Secţia a treia

CAUZA BICAN ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

(Cererea nr. 37338/02)

Hotărâre

Strasbourg

22 septembrie 2009

Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din convenţie. Aceasta

poate suferi modificări de formă.

În cauza Bican împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din

Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Alvina

Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis López Guerra, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de

secţie,

după ce a deliberat în camera de consiliu, la 1 septembrie 2009,

pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:

Procedura

1. La originea cauzei se află cererea nr. 37338/02 îndreptată împotriva României, prin care

un resortisant al acestui stat, domnul Gheorghe Bican („reclamantul”), a sesizat Curtea la 23

septembrie 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a

libertăţilor fundamentale („convenţia”).

2. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul

Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3. În temeiul art. 6 § 1 şi al art. 8 din convenţie, reclamantul se plânge, în special, de durata

excesivă a unei proceduri având ca obiect revizuirea unei hotărâri de revocare a adopţiei sale.

4. La 4 aprilie 2008, Curtea a hotărât să comunice cererea Guvernului. În conformitate cu

art. 29 § 3 din convenţie, aceasta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei

vor fi examinate împreună.

În fapt

I. Circumstanţele cauzei

5. Reclamantul s-a născut în 1931 şi locuieşte în Tulcea. Este un fost controlor financiar,

pensionat.

A. Adopţia reclamantului şi revocarea ulterioară a adopţiei sale

6. La 31 ianuarie 1934, Tribunalul Ialomiţa a autorizat adopţia reclamantului, atunci în

vârstă de trei ani, de către soţii Stanca şi Petcu Bican. Reclamantul a dobândit numele de

familie al părinţilor săi adoptivi, şi anume Bican.

7. Părinţii adoptivi ai reclamantului erau ţărani fermieri în comuna Independenţa, judeţul

Călăraşi. După venirea la putere a Partidului Comunist, tatăl reclamantului, Petcu Bican, a

fost înscris în registrele chiaburilor pe perioada 1949-1951.

8. Prin hotărârea din 14 iulie 1952 a Tribunalului Ialomiţa, Petcu Bican a fost condamnat la

opt ani de închisoare şi la confiscarea unor diverse cantităţi de produse agricole pe motiv că

nu dăduse statului cotele obligatorii de produse agricole la care era obligat.

9. Prin hotărârea din 28 noiembrie 1956 a Tribunalului Popular Călăraşi, lui Petcu Bican i-

au fost confiscate toate bunurile imobile şi mobile situate în comuna Independenţa, şi anume,

printre altele, un teren cu o suprafaţă de 25,50 ha, casa, dependinţele şi efectivul de animale.

10. La cererea reclamantului, atunci în vârstă de 28 de ani, Tribunalul Popular Tulcea a

revocat, prin hotărârea din 24 iulie 1959, adopţia reclamantului şi a anulat hotărârea din 31

ianuarie 1934. Instanţa a dispus ca persoana în cauză să revină la numele de familie pe care îl

avusese înainte de adopţie, şi anume Marinescu. Aceasta a reţinut că părinţii adoptivi ai

reclamantului au avut o purtare urâtă, că nu au tratat reclamantul ca pe propriul copil, ci l-au

folosit pentru munca în casă, iar acesta din urmă a trebuit să lucreze pentru alte persoane

pentru a putea trăi. Instanţa nu a audiat părinţii adoptivi, ci doar reclamantul şi doi martori,

S.B. şi E.M., şi a reţinut mărturia acestora, potrivit căreia soţii Bican nu au oferit o educaţie

şcolară reclamantului şi nu l-au susţinut din punct de vedere material.

11. Din două certificate, din 13 noiembrie 1992 şi din 5 aprilie 1993, eliberate de arhivele

statului, reiese că ultima menţiune care apărea cu privire la tatăl reclamantului în registrele

anilor 1949-1959 privind chiaburii era că persoana în cauză „plecase din comună” şi

„dispăruse”.

B. Cererea de revizuire a hotărârii prin care se revocă adopţia reclamantului

1. Primul ciclu procedural

12. La 30 iulie 1991, reclamantul a sesizat Judecătoria Tulcea („judecătoria”) cu o cerere

de revizuire – cale de atac extraordinară – a hotărârii din 24 iulie 1959 prin care a fost

revocată adopţia sa. Acesta a subliniat că, după venirea la putere a Partidului Comunist,

părinţii săi adoptivi au suferit numeroase persecuţii, deoarece au fost consideraţi chiaburi.

Reclamantul adăuga că aceste persecuţii nu se limitau numai la părinţi, ci că el însuşi a primit

în mod constant, la locul de muncă, ameninţări cu concedierea, datorită originilor sale sociale.

Afirma că, din acest motiv, a fost constrâns să acţioneze astfel şi a solicitat revocarea adopţiei

de către familia Bican pentru a-şi regăsi originile „sănătoase” şi pentru a scăpa, astfel, de

persecuţiile regimului comunist. Reclamantul sublinia că mărturiile celor doi martori pe care

îi chemase să îi susţină cererea de revocare a adopţiei erau false.

13. Judecătoria a audiat S.B. şi un alt martor, R.I., care au recunoscut că reclamantul i-a

convins pe S.B. şi E.M. să depună mărturie falsă în procesul pentru revocarea adopţiei.

14. Prin hotărârea din 8 octombrie 1991, judecătoria a declarat cererea de revizuire

inadmisibilă, în lipsa unei hotărâri definitive de condamnare pentru mărturie falsă.

15. Prin hotărârea din 12 decembrie 1991, Tribunalul Tulcea („tribunalul”) a admis

recursul formulat de reclamant împotriva hotărârii din 8 octombrie 1991 şi a trimis cauza în

faţa judecătoriei. Tribunalul a reţinut că, la 25 iulie 1991, s-a pronunţat o hotărâre de

neîncepere a urmăririi penale în privinţa săvârşirii infracţiunii de mărturie falsă împotriva S.B.

şi E.M., în cadrul procesului din 1959, ca urmare a prescrierii răspunderii penale a acestora,

dar şi ca urmare a emiterii unui decret de graţiere în 1988. Or, în acest caz, în care devenise

imposibilă angajarea răspunderii penale a martorilor falşi, era de competenţa instanţei să

stabilească dacă infracţiunea de mărturie falsă a fost săvârşită cu scopul de a acorda hotărârii

judecătoreşti contestate un temei factual fără legătură cu realitatea.

16. Sesizată din nou, judecătoria s-a pronunţat la 21 aprilie 1992, respingând ca nefondată

cererea de revizuire formulată de reclamant. Instanţa a reţinut că, în pofida faptului că decizia

de revocare a adopţiei s-a întemeiat pe mărturii false, situaţia de fapt reţinută era reală, şi

anume că menţinerea adopţiei dăuna reclamantului, ca urmare a persecuţiilor la care era supus

din partea regimului comunist. Astfel, revocarea adopţiei era în interesul acestuia. În schimb,

judecătoria a considerat imoral ca reclamantul să obţină satisfacţie în urma cererii sale de

revizuire, deoarece părea că acesta nu urmărea decât recuperarea proprietăţilor deţinute de

părinţii săi adoptivi, în timp ce înainte, într-un moment dificil, a hotărât fără scrupule să îi

renege, tot în avantajul său.

17. Prin hotărârea din 21 iulie 1992, tribunalul a respins recursul reclamantului împotriva

hotărârii din 21 aprilie 1992, reţinând că nimeni nu poate invoca propria rea-voinţă pentru a

obţine câştig de cauză într-un litigiu; or, în speţă, reclamantul însuşi era cel care i-a determinat

pe martori să depună mărturie falsă.

2. Al doilea ciclu procedural

18. În urma unei modificări legislative a procedurii civile – introducerea unui nou grad de

jurisdicţie (infra, pct. 54) –, reclamantul a formulat, la 10 septembrie 1993, un recurs

împotriva hotărârii din 21 iulie 1992.

19. Prin hotărârea din 4 noiembrie 1993, Curtea de Apel Constanţa („curtea de apel”) a

admis recursul pentru viciu de procedură, pe motiv că nici părinţii adoptivi ai reclamantului,

nici eventualii lor succesori nu au fost citaţi de către instanţe. Curtea de apel a hotărât, de

asemenea, să trimită dosarul în faţa judecătoriei pentru examinarea cauzei pe fond, indicându-

i acesteia că nu putea să considere drept imorală cererea reclamantului, din cauza stării de

forţă majoră în care se afla acesta la momentul în care a solicitat revocarea adopţiei.

20. Sesizată din nou, judecătoria a amânat cauza la 2 şi 22 decembrie 1993, la cererea

reclamantului, astfel încât acesta să poată desemna un avocat şi să îşi pregătească apărarea.

21. La 29 decembrie 1993, judecătoria a solicitat reclamantului, prezent şi asistat de un

avocat, informaţii cu privire la părinţii săi adoptivi; persoana în cauză a precizat că aceştia din

urmă au decedat, fără să fi avut nici copii, nici fraţi sau surori. În continuare, judecătoria a

ridicat din oficiu problema competenţei sale; cu această ocazie, reclamantul a apreciat că

respectiva competenţă revenea tribunalului. În aceeaşi zi, judecătoria şi-a declinat competenţa

şi a trimis cauza în faţa tribunalului.

22. La 22 martie 1994, tribunalul şi-a declinat în sens invers competenţa în favoarea

judecătoriei.

23. Sesizată de conflictul de competenţă, curtea de apel a decis, prin încheierea din 22

iunie 1994, că, în speţă, tribunalul era competent, ţinând seama de noile dispoziţii

procedurale, şi a trimis cauza acestuia. Reclamantul a formulat o contestaţie în anulare, cale

de atac extraordinară, împotriva încheierii din 22 iunie 1994, considerând că judecătoria era

cea competentă în speţă, şi nu tribunalul. Prin hotărârea din 8 noiembrie 1994, curtea de apel a

respins contestaţia în anulare.

24. În urma încheierii din 22 iunie 1994, tribunalul a înregistrat dosarul la 7 iulie 1994 şi a

stabilit o şedinţă pentru 22 septembrie 1994, dată la care examinarea cauzei a fost suspendată

datorită absenţei reclamantului.

25. Procedura a fost reluată la 7 februarie 1995, la cererea reclamantului. La această dată a

avut loc o şedinţă, în cursul căreia persoana în cauză a ridicat excepţia de necompetenţă

materială a tribunalului, considerând că judecătoria era cea care era competentă; tribunalul a

respins excepţia, reţinând că această problemă fusese deja soluţionată prin încheierea din 22

iunie 1994.

26. În cursul şedinţei din 9 februarie 1995, tribunalul a decis să amâne cauza, solicitând

reclamantului să depună certificatele de deces ale părinţilor săi adoptivi, Petcu şi Stanca Bican

şi să precizeze ultimul domiciliu al acestora.

27. La 6 martie 1995, tribunalul a respins cererea reclamantului privind recuzarea unui

judecător din completul de judecată.

28. La 7 martie 1995, tribunalul a constatat că certificatele de deces ale lui Petcu şi Stanca

Bican se aflau deja în dosarul cauzei, primul fiind decedat în 1975, iar a doua în 1959.

Instanţa a decis să amâne cauza pentru a solicita informaţii cu privire la existenţa unor

eventuali succesori la oficiile de stare civilă din comunele din locurile de naştere şi de deces

ale lui Petcu şi Stanca Bican. Nu a fost identificat niciun succesor.

29. La 23 martie 1995, tribunalul a respins cererea reclamantului privind recuzarea unui alt

judecător.

30. Prin hotărârea din 28 aprilie 1995, tribunalul a admis cererea de revizuire formulată de

reclamant şi a reformat hotărârea din 24 iulie 1959 a Judecătoriei Populare Tulcea, respingând

cererea de revocare a adopţiei sale. S-a hotărât, de asemenea, ca reclamantul să reia numele

părinţilor săi adoptivi, şi anume Bican. Grefa Tribunalului Tulcea a precizat că hotărârea

devenise definitivă şi irevocabilă prin neapelare la 21 iulie 1995.

31. La 24 iulie 1995, reclamantul a obţinut rectificarea certificatului său de naştere, prin

înscrierea sa sub numele de Bican. La 28 mai 1996, soţia sa a luat, de asemenea, numele de

Bican.

3. Redeschiderea procedurii

32. La 20 noiembrie 1997, A.P. şi I.P. au introdus apel împotriva hotărârii din 28 aprilie

1995. Aceştia au subliniat că, în calitatea lor de succesori ai lui Petcu Bican (ca nepoţi ai

acestuia, şi anume copiii surorii sale), ar fi trebuit să fie citaţi în procedură şi că reclamantul a

trecut sub tăcere în mod conştient existenţa lor în faţa instanţelor. Aceştia au adăugat că, prin

solicitarea revocării adopţiei din 1959, reclamantul a ales să îşi renege tatăl adoptiv,

sustrăgându-se astfel obligaţiei sale de a acorda ajutor acestuia atunci când se afla în

dificultate. În plus, aceştia considerau că singurul motiv care l-a determinat pe reclamant să

solicite revizuirea hotărârii prin care era anulată adopţia era voinţa de a recupera proprietăţile

părinţilor săi adoptivi.

33. La 26 noiembrie 1997, A.P. a formulat, de asemenea, o cerere de suspendare temporară

a executării hotărârii din 28 aprilie 1995 până la examinarea apelului, pe motiv că reclamantul

ar fi solicitat şi ar fi obţinut reconstituirea unui drept de proprietate asupra anumitor terenuri

care aparţineau lui Petcu Bican.

34. La 27 noiembrie 1997, reclamantul a primit o copie a motivelor de apel, comunicarea

fiindu-i făcută sub numele de Marinescu; acelaşi nume apărea în motivele de apel. Ulterior,

reclamantul a fost desemnat de către instanţe cu numele de Bican pe parcursul întregii

proceduri, cu excepţia şedinţelor de judecată din 5 şi 19 februarie 1998 ţinute în faţa curţii de

apel (infra, pct. 35 şi 36), în care a fost desemnat cu numele de „Marinescu (Bican)”.

35. Prin încheierea din 5 februarie 1998, curtea de apel a admis cererea formulată la 26

noiembrie 1997 de către A.P. şi a dispus suspendarea provizorie a executării hotărârii din 28

aprilie 1995; încheierea menţionată a fost confirmată prin hotărârea definitivă din 10 februarie

1999 a Curţii Supreme de Justiţie („Curtea Supremă”), care a respins recursul formulat de

reclamant; acesta din urmă a introdus o contestaţie în anulare împotriva hotărârii din 10

februarie 1999; contestaţia respectivă a fost respinsă prin hotărârea din 25 aprilie 2000 a

Curţii Supreme; o a doua contestaţie în anulare formulată de reclamant, de această dată

împotriva hotărârii din 25 aprilie 2000, a fost respinsă prin hotărârea din 7 noiembrie 2000 a

Curţii Supreme.

36. La 19 februarie 1998, reclamantul a solicitat suspendarea examinării apelului pe motiv

că formulase plângeri penale împotriva A.P. şi P.I., pe care îi acuza că ar fi făcut declaraţii

mincinoase în scopul obţinerii unei copii a hotărârii din 28 aprilie 1995 (infra, pct. 52). Curtea

de apel a admis cererea.

37. La 18 mai 1998, A.P. şi I.P. au solicitat reluarea examinării cauzei, iar curtea de apel

le-a admis cererea.

38. Prin hotărârea din 25 iunie 1998, curtea de apel a respins excepţia de tardivitate a

apelului ridicată de reclamant, a admis apelul împotriva hotărârii din 28 aprilie 1995 şi a

trimis cauza în faţa tribunalului, pentru a-i introduce în procedură pe succesorii lui Petcu

Bican, şi anume A.P. şi I.P.

39. Reclamantul a formulat recurs împotriva hotărârii din 25 iunie 1998, subliniind că

acţiunea în revocarea adopţiei era o acţiune personală şi că eventualii succesori ai părinţilor

adoptivi nu aveau calitatea de a sta în justiţie. De asemenea, acesta considera că hotărârea din

28 aprilie 1995 a rămas definitivă şi a fost pusă în executare, dobândind autoritate de lucru

judecat. Prin urmare, aceasta nu mai putea fi contestată la doi ani de la executarea sa.

40. Prin hotărârea din 24 februarie 1999, Curtea Supremă a respins recursul formulat de

reclamant. Aceasta a reţinut că decizia de revocare a adopţiei a fost pronunţată în 1959 în

urma unei proceduri îndreptate împotriva părinţilor adoptivi. Prin urmare, revizuirea acestei

decizii ar fi trebuit considerată în cadrul unei proceduri în care să fi fost citaţi şi părinţii

adoptivi sau succesorii acestora.

41. În urma hotărârii din 25 iunie 1998 a curţii de apel, confirmată la 24 februarie 1999, de

către Curtea Supremă, cauza a fost înregistrată pe rolul tribunalului la 17 mai 1999.

42. La 23 iunie 1999, reclamantul a solicitat tribunalului să suspende examinarea cauzei,

pe motiv că depusese la Ministerul Justiţiei un memoriu în vederea introducerii de către

Procurorul general al României a unui recurs în anulare, cale extraordinară de atac, împotriva

hotărârii din 24 februarie 1999. În aceeaşi zi, tribunalul a admis cererea reclamantului şi a

suspendat examinarea cauzei.

43. Procedura a fost reluată la 29 martie 2001, la solicitarea A.P. şi I.P.

44. La 25 aprilie 2001, tribunalul a respins o cerere a reclamantului privind recuzarea

grefierei de şedinţă.

45. La 26 aprilie 2001, tribunalul a acordat o amânare pentru viciu de procedură.

46. Dezbaterile au avut loc la 31 mai 2001, iar tribunalul a amânat pronunţarea hotărârii,

cauza fiind supusă deliberării.

47. Prin hotărârea din 11 iunie 2001, acesta a admis cererea de revizuire a reclamantului

împotriva deciziei din 24 iulie 1959, a respins fosta cerere de revocare a adopţiei şi a stabilit

că persoana în cauză trebuia să revină la numele de familie al părinţilor săi adoptivi, şi anume

Bican, în ziua în care hotărârea rămânea definitivă. Tribunalul a reţinut că reclamantul

solicitase revocarea adopţiei sub constrângere, într-o situaţie de forţă majoră şi că această

cerere a fost admisă pe baza unor mărturii false.

48. La 1 octombrie 2001, A.P. şi I.P. au formulat recurs împotriva hotărârii din 11 iunie

2001.

49. Prin hotărârea din 26 martie 2002, curtea de apel a respins recursul invocând lipsa

calităţii de a sta în justiţie în ceea ce priveşte A.P. şi I.P.

C. Celelalte proceduri

50. Prin scrisoarea din 8 mai 2000, Inspectoratul Judeţean de Poliţie Călăraşi a solicitat

Inspectoratului Judeţean de Poliţie Tulcea să îi comunice dacă domnul „Bican Gheorghe, fost

Marinescu […], figura în registrele spitalelor din judeţul Tulcea ca suferind de boli psihice şi,

dacă da, cu ce diagnostic”. Guvernul arată, în observaţiile sale, că aceste informaţii au fost

solicitate în cadrul procedurii penale declanşate de către terţi împotriva reclamantului şi

încheiate prin încetarea urmăririi penale (infra, pct. 53).

51. După ce autorităţile administrative locale au refuzat să îi elibereze un titlu de

proprietate asupra unui teren care aparţinuse tatălui său adoptiv, prin hotărârea definitivă din

18 octombrie 2000, Curtea de Apel Bucureşti a admis acţiunea reclamantului şi a dispus

eliberarea de către Comisia Judeţeană Călăraşi a unui titlu de proprietate asupra unei suprafeţe

de 10 ha.

52. La 13 noiembrie 1997, la 6 ianuarie 1998 şi la 12 octombrie 1999, reclamantul a sesizat

Parchetul de pe lângă Judecătoria Călăraşi („parchetul”) cu plângeri penale împotriva A.P. şi

I.P., acuzându-i că ar fi făcut declaraţii mincinoase în vederea obţinerii unei copii a hotărârii

din 28 aprilie 1995. La date neprecizate, s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de A.P.

şi I.P.

53. De asemenea, la 27 ianuarie 2000, aceştia din urmă au sesizat parchetul cu o plângere

penală împotriva reclamantului pentru calomnie, fals şi uz de fals. Parchetul a dispus

neînceperea urmăririi penale la 1 august 2000.

II. Dreptul intern relevant

54. Legea nr. 59/1993 a modificat Codul de procedură civilă, prin introducerea unei a doua

căi de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti. Potrivit art. 5 din această lege, hotărârile

rămase definitive între 30 iunie 1992 şi 30 iunie 1993 puteau face obiectul noii căi de atac în

termen de nouăzeci de zile de la intrarea în vigoare a legii respective, şi anume până la 26

iulie 1993. Legea menţionată a stabilit, de asemenea, competenţa judecătoriilor pentru

examinarea cererilor privind revocarea unei adopţii. În afară de aceasta, cererile de revizuire a

hotărârilor pronunţate înainte de intrarea în vigoare a legii trebuie examinate de instanţa

competentă, potrivit acestei legi, pentru pronunţarea hotărârii care face obiectul revizuirii.

În drept

I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din convenţie

55. Invocând art. 6 § 1 din convenţie, reclamantul se plânge de durata excesivă a procedurii

privind revizuirea deciziei de revocare a adopţiei sale. Părţile relevante ale dispoziţiei

invocate sunt redactate după cum urmează:

„Orice persoană are dreptul la judecarea [...] într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă [...],

care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]”

56. Guvernul observă că numai perioada ulterioară ratificării convenţiei de către România,

la 20 iunie 1994, poate fi luată în considerare pentru examinarea duratei procedurii. Având în

vedere că procedura a luat sfârşit la 26 martie 2002, acesta consideră că perioada respectivă

este de şape ani, opt luni şi şase zile. În continuare, Guvernul subliniază că au existat două

subperioade pe parcursul cărora cauza nu s-a aflat în faţa instanţelor (şi anume, între 21 iulie

1992 şi 10 septembrie 1993 şi între 28 aprilie 1995 şi 20 noiembrie 1997). Acesta constată că,

după 20 iunie 1994, durata reală a procedurii este de cinci ani, o lună şi douăsprezece zile.

57. Reclamantul respinge argumentele Guvernului.

58. În primul rând, Curtea observă că procedura urmată în speţă se referă la o cale

extraordinară de atac (revizuirea) introdusă în 1991 împotriva unei hotărâri definitive

pronunţate în 1959. Deşi convenţia nu garantează, în sine, dreptul la revizuirea unui proces

(Iosif şi alţii împotriva României, nr. 10443/03, pct. 85, 20 decembrie 2007), cu toate acestea,

având în vedere că instanţele naţionale au recurs la o examinare pe fond a cauzei, cu

consecinţe asupra drepturilor civile ale reclamantului, Curtea consideră că art. 6 § 1 din

convenţie este aplicabil în speţă.

59. Prin urmare, aceasta trebuie să verifice dacă procedura în cauză a respectat „termenul

rezonabil” prevăzut de această dispoziţie.

60. Curtea consideră, ca şi Guvernul, că perioada care trebuie luată în considerare nu a

debutat decât la 20 iunie 1994, odată cu ratificarea convenţiei de către România şi

recunoaşterea recursului individual. Cu toate acestea, Curtea va ţine seama de stadiul în care

se afla procedura la data respectivă. Procedura s-a încheiat la 26 martie 2002. Cu toate

acestea, vor fi luate în considerare numai perioadele pe parcursul cărora cauza a fost într-

adevăr pendinte în faţa instanţelor [a se vedea, mutatis mutandis, Seregina împotriva Rusiei,

nr. 12793/02, pct. 92, 30 noiembrie 2006; Cerăceanu împotriva României (nr. 1), nr.

31250/02, pct. 46-52, 4 martie 2008]. Reiese că procedura care trebuie luată în considerare a

fost formată din două perioade. Prima a început la 20 iunie 1994 şi s-a încheiat la 28 aprilie

1995; a doua a început în privinţa reclamantului la 27 noiembrie 1997, dată la care acesta din

urmă a primit o copie a motivelor apelului formulat de A.P. şi I.P., şi s-a încheiat la 26 martie

2002. Prin urmare, procedura în litigiu a durat în total aproximativ cinci ani şi două luni.

A. Cu privire la admisibilitate

61. Ţinând seama de toate elementele de care dispune, Curtea constată că acest capăt de

cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din convenţie. De altfel, Curtea

subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar

să fie declarat admisibil.

B. Cu privire la fond

62. Guvernul arată că, deşi instanţele naţionale s-au confruntat cu anumite dificultăţi în

urma modificărilor legislative survenite în 1993 privind competenţa instanţelor şi căile de

atac, acestea au acţionat, totuşi, cu promptitudine, astfel încât nu au existat lungi perioade de

inactivitate care să poată fi imputate acestora. În plus, în prima parte a procedurii, instanţele

au făcut toate demersurile posibile pentru identificarea eventualilor succesori ai părinţilor

adoptivi ai reclamantului, în timp ce acesta, deşi a avut cunoştinţă despre existenţa unor astfel

de succesori, şi anume A.P. şi I.P., nepoţi ai părinţilor săi adoptivi, nu a adus această

informaţie la cunoştinţa instanţelor. Prin urmare, apelul introdus de către A.P. şi I.P. la 20

noiembrie 1997 se datorează conduitei eronate a reclamantului.

63. Guvernul insistă asupra faptului că acest comportament al reclamantului a contribuit la

prelungirea procedurii. Astfel, acesta a solicitat de două ori suspendarea examinării cauzei, iar

A.P. şi I.P. au solicitat de fiecare dată reluarea procedurii, nu însă şi reclamantul. Perioadele

de suspendare imputabile doar acestuia din urmă totalizează aproape doi ani; în plus,

reclamantul a invocat de nenumărate ori aceeaşi excepţie şi a utilizat mai multe căi

extraordinare de atac împotriva hotărârilor pronunţate în speţă.

64. Reclamantul respinge argumentele Guvernului. Acesta consideră că apelul introdus la

22 noiembrie 1997 a constituit un abuz, întrucât nici A.P., nici I.P. nu aveau calitatea de a sta

în justiţie; reclamantul consideră, de asemenea, că nu era obligat să comunice instanţelor

informaţii cu privire la eventualii succesori ai părinţilor săi adoptivi, deoarece procedura se

referea exclusiv la drepturile sale cu caracter nepatrimonial şi, prin urmare, nu se referea decât

la el.

65. Curtea reaminteşte că, în general, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se

apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei şi având în vedere criteriile consacrate de

jurisprudenţa sa, în special complexitatea cauzei, conduita reclamanţilor şi cea a autorităţilor

competente, precum şi miza litigiului pentru persoanele în cauză [Frydlender împotriva

Franţei (GC), nr. 30979/96, pct. 43, CEDO 2000-VII].

66. În speţă, cauza se referea la revizuirea unei hotărâri judecătoreşti pronunţate în 1959,

prin care era revocată adopţia reclamantului. Prin urmare, prezenta o oarecare complexitate,

având în vedere vechimea faptelor.

67. În ceea ce priveşte conduita autorităţilor, Curtea subliniază că şedinţele au fost în

general stabilite la intervale rezonabile, iar instanţele nu au avut perioade mari de inactivitate

în examinarea cauzei.

68. În ceea ce priveşte miza litigiului, Curtea reaminteşte că este necesară o promptitudine

specială în materie de stare şi capacitate a persoanelor (Bock împotriva Germaniei, 29 martie

1989, pct. 49, seria A nr. 150). În speţă, reclamantul, persoană majoră, dorea să îşi

restabilească descendenţa faţă de părinţii săi adoptivi, decedaţi în 1959 şi 1975. După o primă

parte a procedurii, încheiată la 28 aprilie 1995, reclamantul a reluat numele acestora din urmă

şi a solicitat rectificarea certificatului său de naştere. Ulterior, după introducerea de către doi

terţi a unui apel împotriva hotărârii din 28 aprilie 1995, curtea de apel a pronunţat, la 5

februarie 1998, suspendarea provizorie a executării hotărârii respective. Cu toate acestea,

Curtea observă că instanţele naţionale au desemnat reclamantul cu numele de Bican, şi anume

numele părinţilor săi adoptivi, pe parcursul întregii proceduri, cu excepţia a două şedinţe

ţinute în faţa curţii de apel (supra, pct. 34), în cadrul cărora a fost desemnat cu numele de

„Marinescu (Bican)”. În afară de aceasta, nu există în dosar niciun indiciu prin care să se

determine că reclamantul a încetat în mod efectiv să poarte numele de Bican după pronunţarea

încheierii din 5 februarie 1998. Prin urmare, având în vedere circumstanţele cauzei, persoana

în cauză nu poate pretinde că s-a aflat într-o situaţie de incertitudine deosebită cu privire la

numele său de familie. În măsura în care reclamantul intenţiona să revendice drepturile de

moştenire a tatălui său adoptiv (infra, pct. 75), Curtea reaminteşte că din art. 8 din convenţie

nu se poate deduce un drept de a fi recunoscut, în scopuri succesorale, drept moştenitorul unei

persoane decedate (Haas împotriva Ţărilor de Jos, nr. 36983/97, pct. 43, CEDO 2004-I).

69. În ceea ce priveşte acţiunile reclamantului, Curtea observă, mai întâi, că examinarea

cauzei a fost suspendată între 22 septembrie 1994 şi 7 februarie 1995 datorită absenţei

reclamantului (supra, pct. 24-25); în continuare, procedura a fost suspendată între 19 februarie

1998 şi 18 mai 1998 la solicitarea reclamantului, care introdusese plângeri penale împotriva

A.P. şi I.P. (supra, pct. 36-37). De asemenea, examinarea cauzei a fost suspendată între 23

iunie 1999 şi 29 martie 2001 la solicitarea persoanei în cauză, care pretindea că a depus un

memoriu la Ministerul Justiţiei în vederea introducerii unei acţiuni în anulare de către

Procurorul general al României (supra, pct. 42-43). În plus, dacă procedura a fost reluată după

ultimele două suspendări, acest lucru avut loc la cererea oponenţilor reclamantului, deoarece

acesta din urmă nu a arătat niciun interes în reînceperea procedurii menţionate. În afară de

aceasta, plângerile sale penale s-au încheiat prin decizii de neîncepere a urmării penale; în

ceea ce priveşte memoriul privind introducerea unei acţiuni în anulare, reclamantul nu a

menţionat care a fost răspunsul Ministerului Justiţiei la memoriul respectiv. Cele trei

suspendări ale examinării cauzei au totalizat aproximativ doi ani şi patru luni, perioadă care

nu poate fi imputată autorităţilor judiciare, ci reclamantului însuşi.

70. În plus, Curtea subliniază că reclamantul a epuizat căile de atac disponibile pentru

contestarea hotărârilor pronunţate. De asemenea, acesta a formulat căi de atac extraordinare

împotriva încheierilor din 22 iunie 1994 şi 5 februarie 1998 (supra, pct. 23 şi 35) şi a recuzat

doi judecători, precum şi o grefieră (supra, pct. 27, 29 şi 44). Persoana în cauză a ridicat

excepţia de necompetenţă materială a tribunalului, deşi considerase iniţial că instanţa

respectivă era cea competentă şi deşi curtea de apel soluţionase, de altfel, conflictul negativ de

competenţă în favoarea tribunalului menţionat (supra, pct. 21, 23 şi 25).

71. În aceste condiţii, comportamentul reclamantului a contribuit în mod sigur la

prelungirea procedurii [Hussin împotriva Belgiei (dec.), nr. 70807/01, 6 mai 2004; a

contrario, Mikulič împotriva Croaţiei, nr. 53176/99, pct. 45, CEDO 2002-I].

72. În concluzie, Curtea reiterează că, deşi nu se poate imputa reclamantului că a utilizat

diverse căi de atac interne pentru a-şi apăra drepturile (Erkner şi Hofauer împotriva Austriei,

23 aprilie 1987, pct. 68, seria A nr. 117), cu toate acestea, conduita persoanei în cauză

constituie un fapt obiectiv, care nu poate fi imputat statului pârât. Prin urmare, este necesar să

se stabilească dacă termenul rezonabil a fost sau nu depăşit [Hadjikostova împotriva Bulgariei

(nr. 2), nr. 44987/98, pct. 40, 22 iulie 2004], întrucât numai lipsa de promptitudine imputabilă

autorităţilor judiciare competente poate să conducă la constatarea unei depăşiri a termenului

rezonabil contrar convenţiei [Brechos împotriva Greciei (dec.), nr. 7632/04, 11 aprilie 2006;

Zabelina împotriva Ucrainei (dec.), nr. 31094/02, 15 ianuarie 2008].

73. Astfel, având în vedere toate circumstanţele cauzei, Curtea consideră că durata

procedurii urmate în speţă a respectat cerinţa unui termen rezonabil.

74. Prin urmare, nu a fost încălcat art. 6 § 1 din convenţie.

II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din convenţie

75. Invocând în esenţă art. 8 din convenţie, reclamantul pretinde că a cunoscut o stare de

„teroare psihologică” datorită prelungirii excesive a procedurii, înainte de a obţine în cele din

urmă câştig de cauză. În această privinţă, reclamantul se plânge că durata nerezonabilă a

procedurii l-a situat într-o stare de incertitudine, că a fost expus dispreţului autorităţilor şi al

A.P. şi I.P., care l-ar fi considerat drept un impostor care folosea un nume la care nu avea

dreptul, astfel încât poliţia a solicitat spitalelor informaţii pentru a afla dacă suferea sau nu de

boli psihice. Deşi a obţinut înregistrarea numelui Bican în actele sale de stare civilă, în

executarea hotărârii din 28 aprilie 1995, acesta afirmă că a fost apoi „privat de drepturile sale

civile”, deoarece instanţele l-au desemnat cu numele de Marinescu, în ciuda faptului că „se

numea în continuare Bican”. Reclamantul observă, de asemenea, că lungimea procedurii l-a

prejudiciat şi cu privire la drepturile patrimoniale pe care le revendica drept moştenire a

tatălui său adoptiv, deoarece autorităţile administrative locale au întârziat să îi elibereze un

titlu de proprietate. Dispoziţia invocată în esenţă de către reclamant este redactată astfel:

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a

corespondenţei sale.

2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest

amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru

securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor

penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”

A. Cu privire la admisibilitate

76. Ţinând seama de toate elementele de care dispune, Curtea constată că acest capăt de

cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din convenţie. De altfel, Curtea

subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar

să fie declarat admisibil.

B. Cu privire la fond

77. În primul rând, Guvernul observă că, dacă în cazul primei şedinţe de judecată după

apelul din 22 noiembrie 1997, reclamantul a fost citat să compară sub numele de Marinescu,

acest lucru s-a datorat faptului că A.P. şi I.P. au indicat acest nume în apelul lor, iar instanţele

nu pot să cenzureze numele menţionate de către părţi în propriile cereri. În orice caz, pentru

şedinţele ulterioare, reclamantul a fost identificat prin numele Bican; acelaşi lucru este valabil

pentru scrisorile de la diverse autorităţi. Guvernul adaugă că, din informaţiile oferite de

reclamant, nu reiese că acesta din urmă ar fi fost obligat să solicite schimbarea numelui său în

urma admiterii apelului lui A.P. şi I.P. prin hotărârea din 25 iunie 1998.

78. Cu privire la faptul că Inspectoratul Judeţean de Poliţie Călăraşi a solicitat informaţii

despre reclamant (supra, pct. 50), Guvernul observă că aceste demersuri nu aveau nicio

legătură cu procedura referitoare la revocarea adopţiei reclamantului, ci au fost făcute ca

urmare a unei plângeri penale pentru fals în declaraţii şi calomnie pe care A.P. şi I.P. au

depus-o împotriva reclamantului – plângerea care s-a soluţionat la 1 aprilie 2000 printr-o

decizie de neîncepere a urmăririi penale.

79. În continuare, Guvernul apreciază că există diferenţe majore între prezenta speţă şi

cauza Mikulič citată anterior, în care Curtea a sancţionat absenţa în sistemul croat a

mijloacelor de constrângere a unei persoane implicate într-o acţiune în stabilirea paternităţii să

se conformeze unui ordin al instanţei prin care se dispunea efectuarea testelor ADN, împreună

cu absenţa altor mijloace datorită cărora o autoritate independentă poate să se pronunţe rapid

cu privire la o acţiune de acest gen. Într-adevăr, sistemul românesc dispune de toate

mijloacele necesare pentru soluţionarea cererii de revizuire formulate de către reclamant.

80. În plus, procedura urmată în speţă, astfel cum a fost redeschisă în urma apelului

introdus de către A.P. şi I.P., nu a avut nicio consecinţă asupra numelui reclamantului şi vieţii

sale private şi nu a schimbat situaţia stabilită prin hotărârea pronunţată în 1995. Potrivit

Guvernului, o eventuală incertitudine cu privire la rezultatul unei proceduri este inerentă

oricărei introduceri a unei acţiuni în instanţă, dar nu poate fi interpretată ca o ingerinţă în viaţa

privată a reclamantului.

81. Reclamantul afirmă că a suferit o „persecuţie psihologică” datorită duratei excesive a

procedurii. Acesta susţine că autorităţile l-au considerat nebun, informându-se în privinţa sa la

spitale, şi că au refuzat să îi recunoască dreptul de proprietate asupra terenurilor care

aparţinuseră tatălui său adoptiv.

82. Curtea observă că acest capăt de cerere este legat în mod direct de cel întemeiat pe

durata procedurii. Având în vedere concluziile sale de la pct. 73-74 supra, aceasta consideră

că nu se ridică nicio problemă separată în temeiul art. 8 din convenţie [a se vedea, printre

altele, Laino împotriva Italiei (GC), nr. 33158/96, pct. 25, CEDO 1999-I; Ruianu împotriva

României, nr. 34647/97, pct. 75, 17 iunie 2003; Balcan împotriva României, nr. 37380/03,

pct. 150, 29 iulie 2008]. De altfel, eventualele repercusiuni ale duratei procedurii în litigiu

asupra vieţii private şi de familie a reclamantului au fost luate în considerare în temeiul mizei

procedurii în cadrul evaluării duratei acesteia (a se vedea, mutatis mutandis, Maršálek

împotriva Republicii Cehe, nr. 8153/04, pct. 55, 4 aprilie 2006).

III. Cu privire la celelalte pretinse încălcări

83. În temeiul art. 6, reclamantul se plânge de faptul că hotărârea din 28 aprilie 1995, care

era definitivă şi dobândise autoritate de lucru judecat, a fost înlocuită în urma unui apel

introdus la 20 noiembrie 1997, la mai mult de doi ani de la punerea sa în executare.

84. În plus, acesta se plânge că doi terţi, A.P. şi I.P., au fost citaţi în procedura de revizuire,

deşi aceasta se referea la starea sa civilă şi nu la drepturi patrimoniale. Reclamantul susţine că

A.P. şi I.P. nu puteau reprezenta interesele părinţilor săi adoptivi, deoarece ei înşişi au

consimţit, în 1959, la solicitarea revocării adopţiei, pentru a scăpa de persecuţiile regimului

comunist.

85. Tot în temeiul art. 6, reclamantul contestă aprecierea faptelor şi aplicarea dreptului

intern, astfel cum au fost efectuate de instanţele naţionale pe parcursul întregii proceduri, în

hotărârile care îi erau nefavorabile.

86. În primul rând, Curtea observă că reclamantului i-au fost admise, în cele din urmă,

toate pretenţiile privind reconstituirea filiaţiei sale adoptive şi reluarea numelui părinţilor săi

adoptivi.

87. În orice caz, ţinând seama de toate elementele de care dispune şi în măsura în care este

competentă să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, Curtea constată că nu s-a adus nici o

atingere drepturilor şi libertăţilor garantate de convenţie sau de protocoalele la aceasta.

88. Reiese că acest capăt de cerere trebuie respins ca fiind în mod vădit nefondat, în

temeiul art. 35 § 3 şi 4 din convenţie.

Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,

1. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capetele de cerere privind durata

procedurii (art. 6 § 1 din convenţie) şi dreptul la respectarea vieţii private şi de familie (art. 8

din convenţie) şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;

2. Hotărăşte că nu a fost încălcat art. 6 § 1 din convenţie;

3. Hotărăşte că nu se ridică nicio problemă separată în temeiul art. 8 din convenţie.

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 22 septembrie 2009, în temeiul

art. 77 § 2 şi 3 din regulament.

Santiago Quesada

Grefier

Josep Casadevall

Preşedinte