.T., a contestat interpretarea probelor și a precizat, printre altele,  
că martorul V.T., fiind pensionat, putea fi convocat la Direcția generală  
financiar-contabilă a Ministerului Apărării. A solicitat achitarea sa. Avocatul  
din oficiu a depus concluzii scrise la dosar, solicitând respingerea apelului  
parchetului.  
61. Prin decizia penală nr. 437/A din 31 mai 2005, Curtea de Apel  
București a admis în parte apelurile și a schimbat încadrarea juridică a faptelor  
imputate reclamantului în temeiul Codului Penal și al noii Legi nr. 535 din 25  
noiembrie 2004 privind prevenirea și combaterea terorismului, care  
prevedeau pedepse mai blânde. Cu toate acestea, a concluzionat că existau  
circumstanțe agravante și l-a condamnat pe reclamant la 19 ani de închisoare  
cu executare și interzicerea exercitării anumitor drepturi.  
5. Recursul  
62. Parchetul și reclamantul au declarat recurs. Parchetul a susținut că  
curtea de apel a schimbat încadrarea juridică a faptelor fără să pună în discuție  
noua încadrare, încălcând astfel dreptul la apărare al reclamantului. În plus, a  
considerat în mod greșit că noua Lege nr. 535/2004 era mai blândă decât  
O.U.G. nr. 141/2001 pentru sancționarea unor acte de terorism și a unor fapte  
de încălcare a ordinii publice, deoarece prima lege pedepsea infracțiunea nu  
doar cu închisoare, ci și cu interzicerea exercitării anumitor drepturi.  
10  
HOTĂRÂREA CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI  
63. Reclamantul a fost asistat, pe rând, în această fază procesuală de doi  
avocați din oficiu, K.A. și V.C. În motivele de recurs, acesta a susținut că  
faptele au fost denaturate de organele de urmărire penală și a contestat mai  
multe probe în acuzarea sa. În cursul dezbaterilor, acesta a declarat că era de  
acord cu asistența avocatului desemnat din oficiu și a decis să susțină în  
persoană motivele de recurs.  
64. Prin decizia penală nr. 4896 din 5 septembrie 2005, Înalta Curte de  
Casație și Justiție a admis recursul declarat de parchet și a trimis cauza spre  
rejudecare la Curtea de Apel București, cu motivarea că noua încadrare  
juridică dată anumitor fapte nu a fost pusă în discuția părților și că legea mai  
favorabilă pentru reclamant cu privire la actele de terorism era O.U.G.  
nr. 141/2001. Cu toate acestea, a confirmat hotărârile anterioare în ceea ce  
privește constatarea faptelor și a vinovăției reclamantului.  
6. Procedura ulterioară retrimiterii  
65. Reclamantul a fost reprezentat în prima ședință de avocatul desemnat  
din oficiu G.J., care a solicitat amânarea cauzei pentru consultarea dosarului.  
Deși curtea de apel i-a admis cererea, în următoarea ședință acesta a fost  
înlocuit de B.C. La 24 noiembrie 2005, curtea de apel a amânat cauza cu  
motivarea că reclamantul nu era reprezentat și a sesizat baroul pentru a lua  
măsurile necesare.  
66. În ședința din 8 decembrie 2005, reclamantul, reprezentat de avocatul  
din oficiu B.C., a reiterat personal plângerea cu privire la incompetența  
ratione materiae a parchetului militar de a efectua urmărirea penală în cauză.  
De asemenea, s-a plâns că avocatul său din oficiu nu a atacat decizia penală  
nr. 550 din 2 aprilie 2004 pronunțată de Curtea de Apel București (supra,  
pct. 46). De asemenea, a cerut amânarea cauzei pentru a putea angaja un  
avocat ales.  
67. Curtea de apel a constatat că problema competenței materiale a  
parchetului militar de a efectua urmărirea penală în cauză fusese deja  
examinată de Tribunalul București și de curtea de apel în decizia penală  
nr. 550 din 2 aprilie 2004 pronunțată de Curtea de Apel București și că  
împotriva acestei din urmă decizii definitive nu exista nicio cale de atac pe  
care avocatul din oficiu ar fi putut să o exercite. Cu toate acestea, a admis  
cererea reclamantului și a amânat judecata astfel încât reclamantul să poată  
angaja un avocat.  
68. La următorul termen, 15 decembrie 2005, reclamantul încă nu angajase  
un avocat ales. A fost de acord să fie asistat de avocatul din oficiu N.A. După  
amânarea ședinței, cu motivarea că reclamantul nu era asistat de un avocat, a  
fost desemnat un nou avocat din oficiu, și anume P.F. Acesta din urmă a depus  
la dosar două memorii, solicitând audierea unor martori și un raport  
suplimentar de expertiză. Avocatul a susținut cauza pe fond și a solicitat  
respingerea apelului parchetului și aplicarea legii favorabile în privința  
reclamantului.  
11  
HOTĂRÂREA CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI  
69. Prin decizia penală nr. 218 din 17 martie 2006, Curtea de Apel  
București a schimbat încadrarea juridică a faptelor și l-a condamnat pe  
reclamant pentru acte de terorism la 15 ani de închisoare și interzicerea  
exercitării anumitor drepturi, inclusiv interzicerea exercitării drepturilor  
părintești.  
70. Parchetul și reclamantul au declarat recurs. Parchetul a cerut o  
majorarea a pedepsei, iar reclamantul a cerut o reducere a acesteia.  
Reclamantul a fost reprezentat în prima ședință de avocatul din oficiu B.D.,  
care a fost apoi înlocuit de B.A. Prin scrisoarea din 4 iulie 2006, reclamantul  
a recunoscut faptele și a solicitat aplicarea art. 74 din Codul penal cu privire  
la circumstanțele atenuante. Avocatul reclamantului a solicitat retrimiterea  
cauzei la curtea de apel, cu motivarea că dreptul la apărare nu a fost respectat.  
71. Prin decizia penală nr. 4333 din 5 iulie 2006, Înalta Curte de Casație și  
Justiție a admis ambele recursuri și a trimis cauza la Curtea de Apel București  
cu motivarea că apelul reclamantului nu a fost judecat. Decizia a fost  
pronunțată într-un complet de judecată din care făcea parte doamna judecător  
C.J.  
72. În fața curții de apel, reclamantul a fost reprezentat, pe rând, de avocații  
din oficiu M.L., S.M. și din nou M.L. Reclamantul a solicitat din nou audierea  
martorului V.T., dar cererea sa a fost respinsă cu motivarea că declarația sa  
nu era utilă în cauză și că reclamantul ar fi putut dovedi legătura sa cu S.R.I.  
prin alte mijloace de probă. În motivele de recurs, reclamantul a mărturisit că  
a săvârșit faptele reținute în sarcina sa, dar a afirmat că scopul urmărit nu era  
unul politic, ci răzbunarea împotriva foștilor săi șefi din armată.  
73. La 13 noiembrie 2006, avocatul din oficiu a susținut cauza  
reclamantului, argumentând că acesta nu era vinovat de acte de terorism în  
lipsa elementului subiectiv. Solicitând aplicarea legii mai favorabile în  
privința reclamantului, acesta a precizat, de asemenea, că atitudinea  
reclamantului, scopul acțiunii sale și lipsa intenției de rănire a persoanelor  
implicate impuneau reducerea pedepsei.  
74. Prin decizia penală nr. 794/A din 13 noiembrie 2006, Curtea de Apel  
București, recalculând durata pedepsei, l-a condamnat pe reclamant la 18 ani  
de închisoare și interzicerea exercitării unor drepturi.  
75. Reclamantul a declarat recurs. A fost asistat, pe rând, de avocații din  
oficiu V.D. și C.I. Reclamantul a solicitat schimbarea încadrării juridice a  
faptelor și, în secundar, reducerea pedepsei care i-a fost aplicată. Avocatul  
din oficiu a susținut că fapta de rupere de sigilii intra sub incidența unei legi  
privind grațierea unor pedepse și a solicitat schimbarea încadrării juridice a  
faptelor pentru a ține seama de faptul că reclamantul nu a acționat cu intenția  
specifică actelor teroriste. De asemenea, a solicitat reducerea pedepsei  
aplicate reclamantului.  
76. Prin decizia penală nr. 975 din 22 februarie 2007, Înalta Curte de  
Casație și Justiție a constatat grațierea pedepselor aplicate pentru infracțiunea  
de rupere de sigiliu prin Legea nr. 543 din 1 octombrie 2002 privind grațierea  
12  
HOTĂRÂREA CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI  
unor pedepse, menținând însă pedeapsa pronunțată de curtea de apel. Decizia  
a fost pronunțată într-un complet de judecată din care făcea parte doamna  
judecător C.J.  
F. Acțiuni împotriva Baroului București  
77. La 16 noiembrie 2005, reclamantul a introdus la instanțele  
administrative o acțiune în despăgubiri îndreptată împotriva Baroului  
București. Acesta a susținut că, în cursul procesului penal îndreptat împotriva  
sa, nu a beneficiat de asistență judiciară adecvată din partea avocaților  
desemnați din oficiu de barou.  
78. Prin sentința din 21 decembrie 2005, Secția de contencios  
administrativ și fiscal a Tribunalului București a respins acțiunea, constatând  
că reclamantul nu intenționa să conteste un act administrativ.  
79. Printr-o decizie definitivă din 26 iunie 2006, Curtea de Apel București  
a casat recursul declarat de reclamant împotriva sentinței sus-menționate  
pentru lipsa motivării în termenul stabilit de lege.  
80. La 25 martie 2008, reclamantul a introdus la Tribunalul București o  
nouă acțiune în despăgubiri îndreptată împotriva Baroului București și a  
avocatului C.I. Cauze este în curs de judecată pe fond în fața instanțelor  
naționale.  
II. DREPTUL INTERN RELEVANT  
A. Dispozițiile relevante din Codul penal cu privire la pedepsele  
complementare și accesorii  
81. Dispozițiile relevante din Codul penal („C. pen.”) privind pedepsele  
complementare și accesorii aplicabile în cazul unei condamnări penale sunt  
descrise în cauza Sabou și Pârcălab împotriva României (nr. 46572/99,  
pct. 21, 28 septembrie 2004). Art. 71 C. pen. a fost modificat prin Legea  
nr. 278/2006, intrată în vigoare la 11 august 2006, aplicarea pedepsei  
accesorii care consta în interzicerea dreptului prevăzut în art. 64 lit. d) fiind  
de acum încolo lăsată la aprecierea instanțelor desemnate să se ocupe de  
procesul penal îndreptat împotriva persoanei în cauză. Potrivit noului text al  
art. 71 C. pen., pentru a decide cu privire la aplicarea pedepsei accesorii  
constând în interzicerea exercitării drepturilor părintești, instanțele trebuie să  
țină seama de natura și gravitatea infracțiunii, de împrejurările cauzei, de  
persoana infractorului și de interesele copilului.  
13  
HOTĂRÂREA CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI  
B. Ordinul nr. 383/2003 al Direcției Naționale a Penitenciarelor  
privind deținuții cu grad sporit de periculozitate  
82. Acest ordin, adoptat la 10 octombrie 2003, este redactat astfel în părțile  
relevante:  
„I. Clasificarea deținuților în categoria celor cu grad sporit de periculozitate:  
1. La clasificarea deținuților în categoria celor cu grad sporit de periculozitate, trebuie  
să se țină seama, în principiu, de următoarele elemente:  
a) natura infracțiunii, circumstanțele în care a fost săvârșită și durata pedepsei;  
b) conduita deținuților înainte de arestare și în timpul cercetărilor;  
c) informațiile strânse în cursul unei pedepse executate deja, în cursul unei perioade  
de izolare sau în cursul cazării într-o altă unitate;  
d) conduita din timpul detenției [...]  
5. Se alcătuiesc dosare de evaluare și de intervenție socio-educativă pentru toți  
deținuții clasificați în această categorie [...]  
6. Pe baza dosarului de evaluare și de intervenție socio-educativă, comisia examinează  
lunar conduita deținuților clasificați în această categorie și prezintă  
comandantului/directorului unității propuneri de menținere în sau scoatere din această  
categorie a anumitor deținuți [...]  
III. Măsurile de siguranță și aplicarea regimului de executare a pedepselor privative  
de libertate  
1. Deținuții din această categorie se cazează în secții și camere separate. Camerele, pe  
cât posibil de cel mult 10 locuri, se dotează ca celelalte spații de locuit, cu uși și sisteme  
de închidere de maximă siguranță. Acestea sunt sub supraveghere în permanență, [...]  
2. [...] Deținuții sunt supuși în mod obligatoriu unor percheziții corporale amănunțite  
la intrarea în/ieșirea din cameră.  
4. În fiecare zi, în timpul ieșirii deținuților la plimbare sau pentru alte activități, se  
controlează camerele, barele de la ferestre și sistemele de închidere a ușilor [...].  
Activitatea de plimbare a acestei categorii de deținuți se desfășoară în locuri special  
amenajate, [...] separat de ceilalți deținuți.  
5. Sub supravegherea adjunctului unității, în fiecare săptămână deținuții sunt  
percheziționați, iar camerele sunt verificate în detaliu, acordându-se o atenție deosebită  
barelor, grupurilor sanitare, pereților, podelelor, tavanelor, instalațiilor, paturilor și  
saltelelor etc. [...]  
7. Activitățile prevăzute în programul zilnic aprobat se desfășoară separat de ceilalți  
deținuți; se prevăd supravegherea și însoțirea de către un număr suficient de polițiști  
pentru a preveni incidentele. [...]  
14  
HOTĂRÂREA CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI  
10. [...] Vizitele se desfășoară, în principiu, în cabină, cu supravegherea atentă a  
acestei activități. Comandantul/directorul unității, în anumite situații, poate să aprobe  
vizita normală, la masă [...]  
IV. Transferul deținuților cu grad sporit de periculozitate la organele judiciare, spitale,  
dispensare și orice alt loc în afara penitenciarului:  
3. [...] Deținuților din această categorie li se vor aplica mijloace de imobilizare sigure  
în timpul deplasării cu mijloace de transport la organe judiciare, spitale, dispensare sau  
alte locuri în afara locului de deținere. În instanțe, această măsură se aplică atunci când  
deținutul este transportat din camera de deținere în boxa prevăzută în sala de judecată,  
precum și pe durata procesului, președintele completului de judecată fiind informat cu  
privire la această măsură. Dacă acesta din urmă o dispune, mijloacele de imobilizare se  
vor scoate. [...]”  
83. În Ordinul nr. 3131/2003 al Ministrului Justiției privind durata și  
periodicitatea vizitelor deținuților, în vigoare de la 26 noiembrie 2003 până la  
27 decembrie 2007, se prevedea că persoanele arestate preventiv au dreptul  
să primească patru vizite pe lună, durata fiind de la 30 de minute până la 2  
ore.  
84. Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor  
dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal a fost publicată în  
Monitorul Oficial din 20 iulie 2006 și a intrat în vigoare la 18 octombrie 2006.  
Potrivit art. 20 alin. (1) din lege, persoanele condamnate la pedeapsa  
închisorii mai mare de 15 ani sunt din oficiu încadrate ca periculoase și li se  
aplică regimul de maximă siguranță. În paralel, art. 20 alin. (2) prevede că „în  
mod excepțional, natura și modul de săvârșire a infracțiunii, precum și  
persoana condamnatului pot determina includerea persoanei condamnate în  
regimul de executare imediat inferior ca grad de severitate” (adică regimul  
închis). Potrivit art. 26 din aceeași lege, schimbarea regimului de executare a  
pedepselor privative de libertate în regimul imediat inferior ca grad de  
severitate se face la cererea persoanei condamnate sau la sesizarea comisiei  
pentru individualizarea regimului de executare a pedepselor privative de  
libertate „dacă persoana condamnată a avut o bună conduită și a făcut eforturi  
serioase pentru reintegrare socială”. Legea nu prevede o anumită perioadă de  
așteptare până când se poate relaxa regimul aplicat unui deținut.  
II. DREPTUL INTERNAȚIONAL RELEVANT  
85. Părțile relevante din Recomandarea REC(2006)2 a Comitetului de  
Miniștri către statele membre cu privire la Regulile europene privind  
penitenciarele, adoptată la 11 ianuarie 2006, sunt prezentate în Enea  
împotriva Italiei [(MC), nr. 74912/01, pct. 48, CEDO 2009-...].  
86. Principalele concluzii ale Comitetului European pentru Prevenirea  
Torturii (CPT) formulate în urma vizitelor efectuate în penitenciare din  
România, precum și observațiile generale ale CPT, sunt prezentate pe scurt în  
15  
HOTĂRÂREA CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI  
Bragadireanu împotriva României (nr. 22088/04, pct. 73-76, 6 decembrie  
2007).  
87. Raportul CPT publicat în aprilie 2003 în urma vizitei efectuate în  
februarie 1999 în mai multe penitenciare, inclusiv Penitenciarul București-  
Jilava, s-a încheiat astfel:  
„Condițiile de detenție ale marii majorități a deținuților din aceste unități erau  
mizerabile. [...] Gradul de suprapopulare a dus la condiții de detenție care reprezentau  
o atingere, chiar un afront, adus demnității umane. De fapt, marea majoritate a  
deținuților erau supuși unui ansamblu de factori negativi – suprapopulare, condiții  
materiale precare, lipsă de activități – ceea ce ar merita cu ușurință calificativul de  
tratament inuman și degradant. [...] Lipsa drastică de spațiu vital și insuficiența paturilor  
generau o promiscuitate inacceptabilă pentru marea majoritate a deținuților. Cu titlu de  
exemplu, [în Penitenciarul Jilava] un număr de până la 8 deținuți trebuiau să împartă  
celule de 13 m², și între 35 și 40, celule între 20 m² și 35 m². În plus, lenjeria de pat era  
cel mai adesea de proastă calitate, murdară și uzată. În plus, numeroase celule erau  
murdare […]”  
88. Cu ocazia vizitei sale din iunie 2006 într-o secție din Penitenciarul  
București-Jilava destinată deținuților încadrați ca periculoși (raport publicat  
la 11 decembrie 2008), CPT a constatat că particularitățile constatate cu  
ocazia vizitei sale din 1999 erau în continuare valabile pentru secția în cauză,  
inclusiv în ceea ce privea suprapopularea sau condițiile de igienă. Partea  
relevantă a acestui raport care descrie ca „îngrozitoare” condițiile materiale  
de detenție din secția destinată deținuților periculoși din Penitenciarul  
București-Jilava, este inclusă în cauza Eugen Gabriel Radu împotriva  
României (nr. 3036/04, pct. 15, 13 octombrie 2009).  
89. Partea relevantă din raportul CPT referitoare la măsurile de siguranță  
pentru deținuții periculoși are următorul cuprins:  
„[...] 74. CPT dorește să își exprime îngrijorarea cu privire la prezența permanentă a  
grupei speciale de intervenție echipate cu cagule în anumite secții de deținere. [...]  
delegația a constatat în Penitenciarul București-Jilava că membrii echipați cu cagule din  
grupa de intervenție, cărora le erau repartizate în permanență sarcinile de supraveghere,  
escortă și percheziție în secția de deținere destinată deținuților încadrați ca periculoși,  
impuneau acolo o atmosferă foarte apăsătoare. Ar trebui adăugat că membrii grupelor  
de intervenție erau îmbrăcați în uniformă neagră foarte distinctă și dotați cu bastoane și  
spray iritant perfect vizibile [...]  
În scrisoarea din 26 octombrie 2006, autoritățile române au subliniat că, în urma  
vizitei, s-au luat măsuri pentru ca acestor grupe să nu li se mai atribuie sarcini de  
supraveghere, percheziție și escortă a deținuților în penitenciare. Acesta este un progres  
care merită salutat. Cu toate acestea, autoritățile române nu par să fi luat măsuri în ceea  
ce privește purtarea cagulei de către membrii acestor grupe [...]  
d. măsuri de siguranță  
101. CPT a comunicat deja observațiile sale cu privire la prezența permanentă, în  
secția destinată deținuților încadrați ca periculoși în Penitenciarul București-Jilava, a  
membrilor unei grupe de intervenție echipați cu cagulă și înarmați, care avea sarcini de  
supraveghere, escortă și percheziție. În acest sens, Comitetul face trimitere la pct. 74.  
16  
HOTĂRÂREA CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI  
102. CPT are rezerve serioase cu privire la practica observată în Penitenciarul  
București-Jilava, constând în încătușarea sistematică, din momentul scoaterii din  
camere, a celor condamnați la detențiune pe viață și a altor deținuți încadrați ca  
periculoși. [...] În opinia CPT, este inacceptabilă recurgerea sistematică la mijloace de  
constrângere fără o evaluare individualizată a riscurilor. În scrisoarea din 26 octombrie  
2006, autoritățile române au informat Comitetul că imobilizarea cu cătușe a deținuților  
se efectuează doar în mod excepțional și la decizia directorului unității [...]  
f. clasificarea deținuților considerați periculoși  
108. [...] Procedurile de clasificare a deținuților considerați periculoși și de  
reexaminare a statutului acestora au fost definite printr-un regulament intern specific,  
emis de Administrația Națională a Penitenciarelor. Conform acestui regulament,  
deținuții pot fi clasificați ca periculoși prin decizia unei comisii speciale [...] Clasificarea  
deținuților ca periculoși se reexaminează la fiecare 3 luni. Această reexaminare se  
efectuează pe baza dosarului deținutului și a unei evaluări efectuate de psiholog. Se iau  
în considerare comportamentul și atitudinea deținutului, precum și participarea sa la  
activități educative și culturale.  
Întrevederile cu membrii personalului și examinarea diverselor dosare ale deținuților  
încadrați ca periculoși au arătat că formalitățile impuse de regulamentul sus-menționat  
au fost respectate în practică, în general, în toate unitățile vizitate.  
Cu toate acestea, delegația a observat o serie de deficiențe majore ale sistemului  
actual. În special, deciziile de clasificare și, mai ales, de menținere a clasificării păreau  
adesea stereotipizate. Motivele lor erau menționate rar, sau chiar deloc. În plus, deținuții  
în cauză nu aveau nicio întrevedere cu comisia înainte de adoptarea unei decizii în  
privința lor, nu primeau o copie a deciziei și nu erau informați întotdeauna cu privire la  
posibilitatea de a contesta măsura în instanță și modul în care puteau să facă acest lucru.  
Prin urmare, nu este surprinzător faptul că, în practică, deciziile comisiei au fost rareori  
atacate.  
CPT recomandă autorităților române să revizuiască procedurile de clasificare a  
deținuților în ceea ce privește gradul de periculozitate al acestora, precum și procedurile  
de revizuire a statutului acestora, având în vedere observațiile de mai sus [...]”  
ÎN DREPT  
I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 3 DIN CONVENȚIE  
90. Reclamantul se plânge de faptul că a fost clasificat ca deținut periculos  
din cauza naturii faptelor pentru care a fost urmărit penal și că a fost supus  
regimului penitenciar impus acestei categorii de deținuți. În plus, denunță  
condițiile inumane în care a fost deținut în Penitenciarul București-Jilava, în  
special supraaglomerarea camerelor. Reclamantul invocă art. 3 din  
Convenție, care prevede următoarele:  
17  
HOTĂRÂREA CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI  
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori  
degradante.”  
91. Guvernul contestă acest argument.  
A. Cu privire la admisibilitate  
92. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit nefondat în sensul  
art. 35 § 3 din Convenție. De asemenea, Curtea constată că acesta nu prezintă  
niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat  
admisibil.  
B. Cu privire la fond  
93. Curtea constată că acest capăt de cerere are trei elemente: pe de o parte,  
reclamantul se plânge că a fost încadrat în categoria deținuților periculoși; pe  
de altă parte, se plânge că a fost supus unui regim penitenciar strict; de  
asemenea, se plânge de condițiile de detenție necorespunzătoare din  
Penitenciarul București-Jilava. Curtea le va examina pe rând.  
1. Încadrarea reclamantului în categoria deținuților periculoși  
a. Argumentele părților  
94. Reclamantul se plânge în primul rând că a fost încadrat automat în  
categoria deținuților periculoși, această decizie fiind întemeiată exclusiv pe  
natura faptelor imputate și a infracțiunilor pentru care a fost urmărit penal.  
Subliniază că în niciun moment comportamentul său nu a fost luat în  
considerare de administrația penitenciarului, deși în timpul șederii sale în  
penitenciar nu a fost niciodată violent.  
95. Reclamantul susține, de asemenea, că încadrarea sa în categoria  
deținuților periculoși a avut consecința deținerii sale alături de persoane  
condamnate definitiv, deși se afla doar în arest preventiv. Subliniază, de  
asemenea, că a fost supus unui regim penitenciar mai strict, care includea  
percheziții corporale inopinate cel puțin o dată pe săptămână, drept de vizită  
limitat la 30 de minute, exercitat în prezența agenților echipați cu cagule și  
prin dispozitive de separare din sticlă, o plimbare cu o durată de doar o  
jumătate de oră pe zi, percheziție corporală automată la fiecare ieșire din  
penitenciar și purtarea cătușelor. Potrivit reclamantului, efectul cumulativ al  
acestor măsuri repetitive se interpretează ca rele tratamente, contrare art. 3  
din Convenție.  
18  
HOTĂRÂREA CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI  
96. În final, reclamantul subliniază că măsurile de siguranță suportate de  
deținuții periculoși au fost criticate de CPT în raportul său întocmit în urma  
unei vizite la Penitenciarul București-Jilava în 2006, la scurt timp după  
șederea sa în acel penitenciar (supra, pct. 89).  
97. După ce a făcut referire la principiile stabilite în jurisprudența Curții  
cu privire la relele tratamente, Guvernul constată, cu titlu introductiv, că  
instanțele naționale au declarat ca întemeiată decizia de a-l clasifica pe  
reclamant în categoria deținuților periculoși (supra, pct. 34). Potrivit acestuia,  
măsura a fost justificată de natura infracțiunilor imputate reclamantului, și  
anume tentativă de omor și acte de terorism. Acesta constată că măsura în  
litigiu și restrângerile care decurg din încadrarea unui deținut în categoria  
deținuților periculoși au o bază legală în dreptul intern, și anume Ordinul  
nr. 383/2003 al Direcției Naționale a Penitenciarelor, al cărui scop este  
asigurarea siguranței în penitenciare.  
98. În continuare, Guvernul consideră că regimul penitenciar aplicat  
reclamantului în urma clasificării sale în categoria deținuților periculoși nu  
atinge nivelul de gravitate necesar pentru a aduce atingere art. 3 din  
Convenție. Astfel, în ceea ce privește perchezițiile corporale la care a fost  
supus reclamantul, aceasta consideră că, spre deosebire de alte cauze  
examinate de Curte, în prezenta cauză, reclamantul intenționează să conteste  
doar periodicitatea acestora. Potrivit Guvernului, periodicitatea perchezițiilor,  
definită în ordinul sus-menționat, corespundea unor imperative de siguranță,  
acestea având loc după ce reclamantul a intrat în contact fie cu persoane din  
exterior, fie cu alți deținuți. Subliniază, de asemenea, că perchezițiile  
corporale nu constituiau o regulă și că perchezițiile corporale zilnice, în  
timpul cărora deținuții erau obligați să se dezbrace parțial, se efectuau cu  
respectarea demnității umane și a intimității deținuților.  
99. În ceea ce privește mijloacele de siguranță folosite în timpul  
deplasărilor în exteriorul penitenciarului, Guvernul precizează că reclamantul  
a fost imobilizat doar cu cătușe. Subliniază că reclamantul nu a demonstrat că  
purtarea cătușelor urmărea să îl înjosească ori să îl umilească sau că l-a afectat  
fizic. În mod similar, consideră că restrângerea dreptului la vizită la  
efectuarea de vizite în cabină în prezența agenților echipați cu cagulă nu a  
avut ca scop umilirea reclamantului, ci doar asigurarea siguranței unității și  
nu a adus atingere confidențialității conversațiilor. A menționat că vizitele  
puteau dura între o jumătate de oră și 2 ore, în funcție de numărul de vizitatori  
și de spații disponibile. În plus, durata plimbării reclamantului putea ajunge  
până la o oră.  
100. În fine, referindu-se la jurisprudența Curții în materie, Guvernul  
consideră că regimul la care a fost supus reclamantul nu este disproporțional  
în raport cu faptele imputate.  
19  
HOTĂRÂREA CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI  
b. Motivarea Curții  
i) Principii generale  
101. Curtea reafirmă pentru început că art. 3 din Convenție consacră una  
dintre cele mai importante valori ale societăților democratice. Acesta interzice  
în termeni absoluți tortura și tratamentul sau pedepsele inumane ori  
degradante, indiferent de circumstanțele și acțiunile victimei [Labita  
împotriva Italiei (MC) nr. 26772/95, pct. 119, CEDO 2000-IV], chiar și în  
cele mai dificile circumstanțe, precum combaterea terorismului și a crimei  
organizate [Ramirez Sanchez împotriva Franței (MC), nr. 59450/00, pct. 115,  
CEDO 2006-IX].  
102. Curtea amintește de asemenea jurisprudența sa conform căreia, pentru  
a intra sub incidența art. 3, relele tratamente trebuie să atingă un nivel minim  
de gravitate. Aprecierea acestui nivel minim este relativă în esență; ea depinde  
de datele cauzei în ansamblu, în special de durata tratamentului și de efectele  
sale fizice sau mintale precum și, uneori, de sex, vârstă, starea de sănătate a  
victimei etc. (a se vedea, printre altele, Enea, citată anterior, pct. 55).  
103. Curtea a statuat deja că, pentru ca o pedeapsă sau tratamentul care o  
însoțește să fie calificat(ă) drept „inuman(ă)” sau „degradant(ă)”, suferința  
sau umilirea trebuie să le depășească pe cele pe care le implică în mod  
inevitabil o anumită formă de tratament legitim sau de pedeapsă legitimă [a  
se vedea V. împotriva Regatului Unit (MC), nr. 24888/94, pct. 71, CEDO  
1999-IX; și Enea, citată anterior, pct. 56]. Deși este necesar să se ia în  
considerare chestiunea dacă scopul tratamentului a fost de a umili sau de a  
înjosi victima, absența unui astfel de scop nu poate exclude definitiv  
constatarea unei încălcări a art. 3 (Peers împotriva Greciei, nr. 28524/95,  
pct. 74, CEDO 2001-III; și Kalashnikov împotriva Rusiei, nr. 47095/99,  
pct. 101, CEDO 2002-VI).  
104. Deși măsurile privative de libertate implică adesea un element de  
suferință sau umilire, nu se poate spune că detenția într-un penitenciar de  
maximă siguranță, fie ca măsură provizorie, fie în urma unei condamnări  
penale, ridică în sine o problemă în raport cu art. 3 din Convenție (Van der  
Ven împotriva Țărilor de Jos, nr. 50901/99, pct. 50, CEDO 2003-II). Sarcina  
Curții se limitează la examinarea situației personale a reclamantului care a  
fost supus regimului în litigiu (Aerts împotriva Belgiei, 30 iulie 1998, pct. 34-  
37, Culegere de hotărâri și decizii 1998-V). În această privință, Curtea a  
subliniat că, deși considerente de ordin public pot determina statele să  
înființeze penitenciare de maximă siguranță pentru anumite categorii de  
deținuți, art. 3 din Convenție le obligă totodată să se asigure că fiecare  
persoană este deținută în condiții compatibile cu respectarea demnității  
umane, că modurile de executare a măsurii nu supun persoana în cauză unei  
suferințe sau unei încercări de o intensitate care depășește nivelul inevitabil  
de suferință inerent detenției și că, ținând seama de cerințele practice ale  
privării de libertate, sănătatea și confortul deținutului sunt asigurate în mod  
20  
HOTĂRÂREA CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI  
corespunzător [Kudła împotriva Poloniei (MC), nr. 30210/96, pct. 92-94,  
CEDO 2000-XI]. În plus, măsurile luate în cadrul detenției trebuie să fie  
necesare pentru atingerea scopului legitim urmărit (Frérot împotriva Franței,  
nr. 70204/01, 12 iunie 2007, pct. 37).  
105. Pentru a evalua dacă o astfel de măsură poate intra sub incidența art. 3  
într-o anumită cauză, este necesar să se țină seama de împrejurările cauzei, de  
gravitatea măsurii, de durata acesteia, de obiectivul urmărit de aceasta și de  
efectele sale asupra persoanei în cauză (Van der Ven, citată anterior, pct. 51).  
La evaluarea condițiilor de detenție, este necesar să se ia în considerare  
efectele cumulate ale acestora (Lorsé și alții împotriva Țările de Jos,  
nr. 52750/99, pct. 74, 4 februarie 2003).  
ii) Aplicarea în prezenta cauză  
106. Revenind la circumstanțele cauzei, Curtea constată că reclamantul  
urmărește să critice faptul că modul în care a fost clasificat în categoria  
deținuților periculoși și regimul care i-a fost aplicat în consecință au adus  
atingere drepturilor sale garantate de art. 3 din Convenție.  
107. Curtea constată, de asemenea, că raportul CPT întocmit în urma  
vizitei la Penitenciarul București-Jilava în 2006, la un an după șederea  
reclamantului în acest penitenciar, conține o descriere a criteriilor de  
clasificare a unui deținut în categoria deținuților periculoși, precum și a  
măsurilor de siguranță aplicate (supra, pct. 89). Cu toate acestea, Curtea  
consideră că răspunsul la întrebarea dacă reclamantul a fost sau nu supus unui  
tratament contrar art. 3 din Convenție depinde de măsura în care acesta a fost  
afectat personal.  
α Clasificarea reclamantului în categoria deținuților periculoși  
108. În ceea ce privește primul element al capătului de cerere formulat de  
reclamant, Curtea consideră că, cu excepția cazului în care este arbitrară,  
decizia de clasificare a unui deținut într-o anumită categorie de regim  
penitenciar nu intră în sine sub incidența art. 3 din Convenție.  
109. În această privință, Curtea amintește că reclamantul a fost încadrat în  
categoria deținuților periculoși, avându-se în vedere natura faptelor imputate,  
în temeiul Ordinului nr. 383/2003 al Direcției Naționale a Penitenciarelor.  
Ordinul nr. 383/2003 prevedea, printre alte criterii pentru clasificarea unui  
deținut în categoria deținuților periculoși, natura infracțiunii, circumstanțele  
în care a fost săvârșită aceasta și durata pedepsei aferente. În prezenta cauză,  
atât administrația penitenciarului, cât și Judecătoria București au considerat  
că aceste criterii sunt suficiente pentru a-l clasifica pe reclamant în categoria  
deținuților periculoși (supra, pct. 34).  
110. Curtea observă că prezenta cauză pare să fie diferită de cauzele  
îndreptate împotriva Țărilor de Jos și Italiei citate anterior, în care, pe lângă  
gravitatea infracțiunilor pentru care reclamanții au fost urmăriți penal, pentru  
a justifica luarea unei astfel de măsuri, autoritățile naționale au invocat, de  
21  
HOTĂRÂREA CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI  
asemenea, riscul concret de evadare și de recidivă (Van der Ven, citată  
anterior; Lorsé și alții, citată anterior), riscul de a aduce atingere siguranței  
penitenciarului [Salah împotriva Țărilor de Jos, nr. 8196/02, pct. 6, CEDO  
2006-IX (extrase)] sau posibilitatea de a menține legături cu grupări  
infracționale [Messina împotriva Italiei (dec.), nr. 25498/94, CEDO 1999-V].  
Cu toate acestea, având în vedere gravitatea sporită a infracțiunilor care erau  
imputate reclamantului și pentru care a fost condamnat ulterior, Curtea  
acceptă decizia autorităților naționale (mutatis mutandis, Van der Ven, citată  
anterior, pct. 55).  
111. În continuare, Curtea constată că părțile nu au informat-o dacă s-au  
efectuat reexaminări în cazul reclamantului pentru a se asigura că durata  
deținerii în regim de siguranță sporită și gradul de siguranță nu depășesc  
nevoile concrete. Cu toate acestea, ia act de intrarea în vigoare a Legii  
nr. 275/2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele  
judiciare în cursul procesului penal, care prevede posibilitatea ca deținuții  
clasificați ca fiind periculoși să solicite și să obțină o schimbare a regimului  
de executare a pedepselor privative de libertate, ținându-se seama de persoana  
acestora (supra, pct. 84). Prin urmare, reclamantul are posibilitatea de a  
solicita instanțelor naționale reexaminarea regimului de executare a  
pedepselor privative de libertate.  
112. În speță, în opinia Curții, clasificarea reclamantului în categoria  
deținuților periculoși cu posibilitatea de a obține o reexaminare pe baza  
criteriilor care țin seama de conduita sa nu atinge pragul de gravitate pentru a  
aduce atingere în sine art. 3 din Convenție.  
β Regimul penitenciar la care a fost supus reclamantul în urma clasificării sale  
în categoria deținuților periculoși  
113. Reclamantul se plânge de regimul penitenciar la care a fost supus în  
urma clasificării sale în categoria deținuților periculoși. Nu s-a contestat  
faptul că, după ce a fost clasificat în această categorie, reclamantul a fost  
supus unor măsuri de siguranță foarte stricte.  
114. Curtea constată că reclamantul a fost cazat într-o cameră alături mai  
mulți condamnați definitivi și că dreptul său la plimbare zilnică și de a primi  
vizite a fost redus. Curtea amintește că, anterior, a susținut că izolarea  
senzorială completă însoțită de izolarea socială totală poate distruge  
personalitatea și constituie o formă de tratament inuman care nu poate fi  
justificată de cerințele de siguranță sau de alte motive. În speță, deși este  
adevărat că dreptul său de a primi vizite a fost redus la patru vizite pe lună cu  
o durată cuprinsă între 30 de minute și 2 ore și că nu putea să se întâlnească  
cu vizitatorii săi decât în spatele unui dispozitiv de separare din sticlă, Curtea  
nu poate totuși să concluzioneze că reclamantul a fost supus izolării  
senzoriale sau izolării sociale complete (Messina, citată anterior; și Van der  
Ven, citată anterior, pct. 31).  
22  
HOTĂRÂREA CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI  
115. În ceea ce privește perchezițiile corporale, Curtea constată că, în  
prezenta cauză, reclamantul nu susține că a fost victima unor polițiști de  
penitenciare care au acționat în scopul umilirii sale (a contrario Valašinas  
împotriva Lituaniei, nr. 44558/98, pct. 117, CEDO 2001-VIII; și Iwańczuk  
împotriva Poloniei, nr. 25196/94, pct. 59, 15 noiembrie 2001). Reclamantul  
se limitează să spună că a fost supus percheziției corporale inopinate o dată  
pe săptămână și de fiecare dată când era scos din penitenciar. Astfel, s-a plâns  
de sistemul general de percheziții la care a fost supus.  
116. Cu toate acestea, Curtea a statuat deja că un astfel de tratament nu  
este în sine lipsit de legitimate: perchezițiile corporale, chiar și complete, se  
pot dovedi uneori necesare pentru a asigura siguranța într-un penitenciar –  
inclusiv cea a deținutului însuși –, pentru apărarea ordinii sau prevenirea  
infracțiunilor (a se vedea, citate anterior, hotărârile Valašinas, pct. 117, Van  
der Ven, pct. 60 și Lorsé, pct. 72). În plus, nu se poate spune că, în principiu,  
o astfel de percheziție implică un grad de suferință sau de umilire care  
depășește inevitabilul (Frérot, citată anterior, pct. 40).  
117. Totuși, este cert că perchezițiile corporale, pe lângă faptul că trebuie  
să fie „necesare” pentru a atinge unul dintre aceste scopuri urmărite (Ramirez  
Sanchez, citată anterior, pct. 119), trebuie să fie efectuate în conformitate cu  
„proceduri adecvate” (a se vedea, de exemplu, Valašinas, citată anterior).  
Astfel cum s-a menționat mai sus, pentru a stabili dacă s-a depășit pragul de  
gravitate dincolo de care o formă de rele tratamente intră sub incidența acestei  
dispoziții, este necesar să se țină seama de datele în ansamblu ale fiecărei  
cauze. Astfel, Curtea a concluzionat că s-a depășit acest prag în cazul  
perchezițiilor corporale complete care au fost efectuate, fiecare, în  
conformitate cu procedurile obișnuite, pe motiv că o astfel de percheziție se  
efectua în fiecare săptămână, în mod sistematic, de rutină și fără o justificare  
clară referitoare la comportamentul reclamantului (Van der Ven, citată  
anterior, pct. 58 și urm.; și Lorsé, citată anterior, 70).  
118. În prezenta cauză, părțile nu contestă faptul că reclamantul a fost  
supus unor percheziții corporale inopinate în fiecare săptămână și la fiecare  
ieșire din penitenciar, precum și perchezițiilor corporale la fiecare ieșire  
din/intrare în cameră.  
119. Curtea constată că Ordinul nr. 383/2003 care reglementează măsurile  
de siguranță aplicabile deținuților periculoși precizează că perchezițiile  
corporale trebuie efectuate sistematic în cazul deținuților care intră și ies din  
camerele lor, indiferent de motivul deplasării, precum și o dată pe săptămână,  
în timpul percheziției camerei. Ordinul nu precizează împrejurările în care  
percheziția este integrală sau parțială. Cu toate acestea, așa cum reiese dintr-  
o scrisoare din 17 decembrie 2008 din partea Direcției Generale a  
Penitenciarelor adresată Guvernului, percheziția săptămânală îl obliga pe  
reclamant să se dezbrace complet, iar în timpul percheziției efectuate de  
fiecare dată când deținutul ieșea din sau intra în camera sa trebuia să se  
dezbrace parțial. De asemenea, dintr-o scrisoare similară din 25 noiembrie  
23  
HOTĂRÂREA CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI  
2008 reiese că în timpul deplasării reclamantului în exteriorul penitenciarului,  
se efectuau percheziții corporale amănunțite indiferent de motivul deplasării  
(supra, pct. 18).  
120. Având în vedere cele de mai sus, Curtea este uimită de faptul că, deși  
ordinul sus-menționat nu diferențiază sau nu descrie modul în care trebuie să  
se efectueze perchezițiile, în practică s-au aplicat diferite metode de  
percheziție, mai mult sau mai puțin intruzive în intimitatea corporală. Astfel,  
deși textul menționează „percheziții corporale amănunțite”, nu s-a stabilit în  
ce circumstanțe deținuții erau obligați să se dezbrace complet sau parțial,  
acest element părând să fi fost la latitudinea personalului penitenciarului  
(mutatis mutandis, Frérot, citată anterior, pct. 46). Curtea poate înțelege că,  
în astfel de circumstanțe și într-un domeniu atât de sensibil, persoanele private  
de libertate, precum reclamantul, pot avea sentimentul că sunt victime ale  
unor măsuri arbitrare.  
121. Curtea constată, mai presus de toate, că, deși unele din perchezițiile  
corporale efectuate la ieșirea din penitenciar ar putea avea o justificare legată  
de siguranță, reclamantul era obligat să se supună perchezițiilor corporale  
inopinate o dată pe săptămână. Natura sistematică a acestor percheziții  
săptămânale nu este pusă în discuție de către părți. În opinia Curții, aceste  
percheziții erau de rutină și nu aveau nicio justificare legată de  
comportamentul reclamantului, mai ales că autoritățile nu descoperiseră  
vreodată ceva în timpul unei percheziții corporale asupra reclamantului  
(mutatis mutandis, Van der Ven, citată anterior, pct. 58; și Wieser împotriva  
Austriei, nr. 2293/03, pct. 40, 22 februarie 2007).  
122. În final, Curtea constată că, în timpul detenției reclamantului în secția  
deținuților periculoși din Penitenciarul București-Jilava, polițiști de  
penitenciare echipați cu cagule efectuau perchezițiile și stăteau aproape de  
deținuți în timpul vizitelor (supra, pct. 89 și 99). Cu îngrijorare, Curtea  
consideră că este de intimidare această practică care, fără a intenționa să îl  
umilească pe reclamant, îi putea provoca un sentiment de anxietate. Deși este  
adevărat că, potrivit raportului CPT, această practică nu mai este de  
actualitate, rămâne totuși faptul că reclamantul a trebuit să i se supună în  
timpul detenției sale în Penitenciarul București-Jilava.  
123. Având în vedere faptul că reclamantul era deja supus unui mare  
număr de măsuri de control, Curtea consideră că practica perchezițiilor  
corporale săptămânale la care a fost supus, deși nu exista niciun imperativ de  
siguranță convingător, i-au putut provoca sentimente de natură să îl umilească  
și să îl înjosească.  
124. În concluzie, Curtea constată că regimul penitenciar la care a fost  
supus reclamantul în urma clasificării sale în categoria deținuților periculoși  
echivalează în prezenta cauză cu un tratament contrar art. 3 din Convenție.  
Prin urmare, a fost încălcată această dispoziție.  
24  
HOTĂRÂREA CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI  
2. Condițiile materiale de detenție din Penitenciarul București-Jilava  
a. Argumentele părților  
125. Reclamantul se plânge de condițiile de detenție necorespunzătoare  
din Penitenciarul București-Jilava, în special de supraaglomerare. Acesta  
arată că, în mod constant, spațiul său vital a fost sub standardele stabilite de  
Curte și de CPT. Susține că în cameră erau cazați mai mulți deținuți decât  
numărul de paturi disponibile și că spațiul de locuit era redus și mai mult de  
mobilier și de obligația deținuților de a-și desfășura toate activitățile  
gospodărești în cameră. Face referire la constatările făcute de CPT în  
rapoartele sale în urma vizitei la Penitenciarul București-Jilava și la cele  
făcute de APADOR-CH într-un raport întocmit în urma unei vizite la același  
penitenciar în 2003. Reclamantul subliniază că supraaglomerarea este o  
problemă cu caracter sistemic în România.  
126. Guvernul face referire la faptele relevante ale cauzei. Acesta  
consideră că raportul întocmit de APADOR-CH nu poate fi reținut ca probă  
a afirmațiilor reclamantului, întrucât această organizație a reprezentat mai  
mulți reclamanți în fața Curții.  
b. Motivarea Curții  
127. Curtea amintește, în primul rând, că art. 3 din Convenție impune  
statului să se asigure că fiecare persoană este deținută în condiții care sunt  
compatibile cu respectarea demnității umane, că modalitățile de executare nu  
supun persoana în cauză unei suferințe sau unei încercări de o intensitate care  
depășește nivelul inevitabil de suferință inerent detenției și că, ținând seama  
de cerințele practice ale privării de libertate, sănătatea și confortul deținutului  
sunt asigurate în mod corespunzător [Kudła, citată anterior, pct. 92-94). La  
evaluarea condițiilor de detenție, este necesar să se țină seama de efectele  
cumulate ale acestora, precum și de afirmațiile specifice ale reclamantului  
(Dougoz împotriva Greciei, nr. 40907/98, pct. 46, CEDO 2001-II).  
128. Curtea constată că reclamantul se plânge de condițiile materiale, în  
special de supraaglomerare, pe care a trebuit să le suporte în timpul detenției  
sale timp de aproximativ 15 luni în Penitenciarul București-Jilava. Curtea  
consideră că susținerile reclamantului sunt „credibile”, având în vedere faptul  
că reflectă realități descrise de CPT în diferitele rapoarte întocmite în urma  
vizitelor sale în penitenciarul respectiv (supra, pct. 87-88). În această privință,  
Curtea constată că, în prezenta cauză, dispune de elemente suficiente pentru  
a-și forma o opinie privind capătul de cerere formulat de reclamant, fără a fi  
necesar să ia în considerare raportul întocmit de APADOR-CH la care se  
referă reclamantul.  
129. Curtea constată că, în Penitenciarul București-Jilava, reclamantul a  
împărțit cu alți 19 deținuți o cameră de 9 paturi (supra, pct. 38). Acest fapt nu  
a fost contrazis de Guvern. Deși perioada în care a rămas în această cameră  
25  
HOTĂRÂREA CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI  
nu este specificată de părți, Curtea deduce din aceste date că, cel puțin pentru  
o perioadă de timp, reclamantul s-a confruntat cu o supraaglomerare gravă în  
penitenciar. Într-adevăr, fiecare dintre persoanele cazate în aceeași cameră cu  
reclamantul dispunea de un spațiu de aproximativ 0,75 m². Curtea constată,  
de asemenea, că, deși reclamantul nu a fost nevoit să împartă patul, spațiul  
prevăzut pentru un deținut a variat între 1,50 și 1,57 m², ceea ce este cu mult  
sub norma recomandată în raportul CPT (4 m²) întocmit la finalul ultimei sale  
vizite în unitățile penitenciare românești, inclusiv Jilava. În plus, consideră că  
este oportun să se ia în considerare faptul că acest spațiu era în realitate redus  
și mai mult din cauza prezenței mobilierului, care micșora camerele (Viorel  
Burzo împotriva României, nr. 75109/01 și 12639/02, pct. 98, 30 iunie 2009;  
și Brândușe împotriva României, nr. 6586/03, pct. 49, 7 aprilie 2009). De  
asemenea, reclamantul stătea în interior în cea mai mare parte a zilei,  
beneficiind de o plimbare în curtea penitenciarului doar pentru un timp foarte  
scurt în fiecare zi.  
130. De asemenea, Curtea ia act de faptul că, din cauza supraaglomerării  
din penitenciare, reclamantul, aflat în arest preventiv, era obligat să împartă  
camera cu condamnați, condițiile sale de detenție încălcând astfel legislația  
națională (supra, pct. 20 și 22). După cum a observat deja Curtea, efectul  
cumulativ al supraaglomerării și al cazării intenționate a unei persoane într-o  
cameră împreună cu deținuți care ar putea prezenta un pericol pentru acesta  
ar putea ridica o problemă în raport cu art. 3 din Convenție (Gorea împotriva  
Moldovei, nr. 21984/05, pct. 47, 17 iulie 2007). Este adevărat că, în prezenta  
cauză, reclamantul nu a făcut plângere la instanțele naționale cu privire la un  
comportament periculos concret din partea codeținutilor condamnați. Cu  
toate acestea, în contextul cauzei și în special având în vedere constatarea  
instanțelor naționale (a contrario Gorea, citată anterior, pct. 47 in fine), faptul  
de a fi deținut împreună cu condamnați poate constitui o circumstanță  
agravantă.  
131. Curtea ia act de faptul că CPT, în raportul pe care l-a întocmit în urma  
vizitei în secția deținuților periculoși din Penitenciarul București-Jilava, la un  
an după transferul reclamantului la Penitenciarul Rahova, a descris condițiile  
materiale de detenție din unitatea vizitată ca fiind „îngrozitoare”.  
132. Curtea reamintește că a concluzionat deja în multe cauze că a fost  
încălcat art. 3 din Convenție în principal din cauza lipsei de spațiu individual  
suficient [a se vedea, printre altele, Măciucă împotriva României,  
nr. 25763/03, pct. 24 și urm., 26 mai 2009; Petrea împotriva României,  
nr. 4792/03, pct. 45 și urm., 29 aprilie 2008, Seleznev împotriva Rusiei,  
nr. 15591/03, pct. 46-47, 26 iunie 2008; și Khoudoyorov împotriva Rusiei,  
nr. 6847/02, pct. 104 și urm., CEDO 2005-X (extrase)], în special în cazul  
secției respective din Penitenciarul București-Jilava (Eugen Gabriel Radu  
împotriva României, nr. 3036/04, pct. 30 și urm., 13 octombrie 2009). Curtea  
admite că, în prezenta cauză, nu există nimic care să arate că a existat o  
intenție reală de umilire sau de înjosire a reclamantului. Cu toate acestea, lipsa  
26  
HOTĂRÂREA CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI  
unui astfel de scop nu poate exclude constatarea încălcării art. 3. Curtea  
consideră că, în speță, condițiile de detenție pe care reclamantul a trebuit să  
le suporte timp de aproape 15 luni cu siguranță l-au supus unor încercări de o  
intensitate care depășește nivelul inevitabil de suferință inerent detenției.  
133. Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că condițiile  
de detenție a reclamantului, în special supraaglomerarea din camera sa,  
combinate cu durata detenției sale în astfel de condiții, sunt echivalente cu un  
tratament degradant.  
Prin urmare, a fost încălcat art. 3 din Convenție.  
II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 6 § 2 DIN  
CONVENȚIE  
134. Reclamantul consideră că deținerea sa împreună cu condamnați, deși  
era doar arestat preventiv, i-a încălcat dreptul la prezumția de nevinovăție, și  
invocă art. 6 § 2, care prevede următoarele:  
„Orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția  
sa va fi legal stabilită”.  
135. Deși, în urma schimbării încadrării dată faptelor de către Curte, aceste  
susțineri ale reclamantului au fost comunicate Guvernului în raport cu art. 5  
§ 1 din Convenție, având în vedere observațiile părților, acestea vor fi  
examinate în raport cu art. 6 § 2 din Convenție, astfel cum a indicat  
reclamantul.  
136. Reclamantul consideră că s-a adus atingere dreptului său la prezumția  
de nevinovăție prin faptul că a fost clasificat în categoria deținuților periculoși  
și a fost deținut împreună cu condamnați. Subliniază că astfel a fost tratat ca  
o persoană condamnată, deși se afla doar în arestare preventivă.  
137. Referindu-se la jurisprudența Curții în materie, Guvernul consideră  
că aplicarea unui anumit regim de executare a pedepselor privative de  
libertate nu contravine prezumției de nevinovăție.  
138. Curtea amintește că principiul prezumției de nevinovăție nu se poate  
interpreta ca împiedicând aplicarea unei măsuri de arestare preventivă,  
aceasta din urmă fiind prevăzută la art. 5 § 1 lit. c) din Convenție [Musumeci  
împotriva Italiei (dec.) nr. 33695/96, 17 decembrie 2002; și Enea împotriva  
Italiei (dec.), nr. 74912/01, 23 septembrie 2004]. Cu toate acestea, Curtea nu  
poate exclude posibilitatea de a pune în discuție principiul prezumției de  
nevinovăție, în cazul în care motivele care au stat la baza deciziei de a caza  
arestații preventivi împreună cu condamnații definitivi ar reflecta voința  
autorităților de a-i trata pe arestații preventivi ca pe condamnați. Însă în  
prezenta cauză nu există nicio probă în dosar pentru a ajunge la o astfel de  
concluzie. În plus, Curtea constată că a luat în considerare aceste susțineri ale  
reclamantului în cadrul examinării respectării art. 3 de mai sus (supra,  
pct. 130). Prin urmare, Curtea consideră că acest capăt de cerere este vădit  
27  
HOTĂRÂREA CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI  
nefondat și că trebuie să fie respins în conformitate cu art. 35 § 4 din  
Convenție.  
III. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 6 § 1 ȘI ART. 6 § 3  
DIN CONVENȚIE  
139. Reclamantul invocă o serie de încălcări ale principiilor unui proces  
echitabil și ale dreptului la apărare, garantate de art. 6 § 1 și art. 6 § 3 lit. c)-  
d) din Convenție, în care se prevăd în special următoarele:  
„1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil […] a cauzei sale, de către  
o instanță independentă și imparțială […], care va hotărî […] asupra temeiniciei oricărei  
acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa.”  
[...]  
3. Orice acuzat are, în special, dreptul:  
[...]  
c) să se apere el însuși sau să fie asistat de un apărător ales de el și, dacă nu dispune  
de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un  
avocat din oficiu, atunci când interesele justiției o cer;  
d) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării și să obțină citarea și audierea  
martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării [...]”  
140. Guvernul contestă acest argument.  
141. Curtea amintește că cerințele de la art. 6 § 3 constituie aspecte  
specifice ale dreptului la un proces echitabil garantat de § 1 al acestei  
dispoziții [Van Geyseghem împotriva Belgiei (MC), nr. 26103/95, pct. 27,  
CEDO 1999-I] Este așadar necesar să examineze capetele de cerere formulate  
de reclamant în raport cu § 3 coroborat cu principiile inerente din § 1. Astfel,  
Curtea va examina pe rând diferitele capete de cerere formulate de reclamant  
în această privință.  
A. Cu privire la neacordarea de asistență judiciară  
142. Reclamantul s-a plâns că avocații desemnați din oficiu i-au oferit o  
apărare doar de formă, refuzând să exercite toate căile de atac de care  
dispuneau ori să recurgă la alte mijloace de apărare.  
1) Argumentele părților  
143. Reclamantul consideră că avocații desemnați din oficiu pentru a-l  
asista în cursul procesului nu i-au oferit o apărare efectivă. Acesta susține că  
acordul său, în cursul procesului, de a fi reprezentat de avocați desemnați din  
oficiu nu a fost decât consecința faptului că, din lipsă de mijloace, nu a putut  
28  
HOTĂRÂREA CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI  
angaja un avocat. Acesta subliniază că, în cursul procesului, a preferat uneori  
să se apere singur ca urmare a caracterului necorespunzător al apărării oferite  
de avocații din oficiu.  
144. Reclamantul subliniază, de asemenea, că avocații din oficiu nu au  
exercitat toate căile de atac de care dispuneau și nu au elaborat o strategie  
pentru apărare în cauza sa. Consideră că avocații din oficiu au fost desemnați  
fără a se lua în considerare gravitatea acuzațiilor îndreptate împotriva sa.  
Observă că avocații din oficiu au avut o atitudine supusă față de judecătorii  
care au examinat cauza, atitudine justificată de faptul că, în opinia sa,  
desemnarea lor în alte cauze depinde astfel de voința judecătorilor. Aceasta  
concluzionează că instanțele naționale au tolerat reprezentarea pur formală  
prin nerespectarea dreptului său la o apărare eficientă.  
145. Guvernul consideră că, în prezenta cauză, nu a existat o deficiență  
evidentă în activitățile avocaților din oficiu care ar fi justificat o intervenție  
din partea autorităților judiciare. Arată că, în cursul urmăririi penale,  
reclamantul a fost asistat de doi avocați aleși și că doar în timpul a două  
audieri, cele din 24 martie și 6 august 2003, a fost reprezentat de avocați din  
oficiu. De asemenea, arată că, în faza de judecată, reclamantul și-a exprimat  
întotdeauna acordul de a fi asistat de un avocat desemnat din oficiu și  
precizează că reclamantul s-a plâns pentru prima dată de o deficiență a  
avocatului său desemnat din oficiu la 8 decembrie 2005 (supra, pct. 66). Deși  
admite că reclamantul a fost asistat de mai mulți avocați din oficiu în cursul  
procesului, Guvernul este de părere că acești avocați i-au asigurat  
reclamantului o apărare efectivă.  
2) Motivarea Curții  
146. Curtea reamintește că, deși fiecărui acuzat i se recunoaște dreptul „să  
se apere el însuși sau să fie asistat de un apărător [...]”, art. 6 § 3 lit. c) nu  
precizează condițiile de exercitare a acestui drept. Astfel, acesta lasă statelor  
contractante posibilitatea de a alege mijloacele care să permită sistemului lor  
judiciar să îl garanteze; sarcina Curții este de a verifica dacă acea cale pe care  
au urmat-o este conformă cu cerințele unui proces echitabil (Quaranta  
împotriva Elveției, 24 mai 1991, seria A nr. 205, pct. 30). În această privință,  
nu trebuie uitat faptul că scopul Convenției este de a „proteja drepturi nu  
teoretice sau iluzorii, ci concrete și efective” și că desemnarea unui apărător  
nu garantează în sine eficacitatea asistenței pe care o poate acorda acuzatului  
(Imbrioscia împotriva Elveției, 24 noiembrie 1993, seria A nr. 275, pct. 38; și  
Artico împotriva Italiei, 13 mai 1980, seria A nr. 37, pct. 33).  
147. Cu toate acestea, nu se poate imputa unui stat orice carență a unui  
avocat desemnat din oficiu sau ales de acuzat. Din independența baroului față  
de stat rezultă că exercitarea apărării este în esență responsabilitatea  
acuzatului și a avocatului său, care este desemnat cu titlu de asistență judiciară  
sau este plătit de clientul său (Cuscani împotriva Regatului Unit,  
nr. 32771/96, pct. 39, 24 septembrie 2002). Art. 6 § 3 lit. c) obligă autoritățile  
29  
HOTĂRÂREA CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI  
naționale competente să intervină numai dacă deficiența unui avocat din  
oficiu este evidentă sau dacă acestea sunt în alt mod informate suficient în  
acest sens [Kamasinski împotriva Austriei, 19 decembrie 1989, seria A  
nr. 168, pct. 65; Czekalla împotriva Portugaliei, nr. 38830/97, pct. 60, CEDO  
2002-VIII; Sannino împotriva Italiei, nr. 30961/03, pct. 49, CEDO 2006-VI;  
și Hermi împotriva Italiei (MC), nr. 18114/02, pct. 96, CEDO 2006-XII].  
148. În prezenta cauză, reclamantul a fost acuzat, printre altele, de acte de  
terorism și tentativă de omor, fapte de o gravitate deosebită. În plus,  
reclamantul era pasibil de pedeapsa închisorii și a fost condamnat la mulți ani  
de închisoare. Procesul a avut așadar o anumită miză. Prin urmare, în măsura  
în care reclamantul susține că nu avea mijloacele necesare pentru a folosi  
serviciile unui avocat, Curtea consideră că interesele justiției impuneau ca  
acesta să beneficieze de serviciile unui avocat din oficiu (mutatis mutandis  
Benham împotriva Regatului Unit, 10 iunie 1996, pct. 64, Culegere de  
hotărâri și decizii 1996-III).  
149. Curtea reamintește în acest sens importanța asigurării accesului la un  
avocat de la prima audiere a unui suspect [Salduz împotriva Turciei (MC)  
nr. 36391/02, pct. 50-55, 27 noiembrie 2008]. Constată că, în prezenta cauză,  
reclamantul a fost asistat în cursul urmăririi penale, pe rând, de doi avocați  
aleși, care au fost prezenți la majoritatea audierilor sale, precum și la diversele  
acte de urmărire penală efectuate de parchet (supra, pct. 39).  
150. Curtea constată că, în faza de judecată, reclamantul a fost asistat pe  
rând de mai mulți avocați desemnați din oficiu. Deși este regretabil faptul că  
nu s-a asigurat o anumită continuitate în reprezentarea reclamantului, cert este  
că avocații desemnați din oficiu pentru a-l reprezenta nu au fost pasivi și au  
susținut efectiv cauza acestuia. Astfel, Curtea constată că avocații din oficiu  
au prezentat argumente pe fond și au solicitat administrarea de probe după ce  
s-au consultat cu reclamantul (supra, pct. 54, 57, 75 și 77) și că au depus  
concluzii scrise la dosar (supra, pct. 53 și 57). Reclamantul a fost în măsură  
să explice avocaților săi propria sa versiune a faptelor, indicând elementele  
pe care intenționa să le conteste și atrăgând atenția asupra faptelor pe care  
urma să se întemeieze apărarea sa (Stanford împotriva Regatului Unit, 23  
februarie 1994, seria A nr. 282-A, pct. 30). În ceea ce privește faptul că  
avocatul nu a formulat recurs, Curtea constată că hotărârea atacată nu era  
supusă căilor de atac, după cum au precizat de altfel instanțele naționale  
(supra, pct. 67). Prin urmare, Curtea consideră că reclamantul nu a justificat  
suficient pretinsele deficiențe ale avocaților din oficiu.  
151. În plus, Curtea constată că instanțele naționale au reacționat în mod  
concret și prompt atunci când dreptul la apărare al reclamantului nu a fost  
respectat. În această privință, Curtea constată că s-au acordat amânări ale  
judecății pentru a asigura apărarea reclamantului (pct. 56, 65 și 68). De  
asemenea, consideră că, în prezenta cauză, nu se poate reține nicio dependență  
a avocaților desemnați din oficiu față de instanțele judecătorești în măsura în  
30  
HOTĂRÂREA CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI  
care, în conformitate cu dispozițiile legale în materie, desemnarea avocaților  
din oficiu era de datoria baroului sesizat, nu a instanței.  
152. Curtea constată, de asemenea, că dreptul de a alege un avocat există  
numai dacă acuzatul dispune de mijloace pentru a plăti un apărător.  
Beneficiarul asistenței judiciare așadar nu are dreptul de a-și alege  
reprezentantul în instanță (M. împotriva Regatului Unit, nr. 9728/82, decizia  
Comisiei din 15 iulie 1983, DR 36, pag. 155) și ar fi excesiv să li se impună  
statelor obligația de a pune la dispoziția părților interesate avocați specializați  
într-un anumit tip de litigiu.  
153. În final, Curtea constată că reclamantul nu susține că nu a avut  
posibilitatea de a participa efectiv la procesul îndreptat împotriva sa [a  
contrario Timergaliyev împotriva Rusiei, nr. 40631/02, pct. 51, 14 octombrie  
2008; și Rupa împotriva României (nr. 1), nr. 58478/00, pct. 230, 16  
decembrie 2008]. Dimpotrivă, acesta a participat activ la proces. Astfel,  
Curtea consideră că, în măsura în care reclamantul nu a fost mulțumit de  
atitudinea sau de apărarea unuia dintre avocații desemnați din oficiu, ar fi  
trebuit să sesizeze instanțelor naționale nemulțumirea sa în mod susținut și  
argumentat cu motive relevante (supra, pct. 79).  
154. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că acest capăt de cerere  
este vădit nefondat și trebuie să fie respins în conformitate cu art. 35 § 3 și  
art. 35 § 4 din Convenție.  
B. Cu privire la imposibilitatea de a pune întrebări martorilor apărării  
155. Reclamantul s-a plâns că instanțele au refuzat audierea a doi martori  
ai apărării, M.I. și V.T., deși el considera decisive declarațiile acestora.  
1). Argumentele părților  
156. Referindu-se la principiile stabilite de jurisprudența în materie,  
reclamantul consideră că declarațiile martorilor apărării pe care dorea să îi  
aducă pentru audiere erau necesare pentru aflarea adevărului și că refuzul  
instanțelor a adus atingere dreptului la apărare.  
157. Reclamantul observă că, deși a cerut instanțelor să audieze mai mulți  
martori, doar M.C., partenera sa, a fost citată să compară. În opinia sa, nu este  
ceva obișnuit să fie audiat un singur martor al apărării într-un proces atât de  
complex precum cel îndreptat împotriva sa. Subliniază că a solicitat instanței  
să îi audieze pe martorii apărării V.T. și M.I., pentru a susține afirmațiile sale  
potrivit cărora S.R.I. era implicat în faptele care i se imputau. Potrivit  
reclamantului, instanțele naționale nu au depus diligența necesară pentru  
identificarea acestor martori.  
158. Referindu-se la faptele relevante ale cauzei, Guvernul consideră că  
Tribunalul București a făcut toate demersurile necesare pentru identificarea  
martorilor M.I. și V.T. Subliniază că reclamantul nu a dat instanțelor  
naționale informații care să poată conduce la identificarea acestor persoane și  
31  
HOTĂRÂREA CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI  
că a avut posibilitatea de a-și apăra cauza prin alte mijloace de probă.  
Constată, de asemenea, că apărătorii reclamantului au avut posibilitatea de a  
pune întrebări celorlalți martori care s-au înfățișat la proces și au participat la  
reconstituirea faptei. Prin urmare, consideră că principiul egalității armelor a  
fost respectat.  
2) Motivarea Curții  
159. Curtea reamintește pentru început că admisibilitatea probelor intră în  
primul rând sub incidența normelor de drept intern și că, în principiu,  
instanțele naționale sunt cele cărora le revine sarcina de a aprecia probele  
administrate de acestea. Sarcina încredințată Curții de Convenție nu este de a  
decide dacă declarațiile martorilor au fost în mod corect admise ca probe, ci  
de a verifica dacă a fost echitabil în ansamblu procesul pe care îl examinează,  
inclusiv modul în care s-au administrat probele [Van Mechelen și alții  
împotriva Țărilor de Jos, 23 aprilie 1997, pct. 50, Culegere de hotărâri și  
decizii 1997-III; și De Lorenzo împotriva Italiei (dec.), nr. 69264/01, 12  
februarie 2004].  
160. De asemenea, Curtea amintește că art. 6 § 3 lit. d) din Convenție lasă  
în seama instanțelor naționale, tot în principiu, sarcina de a judeca utilitatea  
unei propuneri de probă cu martori. Acest articol nu impune citarea și punerea  
de întrebări oricărui martor al apărării: după cum subliniază sintagma „în  
aceleași condiții”, scopul său esențial este deplina egalitate a armelor în  
materie. Cu toate acestea, nu este suficient să se demonstreze că „acuzatul”  
nu a fost în măsură să întrebe un anumit martor al apărării; de asemenea, este  
necesar ca persoana în cauză să facă probabil argumentul că citarea  
martorului respectiv este necesară pentru aflarea adevărului și că refuzul de  
a-i pune întrebări a prejudiciat dreptul la apărare (Vaturi împotriva Franței,  
nr. 75699/01, pct. 51, 13 aprilie 2006). Astfel, numai circumstanțe  
excepționale pot determina Curtea să concluzioneze că neaudierea unei  
persoane în calitate de martor este incompatibilă cu art. 6 (Bricmont împotriva  
Belgiei, 7 iulie 1989, pct. 89, seria A nr. 158; și Destrehem împotriva Franței,  
nr. 56651/00, pct. 41, 18 mai 2004).  
161. În prezenta cauză, reclamantul se plânge că instanțele naționale nu au  
audiat doi martori ai apărării, respectiv M.I. și V.T., martori pe care i-a  
considerat importanți pentru apărarea sa. De asemenea, Curtea observă că,  
astfel cum reiese din situația în fapt, reclamantul a susținut că faptele pentru  
care a fost urmărit penal erau opera celor de la S.R.I. Cererea sa adresată  
instanțelor pentru audierea martorilor M.I. și V.T. urmărea să dovedească  
legăturile sale cu S.R.I.  
162. Cu toate acestea, Curtea constată că reclamantul nu a dat instanțelor  
naționale informații care să conduce la identificarea acestor persoane (supra,  
pct. 48, 52 și 53). În opinia Curții, reclamantului îi revine sarcina de a da un  
minim de informații cu privire la persoana martorului pentru ca instanța să  
poată face demersuri pentru a reuși identificarea acestuia.  
32  
HOTĂRÂREA CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI  
163. În acest context, Curtea ia act de faptul că instanțele naționale au  
depus eforturi semnificative pentru a reuși identificarea și citarea martorilor  
în cauză. Se impune constatarea că parchetul a făcut demersuri pentru  
identificarea lui M.I. (supra, pct. 42) și că Tribunalul București a amânat în  
mai multe rânduri termenele de judecată pentru a afla adresa lui V.T. (supra,  
pct. 50, 53 și 55). Pe de altă parte, instanțele naționale au respins cererea  
reclamantului de a pune întrebări acestor martori cu motivarea că s-a dovedit  
imposibilă aflarea adreselor corecte ale acestora, subliniind în același timp că  
reclamantul ar fi putut dovedi legăturile sale cu S.R.I. prin orice alte mijloace  
de probă (supra, pct. 51 și 57; și a contrario Tarău împotriva României,  
nr. 3584/02, pct.75, 24 februarie 2009).  
164. În aceste condiții, Curtea nu consideră necesar să emită presupuneri  
dacă audierile solicitate de reclamant erau sau nu decisive, în măsura în care  
consideră că instanțele naționale au făcut demersuri suficiente pentru  
identificarea martorilor citați. În plus, Curtea constată că reclamantul a putut  
obține audierea, în cursul procesului, a unui martor ales de el (a contrario  
Vaturi, citată anterior, pct. 58 și Tarău, citată anterior, pct. 76) și să depună  
înscrisuri la dosar. În final, constată că reclamantul a avut posibilitatea să  
conteste afirmațiile martorilor acuzării și alte probe din dosarul cauzei.  
165. Prin urmare, în opinia Curții, reclamantul a avut posibilitatea să își  
exercite în mod adecvat și suficient dreptul la apărare. În definitiv,  
examinarea procesului în ansamblu nu evidențiază în prezenta cauză un  
dezechilibru care prejudiciază exercitării dreptului la apărare al  
reclamantului.  
Rezultă că acest capăt de cerere este vădit nefondat și trebuie să fie respins  
în conformitate cu art. 35 § 3 și § 4 din Convenție.  
V. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 8 DIN  
CONVENȚIE  
166. Prin scrisoarea din 10 martie 2009, reclamantul a susținut că  
interzicerea exercitării drepturilor părintești față de copilul său minor, ca  
pedeapsă accesorie la condamnarea sa penală, a încălcat dreptul la respectarea  
vieții sale de familie garantat de art. 8 din Convenție, care prevede  
următoarele:  
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a  
domiciliului său și a corespondenței sale.  
2. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în  
măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-  
o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică,  
bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea  
sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora.”  
33  
HOTĂRÂREA CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI  
A. Argumentele părților  
167. Guvernul susține că acest capăt de cerere este inadmisibil pentru  
neepuizarea căilor de atac interne. Acesta susține că, în cursul procesului  
penal îndreptat împotriva reclamantului, dispozițiile relevante ale Codului  
penal privind pedepsele accesorii au fost modificate prin Legea nr. 278/2006,  
care a intrat în vigoare la 11 august 2006. Potrivit noilor dispoziții, aplicarea  
pedepsei accesorii constând în interzicerea dreptului prevăzut la art. 64 lit. d)  
este lăsată acum la aprecierea instanțelor desemnate să se ocupe de procesul  
penal îndreptat împotriva persoanei în cauză. Guvernul consideră că, în aceste  
condiții, reclamantul ar fi trebuit să sesizeze instanțelor naționale în apel și în  
recurs lipsa de justificare a pedepsei accesorii aplicate.  
168. Reclamantul consideră că dreptul intern nu îi oferea o cale de atac  
eficientă pentru a contesta aplicarea automată a pedepsei accesorii constând  
în interzicerea exercitării drepturilor sale părintești. Arată că modificările  
aduse Codului penal prin Legea nr. 278/2006 au intrat în vigoare abia la 11  
august 2006, adică în ultima fază a procesului. În plus, potrivit reclamantului,  
era la latitudinea instanțelor naționale să aplice dispozițiile mai favorabile  
inculpatului, acesta din urmă neputând să solicite instanțelor să le aplice. Însă  
instanțele naționale care au judecat apelul și recursul au ignorat modificările  
legislative introduse de legea sus-menționată și au aplicat automat pedeapsa  
accesorie.  
B. Motivarea Curții  
169. Curtea amintește că dispozițiile art. 35 din Convenție prevăd  
epuizarea doar a căilor de atac care în același timp sunt în legătură cu  
încălcările incriminate, disponibile și adecvate. Acestea trebuie să existe într-  
un grad suficient de certitudine nu doar în teorie, ci și în practică, în caz  
contrar neavând eficacitatea și accesibilitatea necesare (Akdivar și alții, citată  
anterior, pct. 66; și Dalia împotriva Franței, 19 februarie 1998, pct. 38,  
Culegere de hotărâri și decizii, 1998-I). În plus, anumite circumstanțe  
speciale pot scuti reclamantul de obligația de a epuiza căile de atac interne de  
care dispune (Selmouni, citată anterior, pct. 75). Totuși, Curtea subliniază că  
simplul fapt de a avea îndoieli cu privire la șansele de succes ale unei căi de  
atac care nu este în mod clar sortită eșecului nu constituie un motiv valabil  
pentru a justifica neexercitarea căilor de atac interne [Brusco împotriva Italiei  
(dec.), nr. 69789/01, CEDO 2001-IX]. Dimpotrivă, este oportună sesizarea  
instanței competente pentru a-i permite să dezvolte drepturile exercitându-și  
competența de interpretare [a se vedea, mutatis mutandis, Spencer împotriva  
Regatului Unit, nr. 28851/95 și 28852/95, decizia Comisiei din 16 ianuarie  
1998, DR 92, pag. 56; și Iambor împotriva României (nr. 1), nr. 64536/01,  
pct. 221, 24 iunie 2008].  
34  
HOTĂRÂREA CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI  
170. Curtea amintește că reclamantul invocă, în speță, o atingere adusă  
dreptului său la viața de familie ca urmare a interzicerii automate a exercitării  
drepturilor sale părintești, ca pedeapsă accesorie la pedeapsa sa privativă de  
libertate. Pedeapsa accesorie a intrat în vigoare în urma condamnării  
definitive a reclamantului.  
171. Curtea amintește că, în cauzele îndreptate împotriva României, a  
statuat deja că este contrar art. 8 din Convenție sistemul legislativ care  
permite interzicerea exercitării drepturilor părintești aplicată în mod absolut  
ca pedeapsă accesorie oricărei persoane care execută pedeapsa închisorii, fără  
ca instanțele să verifice măsura și fără a lua în considerare tipul infracțiunii și  
interesul minorilor (Sabou și Pârcălab împotriva României, nr. 46572/99,  
pct. 46-49, 28 septembrie 2004; Iordache împotriva României, nr. 6817/02,  
pct. 57-67, 14 octombrie 2008; Calmanovici împotriva României,  
nr. 42250/02, pct. 143-145, 1 iulie 2008; Viorel Burzo, citată anterior,  
pct. 131-132). De asemenea, a constatat că părțile în cauză nu dispuneau de o  
cale de atac efectivă în dreptul intern pentru a contesta aplicarea automată a  
interzicerii exercitării drepturilor părintești (Sabou și Pârcălab, citată  
anterior, pct. 52-56).  
172. Cu toate acestea, Curtea constată că Legea nr. 278/2006, care a intrat  
în vigoare la 11 august 2006, a adus modificări Codului penal. Astfel, art. 71  
din acest cod a fost modificat, aplicarea pedepsei accesorii care consta în  
interzicerea exercitării drepturilor părintești fiind de acum încolo lăsată la  
aprecierea instanțelor desemnate să se ocupe de procesul penal îndreptat  
împotriva persoanei în cauză (supra, pct. 81).  
173. În ceea ce privește eficacitatea unei astfel de căi de atac, trebuie  
remarcat că, în conformitate cu noul text al art. 71 C. pen., pentru aplicarea  
unei astfel de pedepse, instanțele naționale trebuie să țină seama de natura și  
gravitatea infracțiunilor, de împrejurările cauzei, de persoana infractorului și  
de interesele copilului. Prin urmare, nu mai este vorba de o aplicare automată  
a pedepsei accesorii, instanțele naționale fiind competente să examineze de la  
caz la caz dacă se impune pedeapsa respectivă. Astfel, Curtea constată că  
aceste modificări aveau ca scop să confere un caracter efectiv la nivel intern  
aplicării criteriilor consacrate de jurisprudența Curții (supra, pct. 171).  
174. În aceste împrejurări, Curtea consideră că nu există niciun motiv să  
considere că modificările aduse prin Legea nr. 278/2006 nu i-ar oferi  
reclamantului posibilitatea de a obține reparații pentru capătul său de cerere  
sau că nu ar avea o șansă rezonabilă de succes. Modificările aduse Codului  
penal se încadrează în logica de a permite organelor statului pârât să repare  
încălcările cerințelor de respectare a dreptului la familie.  
175. Subliniind încă o dată rolul său subsidiar în raport cu sistemele  
naționale de garantare a drepturilor omului (Handyside împotriva Regatului  
Unit, 7 decembrie 1976, pct. 48, seria A nr. 24) și deși este de dorit ca  
instanțele naționale să aplice cu strictețe noile dispoziții legale favorabile  
inculpatului, Curtea consideră că reclamantul avea la dispoziție o dispoziție  
35  
HOTĂRÂREA CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI  
legală care îi permitea să dea instanțelor posibilitatea să remedieze, la nivel  
național, pretinsa încălcare a Convenției. În plus, nu a fost identificată nicio  
circumstanță excepțională care să îl scutească pe reclamant de obligația de a  
epuiza căile de atac în discuție.  
176. Rezultă că acest capăt de cerere trebuie să fie respins pentru  
neepuizarea căilor de atac interne, în temeiul art. 35 § 1 și § 4 din Convenție.  
VI. CU PRIVIRE LA CELELALTE PRETINSE ÎNCĂLCĂRI  
177. Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamantul se plânge în cele din  
urmă de respingerea, de către Tribunalul București, prin decizia din 21  
decembrie 2004, a recursului său împotriva sentinței Judecătoriei București  
din 15 octombrie 2004 (supra, pct. 26). În plus, acesta se plânge că doamna  
judecător C.J., care a făcut parte din completul de judecată al Înaltei Curți de  
Casație și Justiție care a pronunțat decizia penală nr. 975 din 22 februarie  
2007, cunoștea deja cauza deoarece participase la pronunțarea deciziei penale  
nr. 4333 din 5 iulie 2006. S-a plâns, de asemenea, că urmărirea penală a fost  
efectuată de Parchetul Militar, care, în opinia sa, nu avea competență ratione  
materiae.  
178. Ținând seama de toate elementele de care dispune, și în măsura în  
care este competentă să judece acuzațiile formulate, Curtea nu constată nici o  
aparentă încălcare a drepturilor și libertăților garantate de articolele din  
Convenție. Rezultă că acest capăt de cerere este vădit nefondat și trebuie să  
fie respins în conformitate cu art. 35 § 3 și art. 35 § 4 din Convenție.  
VII. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENȚIE  
179. Art. 41 din Convenție prevede:  
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale  
și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare  
incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul,  
o reparație echitabilă.”  
A. Prejudiciu  
180. Reclamantul solicită 4 160 000 euro (EUR) pentru prejudiciul moral  
pe care susține că l-a suferit ca urmare a încălcării drepturilor sale garantate  
de art. 3, 5, 6 și 8 din Convenție.  
181. Guvernul consideră că nu există nicio legătură de cauzalitate între  
pretinsele încălcări și prejudiciul moral pretins care, de altfel, nu a fost probat.  
Acesta consideră că o posibilă hotărâre a Curții ar putea constitui ea însăși o  
reparație satisfăcătoare pentru prejudiciul moral pe care reclamantul pretinde  
36  
HOTĂRÂREA CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI  
că l-a suferit și că, în orice caz, cererea sa este excesivă în raport cu  
jurisprudența Curții în materie.  
182. Curtea subliniază că singura bază de reținut pentru acordarea unei  
reparații echitabile constă, în speță, în încălcarea art. 3 din Convenție.  
Consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral incontestabil ca  
urmare a condițiilor de detenție din Penitenciarul București-Jilava și a  
regimului penitenciar la care a fost supus. Pronunțându-se în echitate, în  
conformitate cu art. 41 din Convenție, trebuie să i se acorde reclamantului 14  
000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.  
B. Cheltuieli de judecată  
183. Reclamantul solicită 4 420,58 EUR pentru cheltuielile de judecată  
suportate în fața Curții, din care 4 120,58 EUR reprezintă onorariul avocatului  
și 300 EUR costurile de corespondență ale APADOR-CH. În contractul de  
asistență judiciară încheiat între reclamant și avocatul său se precizează că  
suma acordată de Curte pentru onorariu se va plăti direct acestuia din urmă.  
Reclamantul a depus la dosar un centralizator cu numărul de ore lucrate de  
avocatul său și contractul de asistență judiciară.  
184. Guvernul consideră că onorariul avocatului nu are un cuantum  
rezonabil. Subliniază, de asemenea, că reclamantul nu a prezentat niciun  
document justificativ pentru suma de 300 EUR solicitată în legătură cu  
corespondența.  
185. În conformitate cu jurisprudența Curții, un reclamant nu poate obține  
rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabilește  
caracterul real, necesar și rezonabil al cuantumului acestora. În speță, având  
în vedere natura cauzei, documentele pe care le deține și criteriile menționate  
anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 4 120 EUR pentru onorariul  
avocatului, care se plătește direct doamnei Diana Hatneanu, precum și suma  
de 300 EUR pentru cheltuielile de judecată față de APADOR-CH (Cobzaru  
împotriva României, nr. 48254/99, pct. 111, 26 iulie 2007).  
C. Dobânzi moratorii  
186. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze  
pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală  
Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.  
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN UNANIMITATE, CURTEA  
37  
HOTĂRÂREA CIUPERCESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI  
1. Declară cererea admisibilă în ceea ce privește capetele de cerere întemeiate  
art. 3 din Convenție și inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;  
2. Hotărăște că nu a fost încălcat art. 3 din Convenție în ceea ce privește  
clasificarea reclamantului în categoria deținuților periculoși;  
3. Hotărăște că a fost încălcat art. 3 din Convenție în ceea ce privește regimul  
penitenciar la care a fost supus reclamantul în urma clasificării sale în  
categoria deținuților periculoși;  
4. Hotărăște că a fost încălcat art. 3 din Convenție în ceea ce privește  
condițiile de detenție din Penitenciarul București-Jilava;  
5. Hotărăște  
a) că statul pârât trebuie să plătească în termen de trei luni de la data  
rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din  
Convenție, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda națională  
la rata de schimb aplicabilă la data plății:  
i. 14 000 EUR (paisprezece mii de euro) reclamantului, plus orice  
sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral,  
ii. 4 120 EUR (patru mii o sută douăzeci de euro), plus orice sumă  
care poate fi datorată ca impozit de către reclamant, pentru  
cheltuielile de judecată, care se plătesc direct reprezentantei sale,  
doamna Diana Hatneanu;  
iii. 300 EUR (trei sute de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată  
cu titlu de impozit de către reclamant, pentru cheltuielile de judecată,  
care se plătesc direct reprezentantei sale, APADOR-CH;  
b) că, de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății,  
aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata  
dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală  
Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu trei  
puncte procentuale;  
6. Respinge cererea de acordare a unei reparații echitabile pentru celelalte  
capete de cerere.  
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 15 iunie 2010, în  
temeiul art. 77 § 2 și art. 77 § 3 din Regulament.  
Santiago Quesada  
Grefier  
Josep Casadevall  
Președinte  
38