–Secţia a treia

CAUZA CIOVICĂ ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

(Cererea nr. 3076/02)

Hotărâre

Strasbourg

31 martie 2009

Definitivă

14/09/2009

Această hotărâre poate suferi modificări de formă.

În cauza Ciovică împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din:

Josep Casadevall, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan,

Egbert Myjer, Luis López Guerra, Ann Power, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de

secţie,

după ce a deliberat în camera de consiliu, la 10 martie 2009,

pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:

Procedura

1. La originea cauzei se află cererea nr. 3076/02 îndreptată împotriva României prin care

un resortisant al acestui stat, doamna Elena Ciovică („reclamanta”), a sesizat Curtea la 19

decembrie 2001 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a

libertăţilor fundamentale („convenţia”).

2. Reclamanta, care a beneficiat de asistenţă judiciară, este reprezentat de M. Danciu,

avocată în Bucureşti. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul

guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3. La 9 septembrie 2005, preşedintele Secţiei a treia a hotărât să comunice Guvernului

cererea. În conformitate cu art. 29 § 3 din convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că

admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.

În fapt

I. Circumstanţele cauzei

4. Reclamanta s-a născut în 1930 şi locuieşte în Braşov.

A. Originea cauzei

5. În 1976, în urma decesului unchiului său, N.I., reclamanta, N.E. şi alte patru persoane au

dobândit calitatea de moştenitori ai defunctului. La 19 august 1977, un notar a întocmit un

certificat de succesiune în acest sens. Din masa succesorală făcea parte un teren de 2110,64

m², localizat în Poiana Braşov. La 9 octombrie 1980, cu un an înainte de decesul său, N.E. a

întocmit un testament în favoarea lui S.C. şi S.V. privind toate bunurile sale. Totuşi, după

decesul lui N.E., printr-un certificat de vacanţă succesorală emis la 6 octombrie 1982, statul a

intrat în posesia terenului citat anterior.

6. În 1992, prin două cereri distincte, reclamanta, pe de o parte, şi S.C. şi S.V., pe de altă

parte, au solicitat, în temeiul Legii nr. 18/1991, legea fondului funciar, restituirea terenului de

2110,64 m² localizat în Poiana Braşov. Prin ordinul prefectului din 19 octombrie 1992,

reclamantei i s-a atribuit terenul solicitat (art. 1 din ordinul prefectului coroborat cu art. 1 din

anexa nr. 1), în timp ce lui S.C. şi lui S.V. li s-a respins cererea (art. 3 din ordinul prefectului).

7. La 8 decembrie 1992, reclamanta şi-a înscris dreptul de proprietate în cartea funciară.

B. Procedura în anulare a ordinului prefectului din 19 octombrie 1992

8. La 7 mai 1993, S.C. şi S.V. au sesizat Tribunalul Braşov cu o acţiune privind anularea

art. 3 din ordinul prefectului menţionat anterior şi emiterea unui alt ordin prin care să li se

atribuie terenul de 2110,64 m². În plus, aceştia au solicitat radierea dreptului de proprietate al

reclamantei din registrul funciar şi înscrierea dreptului lor de proprietate asupra terenului în

litigiu. În sprijinul pretenţiilor lor, aceştia pretindeau că terenul în cauză i-a revenit lui N.E. în

calitate de soţie moştenitoare a lui N.I. şi că aceştia erau moştenitorii testamentari ai lui N.E.

în conformitate cu certificatul succesoral din 15 decembrie 1981. Pe de altă parte, aceştia

invocau faptul că certificatul de vacanţă succesorală din 6 octombrie 1982, emis după decesul

lui N.E., şi care reprezenta temeiul titlului de proprietate al statului, nu era valabil.

9. La 7 iunie 1993, instanţa a amânat judecarea la cererea reprezentantului prefecturii, care

dorea să includă la dosar documentele pregătitorii ale ordinului contestat al prefectului.

10. La 21 iunie 1993, avocatul lui S.C. şi al lui S.V. a solicitat amânarea judecării deoarece

documentele pregătitoare ale ordinului prefectului se aflau în posesia Primăriei Municipiului

Braşov, care trebuia, prin urmare, citată să compară în cadrul procedurii. Instanţa a admis

această cerere. De asemenea, instanţa a constatat că procedura de citare a reclamantei era

ilegală.

11. Prin decizia din 6 septembrie 1993, tribunalul şi-a declinat competenţa în favoarea

Curţii de Apel Braşov în temeiul art. 3 C. proc. civ. şi art. 5 alin. (8) din Legea nr. 59/1993

pentru modificarea mai multor legi, printre care se numără şi Codul de procedură civilă, care

indicau faptul că curţile de apel judecă în primă instanţă, printre altele, acţiuni în contencios

administrativ introduse împotriva actelor prefectului.

12. La 11 octombrie 1993, curtea de apel a amânat judecarea datorită necitării reclamantei

şi a primăriei.

13. La 15 noiembrie 1993, reclamanta a depus un memoriu în apărare. La cererea

avocatului lui S.C. şi S.V., precum şi a prefecturii şi primăriei, instanţa a amânat judecarea

pentru ca primăria să prezinte documentele pregătitoare ale ordinului contestat al prefectului.

14. La 27 decembrie 1993, curtea de apel a amânat judecarea din cauza aceloraşi motive.

15. La 11 ianuarie 1994, reclamanta a solicitat citarea statului în cadrul procedurii. După

ascultarea părţilor, curtea de apel a rămas în deliberări.

16. La 25 ianuarie 1994, curtea de apel a decis să reia judecarea pentru a examina cererea

reclamantei privind citarea statului în cadrul procedurii.

17. La 7 februarie 1994, părţile au prezentat observaţii orale privind citarea statului în

speţă. Reclamanta a afirmat că statul era reprezentat în mod valabil de primărie, care a fost

deja citată în cauză. Reprezentantul primăriei a declarat că statul trebuia reprezentat de

Ministerul Finanţelor. Instanţa a rămas în deliberări.

18. La 17 februarie 1994, curtea de apel a decis să reia judecarea pentru ca S.C. şi S.V. să

prezinte probe care să ateste calitatea lor de moştenitori ai lui N.I. şi N.E.

19. La 14 martie 1994, la cererea reclamantei, curtea de apel a decis să citeze Direcţia

Generală a Finanţelor Publice Braşov, ca reprezentant al statului, precum şi pe N.N., un

verişor al reclamantei. Reclamanta pretinde că, la aceeaşi dată, reclamanţii au formulat o

cerere suplimentară privind, în special, anularea certificatului de vacanţă succesorală al

statului. Cu toate acestea, procesul-verbal al şedinţei nu include nicio menţiune în acest sens

şi nu reiese nici din dosar că reclamanta a solicitat o rectificare a respectivului proces-verbal.

20. La 4 aprilie 1994, la cererea lui S.C. şi S.V., curtea de apel a amânat judecarea pentru

ca N.N. să prezinte probe privind starea sa civilă. Reclamanta nu a contestat această decizie.

De asemenea, curtea a solicitat părţilor să depună concluzii privind competenţa sa ratione

materiae de a examina cauza.

21. Între 3 mai 1994 şi 13 noiembrie 1995, curtea de apel a amânat de zece ori judecarea,

la cererea reclamanţilor, care au iniţiat, între timp, o procedură de anulare a certificatului de

vacanţă succesorală.

22. La 13 noiembrie 1995, la cererea reprezentantului reclamantei, curtea de apel a

suspendat cauza până la examinarea definitivă a procedurii privind anularea certificatului de

vacanţă succesorală.

23. La 27 aprilie 1998, curtea de apel a reluat examinarea cauzei.

24. La 18 mai şi 1 iunie 1998, curtea de apel a amânat din nou judecarea pe motiv că

decizia adoptată în cadrul procedurii privind anularea certificatului de vacanţă succesorală nu

era încă definitivă.

25. La 22 iunie 1998, reclamanta, reprezentată de soţul şi avocata sa, a solicitat

suspendarea judecării din cauza procedurii de revizuire pe care a iniţiat-o împotriva hotărârii

definitive pronunţată în cauza privind anularea certificatului de vacanţă succesorală. Curtea de

apel a respins această cerere, considerând că procedura de revizuire era o procedură

extraordinară şi s-a trecut la deliberări. A fost întocmit un proces-verbal al şedinţei.

Reclamanta pretinde că avocatul său nu era prezent, iar curtea de apel a refuzat ascultarea

concluziilor orale ale soţului său. Nu reiese din dosar că reclamanta a solicitat o rectificare a

procesului-verbal al şedinţei în acest sens.

26. La 23 iunie 1998, reclamanta a depus concluzii scrise la grefa curţii de apel. Cu titlu

principal, aceasta a invocat faptul că, între timp, a descoperit un certificat de succesiune

redactat de un notar la 19 august 1977. Certificatul constata dreptul reclamantei şi al părintelui

său, G.A. – decedat de atunci – la o cotă de 1/8 din masa succesorală a lui N.I.

27. Prin hotărârea din 29 iunie 1998, Curtea de Apel Braşov a admis cererile lui S.C. şi

S.V. Aceasta a constatat că hotărârea definitivă din 19 mai 1998 (a se vedea infra, pct. 45) a

anulat certificatul de vacanţă succesorală şi a confirmat dreptul la restituirea terenului în

favoarea acestora din urmă, ca moştenitori testamentari ai lui N.E. În consecinţă, aceasta a

anulat art. 3 din ordinul prefectului din 19 octombrie 1992 şi a dispus prefectului emiterea

unui nou ordin prin care să se atribuie proprietatea terenului în litigiu lui S.C. şi S.V.

28. La 27 iulie 1998, reclamanta a formulat recurs împotriva acestei hotărâri la Curtea

Supremă de Justiţie. Cu titlu principal, aceasta a susţinut că, având în vedere că terenul în

litigiu îi aparţinuse lui N.I., soţul lui N.E., şi că ea era singura moştenitoare a primului, ei

trebuia să i se restituie terenul. În plus, aceasta a pretins că, în speţă, Curtea de Apel Braşov

nu era competentă pentru a examina cauza, ţinând seama de faptul că Legea nr. 18/1991

prevedea că orice contestaţie care viza actele comisiei judeţene trebuia examinată de

judecătorie.

29. La prima şedinţă de judecată în faţa Curţii Supreme de Justiţie din 15 februarie 1999,

reclamanta a solicitat amânarea cauzei. Aceasta a invocat faptul că a introdus o contestaţie în

anulare împotriva hotărârii definitive pronunţate în cadrul procedurii privind anularea

certificatului de vacanţă succesorală. Curtea Supremă de Justiţie a admis această cerere de

amânare.

30. La 3 iunie 1999, Curtea Supremă a amânat din nou termenul de judecată, de această

dată din cauza nelegalităţii procedurii de citare a statului.

31. La 9 decembrie 1999, cauza a fost din nou amânată, ca urmare a citării nelegale a

prefecturii, primăriei şi statului.

32. La 13 aprilie 2000, Curtea Supremă de Justiţie a stabilit o nouă amânare a cauzei

pentru ca părţile să poată analiza documentele prezentate la dosar de către reclamantă.

33. La 19 octombrie 2000, cauza a fost amânată din cauza citării nelegale a primăriei şi

statului.

34. La 1 februarie 2001, cauza a fost amânată din cauza citării nelegale a primăriei, statului

şi a moştenitoarei lui N.N. şi din cauza absenţei avocatei reclamantei din motive medicale.

35. Prin hotărârea din 21 iunie 2001, Curtea Supremă de Justiţie a confirmat decizia curţii

de apel. În ceea ce priveşte competenţa curţii de apel de a examina cauza, aceasta a invocat

faptul că actul contestat era un ordin al prefectului şi că competenţa instanţelor s-a modificat

după introducerea acţiunii, astfel încât curtea de apel trebuia să soluţioneze cauza în primă

instanţă. În plus, Legea nr. 169/1997 din 27 octombrie 1997, care a modificat din nou

competenţa instanţelor de a examina cauzele privind contestarea unui ordin al prefectului, nu

este aplicabilă în speţă, având în vedere prezenţa unei dispoziţii tranzitorii care preciza că

procedurile în curs urmează a fi soluţionate de instanţele deja sesizate. În ceea ce priveşte

fondul cauzei, Curtea Supremă de Justiţie a considerat că reclamanta nu avea dreptul de a

solicita restituirea terenului în litigiu deoarece nu a acceptat succesiunea lui N.I. în termenul

stabilit de lege şi că, prin urmare, aceasta nu a devenit moştenitoarea sa. Nu s-a făcut nicio

referire la certificatul de succesiune din 19 august 1977 invocat de reclamantă.

C. Procedura privind anularea certificatului de vacanţă succesorală şi constatarea

dreptului lui S.C. şi S.V. la restituirea terenului în litigiu

36. La 26 aprilie 1994, S.C. şi S.V. au sesizat Judecătoria Braşov cu o acţiune care viza, pe

de o parte, anularea certificatului de vacanţă succesorală emis în favoarea statului şi

rectificarea, în consecinţă, a titlului de proprietate al acestuia din urmă în cartea funciară şi, pe

de altă parte, constatarea calităţii de moştenitori a lui N.E. şi a faptului că terenul de 2110,64

m² localizat în Poiana Braşov făcea parte din masa succesorală a acesteia din urmă.

37. Reclamanta a depus întimpinare şi o cerere reconvenţională vizând anularea

testamentului din 9 octombrie 1980. Aceasta invoca faptul că N.E. prezenta tulburări mintale

şi, prin urmare, nu era responsabilă de actele sale atunci când şi-a redactat testamentul în

favoarea lui S.C. şi S.V.

38. Prin hotărârea din 27 decembrie 1994, Judecătoria Braşov a anulat certificatul de

vacanţă succesorală şi a dispus rectificarea titlului de proprietate al statului în cartea funciară.

În acest scop, instanţa a reţinut că terenul în litigiu a aparţinut iniţial soţilor N.I. şi N.E., şi că,

după decesul lui N.I., terenul i-a revenit lui N.E., din cauză că fraţii lui N.I. nu au acceptat, cel

puţin tacit, succesiunea. De asemenea, instanţa a recunoscut faptul că, prin testamentul din 9

octombrie 1980, N.E. a lăsat toate bunurile sale lui S.C. şi S.V. şi că terenul de 2110,64 m²

localizat în Poiana Braşov făcea parte din masa succesorală. Totuşi, ţinând seama de faptul că,

la momentul respectiv, transmiterea proprietăţii terenurilor agricole prin acte juridice era

interzisă, terenul în litigiu a intrat în patrimoniul statului (art. 30 din Legea nr. 58/1974

coroborat cu art. 44 din Legea nr. 59/1974). Prin urmare, în speţă, nu există vacanţă

succesorală.

Prin aceeaşi hotărâre, instanţa a respins cererea reconvenţională a reclamantei vizând

anularea testamentului din 9 octombrie 1980. În acest scop, ea s-a bazat pe depoziţiile mai

multor martori şi pe faptul că o cerere în anulare a unui contract de vânzare-cumpărare

încheiat de N.E., cerere bazată la rândul său pe iresponsabilitatea acesteia din urmă, a fost

deja respinsă în 1982.

39. Reclamanta a introdus apel.

40. Prin hotărârea din 8 noiembrie 1995, Tribunalul Braşov a anulat hotărârea judecătoriei.

Pentru a decide astfel, tribunalul a stabilit că statul trebuia reprezentat în speţă de Primarul

Braşovului şi nu de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov.

41. După reexaminare, la 22 aprilie 1997, Judecătoria Braşov a pronunţat o nouă hotărâre

cu aceeaşi motivare ca şi hotărârea din 27 decembrie 1994.

42. Reclamanta a introdus din nou apel.

43. Prin hotărârea din 22 ianuarie 1998, Judecătoria Braşov a admis parţial apelul

reclamantei şi a respins acţiunea lui S.C şi S.V. în măsura în care privea anularea certificatului

de vacanţă succesorală şi constatarea dreptului acestora la restituirea terenului localizat în

Poiana Braşov. Aceasta s-a limitat la constatarea validităţii certificatului de moştenitor emis în

baza testamentului din 9 octombrie 1980, precum şi a certificatului de vacanţă succesorală din

6 octombrie 1982. Instanţa a evidenţiat că N.E. a menţionat în testamentul din 9 octombrie

1980 că statul devenea proprietarul terenului în litigiu după moartea sa, în temeiul Legii nr.

58/1974.

44. S.C. şi S.V. au introdus recurs.

45. Prin hotărârea din 19 mai 1998, Curtea de Apel Braşov a anulat hotărârea citată

anterior şi a confirmat hotărârea pronunţată în primă instanţă. Pentru a ajunge la această

concluzie, curtea de apel a considerat că coexistenţa unui certificat de succesiune testamentară

şi a unui certificat de vacanţă succesorală era contrară art. 680 C. civ., care prevedea ca

bunurile succesorale să devină proprietatea statului doar în absenţa unor moştenitori legali sau

testamentari. În prezentul caz, S.C. şi S.V. aveau într-adevăr calitatea de succesori ai lui N.E.

46. Reclamanta a solicitat revizuirea hotărârii din 19 mai 1998 a Curţii de Apel Braşov,

invocând faptul că, între timp, aceasta a descoperit la un membru al familiei, un certificat

succesoral din 19 august 1977, care menţiona faptul că reclamanta a acceptat succesiunea lui

N.I., devenind astfel moştenitoarea acestuia. Aceasta a subliniat faptul că nu ştia de existenţa

respectivului certificat succesoral deoarece, la momentul respectiv, îşi trata o afecţiune gravă,

ceea ce a făcut-o să petreacă mai multe luni în spital. Aceasta a prezentat probe în acest sens.

Prin hotărârea din 8 octombrie 1998, Curtea de Apel Braşov a respins cererea de revizuire,

constatând că reclamanta ştia de existenţa certificatului citat anterior, deoarece dispoziţiile

legale în materie de succesiune impuneau citarea eventualilor succesori.

47. Ulterior, Curtea de Apel Braşov a respins contestaţia în anulare introdusă împotriva

hotărârii din 19 mai 1998.

D. Atribuirea terenului localizat în Poiana Braşov lui S.C. şi S.V.

48. Prin ordinul din 16 iulie 2001, Prefectura Judeţului Braşov a rectificat ordinul din 19

octombrie 1992, conform hotărârii din 29 iunie 1998 a Curţii de Apel Braşov. Aceasta a

anulat primul rând din anexa nr. 3 la ordinul menţionat anterior şi a atribuit terenul în litigiu

lui S.C. şi S.V.

49. Totuşi, prin ordinul din 29 decembrie 2001, prefectul a rectificat ordinul din 16 iulie

2001 şi, în locul primului rând din anexa nr. 3, a anulat primul rând din anexa nr. 1.

50. S.C. şi S.V. şi-au înscris dreptul de proprietate în cartea funciară.

II. Dreptul intern relevant

A. Dispoziţiile privind procedura de reconstituire sau de constituire a dreptului de

proprietate asupra terenurilor

51. Dispoziţiile relevante din Legea fondului funciar nr. 18/1991, publicată în Monitorul

Oficial din 20 februarie 1991, sunt formulate după cum urmează:

Art. 37

„Terenurile agricole fără construcţii, instalaţii, amenajări de interes public, intrate în proprietatea statului şi

aflate în administrarea primăriilor la data prezentei legi, se vor restitui foştilor proprietari sau moştenitorilor

acestora, [fără a se putea depăşi suprafaţa de] 10 ha de familie [...]

Restituirea terenurilor se face, la cerere, în condiţiile art. 10 din prezenta lege, prin decizia prefecturii, la

propunerea primăriei [...]”

B. Dispoziţiile privind anularea unui titlu de proprietate

52. Dispoziţiile relevante din Legea nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea Legii

fondului funciar nr. 18/1991, publicată în Monitorul Oficial din 4 noiembrie 1997, sunt

formulate după cum urmează:

Art. III

„(1) Sunt lovite de nulitate absolută, potrivit dispoziţiilor legislaţiei civile aplicabile la data încheierii actului

juridic, următoarele acte emise cu încălcarea prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991:

a) actele de reconstituire sau de constituire a dreptului de proprietate, în favoarea persoanelor fizice care nu

erau îndreptăţite, potrivit legii, la astfel de reconstituiri sau constituiri [...]

(2) Nulitatea poate fi invocată de primar, prefect, procuror şi de alte persoane care justifica un interes legitim,

iar soluţionarea cererilor este de competenta instanţelor judecătoreşti de drept comun, care au plenitudine de

jurisdicţie [...]

C. Dispoziţiile referitoare la contenciosul administrativ

53. Legea nr. 29/1990, legea contenciosului administrativ, este formulată după cum

urmează în părţile sale relevante:

Art. 1

„Orice persoană fizică sau juridică, dacă se consideră vătămată în drepturile sale, recunoscute de lege, printr-

un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autorităţi administrative de a-i rezolva cererea referitoare

la un drept recunoscut de lege, se poate adresa instanţei judecătoreşti competente, pentru anularea actului,

recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată.

Se consideră refuz nejustificat de rezolvare a cererii referitoare la un drept recunoscut de lege şi faptul de a

nu se răspunde petiţionarului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii respective, dacă prin lege nu se

prevede un alt termen.”

Art. 6

„1. Judecarea acţiunilor formulate în baza art. 1 din prezenta lege este de competenţa tribunalului judeţean

sau al municipiului Bucureşti în a cărui raza teritorială îşi are domiciliul reclamantul.

2. Tribunalul judeca, de urgenţă, acţiunile în şedinţă publică [...]”

Art. 11

„Instanţa, […] poate, după caz, să anuleze, în total sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea

administrativă să emită un act administrativ ori să elibereze un certificat, o adeverinţă sau orice alt înscris [...]

Art. 16

„Dacă, în urma admiterii acţiunii, autoritatea administrativă este obligată să înlocuiască sau să modifice actul

administrativ, să elibereze un certificat, o adeverinţă sau orice alt înscris, executarea hotărârii definitive se va

face în termenul prevăzut în cuprinsul ei, iar în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la data

rămânerii definitive a hotărârii.”

54. Primul şi al doilea alineat al art. 6 din legea citată anterior au fost modificate de Legea

nr. 59/1993 pentru modificarea Codului de procedură civilă, a Codului familiei, a Legii

contenciosului administrativ nr. 29/1990 şi a Legii nr. 94/1992 privind organizarea şi

funcţionarea Curţii de Conturi. După aceste modificări, art. 6 primul şi al doilea alineat se

citeşte după cum urmează:

„1. Judecarea acţiunilor formulate în baza art. 1 din prezenta lege este de competenţa instanţei sau a curţii de

apel în a căror raza teritorială îşi are domiciliul reclamantul, potrivit competenţei materiale prevăzute de art. 2 şi

3 din Codul de procedura civilă.

2. Instanţa judecă de urgenţă acţiunile în şedinţă publică [...]”

55. La momentul faptelor, art. 3 C. proc. civ., astfel cum a fost modificat de Legea nr.

59/1993 citată anterior, era formulat după cum urmează:

„Curţile de apel judecă:

1. în prima instanţă, procesele şi cererile în materie de contencios administrativ privind actele de competenţa

[...] prefecturilor [...]”

D. Dispoziţiile relevante din Decretul-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor

privitoare la cărţile funciare

Art. 17

„Drepturile reale asupra imobilelor se vor dobândi numai dacă între cel care dă şi cel care primeşte dreptul

este acord de voinţă asupra constituirii sau strămutării, în temeiul unei cauze arătate, iar constituirea sau

strămutarea a fost înscrisă în cartea funciară.”

În drept

A. Cu privire la calitatea de victimă a reclamantei

56. Guvernul invocă absenţa calităţii de victimă a reclamantei, în sensul art. 34 din

convenţie. Acesta reaminteşte că, pentru ca un reclamant să se poată pretinde victimă, în

sensul acestui articol, este necesar nu doar să aibă această calitate la momentul introducerii

cererii, dar şi în cursul procedurii în faţa Curţii. De asemenea, Guvernul invocă şi cauza

Stoicescu împotriva României [(revizuire) nr. 31551/96, hotărârea din 21 septembrie 2004).

57. Guvernul remarcă faptul că, prin hotărârea definitivă din 19 mai 1998, Curtea de Apel

Braşov a anulat certificatul de vacanţă succesorală al statului şi a constatat că terenul în litigiu

făcea parte din patrimoniul lui N.E., ai cărei moştenitori erau S.C. şi S.V. Pe de altă parte,

curtea de apel a constatat că reclamanta nu era moştenitoarea lui N.I., a cărui singură

moştenitoare era N.E. Prin urmare, Guvernul consideră că, începând cu 19 mai 1998,

reclamanta şi-a pierdut calitatea de moştenitoare a unchiului său, precum şi dreptul de a primi

bunuri. Prin urmare, în aceste condiţii, reclamanta nu se pretinde victimă, în sensul art. 34 din

convenţie, a unei încălcări a drepturilor sale.

58. Reclamanta consideră că avea calitatea de victimă la momentul introducerii prezentei

cereri. În acest sens, ea face trimitere, în primul rând, la certificatul succesoral din 19 august

1977, neanulat, care menţiona calitatea sa de moştenitoare a lui N.I. În plus, aceasta subliniază

că art. 13 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, legea fondului funciar, prevede în favoarea

moştenitorilor care nu îşi puteau dovedi calitatea din cauză că terenurile nu făceau parte din

circuitul civil, o restabilire a pierderii dreptului de acceptare a succesiunii – ştiind, pe de altă

parte, că cererea de restituire a terenului formulată pe baza acestei legi se consideră ca

presupunând acceptarea succesiunii.

59. De asemenea, reclamanta invocă faptul că, prin hotărârea din 21 iunie 2001, Curtea

Supremă de Justiţie a anulat doar art. 3 din ordinul prefectului în litigiu. Prin urmare, art. 1

din acest ordin rămânea în continuare în vigoare şi a fost anulat prin ordinul prefectului din 16

iulie 2001, modificat la 29 decembrie 2001, prin atribuirea terenului în litigiu lui S.C. şi S.V.

60. Curtea reaminteşte că, în conformitate cu jurisprudenţa sa constantă, art. 34 din

convenţie desemnează prin „victimă” persoana direct afectată de acţiunea sau omisiunea în

cauză, existenţa unei încălcări a cerinţelor convenţiei fiind înţeleasă chiar în absenţa

prejudiciului şi că, pentru ca un reclamant să se poată pretinde victima unei încălcări, trebuie

nu doar să aibă calitatea de victimă la momentul introducerii cererii, ci şi ca această să existe

în cursul procedurii în faţa Curţii [Preikhzas împotriva Germaniei, nr. 3420/87, decizia

Comisiei din 13 noiembrie 1978, Decizii şi Rapoarte 16, p. 5, Stoicescu, citată anterior].

61. În speţă, Curtea ia act de faptul că reclamantei, în calitate de moştenitoare a unchiului

său, N.I., i s-a atribuit dreptul de proprietate al unui teren prin ordinul prefectului din 19

octombrie 1992, conform Legii nr. 18/1991, legea fondului funciar. Două luni mai târziu,

aceasta şi-a înscris dreptul de proprietate în cartea funciară. Cu toate acestea, acest ordin a fost

anulat definitiv prin hotărârea Curţii Supreme de Justiţie din 21 iunie 2001.

62. Curtea constată că reclamanta invoca în faţa instanţelor certificatul succesoral din 19

august 1977, document care nu fusese niciodată anulat de instanţă (a se vedea, în acelaşi sens,

Urbanovici împotriva României, nr. 24466/03, pct. 34-35, 23 septembrie 2008). Din acest

motiv, prezenta cauză diferă în mod considerabil de cauza Stoicescu, în care doar titlul care îi

dădea reclamantului dreptul să solicite restituirea bunului în litigiu, şi anume un certificat

succesoral, a fost anulat (a se vedea Stoicescu, citat anterior, pct. 57-58).

63. Prin urmare, Curtea consideră că reclamanta se poate declara victima încălcărilor

pretinse şi că excepţia Guvernului trebuie respinsă.

II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din convenţie

64. Reclamanta pretinde că durata procedurii care s-a încheiat cu hotărârea Curţii Supreme

de Justiţie din 21 iunie 2001 a încălcat principiul „termenului rezonabil”, astfel cum este

prevăzut de art. 6 § 1 din convenţie. De asemenea, aceasta denunţă caracterul inechitabil al

acestei proceduri şi, în special, faptul că Tribunalul Braşov şi-a declinat în mod nelegal

competenţa în favoarea Curţii de Apel Braşov, ceea ce a privat-o de o cale de atac în cadrul

procedurii, precum şi trimiterea Curţii Supreme de Justiţie la Legea nr. 169/1997, intrată în

vigoare în cursul procedurii. Citând art. 6 § 3 din convenţie, reclamanta pretinde că refuzul

Curţii de Apel Braşov de a asculta concluziile orale ale mandatarului său în cadrul aceleiaşi

proceduri reprezintă o încălcare a dreptului său la un proces echitabil.

Partea relevantă a articolului invocat este redactată după cum urmează:

„1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil a cauzei sale [...] de către o instanţă independentă

şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil

[...]”

3. Orice acuzat are, în special, dreptul [...]

c) se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare

pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei

o cer;”

1. Cu privire la durata procedurii privind anularea ordinului prefectului din 19 octombrie

1992

A. Cu privire la admisibilitate

65. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35

§ 3 din convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de

inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.

B. Cu privire la fond

a) Perioada care trebuie luată în considerare

66. Perioada care trebuie luată în considerare începe cu 20 iunie 1994, data de la care

recunoaşterea dreptului de recurs individual produce efecte în România. Totuşi, pentru a

aprecia caracterul rezonabil al termenelor scurse începând cu această dată, trebuie să se ţină

seama de stadiul în care se afla cauza la momentul respectiv. Perioada în cauză s-a încheiat la

21 iunie 2001. Prin urmare, aceasta a durat şapte ani, cu două grade de jurisdicţie.

b) Cu privire la caracterul rezonabil al duratei procedurii

67. Reclamanta consideră că procedura începută la 7 mai 1993 a avut o durată excesivă, ca

urmare, în special, a faptului că, în ciuda conexităţii sale evidente cu cauza principală, Curtea

de Apel Braşov a refuzat să examineze acţiunea iniţiată la 14 martie 1994 de către părţile

adverse şi care viza anularea certificatului de vacanţă succesorală, astfel încât aceştia din

urmă au trebuit să iniţieze o procedură diferită care a durat mai mult de patru ani. De

asemenea, aceasta denunţă lipsa de interes a autorităţilor locale care au prezentat documentele

solicitate de instanţă abia după mai multe amânări ale procedurii, citarea nelegală în repetate

rânduri a autorităţilor publice sau a părţilor la procedură, faptul că instanţele nu au efectuat

nicio cercetare judecătorească în timpul vacanţelor judecătoreşti şi întârzierea în motivarea

diferitelor decizii pronunţate în speţă. De asemenea, reclamanta consideră că termenele

acordate de Curtea Supremă de Justiţie erau excesiv de lungi, variind între patru şi şapte luni.

68. Reclamanta pretinde că nici ea, nici reprezentanţii săi nu au împiedicat desfăşurarea

procedurii. În realitate, o singură dată, avocatul său a generat prelungirea procedurii, în cadrul

şedinţei din 21 iunie 2001, când era bolnavă.

69. Guvernul consideră că, în speţă, este vorba de o cauză complexă deoarece mai multe

elemente de fapt şi de drept au trebuit examinate de instanţe, precum calitatea de moştenitori a

reclamantei şi a lui S.C. şi S.V., necesitatea prezentării altor persoane interesate în cauză,

reprezentarea statului ca pârât, succesiunea legilor în timp.

70. De asemenea, Guvernul remarcă faptul că nu au existat perioade lungi de inactivitate

din partea instanţelor interne. Acesta subliniază faptul că deciziile au fost pronunţate în

termenele legale şi că transmiterea dosarelor de la o instanţă la alta s-a realizat fără întârziere.

Datele audierilor în faţa Curţii de Apel Braşov au fost stabilite la intervale care, de obicei, nu

depăşeau treizeci de zile, cu excepţia vacanţelor judecătoreşti, cuprinse anual între 1 iulie şi

31 august. În ceea ce priveşte termenele în faţa Curţii Supreme de Justiţie, Guvernul

subliniază volumul considerabil de activitate al acestei instanţe pentru numărul mic de

judecători pe care îl presupune.

71. În plus, Guvernul invocă faptul că reclamanta însăşi a solicitat în repetate rânduri

amânarea procedurii şi nu s-a mai opus cererilor de acelaşi tip formulate de părţile adverse.

După părerea sa, suspendarea desfăşurării procedurii, la cererea reclamantei, este un alt

element important care trebuie luat în considerare în examinarea caracterului excesiv al

duratei procedurii. Conform Guvernului, era vorba de o suspendare bazată pe existenţa unei

proceduri paralele determinantă pentru rezultatul procedurii principale.

72. Curtea reaminteşte că, în general, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se

apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei şi având în vedere criteriile consacrate de

jurisprudenţa sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantei şi cel al

autorităţilor competente, precum şi miza litigiului pentru persoanele în cauză [a se vedea,

printre multe altele, Frydlender împotriva Franţei (GC), nr. 30979/96, pct. 43, CEDO 2000-

VII].

73. Curtea apreciază că nici complexitatea cauzei, nici comportamentul reclamantei nu

explică durata procedurii. Din contră, aceasta se întemeiază pe două elemente: în primul rând,

consecinţele suspendării procedurii până la examinarea definitivă, într-o procedură distinctă, a

chestiunii valabilităţii certificatului de vacanţă succesorală şi a calităţii de moştenitori a lui

S.C. şi S.V.; şi, în al doilea rând, stabilirea audierilor în faţa Curţii Supreme de Justiţie la

intervale de mai multe luni.

74. În ceea ce priveşte suspendarea procedurii, Curtea reaminteşte că, dacă art. 6 din

convenţie prevede celeritatea procedurilor judiciare, acesta consacră şi principiul, mai general,

al unei bune administrări a justiţiei (Boddaert împotriva Belgiei, hotărârea din 12 octombrie

1992, seria A nr. 235-D, pct. 39). De asemenea, Curtea subliniază că nu este de competenţa sa

să stabilească dacă a existat o legătură suficientă între cele două proceduri şi dacă, prin

urmare, procedura în litigiu a fost suspendată în mod corect sau nu, deoarece, în primul rând,

autorităţile naţionale, în special instanţele, trebuie să interpreteze şi să aplice dreptul intern, cu

excepţia cazului în care aceştia din urmă acţionează în mod arbitrar (a se vedea Kiurkchian

împotriva Bulgariei, nr. 44626/98, pct. 68, 24 martie 2005). Curtea nu mai poate nici susţine

că un sistem de drept care permite condiţionarea examinării unei proceduri de rezultatul unei

altei proceduri privind aceleaşi fapte sau fapte conexe, contravine, în sine, cerinţelor art. 6 din

convenţie (a se vedea Djangozov împotriva Bulgariei, nr. 45950/99, pct. 38, 8 iulie 2004, şi

Todorov împotriva Bulgariei, nr. 39832/98, pct. 48, 18 ianuarie 2005).

75. Conform Curţii, pentru a se pronunţa cu privire la caracterul rezonabil al suspendării

unei proceduri pentru a aştepta rezultatul alteia, trebuie să ţinem seama de miza cauzei pentru

persoana interesată. Astfel, dacă suspendarea procedurii are un impact negativ în defavoarea

reclamantului, desfăşurarea cauzei al cărei rezultat este aşteptat trebuie supravegheată

îndeaproape de către instanţa care a decis suspendarea (a se vedea Boddaert, citată anterior,

pct. 38, Pedersen şi Pedersen împotriva Danemarcei, nr. 68693/01, pct. 46, 14 octombrie

2004, şi Tibbling împotriva Suediei, nr. 59129/00, pct. 32, 11 octombrie 2005).

76. În speţă, Curtea ia act de faptul că, având în vedere procesele-verbale ale şedinţelor,

necontestate de reclamantă în faţa instanţelor interne, suspendarea procedurii a fost stabilită în

repetate rânduri de Curtea de Apel Braşov începând cu 3 mai 1994, fie la cererea lui S.C. şi

S.V., fie la cererea reclamantei. Suspendarea a fost prelungită până la 22 iunie 1998, adică

puţin peste patru ani. Astfel, în exercitarea puterii sale discreţionare, curtea de apel şi-a

asumat, fără îndoială, riscul de amânare a procedurii. Deşi reclamanta nu s-a opus (a se vedea

supra, pct. 22, şi pentru o situaţie similară, Pedersen şi Pedersen, citată anterior, pct. 41),

Curtea ia act de faptul că, în cadrul celei de-a doua proceduri, termenele considerabile trebuie

imputate autorităţilor, ţinând seama de faptul că, după prima hotărâre din 27 decembrie 1994,

Judecătoria Braşov a trebuit să reexamineze cauza, din cauza anulării primei sale hotărâri de

către instanţa superioară ca urmare a citării nelegale a statului (a se vedea supra, pct. 38-41).

77. După reluarea examinării, procedura principală a fost prelungită de patru ori cu

aproximativ doi ani (între 3 iunie 1999 şi 13 aprilie 2000 şi între 19 octombrie şi 21 iunie

2001) din cauza citării nelegale a părţilor în procedură (a se vedea, în acelaşi sens, Djangozov,

citată anterior, pct. 39, şi Todorov, citată anterior, pct. 49).

78. În plus, Curtea ia act de faptul că Curtea Supremă de Justiţie a organizat şedinţele de

judecată la intervale de timp foarte lungi, cuprinse între patru şi şapte luni, că s-a pronunţat

după aproximativ trei ani de la sesizarea sa şi că Guvernul nu a oferit nicio explicaţie cu

privire la această întârziere, care este în mod vădit excesivă.

79. De asemenea, Curtea respinge argumentul Guvernului privind suprasolicitarea

conisderabilă a instanţei supreme, care nu avea un număr suficient de judecători. Chiar

presupunând că, în speţă, explicaţia o constituie lipsa efectivă de judecători a acestei instanţe,

Curtea reaminteşete că art. 6 din convenţie obligă statele semnatare să organizeze sistemul

judiciar astfel încât să le permită să răspundă cerinţelor acestei dispoziţii (a se vedea, printre

altele, Süßmann împotriva Germaniei, hotarârea din 16 septembrie 1996, Culegere, 1996-IV,

p. 1174, pct. 55).

80. După ce a examinat toate datele ce i-au fost prezentate şi pe baza jurisprudenţei în

materie, Curtea consideră că, în speţă, durata procedurii este excesivă şi nu răspunde cerinţei

de „termen rezonabil”.

Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 1 în ceea ce priveşte acest capăt de cerere.

2. Cu privire la caracterul echitabil al procedurii privind anularea ordinului prefectului

din 19 octombrie 1992

81. Reclamanta consideră că Tribunalul Braşov a încălcat dispoziţiile legale în materie de

competenţă, având ca rezultat faptul că a fost privată de o cale de atac. Ţinând seama de faptul

că, prin decizia din 6 septembrie 1993, instanţa citată anterior şi-a declinat competenţa în

favoarea Curţii de Apel Braşov, aceasta nu a putut introduce decât un unic recurs împotriva

deciziei acestei ultime instanţe, în timp ce, fără această declinare de competenţă, aceasta ar fi

putut introduce întâi un apel în faţa Curţii de Apel, înaintea unui eventual recurs în faţa Curţii

Supreme de Justiţie. De asemenea, aceasta denunţă trimiterea făcută de Curtea Supremă de

Justiţie la Legea nr. 169 din 7 octombrie 1997, care a modificat Legea nr. 18/1991, în timp ce

această nouă lege a intrat în vigoare abia la 4 noiembrie 1997, adică în cursul procedurii.

Citând art. 6 § 3 din convenţie, reclamanta consideră că refuzul Curţii de Apel Braşov de a

asculta concluziile orale ale mandatarului său în cadrul şedinţei din 22 iunie 1998 reprezintă şi

o încălcare a dreptului său la un proces echitabil.

82. Curtea ia act de faptul că reclamanta a ridicat problema privind competenţa ratione

materiae a instanţelor în faţa Curţii Supreme de Justiţie, care l-a respins în mod motivat în

hotărârea sa din 21 iunie 2001. Curtea reaminteşte că sarcina sa nu este de a se substitui

instanţelor interne. Interpretarea legislaţiei interne revine în primul rând autorităţilor

naţionale, în special tribunalelor şi curţilor de apel, (a se vedea, printre multe altele, Tejedor

Garica împotriva Spaniei, hotărârea din 16 decembrie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii

1997-VIII, p. 2796, pct. 31, Edificaciones March Gallego S.A. împotriva Spaniei, hotărârea

din 19 februarie 1998, Culegere 1998-I, p. 290, pct. 33, şi Pérez de Rada Cavanilles

împotriva Spaniei, hotărârea din 28 octombrie 1998, Culegere 1998-VIII, p. 3255, pct. 43).

Rolul Curţii se limitează la verificarea compatibilităţii cu convenţia a efectelor unei asemenea

interpretări. Acest lucru este deosebit de adevărat în ceea ce priveşte interpretarea de către

instanţe a normelor de natură procedurală (a se vedea, mutatis mutandis, Tejedor García citată

anterior, pct. 31). Ţinând seama de toate documentele prezentate la dosar, Curtea consideră că

legislaţia referitoare la căile de atac, care vizează asigurarea unei bune administrări a justiţiei

şi respectarea, în special, a principiului securităţii juridice, nu a fost interpretată în mod

arbitrar în prezenta speţă. Reiese că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie

respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din convenţie.

83. În ceea ce priveşte trimiterea făcută de Curtea Supremă de Justiţie la Legea nr.

169/1997, Curtea ia act de faptul că instanţa supremă a făcut trimitere doar la dispoziţiile

procedurale ale acestei legi. Aceasta ia act de faptul că soluţia adoptată în speţă de Curtea

Supremă se inspiră dintr-un principiu general recunoscut conform căruia, cu excepţia unei

dispoziţii exprese contrare, legile de procedură se aplică imediat procedurilor în curs (a se

vedea Brualla Gómez de la Torre, citată anterior, pct. 35). Reiese că şi acest capăt de cerere

este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din convenţie.

84. În ceea ce priveşte pretinsa imposibilitate a soţului reclamantei de a formula concluzii

orale în faţa Curţii de Apel Braşov în cadrul şedinţei din 22 iunie 1998, Curtea evidenţiază că

reclamanta nu a invocat acest mijloc în recursul introdus împotriva hotărârii Curţii de Apel

Braşov din 29 iunie 1998 şi că, prin urmare, aceasta nu a epuizat căile de atac interne pe care

le avea la dispoziţie. Rezultă că acest capăt de cerere trebuie respins pentru neepuizarea căilor

de atac interne, în conformitate cu art. 35 § 1 şi 4 din convenţie.

III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 13 din convenţie

85. Reclamanta se plânge de respingerea recursului introdus împotriva hotărârii Curţii de

Apel Braşov din 29 iunie 1998. Aceasta invocă art. 13 din convenţie, formulat după cum

urmează:

„Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de [...] convenţie au fost încălcate, are dreptul să se

adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat

în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”

86. Curtea reaminteşte că „eficienţa” unui „recurs” în sensul art. 13 nu depinde de

certitudinea unei soluţii favorabile pentru reclamant [Kudła împotriva Poloniei (GC), nr.

30210/96, pct. 157, CEDO 2000-XI]. Aceasta constată că reclamanta a beneficiat de

posibilitatea formulării unui recurs împotriva hotărârii Curţii de Apel Braşov din 29 iunie

1998 în faţa Curţii Supreme de Justiţie.

87. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul

art. 35 § 3 şi 4 din convenţie.

IV. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1

88. Reclamanta denunţă o încălcare a dreptului său la respectarea bunurilor ca urmare a

anulării de către instanţă a ordinului prefectului din 19 octombrie 1992 prin care i s-a atribuit

un teren. Aceasta invocă art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenţie, redactat după cum urmează:

„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de

proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale

ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare

pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a

altor contribuţii, sau a amenzilor.”

89. Reclamanta consideră că anularea de către instanţă a ordinului prefectului prin care i se

atribuia un teren, la nouă ani de la emiterea sa, reprezintă o încălcare a dreptului său de

proprietate. Aceasta invocă faptul că noul ordin al prefectului emis la 16 iulie 2001 – care a

fost ulterior modificat la 29 decembrie 2001 – a încălcat în plus dreptul de proprietate în

sensul că acest ultim ordin a anulat art. 1 din hotărârea din 19 octombrie 1992, în timp ce

instanţele au dispus anularea art. 3.

90. Guvernul consideră că reclamanta nu avea „un bun” în sensul art. 1 din Protocolului nr.

1. În primul rând, acesta subliniază că reclamanta nu poate pretinde că hotărârea din 21 iunie

2001 a Curţii Supreme de Justiţie reprezintă o ingerinţă în dreptul său de proprietate, având în

vedere că, prin hotărârea definitivă din 19 mai 1998, Curtea de Apel Braşov a constatat că

bunul în litigiu făcea parte din masa succesorală a lui N.E., ai cărui singuri moştenitori erau

S.C. şi S.V. În al doilea rând, Guvernul evidenţiază faptul că ordinul prefectului din 19

octombrie 1992 nu îi conferea reclamantei un drept necondiţionat şi irevocabil, ci un drept

supus controlului instanţelor interne. În această privinţă, el face trimitere la cauza Manoilescu

şi Dobrescu împotriva României [(dec.), nr. 60861/00, CEDO 2005-VI]. Pe de altă parte,

acesta evidenţiază că reclamanta ştia, din 1993, că dreptul său era contestat în faţa instanţelor

interne de terţi.

91. Curtea reaminteşte că, în conformitate cu jurisprudenţa sa constantă, legislaţia conform

căreia o persoană particulară este uneori obligată să cedeze alteia un bun care îi aparţine intră

exclusiv sub incidenţa dreptului privat şi nu a convenţiei, cu excepţia cazului în care aplicarea

sa angajează răspunderea statului într-un mod sau altul şi, în special, dacă aceasta a fost

arbitrară şi inechitabilă [H. împotriva Regatului Unit, nr. 10000/82, Decizia Comisiei din 4

iulie 1983, Decizii şi rapoarte (DR) 33, Uthke împotriva Poloniei (dec.), nr. 48684/99, 28

septembrie 2000, şi S.Ö., A.K., Ar.K. împotriva Turciei (dec.), nr. 31138/96, 14 septembrie

1999].

92. În primul rând, Curtea ia act de faptul că acţiunea în anulare a ordinului prefectului din

19 octombrie 1992, care îi opunea pe terţi reclamantei, apare mai degrabă ca un litigiu de

drept succesoral între persoane particulare care, astfel, nu angajează în sine răspunderea

statului în baza art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea, a contrario, Toşcuţă şi alţii împotriva

României, nr. 36900/03, pct. 38, 25 noiembrie 2008, cauză în care Curtea a constatat că

anularea titlurilor de proprietate ale reclamanţilor a fost justificată exclusiv de fapte

imputabile autorităţilor). Curtea reaminteşte că a stabilit deja caracterul echitabil al procedurii

în litigiu (supra, pct., 81-84).

93. Curtea consideră că, în primul rând, curţile de apel şi tribunalele trebuie să se pronunţe

cu privire la conformitatea titlului reclamantei sau a celui al terţilor vizaţi de dispoziţiile Legii

nr. 18/1991, precum şi cu privire la validitatea diferitelor certificate privind succesiunea,

emise în speţă. În această privinţă, ea nu evidenţiază niciun caracter arbitrar în procedura

urmată şi nu identifică niciun motiv pentru a contesta, în speţă, aprecierea instanţelor

naţionale, care trebuie să interpreteze în primul rând propria competenţă şi să aplice dreptul

intern.

94. În sfârşit, Curtea consideră că nu trebuie examinat separat capătul de cerere al

reclamantei referitor la validitatea ordinului prefectului din 16 iulie 2001 prin care terenul în

litigiu i-a fost atribuit lui S.C. şi S.V. şi pe care reclamanta nu l-a contestat, de altfel, în faţa

instanţelor interne.

95. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul

art. 35 § 3 şi 4 din convenţie.

V. Cu privire la aplicarea art. 41 din convenţie

96. Art. 41 din convenţie prevede:

„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul

intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări,

Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”

A. Prejudiciu

97. Reclamanta solicită 586 000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material, care include

următoarele: 6 753 EUR reprezentând împrumuturi pe care soţul său şi fiica sa le-au

contractat de la instituţii de credit; 422 128 EUR reprezentând valoarea venală a terenului în

litigiu; şi, 157 119 EUR reprezentând dobânzi de 5% pe an, aferente valorii terenului pentru

perioada 1993-2005. Reclamanta nu trimite expertize sau alte documente care să ateste

valoarea venală a terenului. Pe de altă parte, aceasta solicită 110 000 EUR pentru suferinţele

şi neplăcerile provocate de pierderea terenului şi anii de procedură internă.

98. În primul rând, Guvernul consideră că nu s-a stabilit nicio legătură de cauzalitate între

suma împrumutată de membrii familiei reclamantei şi pretinsele încălcări ale convenţiei. În

această privinţă, el subliniază că suma în cauză (6 753 EUR) depăşeşte cu mult cheltuielile de

judecată pe care reclamanta pretinde că le-a efectuat în cursul procedurii interne (632 EUR).

În ceea ce priveşte valoarea venală a terenului în litigiu, Guvernul consideră că nu poate fi

stabilită pe baza preţurilor generale de pe piaţa imobiliară şi că o expertiză tehnică se impune

în speţă. În ceea ce priveşte dobânzile solicitate de reclamantă, el subliniază că aceasta din

urmă a solicitat o indemnizaţie corespunzătoare valorii venale a terenului în litigiu, ceea ce

face acordarea de dobânzi redundantă. În plus, reclamanta nu invocă existenţa vreunei piedici

în ceea ce priveşte utilizarea terenului în litigiu până la anularea titlului său de proprietate, în

2001.

99. Curtea nu observă nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul

material pretins şi respinge această cerere. În schimb, aceasta consideră că reclamanta a

suferit în mod evident un prejudiciu moral. Pronunţându-se în echitate, aceasta îi acordă

reclamantei 2 400 EUR cu acest titlu.

B. Cheltuieli de judecată

100. De asemenea, reclamanta solicită 505 EUR pentru cheltuielile suportate în faţa

instanţelor interne şi 127 EUR pentru cele suportate în faţa Curţii.

101. Guvernul ia act de faptul că niciuna dintre cererile reclamantei nu este însoţită de

probe. În plus, reclamanta solicită rambursarea cheltuielilor cu trimiterea scrisorilor, care nu

au nicio legătură cu procedura în anulare a ordinului prefectului, precum scrisorile adresate

Ministerului Justiţiei şi Parchetului General de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie. De

asemenea, Guvernul evidenţiază faptul că reclamanta solicită rambursarea onorariilor

avocaţilor care au reprezentat-o în cursul procedurii vizând anularea certificatului de vacanţă

succesorală, în timp ce obiectul prezentei cereri îl reprezintă procedura în anulare a ordinului

prefectului.

102. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea

cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi

rezonabil al acestora. În speţă şi ţinând seama de elementele pe care le deţine şi criteriile

menţionate anterior, precum şi de faptul că reclamanta a beneficiat de asistenţă judiciară

pentru procedura în faţa sa, Curtea consideră că este rezonabil să se acorde reclamantei suma

de 500 EUR, pentru cheltuielile de judecată din procedura naţională.

C. Dobânzi moratorii

103. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata

dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată

cu trei puncte procentuale.

Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,

1. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1

din convenţie referitor la durata procedurii privind anularea ordinului prefectului din 19

octombrie 1992, şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;

2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 6 § 1 din convenţie în ceea ce priveşte durata procedurii

respective privind anularea ordinului prefectului din 19 octombrie 1992;

3. Hotărăşte:

a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data la care

hotărârea devine definitivă, în conformitate cu art. 44 § 2 din convenţie, 2 400 EUR (două mii

patru sute euro), pentru prejudiciul moral, şi 500 EUR (cinci sute euro), pentru cheltuieli de

judecată, care trebuie convertiţi în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data

plăţii, la care se adaugă orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;

b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă

trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut

marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi

majorată cu trei puncte procentuale;

4. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 31 martie 2009, în temeiul art. 77

§ 2 şi 3 din regulament.

Santiago Quesada

Grefier

Josep Casadevall

Preşedinte