Secţia a treia  
CAUZA IORGA ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI  
(Cererea nr. 4227/02)  
Hotărâre  
Strasbourg  
25 ianuarie 2007  
Definitivă  
25/04/2007  
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din convenţie. Aceasta  
poate suferi modificări de formă.  
În cauza Iorga împotriva României,  
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din  
B.M. Zupančič, preşedinte, C. Bîrsan, V. Zagrebelsky, A. Gyulumyan, E. Myjer, David Thór  
Björgvinsson, I. Ziemele, judecători, şi F. Araci, grefier de secţie,  
după ce a deliberat în camera de consiliu la 4 ianuarie 2007,  
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:  
Procedura  
1. La originea cauzei se află cererea nr. 4227/02 îndreptată împotriva României prin care  
un resortisant al acestui stat, domnul Dumitru Iorga („reclamantul”), a sesizat Curtea la data de  
15 mai 2000 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor  
fundamentale („convenţia”).  
2. În urma decesului reclamantului, la 19 februarie 2005, văduva şi fiica sa, Aurora şi  
Luiza Iorga, şi-au exprimat, la 12 martie 2005, dorinţa de a continua procedura. Din motive de  
ordin practic, prezenta hotărâre va continua să-l numească pe Dumitru Iorga „reclamant” deşi  
această calitate ar trebui să fie atribuită doamnelor Aurora şi Luiza Iorga [Dalban împotriva  
României (GC), nr. 28114/95, pct. 1, CEDO 1999-VI].  
3. Reclamantul, care a beneficiat de asistenţă juridică, este reprezentat de Gabriela Opriş,  
avocat în Bucureşti. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental,  
Beatrice Ramaşcanu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.  
4. Reclamantul se plânge în principal de atingerea adusă dreptului său de acces la o  
instanţă garantat de art. 6 § 1 din convenţie, datorită cuantumului excesiv al taxei judiciare de  
timbru.  
5. La 30 august 2004, Curtea a hotărât să comunice Guvernului capetele de cerere  
întemeiate pe art. 6 § 1 din convenţie în privinţa dreptului de acces la o instanţă şi art. 1 din  
Protocolul nr. 1 al Guvernului. În conformitate cu art. 29 § 3 din convenţie, s-a hotărât, de  
asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.  
2
6. Numai Guvernul a depus observaţii scrise asupra fondului cauzei (art. 59 § 1 din  
regulament).  
În fapt  
I. Circumstanţele speţei  
7. Reclamantul s-a născut în 1915 şi a locuit în Bucureşti până la data decesului său, 19  
ianuarie 2005.  
8. Prin hotărârile din 26 decembrie 1973 şi 10 aprilie 1980, instanţele naţionale au dispus  
confiscarea unor bunuri aparţinând reclamantului, şi anume 2 100 dolari americani (USD),  
763 465 lei româneşti (ROL) şi un autovehicul, pe motiv că nu achitase impozitele aferente către  
stat. Din înscrisurile reclamantului reiese că, în 1980, alte bunuri, şi anume mai multe sume de  
bani în monedă străină, i-au fost confiscate în mod abuziv.  
9. La 2 noiembrie 1999, reclamantul şi soţia sa au sesizat Judecătoria Bucureşti cu o  
acţiune împotriva Ministerului Finanţelor de restituire a sumelor de 2 100 USD, 763 465 lei şi a  
autovehiculului, confiscate în 1973 şi, respectiv, în 1980, bazându-se pe principiul îmbogăţirii  
fără justă cauză.  
10. Reclamantul a plătit 500 000 lei taxa judiciară de timbru.  
11. La 2 noiembrie 1999, judecătoria a stabilit cuantumul taxei judiciare de timbru la  
2 332 808 lei, ţinând cont de valoarea bunurilor ce făceau obiectul litigiului. O somaţie de plată a  
sumei a fost trimisă reclamantului.  
12. La şedinţa de judecată din 6 decembrie 1999, constatând că trebuia să plătească o taxă  
judiciară de timbru foarte mare, reclamantul şi soţia sa au renunţat la capătul de cerere privind  
restituirea sumei de 2 100 USD.  
13. Prin hotărârea din 18 aprilie 2000, judecătoria le-a respins acţiunea, pe motiv că  
bunurile în cauză trecuseră în patrimoniul statului în baza a două decizii definitive şi irevocabile  
pronunţate la 26 decembrie 1973 şi, respectiv, 10 aprilie 1980, care nu mai puteau fi contestate.  
14. La 23 iunie 2000, reclamantul şi soţia sa au formulat apel, menţionând că judecătoria  
nu apreciase corect probele administrate în cauză.  
15. La 18 august 2000, instanţa a citat părţile şi a dispus reclamanţilor să plătească o taxă  
judiciară de timbru în cuantum de 426 307 lei, în conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c)  
şi art. 11 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru. Acest cuantum fusese  
stabilită luând în calcul valoarea autovehiculului a cărei restituire era cerută, valoare stabilită  
printr-un raport de expertiză realizat la cererea instanţei.  
16. La acel moment, pensia lunară a reclamantului era de 444 310 lei. Soţia reclamantului  
nu avea venituri.  
17. Prin hotărârea din 8 septembrie 2000, Tribunalul Bucureşti, după ce a ridicat din  
oficiu excepţia de nulitate a apelului reclamanţilor, l-a anulat pentru neplata taxei judiciare de  
timbru. El a constatat că reclamanţii fuseseră legal citaţi cu menţiunea de a plăti taxa judiciară de  
timbru şi că aceştia încălcaseră această obligaţie, impusă de articolul 20 alin. (3) din Legea nr.  
146/1997.  
18. La 21 septembrie 2000, reclamantul şi soţia sa au formulat recurs, susţinând că, din  
cauza veniturilor lor lunare, limitate la pensia reclamantului, suma taxei judiciare de timbru era  
prea ridicată şi că nu aveau posibilitatea să o achite. De asemenea, au indicat faptul că depuseseră  
la Ministerul de Finanţe o cerere de scutire de taxa judiciară de timbru.  
19. La 5 octombrie 2000, reclamantul a depus la Ministerul Finanţelor o cerere de scutire  
de la plata taxei judiciare de timbru în cuantum de 23 897 000 lei pentru acţiunea în primă  
3
instanţă şi de 11 948 500 lei în apel. Reclamantul calculase aceste sume ţinând cont de valoarea  
tuturor bunurilor şi sumelor de bani care făcuseră obiectul confiscării în 1973 şi 1980.  
20. La 24 octombrie 2000, Ministerul de Finanţe a respins cererea de scutire, cu motivarea  
că, în măsura în care instanţele naţionale se pronunţaseră deja asupra fondului acţiunii în primă  
instanţă şi în apel, cererea sa era fără obiect. În privinţa cuantumului taxei judiciare de timbru de  
30 000 lei pe care reclamantul trebuia să o plătească la instanţa de recurs, ministerul a considerat  
că cuantumul său nu justifica facilităţile de plată.  
21. Prin hotărârea definitivă din 30 noiembrie 2000, Curtea de Apel Bucureşti a respins  
recursul. Instanţa a reţinut că Ministerul de Finanţe refuzase reclamanţilor scutirea de la plata  
taxei judiciare de timbru şi a considerat că tribunalul făcuse o aplicare corectă a art. 20 alin. (3)  
din Legea nr. 146/1997.  
II. Legislaţia internă relevantă  
22. Legea nr. 146 din 24 iulie 1997 privind taxele judiciare de timbru.  
Art. 1. „Acţiunile şi cererile introduse la instanţele judecătoreşti [...] sunt supuse taxelor judiciare de timbru,  
prevăzute în prezenta lege, şi se taxează în mod diferenţiat, după cum obiectul acestora este sau nu evaluabil în  
bani.”  
Art. 2. „Acţiunile şi cererile evaluabile în bani, introduse la instanţele judecătoreşti, se taxează astfel:  
[...] dacă obiectul lor depăşeşte 1.000.000 lei (61,36 euro), taxa judiciară de timbru va fi de 95.000 lei (5,83  
euro) plus 8% pentru ce depăşeşte 1.000.000 lei (61,36 euro).”  
Art. 11. „Cererile pentru exercitarea căilor ordinare de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti se taxează cu  
50% din [...] taxa datorată pentru cererea sau acţiunea neevaluabilă în bani, soluţionată de prima instanţă în cazul  
cererilor şi acţiunilor evaluabile în bani.“  
Art. 18. (1) Determinarea cuantumului taxelor judiciare de timbru se face de către instanţa de judecată,  
Ministerul Justiţiei sau, după caz, de către Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.  
(2) Împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru se poate face contestaţie potrivit dispoziţiilor  
aplicabile în materie fiscală.  
(3) Taxa judiciară de timbru pentru contestaţie este de 2% calculat la suma contestată, dacă, prin legi  
speciale, nu se prevede altfel. În situaţia admiterii integrale sau parţiale a contestaţiei, taxa judiciară de timbru se  
constituie proporţional cu reducerea sumei contestate.”  
Art. 20. „(3) Neîndeplinirea obligaţiei de plată până la termenul stabilit se sancţionează cu anularea acţiunii  
sau a cererii.“  
Art. 21. „Ministerul Finanţelor poate acorda scutiri, reduceri, eşalonări sau amânări pentru plata taxelor  
judiciare de timbru, în condiţiile stabilite prin ordin al ministrului finanţelor.”  
23. Art. 18 din Legea nr. 146/1997 a fost modificat de Legea nr. 195/2004 care prevede că  
stabilirea sumei taxei judiciare de timbru este de competenţa instanţei. Partea în cauză poate  
sesiza instanţa în termen de trei zile cu o cerere de reexaminare a cuantumului taxei judiciare de  
timbru. Instanţa, într-un complet diferit de cel care a stabilit suma contestată, decide asupra  
acestei cereri în camera de consiliu.  
Art. 21 din Legea nr. 146/1997 a fost de asemenea modificat prin Legea nr. 195/2004,  
care prevede că acordarea scutirilor, reducerilor sau eşalonărilor pentru plata taxei judiciare de  
timbru este de competenţa instanţelor.  
24. Ordinul nr. 2214/1997 privind aplicarea Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de  
timbru:  
Art. 24  
(1) Determinarea cuantumului taxei judiciare de timbru se face, după caz, de către instanţa judecătorească,  
Ministerul Justiţiei sau Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.  
[…]  
4
(3) Împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru se poate face contestaţie potrivit dispoziţiilor  
aplicabile în materie fiscală.  
(4) Contestaţia se depune la instanţa judecătorească ce a dispus încadrarea în tariful taxelor judiciare de  
timbru, în termen de 15 zile de la data comunicării cuantumului sumei datorate, şi va fi însoţită de documentul  
original de plată a taxei de timbru de 2% la suma contestată.  
(5) Instanţa judecătorească ce a primit contestaţia va remite direcţiei generale a finanţelor publice […] în  
termen de 5 zile […]. Contestaţia se soluţionează, prin dispoziţie motivată, de către directorul general.  
(6) În situaţia în care petenta este nemulţumită de dispoziţia dată, procedura de contestare este cea  
prevăzută la art. 4, 5, 6, 7, 8 şi 9 din Legea nr. 105/1997 pentru soluţionarea obiecţiunilor, contestaţiilor şi a  
plângerilor asupra sumelor constatate şi aplicate prin actele de control sau de impunere ale organelor Ministerului  
Finanţelor.”  
25. Legea nr. 105/1997 pentru soluţionarea obiecţiunilor, contestaţiilor şi a plângerilor  
asupra sumelor constatate şi aplicate prin actele de control sau de impunere ale organelor  
Ministerului Finanţelor:  
Art. 4. „Dispoziţia dată de directorul general al direcţiei generale a finanţelor publice şi controlului  
financiar de stat […] poate fi contestată la Ministerul Finanţelor în termen de 15 zile de la data comunicării sale.  
Ministerul Finanţelor trebuie să soluţioneze contestaţia printr-o decizie motivată în termen de 60 de zile de  
la data sesizării.”  
Art. 9. „Decizia Ministerului Finanţelor poate fi contestată la instanţa judecătorească indicată prin legea  
specială asupra impozitelor şi taxelor contestate, în termen de 15 zile de la comunicarea sa.  
Atunci când legea specială nu indică instanţa judecătorească competentă să decidă asupra contestaţiei,  
aceasta din urmă este depusă la curtea de apel competentă pentru zona de domiciliu a interesatului [...].  
Se poate formula recurs împotriva deciziei curţii de apel sau a judecătoriei la Curtea supremă de justiţie sau,  
după caz, la tribunal în termen de 15 zile de la data comunicării sale”.  
În drept  
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din convenţie  
26. Reclamantul se plânge de încălcarea dreptului de acces la o instanţă din cauza  
cuantumului ridicat al taxei judiciare de timbru comparativ cu veniturile lunare ale familiei sale.  
El invocă articolul 6 § 1 din convenţie, care prevede astfel în părţile sale pertinente:  
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil […] de către o instanţă […] care va hotărî asupra  
încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil […].”  
A. Cu privire la admisibilitate  
1. Cu privire la excepţia de neepuizare a căilor de atac interne  
27. Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne. El subliniază că reclamantul ar fi  
putut contesta cuantumul taxei judiciare de timbru, în temeiul art. 18 din Legea nr. 146/1997  
coroborat cu art. 24 din Ordinul nr. 2214/1997 şi art. 4-9 din Legea nr. 105/1997, dar el a omis să  
introducă o asemenea cerere la instanţa judecătorească. Cererea reclamantului trebuia să fie  
transmisă de instanţa judecătorească autorităţii administrative pentru a hotărî asupra cererii.  
28. Reclamantul nu a prezentat observaţii asupra acestui punct.  
29. Curtea consideră că excepţia Guvernului este strâns legată de plângerea pe care  
reclamantul o întemeiază pe art. 6 § 1 din convenţie, astfel încât trebuie alăturată fondului (a se  
vedea, mutatis mutandis, Gnahoré împotriva Franţei, nr. 40031/98, pct. 26, CEDO 2000-IX).  
5
2. Cu privire la temeinicia capătului de cerere  
30. Curtea constată, în lumina tuturor elementelor de care are cunoştinţă, că acest capăt de  
cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din convenţie. De asemenea, Curtea  
subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să  
fie declarat admisibil.  
B. Cu privire la fond  
31. Citând cauzele Golder împotriva Regatului Unit al Marii Britanii (hotărârea din 21  
februarie 1975, seria A nr. 18, p. 11, pct. 16-18) şi Kreuz împotriva Poloniei (nr. 28249/95, pct.  
52-55, CEDO 2001-VI), Guvernul reaminteşte că dreptul de acces la o instanţă nu este absolut şi  
că unele restricţii financiare pot fi compatibile cu articolul 6 § 1 din convenţie. Bazându-se pe  
jurisprudenţa Curţii (Tolstoy-Miloslavsky împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, hotărârea  
din 13 iulie 1995, seria A nr. 316-B, p. 80-81, pct. 61-67 şi Kreuz citată anterior, pct. 59-60) şi a  
Comisiei [Philis împotriva Greciei (decizie), nr. 18989/91, 12 octombrie 1994], Guvernul  
menţionează că stabilirea cheltuielilor de judecată proporţionale cu sumele cerute în cadrul  
acţiunilor civile nu poate constitui, în sine, o piedică în calea dreptului de acces la o instanţă. De  
asemenea, aceasta vizează să asigure o bună gestionare a justiţiei.  
32. În privinţa cuantumului acestor cheltuieli, Guvernul subliniază că nu era exagerată în  
măsura în care era mai puţin ridicată decât pensia medie lunară în România, şi anume 1 103 834  
lei, adică 55 EUR, precum şi decât pensia medie anuală pe ţară, şi anume 13 246 008 lei, adică  
665 EUR.  
33. Reclamantul nu a prezentat observaţii ca răspuns la cele ale Guvernului.  
34.Curtea aminteşte că art. 6 § 1 din convenţie garantează dreptul ca o instanţă să ia la  
cunoştinţă orice contestaţie referitoare la drepturile şi obligaţiile cu caracter civil ale unei  
persoane. El consacră astfel un „drept la o instanţă”, din care dreptul de acces, şi anume dreptul  
de a sesiza instanţa civilă, nu constituie decât un aspect.  
35. Cu toate acestea, la fel ca Guvernul, Curtea admite că, conform jurisprudenţei sale  
constante, „dreptul la o instanţă” nu este absolut. El se pretează la restricţii, deoarece dispune prin  
însăşi natura sa o reglementare a statului care are posibilitatea de a alege mijloacele de folosit în  
acest scop. În această privinţă, Curtea aminteşte că nu a exclus niciodată că interesele unei bune  
gestionări a justiţiei ar putea justifica impunerea unei restricţii financiare accesului unei persoane  
la o instanţă (Tolstoy-Miloslavsky, citată anterior, p. 80-81, pct. 61 şi urm., şi Kreuz, citată  
anterior, pct. 59).  
36. În ciuda marjei de apreciere de care dispune statul în domeniu, Curtea subliniază că o  
limitare a accesului la o instanţă nu este în concordanţă cu art. 6 § 1 decât dacă vizează un scop  
legitim şi dacă există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul  
vizat (Kreuz citată anterior, pct. 54-55; Tinnelly & Sons Ltd şi alţii şi McElduff şi alţii împotriva  
Regatului Unit al Marii Britanii, hotărârea din 10 iulie 1998, Culegere de hotărâri şi decizii  
1998-IV, p.1660, pct. 72).  
37. În cazul în speţă, reclamantului i s-a anulat, pentru neplata taxei judiciare de timbru,  
apelul împotriva hotărârii Judecătoriei Bucureşti din 18 aprilie 2000 prin care s-a respins cererea  
de restituire a bunurilor confiscate în timpul regimului comunist.  
38. În ceea ce priveşte în special cerinţa de a plăti instanţelor civile o taxă judiciară  
privind cererile cu care au fost sesizate, nu poate fi considerată o restricţie la dreptul de acces la o  
instanţă care ar fi, în sine, incompatibilă cu art. 6 § 1 din convenţie.  
39. Cu toate acestea, Curtea reiterează că cuantumul cheltuielilor, apreciat în cadrul  
circumstanţelor unei anumite cauze, inclusiv solvabilitatea reclamantului şi faza procedurii în  
6
care este impusă restricţia respectivă, sunt factori de luat în calcul pentru a stabili dacă partea în  
cauză a beneficiat de dreptul său de acces la o instanţă sau dacă, din cauza cuantumului  
cheltuielilor, accesul la o instanţă a fost restrâns astfel încât dreptul a fost atins în chiar substanţa  
lui (Tolstoy-Miloslavsky, citată anterior, p. 80-81, pct. 63 şi urm., şi Kreuz, citată anterior, pct.  
60).  
40. Curtea mai aminteşte că, în privinţa aprecierii respectării criteriilor sus-menţionate, ea  
nu se poate substitui autorităţilor interne competente pentru a stabili care sunt cele mai bune  
mijloace de a reglementa accesul la justiţie, nici nu poate evalua faptele care au condus aceste  
autorităţi să adopte o asemenea decizie în locul alteia. Rolul său este de a controla, prin prisma  
convenţiei, deciziile luate de aceste autorităţi în exercitarea puterii lor de apreciere şi de a verifica  
conformitatea cu convenţia a consecinţelor ce decurg de aici (Kreuz, citată anterior, pct. 56).  
41. Curtea notează că, în dreptul român, cuantumul taxei judiciare de timbru este stabilit  
sub forma unui procent din valoarea aflată în litigiu. Aşadar este proporţional cu suma indicată de  
reclamant. În privinţa scopului legitim urmărit, curtea poate admite că un asemenea sistem  
vizează să restrângă chemările abuzive în judecată şi să strângă fonduri pentru bugetul justiţiei. În  
consecinţă, trebuie examinat caracterul proporţional al restrângerii la dreptul de acces la o  
instanţă în prezenta cauză, datorită cuantumului taxei cerute.  
42. În cazul reclamantului, taxa datorată se ridica la 426 307 lei, adică 21 EUR. Chiar  
dacă această sumă nu pare foarte importantă la prima vedere, ea a reprezentat totuşi o sumă  
considerabilă pentru reclamant, adică toate veniturile lunare ale familiei sale. Conform  
declaraţiilor de venituri anexate la prezenta cerere, reclamantul beneficia de o pensie în sumă de  
444.310 lei, adică 22 EUR, iar soţia sa nu avea venituri.  
43. Pe baza principiului conform căruia Convenţia are drept scop protejarea drepturilor  
neteoretice sau iluzorii, ci concrete şi efective (Artico împotriva Italiei, hotărârea din 13 mai  
1980, seria A nr. 37, p. 16, pct. 33), Curtea estimează că cuantumul taxei reprezenta o sarcină  
excesivă pentru reclamant, în măsura în care veniturile sale erau mai mici decât pensia medie din  
România, şi anume 55 EUR şi este greu de imaginat cum ar fi putut să obţină prin mijloace  
proprii suma impusă. De altfel, Curtea constată că reclamantul a renunţat la o parte din cererea sa  
din cauza imposibilităţii financiare de a plăti taxa judiciară de timbru (supra, pct. 12).  
44. Curtea aminteşte de asemenea că dreptul la un grad dublu de jurisdicţie în materie  
civilă nu este garantat de convenţie şi că statele pot prevedea limitări mai stricte în apel, cu  
scopul de a scuti instanţele de recurs de cauzele fără perspectivă de succes sau de o importanţă  
minoră. Cu toate acestea, ea a considerat deja că restricţiile care sunt pur financiare sau care, aşa  
cum este cazul în prezenta cauză, nu vizează deloc motivele de apel sau temeinicia sa, trebuie să  
facă obiectul unei examinări mai riguroase pentru a promova interesele justiţiei (Podbielski şi  
PPU Populure împotriva Poloniei, nr. 39199/98, 26 iunie 2005, pct. 65).  
45. Curtea trebuie să examineze, de asemenea, dacă modalităţile procedurale prevăzute în  
dreptul intern referitoare la impunerea şi la scutirea de taxe judiciare pot trece drept suficient de  
previzibile în ochii unui justiţiabil (Levages Prestations Services împotriva Franţei, hotărârea din  
23 octombrie 1996, Culegere 1996-V, p. 1543, pct. 42, şi V.M. împotriva Bulgariei, nr. 45723/99,  
pct. 48, 8 iunie 2006).  
46. Curtea relevă în această privinţă că regulile pertinente ale dreptului intern prevăd clar  
ipotezele în care o taxă este datorată, modalităţile sale de calcul şi consecinţele în caz de neplată.  
Reclamantul putea deci pe bună dreptate să se aştepte la aplicarea acestor reguli.  
47. Este adevărat că sistemul naţional prevedea pentru persoanele care nu dispuneau de  
resurse suficiente posibilitatea de a obţine o scutire de la taxa judiciară de timbru. Cu toate  
acestea, Curtea constată că, la vremea respectivă, Ministerul Finanţelor trebuia să evalueze, în  
fiecare caz concret, capacitatea unui reclamant de a plăti taxa. Ori, în prezenta cauză, respectivul  
minister era parte în procedură şi nu prezenta, prin urmare, garanţiile de independenţă şi de  
7
imparţialitate necesare pentru a îndeplini cerinţele convenţiei [Weissman şi alţii împotriva  
României (decizie), nr. 63945/00, 28 septembrie 2004]. Din dispoziţiile Legii nr. 146/1997 nu  
reiese că refuzul scutirii ar fi putut face obiectul unei contestaţii la vreo instanţă (a se vedea,  
mutatis mutandis, V.M. citată anterior, pct. 54). Între altele, Guvernul nu a demonstrat că  
reclamantul dispunea de un recurs eficient în faţa autorităţii judiciare pentru a i se examina  
decizia de refuz de scutire şi pentru a se pronunţa o decizie motivată ţinând cont de situaţia sa  
deosebită.  
48. Curtea constată că Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne, menţionând că  
reclamantul ar fi trebuit să conteste cuantumul taxei judiciare de timbru în temeiul art. 18 din  
Legea nr. 146/1997 coroborat cu art. 24 din Ordinul nr. 2214/1997 şi art. 4-9 din Legea nr.  
105/1997. Ori, Curtea observă în această privinţă că reclamantul contestă nu cuantumul taxei  
judiciare de timbru, ci imposibilitatea de a obţine o scutire ţinând cont de veniturile sale. În  
consecinţă, trebuie respinsă excepţia de neepuizare a căilor de atac interne ridicată de Guvern.  
49. Cu toate acestea, Curtea constată că taxa judiciară de timbru era stabilită de instanţă.  
În aceste condiţii, contestarea unei decizii pronunţate de o instanţă naţională la o autoritate  
administrativă putea pune, de asemenea, la îndoială independenţa justiţiei.  
50. Curtea constată că Legea nr. 146/1997 a fost modificată de Legea nr. 195/2004 care  
prevede că acordarea scutirilor, reducerilor sau eşalonărilor pentru plata taxelor judiciare de  
timbru este de competenţa instanţelor. De altfel, persoanelor în cauză li se permite în prezent să  
conteste cuantumul taxei judiciare de timbru direct la instanţă (supra, pct. 24).  
51. Pe baza acestor elemente şi după o apreciere globală a faptelor, Curtea estimează că,  
în speţă, statul nu şi-a îndeplinit obligaţiile de a reglementa dreptul de acces la o instanţă într-un  
mod conform cerinţelor art. 6 § 1 din convenţie şi că a depăşit astfel marja de apreciere de care  
dispune în domeniu.  
52. Prin urmare, trebuie respinsă excepţia de neepuizare a căilor de atac interne ridicată de  
Guvern şi să se constate că s-a încălcat art. 6 § 1 din convenţie.  
II. Cu privire la pretinsa încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1  
53. Reclamantul susţine în fine că s-a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1, din aceleaşi  
motive citate anterior, menţionând că se află în imposibilitatea de a i se restitui bunurile  
confiscate în 1980, atât bunurile care au făcut obiectul procedurii de restituire, cât şi cele a căror  
restituire nu a fost cerută în faţa instanţelor naţionale (a se vedea supra, pct. 9). Art. 1 din  
Protocolul nr. 1 prevede următoarele:  
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de  
proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale  
dreptului internaţional.  
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare  
pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor  
contribuţii, sau a amenzilor.”  
54. Guvernul consideră că această plângere a reclamantului este incompatibilă rationae  
temporis cu dispoziţiile convenţiei şi Protocolului nr. 1. În subsidiar, el pledează pentru  
neepuizarea căilor de atac interne. În ce priveşte fondul, el consideră că procedura internă nu  
privea „bunurile actuale” ale reclamantului.  
55. Reclamantul nu a prezentat observaţii ca răspuns asupra acestui punct.  
A. În ce priveşte bunurile care nu au făcut obiectul procedurii interne  
8
56. În privinţa bunurilor care nu au făcut obiectul acţiunii de restituire, Curtea nu  
consideră necesar în acest caz să se pronunţe asupra epuizării căilor de atac interne sau asupra  
competenţei sale rationae temporis deoarece consideră că această plângere este inadmisibilă din  
motivele care urmează.  
57. Curtea relevă că, în speţă, confiscarea a fost făcută de autorităţile din România în  
cursul anului 1980, adică înainte de 20 iunie 1994, data intrării în vigoare a convenţiei privind  
România. Curtea nu este aşadar competentă rationae temporis să examineze circumstanţele  
confiscării sau efectele continue produse până astăzi [cf. Malhous împotriva Republicii Cehe  
(decizie), nr. 33071/96, 13 decembrie 2000, CEDO 2000-XII]. Ea consideră că, în aceste condiţii,  
nu se pune deloc problema încălcării continue a convenţiei de către autorităţilor române şi ce  
poate avea efecte asupra limitelor temporare ce ţin de competenţa Curţii (cf., mutatis mutandis,  
Prinţul Hans-Adam II de Liechtenstein împotriva Germaniei, citată anterior, pct. 85).  
58. În urma acestei măsuri de confiscare, reclamantul nu a fost în măsură să exercite vreun  
drept oarecare de proprietate asupra bunurilor în cauză. Prin urmare, în sensul art. 1 din  
Protocolul nr. 1, nu se poate considera că reclamantul a păstrat un drept de proprietate sau un  
drept la restituire reprezentând o „speranţă legitimă” în sensul jurisprudenţei Curţii.  
59. Reiese că această parte a plângerii ce priveşte bunurile care nu au făcut obiectul  
procedurii interne este incompatibilă ratione materiae cu dispoziţiile convenţiei, în sensul  
articolului 35 § 3 şi trebuie să fie respinsă cu aplicarea articolului 35 § 4.  
B. În ceea ce priveşte bunurile care au făcut obiectul procedurii interne  
60. Curtea consideră că acest capăt de cerere este legat direct de capătul de cerere  
examinat din punctul de vedere al art. 6 § 1 din convenţie. Ţinând cont de concluziile ce  
figurează supra, pct. 52 şi 53, consideră că nu trebuie să decidă asupra admisibilităţii şi  
temeiniciei sale (a se vedea, mutatis mutandis, între altele, Glod împotriva României, nr.  
41134/98, pct. 46, 16 septembrie 2003, Albina împotriva României, nr. 57808/00, pct. 42, 28  
aprilie 2005 şi Lungoci împotriva României, nr. 62710/00, pct. 48, 26 ianuarie 2006).  
III. Cu privire la aplicarea art. 41 din convenţie  
61. Art. 41 din convenţie prevede:  
„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul  
intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea  
acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”  
A. Prejudiciu  
62. Reclamantul solicită cu titlu de prejudiciu material restituirea sumelor de 2 100 USD,  
763 465 lei şi a autovehiculului care ar fi putut să-i fie restituite dacă acţiunea sa nu ar fi fost  
anulată pentru neplata taxei judiciare de timbru. El nu cere nicio reparaţie cu titlu de prejudiciu  
moral.  
63. Guvernul consideră că Curtea nu poate face speculaţii asupra rezultatului procedurii  
interne şi aminteşte că dreptul de proprietate al reclamantului asupra bunurilor confiscate nu a  
fost stabilit (Lungoci citată anterior, pct. 53, şi Vlasia Grigore Vasilescu împotriva României, nr.  
60868/00, pct. 50, 8 iunie 2006). De altfel, acesta consideră că reclamantul nu a demonstrat că  
prejudiciul invocat ar fi rezultat din faptul că nu a avut acces la o instanţă [Philis împotriva  
9
Greciei (nr. 1), hotărârea din 27 august 1991, seria A nr. 209, pag. 25, pct. 71 şi Kreuz citată  
anterior, pct. 71].  
64. Pe baza elementelor de care dispune, Curtea concluzionează că reclamantul nu a  
dovedit că dauna materială invocată este rezultatul efectiv al respingerii acţiunii sale pentru  
neplata taxei judiciare de timbru [a se vedea, mutatis mutandis, Kudla împotriva Poloniei (GC),  
nr. 30210/96, pct. 164, CEDO 2000-XI]. În orice caz, Curtea nu poate face speculaţii asupra  
rezultatului procedurii interne (Teltronic – CATV împotriva Poloniei, nr. 48140/99, pct. 69, 10  
ianuarie 2006). În consecinţă, nimic nu justifică acordarea unei despăgubiri pentru acest capăt de  
cerere. În privinţa prejudiciului moral, Curtea constată că reclamantul nu a cerut reparaţia unui  
eventual prejudiciu moral. Prin urmare, Curtea nu acordă nicio sumă cu acest titlu.  
B. Cheltuieli de judecată  
65. Reclamantul a beneficiat de asistenţă juridică pentru care avocatul va primi suma de  
350 EUR cu acest titlu. Nu s-a cerut rambursarea altor cheltuieli şi taxe.  
66. . În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea  
cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil  
al acestora. Prin urmare, în cazul în speţă, Curtea nu acordă reclamantului nici o sumă cu acest  
titlu.  
C. Dobânzi moratorii  
67. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata  
dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu  
trei puncte procentuale.  
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,  
1. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1  
din convenţie şi inadmisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 1 din  
Protocolul nr. 1 pentru bunurile care nu au făcut obiectul procedurii interne;  
2. Hotărăşte că s-a încălcat articolul 6 § 1 din convenţie  
3. Hotărăşte că nu este necesar să hotărască asupra admisibilităţii şi temeiniciei capătului  
de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 pentru bunurile care au făcut obiectul procedurii  
interne;  
4. Respinge cererea de reparaţie echitabilă.  
Redactată în franceză, apoi comunicată în scris la data de 25 ianuarie 2007 cu aplicarea  
articolului 77 §§ 2 şi 3 al regulamentului.  
Fatoş Araci  
Boštjan M. Zupančič  
Preşedinte  
Grefier