Secţia a treia  
CAUZA CUC PASCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI  
(Cererea nr. 36157/02)  
Hotărâre  
Strasbourg  
16 septembrie 2008  
Definitivă  
16/12/2008  
Această hotărâre poate suferi modificări de formă.  
În cauza Cuc Pascu împotriva României,  
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din  
Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura-Sandström, Corneliu Bîrsan, Egbert Myjer, Ineta  
Ziemele, Luis López Guerra, Ann Power, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,  
După ce a deliberat în camera de consiliu la 26 august 2008,  
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:  
Procedura  
1. La originea cauzei se află cererea nr. 36157/02 îndreptată împotriva României, prin care  
un resortisant al acestui stat, domnul Florian Cuc Pascu („reclamantul”), a sesizat Curtea la 23  
august 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a  
libertăţilor fundamentale („convenţia”).  
2. Reclamantul este reprezentat de D.C. Rusu, avocat din Oradea. Guvernul român  
(„Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din  
cadrul Ministerului Afacerilor Externe.  
3. La 7 noiembrie 2005, Curtea a decis să comunice cererea Guvernului. Întemeindu-se pe  
dispoziţiile art. 29 § 3 din convenţie, aceasta a hotărât că admisibilitatea şi temeinicia cauzei  
vor fi examinate împreună.  
În fapt  
I. Circumstanţele cauzei  
4. Reclamantul s-a născut în 1961 şi locuieşte în Oradea.  
5. Prin hotărârea din 14 decembrie 2001, Judecătoria Oradea a condamnat reclamantul  
pentru insultă (infracţiune pedepsită de art. 205 din Codul penal român) la o amendă penală  
de 18 milioane de lei româneşti (ROL) şi la plata de daune-interese pentru daune morale în  
valoare de 70 de milioane ROL (de plătit în solidar cu un ziar local) şi l-a achitat de  
infracţiunea de calomnie (art. 206 C. pen.). Aceasta a constatat că reclamantul, ziarist de  
profesie, a emis mai multe afirmaţii jignitoare faţă de I.M., membru al Parlamentului şi decan  
al Facultăţii de Medicină din cadrul Universităţii din Oradea, într-un articol publicat într-un  
ziar local, care erau redactate după cum urmează:  
„Ziarul Z.A. continuă seria de dezvăluiri privind escrocheriile noului deputat de Mureş.”  
„Acest ticălos a fost ales în Parlament [...]”  
„Nelegalităţile acestui doctoraş care îşi arogă cu impertinenţă titlul de academician [...] a fondat o bancă de  
spermă şi de organe, care este ilegală, şi prin intermediul căreia face trafic de organe [...]”  
„Minciunile lui I.M. [...]”  
„Una din cele mai mari escrocherii din învăţământul românesc [...].”  
„I.M. este autorul unor albume de anatomie pe care le-a plagiat de la profesorul B. [...]”  
„Un grup de studenţi străini acuză Universitatea din Oradea de complicitate la furt, prin Internet, pe motiv că  
decanul Facultăţii de Medicină, I.M., a lansat un proiect de înscriere pe Internet în scopul racolării de studenţi  
din Asia, America şi Africa. În acest proiect, oricine deţine o diplomă de absolvire a liceului oriunde în lume  
poate deveni, fără examen, student la Facultatea de Medicină din Oradea, cu condiţia să plătească suma de 2 500  
de dolari americani pentru un loc în cadrul facultăţii. Chiar dacă actele cu antetul «Oradea University»  
garantează restituirea banilor în cazul în care studentul abandonează cursurile, nimeni nu a văzut niciun cent  
înapoi din banii depuşi în conturile lui I.M. din America – New Jersey. Aceiaşi studenţi străini susţin că li s-au  
furat mai multe zeci de mii de dolari americani în modul descris mai sus.”  
6. Instanţa l-a audiat pe E.S., fost student, şi pe P.S., ziarist. Acesta din urmă a afirmat că i-  
a permis reclamantului să se inspire din anumite documente, utilizate la publicarea, în 2000, a  
două articole de presă privind acelaşi subiect. De asemenea, acesta a adăugat că afirmaţiile  
privind acuzaţiile de plagiat nu au fost niciodată publicate şi nu erau conţinute în articolele  
apărute în 2000. În faţa judecătoriei, reclamantul a recunoscut că a utilizat, după ce a adăugat  
rezultatele propriilor cercetări, o parte din baza documentaţiei folosite la publicarea de către  
P.S. a celor două articole apărute în 2000. Instanţa a apreciat că reclamantul nu a respectat  
deontologia profesională pe motiv că a preluat şi a publicat, fără să verifice personal,  
informaţii şi afirmaţii privind admiterea la Facultatea de Medicină din Oradea publicate  
anterior de către P.S. În privinţa elementului subiectiv, judecătoria a apreciat că argumentul  
bunei-credinţe a reclamantului nu poate fi reţinut. De asemenea, aceasta a apreciat că  
reclamantul a utilizat numai informaţii oferite, dar nepublicate de către P.S., în special  
afirmaţia privind plagiatul cărţilor de anatomie, fără să le verifice. În ceea ce priveşte mărturia  
lui E.S., instanţa a constatat că aceasta nu confirma afirmaţiile reclamantului.  
7. Instanţa a hotărât că mai multe afirmaţii constituiau infracţiunea de insultă: „escroc”,  
„un ticălos”, „minciună”, „[...] care îşi arogă cu impertinenţă titlul de academician”, „doctoraş  
care a săvârşit ilegalităţi”. Cu toate acestea, a constatat că niciuna dintre aceste afirmaţii nu  
constituia infracţiunea de calomnie, deoarece nu erau suficient de precise. Reclamantul şi I.M.  
au formulat recurs împotriva acestei hotărâri.  
8. Prin hotărârea din 8 februarie 2002, Tribunalul Bihor a respins recursul reclamantului, a  
admis recursul lui I.M., a confirmat condamnarea pentru infracţiunea de insultă şi, modificând  
hotărârea, a condamnat reclamantul şi pentru săvârşirea infracţiunii de calomnie. Potrivit  
normelor privind concursul infracţiunilor de insultă şi de calomnie, tribunalul a condamnat  
reclamantul la o amendă penală de 20 de milioane ROL, confirmând în acelaşi timp obligarea  
acestuia la plata de daune-interese. În total, reclamantul era obligat să plătească o sumă  
echivalentă cu aproximativ 2 879 EUR, din care suma de 2 239 EUR trebuia plătită în solidar  
cu ziarul local Z.A. Această hotărâre a fost comunicată părţilor la 27 februarie 2002, data  
redactării sale.  
9. Ca şi judecătoria, tribunalul a hotărât că afirmaţiile „escroc”, „minciună” şi „doctoraş  
care a săvârşit ilegalităţi” constituiau infracţiunea de insultă. Acesta a considerat că  
reclamantul nu a dovedit realitatea afirmaţiilor sale.  
10. De asemenea, tribunalul a hotărât că afirmaţia reclamantului privind însuşirea de către  
I.M. a banilor studenţilor străini era suficient de precisă pentru a putea fi calificată drept  
calomnie, în conformitate cu art. 206 C. pen. În plus, acesta a hotărât că o altă afirmaţie a  
reclamantului, potrivit căreia I.M. ar fi „[…] fondat o bancă de spermă şi de organe, care este  
ilegală, şi prin intermediul căreia face trafic de organe”, constituia, de asemenea, o calomnie.  
Condamnarea reclamantului a fost înscrisă în cazierul său judiciar.  
II. Dreptul intern relevant  
A. Codul penal  
11. Articolele relevante din Codul penal sunt redactate după cum urmează:  
Art. 205  
„Atingerea adusă onoarei ori reputaţiei unei persoane prin cuvinte, prin gesturi sau prin orice alte mijloace,  
ori prin expunerea la batjocură, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 2 ani sau cu amendă […]”  
Acest articol a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă nr. 58/2002 în sensul că insulta nu  
se mai pedepseşte decât cu amendă. Ordonanţa a fost publicată la 27 mai 2002 în Monitorul  
Oficial.  
Art. 206  
„Afirmarea ori imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoană,  
care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancţiune penală, administrativă sau disciplinară ori  
dispreţului public, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.”  
Art. 207  
„Proba verităţii celor afirmate sau imputate este admisibilă, dacă afirmarea sau imputarea a fost săvârşită  
pentru apărarea unui interes legitim. Fapta cu privire la care s-a făcut proba verităţii nu constituie infracţiunea de  
insultă sau calomnie.”  
12. Codul penal a fost modificat substanţial în 2004 prin Legea nr. 301/2004, a cărei intrare în vigoare este  
prevăzută pentru data de 1 septembrie 2008. Noul text referitor la calomnie prevede următoarele:  
„Afirmarea sau imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoană,  
care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancţiune penală, administrativă sau disciplinară, ori  
dispreţului public se pedepseşte cu zile-amendă, de la 10 la 120.  
[...]”  
13. De asemenea, Codul penal a fost modificat şi completat prin Legea nr. 160 din 30 mai  
2005 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 58 din 23 mai 2002, publicată  
în Monitorul Oficial nr. 470 din 2 iunie 2005. Articolul unic al acestei ordonanţe prevede  
următoarele:  
„[...]  
1. La articolul I punctul 2, alineatul 1 al articolului 206 va avea următorul cuprins:  
„Afirmarea sau imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoană,  
care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancţiune penală, administrativă sau disciplinară, ori  
dispreţului public se pedepseşte cu amendă de la 2.500.000 lei la 130.000.000 lei. [...]”  
14. Legea nr. 278 din 4 iulie 2006 de modificare a Codului penal şi a altor legi a abrogat  
art. 205-207 din cod.  
B. Codul civil  
15. Articolele relevante din Codul civil prevăd următoarele:  
Art. 998  
„Orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l  
repara.”  
Art. 999  
„Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin  
neglijenţa sau prin imprudenţa sa.”  
În drept  
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 10 din convenţie  
16. Reclamantul susţine că faptul că a fost condamnat pentru calomnie a adus atingere  
dreptului său la libertatea de exprimare garantat de art. 10 din convenţie, redactat astfel:  
„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi  
libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama  
de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau  
de televiziune unui regim de autorizare.  
2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi,  
condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică,  
pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea  
infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica  
divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.”  
A. Cu privire la admisibilitate  
17. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35  
§ 3 din convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de  
inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.  
B. Cu privire la fond  
1. Argumentele părţilor  
18. Guvernul consideră că, în speţă, ingerinţa era prevăzută de lege şi respecta condiţia  
scopului legitim, şi anume protecţia reputaţiei şi a onoarei lui M.I. În ceea ce priveşte  
necesitatea sa, Guvernul consideră că această ingerinţă se întemeia pe o nevoie socială  
imperioasă. Acesta insistă asupra modului în care instanţele interne au verificat realitatea  
afirmaţiilor calomnioase ale reclamantului, care a avut posibilitatea de administrare a probelor  
şi de apărare a cauzei sale. Potrivit Guvernului, în speţă se face referire la afirmaţii factuale de  
natură să îl expună pe M.I. unei cercetări penale pentru înşelătorie şi plagiat. Conform  
Guvernului, afirmaţiile calomnioase nu se întemeiau pe nicio bază factuală suficientă.  
19. Potrivit Guvernului, instanţele interne aveau suficiente probe pentru justificarea  
condamnării reclamantului pentru insultă şi calomnie. Guvernul are îndoieli cu privire la  
buna-credinţă a reclamantului, deoarece acesta a omis să verifice informaţiile preluate înainte  
de publicarea lor. În acest sens, invocă deciziile Cornel Ivanciuc împotriva României (dec.,  
18624/03, 8 septembrie 2005) şi Dragoş Stângu împotriva României (dec., 57551/00, 9  
noiembrie 2004). Având în vedere gravitatea faptelor penale, Guvernul este de părere că  
valoarea amenzii penale impuse reclamantului corespunde cerinţelor impuse de convenţie şi  
invocă jurisprudenţa Radio France şi alţii împotriva Franţei (nr. 53984/00, pct. 40, CEDO  
2004-II). Cu privire la acest aspect, Guvernul doreşte să reamintească faptul că respectiva  
condamnare sancţiona două infracţiuni cumulate şi că, astfel, valoarea acesteia nu putea fi  
considerată drept nerezonabilă.  
20. La rândul său, reclamantul afirmă că a dovedit realitatea afirmaţiilor sale, mărturia lui  
E.S., în faţa Judecătoriei Oradea fiind relevantă în acest sens. Acesta afirmă că M.I. era, la  
momentul faptelor, un personaj public foarte cunoscut, fiind în acelaşi timp decan al  
Universităţii Oradea şi deputat în Parlamentul naţional. Potrivit reclamantului, acest lucru îi  
autoriza pe ziarişti să difuzeze informaţii privind activitatea sa profesională şi politică.  
Reclamantul afirmă că mărturia lui P.S. nu se întemeia pe nicio informaţie reală sau  
verificabilă. Acesta consideră că era vorba, în speţă, de o publicaţie regională şi nu de nivel  
naţional. În ceea ce priveşte consecinţele afirmaţiilor sale privind o eventuală urmărire penală  
pentru înşelăciune şi plagiat, reaminteşte că M.I. beneficia de imunitate parlamentară, astfel  
încât nu putea fi anchetat pentru înşelăciune şi plagiat. Reclamantul adaugă că M.I. nu a  
suferit niciun prejudiciu în urma publicării articolului calomnios.  
2. Motivarea Curţii  
21. Curtea reaminteşte că, în conformitate cu jurisprudenţa sa consacrată, presa are un rol  
esenţial într-o societate democratică: deşi nu trebuie să depăşească anumite limite, privind în  
special protecţia reputaţiei şi a drepturilor altora, cu toate acestea îi revine sarcina de a  
comunica, cu respectarea obligaţiilor şi responsabilităţilor sale, informaţii şi idei despre toate  
problemele de interes general, inclusiv cele care se referă la funcţionarea administraţiei şi a  
puterii judecătoreşti [cf. Cumpǎnǎ şi Mazǎre împotriva României (GC), nr. 33348/96, pct. 93,  
17 decembrie 2004].  
22. În sensul art. 10 § 2, adjectivul „necesar” implică „o nevoie socială imperioasă”.  
Statele contractante beneficiază de o anumită marjă de apreciere pentru a hotărî cu privire la  
existenţa unei asemenea nevoi, însă aceasta este dublată de un control european privind în  
acelaşi timp legislaţia şi deciziile prin care este aplicată, chiar şi atunci când sunt emise de o  
instanţă independentă. Prin urmare, Curtea are competenţa de a se pronunţa în ultimă instanţă  
cu privire la aspectul dacă o „restricţie” este compatibilă cu libertatea de exprimare protejată  
de art. 10.  
23. În exercitarea puterii sale de control, Curtea trebuie să examineze ingerinţa în litigiu  
ţinând seama de întreaga cauză, inclusiv conţinutul afirmaţiilor imputate reclamanţilor şi  
contextul în care acestea au fost emise. În special, îi revine sarcina de a stabili dacă restricţia  
privind libertatea de exprimare a reclamanţilor era „proporţională cu scopul legitim urmărit”  
şi dacă motivele invocate de Curtea Supremă de Justiţie pentru justificarea acesteia erau  
„relevante şi suficiente” [a se vedea, printre multe altele, Perna împotriva Italiei (GC), nr.  
48898/99, pct. 39, CEDO 2003-V şi Cumpǎnǎ şi Mazǎre, citată anterior, pct. 89-90].  
24. Curtea observă că părţile consideră de comun acord că hotărârea Tribunalului Bihor din  
8 februarie 2002 constituie o ingerinţă în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare.  
Întrebarea relevantă este dacă o asemenea ingerinţă se poate justifica în temeiul art. 10 § 2.  
25. Curtea apreciază, ceea ce, de altfel, părţile nu au contestat, că ingerinţa era „prevăzută  
de lege”, condamnarea întemeindu-se pe art. 205 şi 206 C. pen., referitoare la infracţiunile de  
insultă şi calomnie, şi că aceasta urmărea un scop legitim, şi anume „protecţia drepturilor  
altora”, în speţă reputaţia lui M.I.  
26. Cu toate acestea, Curtea trebuie să verifice dacă această ingerinţă era justificată şi  
„necesară într-o societate democratică”.  
27. Curtea subliniază că articolele incriminate se refereau la teme de interes general şi  
deosebit de actuale pentru societatea românească, şi anume corupţia pretinsă a oamenilor  
politici care ocupau funcţii importante în diverse instituţii publice.  
28. În plus, Curtea reaminteşte că art. 10 § 2 din convenţie nu lasă loc pentru restricţii  
privind libertatea de exprimare în domeniul discursului politic sau al problemelor de interes  
general. De asemenea, limitele criticii admisibile sunt mai mari în privinţa unui om politic,  
vizat în această calitate, decât în privinţa unei simple persoane particulare: spre deosebire de  
al doilea, primul se expune în mod inevitabil şi conştient unui control atent al faptelor şi  
gesturilor sale atât din partea ziariştilor, cât şi din partea masei cetăţenilor; în consecinţă,  
acesta trebuie să arate mai multă toleranţă (a se vedea Feldek împotriva Slovaciei, nr.  
20032/95, pct. 74, CEDO 2001-VIII).  
29. În speţă, dacă în temeiul rolului care îi este acordat presei într-o societate democratică  
reclamantul avea într-adevăr obligaţia de a alerta publicul cu privire la eventuale fraude  
presupuse ale autorităţilor publice, faptul că l-a vizat în mod direct pe M.I. implica obligaţia  
acestuia de a oferi o bază factuală suficientă să coroboreze acuzaţiile aduse împotriva sa (cf.  
mutatis mutandis Stângu şi Scutelnicu împotriva României, hotărâre din 31 ianuarie 2006, nr.  
53899/00, pct. 48).  
30. Dacă examinăm afirmaţiile ţinând seama de întregul articol, reiese că acestea  
conţineau învinuiri factuale şi că reclamantul intenţiona să transmită opiniei publice un mesaj  
nu tocmai echivoc (a se vedea, mutatis mutandis, Cumpǎnǎ şi Mazǎre, citată anterior, pct. 100  
şi Perna, citată anterior, pct. 47), şi anume că M.I. a plagiat câteva lucrări ştiinţifice şi că, în  
calitatea sa de decan, şi-a însuşit banii studenţilor străini. În ceea ce priveşte afirmaţiile prin  
care M.I. era acuzat că ar fi plagiat anumite lucrări ştiinţifice, Curtea observă că este vorba de  
informaţii care nu au fost niciodată publicate în presa locală sau naţională (cf. Radio France,  
citată anterior, pct. 38).  
31. Curtea constată că instanţele interne au acordat reclamantului posibilitatea de a dovedi  
existenţa unei baze factuale a afirmaţiilor sale, analizând conţinutul articolului în litigiu şi  
două mărturii (a se vedea a contrario Sabou şi Pîrcălab împotriva României, nr. 46572/99,  
pct. 40, 28 septembrie 2004). Or, în conformitate cu concluziile judecătoriei, în pofida  
garanţiilor de ordin procedural de care a putut să beneficieze, reclamantul nu a reuşit să  
dovedească veridicitatea afirmaţiilor sale. În plus, în faţa primei instanţe, reclamantul a  
recunoscut că a preluat informaţiile care au stat la baza articolului în litigiu de la P.S., ziarist,  
fără să recurgă la vreo verificare a conţinutului lor. Acest lucru a fost, de altfel, confirmat de  
P.S. atunci când a depus mărturie în faţa judecătoriei. Curtea observă că, din elementele aflate  
la dosar, reiese că M.I. nu a fost anchetat sau condamnat pentru faptele care i-au fost imputate  
de către reclamant. Ca şi instanţele interne, Curtea consideră că afirmaţiile în litigiu nu se  
întemeiau pe nicio bază factuală.  
32. Curtea reaminteşte că, datorită „obligaţiilor şi responsabilităţilor” inerente exercitării  
libertăţii de exprimare, protecţia oferită ziariştilor prin art. 10 din convenţie este condiţionată  
de faptul că persoanele implicate trebuie să acţioneze cu bună-credinţă astfel încât să ofere  
informaţii exacte şi demne de încredere în conformitate cu deontologia jurnalistică (a se  
vedea, Radio France, citată anterior, pct. 37).  
33. Curtea apreciază că, în absenţa unei baze factuale, reclamantul, în calitatea sa de  
ziarist, ar fi trebuit să facă dovadă de cea mai mare rigurozitate şi de o prudenţă deosebită  
înainte de publicarea articolului în litigiu. Deşi reclamantul a avut cunoştinţă de faptul că  
informaţiile proveneau de la P.S., fără să le fi verificat conţinutul, acesta le-a publicat,  
prezentându-le drept fapte. Or, aceste informaţii au fost contrazise în mod clar de probele  
administrate în faţa instanţelor interne. Prin urmare, ca şi instanţele interne, Curtea nu este  
convinsă de buna-credinţă a reclamantului.  
34. Curtea observă că reclamantul a utilizat în speţă două tipuri de expresii: cele care îl  
învinuiau pe M.I. de un comportament criminal („trafic de organe”, „complicitate la furt”, „a  
plagiat albume de anatomie”) şi cele cu caracter ofensator („escroc”, „ticălos”, „doctoraş ...”).  
În ceea ce priveşte primele expresii, Curtea observă că reclamantul nu a reuşit să ofere o  
explicaţie obiectivă privind afirmaţiile sale. În plus, M.I. nu a fost supus urmărit penal pentru  
faptele imputate. În afară de aceasta, nu s-a făcut referire la fapte foarte cunoscute şi  
necontestate (cf. a contrario A/S Diena şi Ozolinš împotriva Letoniei, nr. 16657/03, pct. 85 şi  
86, 12 iulie 2007). În ceea ce priveşte expresiile cu caracter ofensator, Curtea constată că  
afirmaţiile reclamantului nu se pot înscrie în cadrul unei invective politice care să fi ajuns la  
un nivel personal, nici într-o situaţie în care reclamantul să fi fost luat prin surprindere cu  
ocazia unei dezbateri neprevăzute sau a unui schimb animat de replici, acest lucru putând să îl  
determine să folosească în mod necugetat termeni jignitori, ci în cadrul unor simple atacuri  
personale. Deşi articolul în litigiu s-a înscris în contextul unei dezbateri mai extinse şi de  
actualitate pentru societatea românească, şi anume corupţia funcţionarilor, Curtea nu  
consideră că, în afirmaţiile reclamantului, se poate observa expresia „dozei de exagerare” sau  
de „provocare” a cărei utilizare este permisă în cadrul exercitării libertăţii jurnalistice [Dalban  
împotriva României (GC), nr. 28114/95, pct. 49, Culegere, 1999-VI]. În consecinţă, Curtea  
consideră ca fiind „relevante şi suficiente” motivele reţinute de instanţele interne pentru a  
constata că reclamantul a adus atingere reputaţiei lui M.I. şi pentru a-l condamna.  
35. În ceea ce priveşte proporţionalitatea atingerii aduse dreptului la libertatea de  
exprimare, Curtea reaminteşte că natura şi gravitatea pedepselor aplicate sunt elemente care  
trebuie luate în considerare. Or, în speţă, reclamantul a fost obligat la plata unei amenzi  
penale în valoare de 20 de milioane de lei vechi româneşti, (şi anume aproximativ 640 EUR)  
şi la plata, în solidar cu ziarul Z.A., a unei sume de 70 de milioane de lei vechi româneşti (şi  
anume aproximativ 2 239 EUR) pentru daune-interese. Din elementele aflate la dosar reiese  
că reclamantul a executat în mod voluntar dispozitivul hotărârii din 8 februarie 2002 a  
Tribunalului Bihor, fără ca instanţa să ia o măsură de constrângere împotriva sa. Deşi aceste  
sume nu sunt neglijabile, mai ales pentru România, Curtea trebuie să ia în considerare  
circumstanţele specifice ale cauzei, în special seriozitatea acuzaţiilor şi gravitatea termenilor  
utilizaţi şi a faptelor pe care reclamantul le-a imputat victimei [Metzger împotriva Germaniei  
(dec.), nr. 56720/00, 17 noiembrie 2005].  
36. Ţinând seama de marja de apreciere de care dispun statele contractante într-o asemenea  
situaţie, Curtea apreciază, având în vedere circumstanţele cauzei, că respectiva condamnare a  
reclamantului nu era disproporţionată în raport cu scopul legitim urmărit şi că ingerinţa în  
litigiu poate, prin urmare, să fie considerată „necesară într-o societate democratică”.  
37. Prin urmare, nu a fost încălcat art. 10 din convenţie.  
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,  
1. Declară cererea admisibilă;  
2. Hotărăşte că nu a fost încălcat art. 10 din convenţie;  
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 16 septembrie 2008, în temeiul  
art. 77 § 2 şi 3 din regulament.  
Santiago Quesada  
Grefier  
Josep Casadevall  
Preşedinte