Traducerea și permisiunea de republicare au fost oferite sub autoritatea Direcției Generale Agent Guvernamental, Ministerul Justiției al Republicii Moldova (justice.gov.md). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

The present text and the authorisation to republish were granted under the authority of the Governmental Agent’s General Department from the Ministry of Justice of the Republic of Moldova (justice.gov.md). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

La traduction et l’autorisation de republier ont été accordées sous l’autorité de la Direction générale de l’Agent gouvernemental du Ministère de la Justice de la République de Moldova (justice.gov.md). L’autorisation de republier cette traduction a été accordée dans le seul but de son inclusion dans la base de données HUDOC de la Cour.

SECŢIA A PATRA

CAUZA PARTIDUL POPULAR CREŞTIN DEMOCRAT

c. MOLDOVEI (nr. 2)

(Cererea nr. 25196/04)

HOTĂRÎRE

STRASBOURG

2 februarie 2010

DEFINITIVĂ

la 02 mai 2010

potrivit articolului 44 § 2 (b) din Convenţie

Această hotărîre poate fi obiectul revizuirii editoriale, inclusiv în ce priveşte traducerea.

În cauza Partidul Popular Creştin Democrat c. Moldovei (nr. 2),

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a Patra), statuînd în camera compusă din:

 Nicolas Bratza, Preşedinte, 
 Lech Garlicki, 
 Ljiljana Mijović, 
 David Thór Björgvinsson, 
 Ján Šikuta, 
 Päivi Hirvelä, 
 Mihai Poalelungi, judecători,

şi Fatoş Aracı, Grefier-Adjunct al Secţiei,

Deliberînd cu uşile închise la 12 ianuarie 2010,

Pronunţă următoarea hotărîre, adoptată la aceeaşi dată:

PROCEDURA

1.  Cauza a fost iniţiată printr-o cerere (nr. 25196/04) contra Republicii Moldova, depusă la 26 mai 2004 la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în conformitate cu Articolul 34 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”) de către Partidul Popular Creştin Democrat („reclamantul”).

2.  Reclamantul a fost reprezentat de dl V. Nagacevschi, avocat care îşi desfăşoară activitatea în Chişinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de Agentul său, dl V. Grosu.

3.  Partidul reclamant a pretins, în special, că i-a fost încălcat dreptul său la libertatea întrunirilor.

4.  La 4 aprilie 2008, Preşedintele Secţiunii a Patra a decis să comunice cererea Guvernului. De asemenea, s-a decis examinarea fondului cererii odată cu admisibilitatea acesteia (Articolul 29 § 3).

ÎN FAPT

I.  CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

5.  Partidul Popular Creştin Democrat („PPCD”) este un partid politic din Republica Moldova care avea reprezentanţă în Parlament şi care era în opoziţie la momentul evenimentelor.

6.  La 3 decembrie 2003, partidul reclamant a solicitat Consiliului Municipal Chişinău („CMC”) o autorizaţie pentru organizarea unei demonstraţii de protest în Piaţa Marii Adunări Naţionale, în faţa clădirii Guvernului, pentru data de 25 ianuarie 2004. Potrivit cererii, organizatorii intenţionau să-şi exprime opiniile privind funcţionarea instituţiilor democratice în Moldova, respectul pentru drepturile omului şi conflictul moldo-rus din Transnistria.

7.  La 20 ianuarie 2004, CMC a respins cererea reclamantului pe motiv că „deţinea probe concludente privind faptul că, în timpul întrunirii, vor avea loc îndemnuri la acţiuni agresive, la ură naţională şi violenţă publică”.

8.  Partidul reclamant a contestat în instanţă refuzul şi a menţionat inter alia că motivele invocate de CMC erau totalmente neîntemeiate.

9.  La 23 ianuarie 2004, Curtea de Apel Chişinău a respins acţiunea partidului reclamant. Instanţa a constatat că refuzul CMC de a autoriza demonstraţia PPCD a fost justificat, deoarece foile volante împărţite de acesta conţineau slogane de tipul „Jos regimul totalitar al lui Voronin” şi „Jos regimul de ocupaţie al lui Putin”. Potrivit Curţii de Apel, aceste lozinci reprezentau un îndemn la răsturnarea violentă a regimului constituţional şi la ură faţă de poporul rus. În acest context, instanţa a amintit că, în timpul unei demonstraţii anterioare organizate de partidul reclamant la care s-a protestat împotriva prezenţei armatei ruse în Transnistria, protestatarii au dat foc unui portret al preşedintelui Federaţiei Ruse şi unui drapel al Federaţiei Ruse.

10.  Partidul reclamant a atacat cu apel, invocînd inter alia că sloganele contestate nu puteau fi interpretate ca îndemn la răsturnarea violentă a Guvernului sau ca îndemn la ură naţională şi că refuzul de a autoriza întrunirea reprezenta o încălcare a drepturilor sale garantate de Articolele 10 şi 11 din Convenţie.

11.  La 21 aprilie 2004, Curtea Supremă de Justiţie a respins apelul partidului reclamant şi a menţinut hotărîrea Curţii de Apel.

II. DREPTUL INTERN RELEVANT

12.  Prevederile relevante ale Legii cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor din 21 iunie 1995 stipulează următoarele:

„Articolul 6

(1) Întrunirile trebuie să se desfăşoare în mod paşnic, fără nici un fel de arme, fiind asigurată protecţia participanţilor şi a mediului înconjurător, fără să împiedice folosirea normală a drumurilor publice, circulaţia rutieră, funcţionarea unităţilor economice, fără a degenera în acţiuni violente care ar pune în primejdie ordinea publică, integritatea corporală şi viaţa persoanelor, bunurile lor.

Articolul 7

Se sistează întrunirile la care se constată fapte sau acţiuni de:

(a)  contestare sau defăimare a statului şi poporului;

(b) îndemn la război de agresiune, la ură naţională, rasială sau religioasă;

c)  incitare la discriminare, la separatism teritorial, la violenţă publică;

d)  atentare la regimul constituţional.

Articolul 8

(1)  Întrunirile se pot desfăşura în pieţe, străzi, parcuri, scuaruri şi în alte locuri publice din municipii, oraşe, comune, sate, precum şi în localuri publice.

(2)  Nu se admite desfăşurarea întrunirilor în localurile autorităţilor publice, autorităţilor administraţiei publice locale, procuraturii, instanţelor judecătoreşti, în unităţi economice cu regim special de securitate a muncii sau cu pază armată.

(3) Sînt interzise întrunirile:

a) la o distanţă mai mică de 50 de metri de sediul Parlamentului, reşedinţa Preşedintelui Republicii Moldova, de sediul Guvernului, Curţii Constituţionale, Curţii Supreme de Justiţie;

b) la o distanţă mai mică de 25 de metri de sediul organelor administraţiei publice centrale de specialitate, autorităţilor administraţiei publice locale, instanţelor judecătoreşti, procuraturii, poliţiei, instituţiilor penitenciare şi de reabilitare socială, unităţilor şi obiectivelor militare, de gări, aeroporturi, spitale, unităţi economice cu instalaţii, utilaje sau maşini avînd un grad ridicat de pericol în exploatare, instituţii diplomatice.

(4)  Accesul liber în sediul organelor şi instituţiilor enumerate la alin. (3) este garantat.

(5)  Autorităţile administraţiei publice locale, cu acordul organizatorilor întrunirilor, pot stabili pentru întruniri locuri sau localuri permanente, după caz.

Articolul 11

(1)  Organizatorul întrunirii va depune la primărie, cel mai trîziu cu 15 zile înainte de data întrunirii, o declaraţie prealabilă, al cărui model este expus în anexă, ce face parte integrantă din prezenta lege.

(2)  Declaraţia prealabilă trebuie să indice:

(a)  denumirea organizatorului întrunirii, scopul întrunirii;

(b)  data, ora la care începe întrunirea şi ora la care se încheie;

(c)  locul întrunirii, traseele spre el şi de la el;

(d)  forma desfăşurării întrunirii;

(e)  numărul aproximativ de participanţi;

(f)  persoanele împuternicite să asigure buna desfăşurare a întrunirii şi să răspundă de ea;

(g)  serviciile pe care organizatorul întrunirii le solicită primăriei.

(3)  Primăria, în cazuri justificate, poate să modifice, cu acordul organizatorului întrunirii, unele elemente din declaraţia prealabilă.”

Articolul 12

(1)  Declaraţia prealabilă se examinează de primăria oraşului (municipiului), satului (comunei) cel mai tîrziu cu 5 zile înainte de data întrunirii.

(2)  Primăria, în cadrul examinării declaraţiei prealabile în şedinţă ordinară sau extraordinară, discută forma, timpul, locul şi alte condiţii de desfăşurare a întrunirii şi ia decizia respectivă.

(...)

(6)  Primăria poate interzice întrunirea numai în cazul în care consultă organul de poliţie şi deţine probe convingătoare că la întrunire vor fi încălcate condiţiile art.6 şi art.7 cu consecinţe grave pentru societate

Articolul 14

Decizia privind refuzul eliberării autorizaţiei trebuie să fie argumentată şi prezentată în scris. În ea se indică din ce motive s-a decis refuzul eliberării autorizaţiei...

Articolul 15

(1)  Organizatorul întrunirii poate reclama în instanţa de contencios administrativ competentă refuzul eliberării autorizaţiei.”

ÎN DREPT

13.  Partidul reclamant s-a plîns că, prin refuzul de a i se autoriza protestul, i s-a încălcat dreptul la libertatea întrunirilor paşnice garantate de articolul 11 din Convenţie, care prevede:

 “1. Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire paşnică şi la libertatea de asociere, inclusiv dreptul de a constitui cu alţii sindicate şi de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale.

2.  Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrîngeri decît acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protejarea sănătăţii sau a moralei ori pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor altora. Prezentul articol nu interzice ca restrîngeri legale să fie impuse exercitării acestor drepturi de către membrii forţelor armate, ai poliţiei sau ai administraţiei de stat.”

I.  ADMISIBILITATEA PLÎNGERILOR

14.  Curtea consideră că cererea ridică întrebări de fapt şi de drept care sînt suficient de serioase încît aprecierea lor depinde de examinarea fondului, şi alte temeiuri pentru declararea acestora drept inadmisibile nu s-au stabilit. Prin urmare, Curtea declară cererea admisibilă. În conformitate cu decizia sa de aplicare a Articolului 29 § 3 din Convenţie (a se vedea paragraful 4 supra), Curtea va proceda direct la examinarea fondului.

II. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 11 DIN CONVENŢIE              

A.  Observaţiile părţilor

15.  Partidul reclamant a menţionat că imixtiunea în dreptul său la libertatea întrunirilor nu a urmărit un scop legitim şi nu a fost necesară într-o societate democratică.

16.  Guvernul a acceptat că a existat o imixtiune în drepturile reclamantului, garantate de articolul 11 din Convenţie. Totuşi, respectiva imixtiune era prevăzută de lege, anume de Legea cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor, a urmărit un scop legitim şi a fost necesară într-o societate democratică.

17.  Referitor la scopul legitim, Guvernul a susţinut că imixtiunea a fost întemeiată, deoarece urmărea ocrotirea securităţii naţionale şi a intereselor privind ordinea publică. În opinia Guvernului, desfăşurarea manifestaţiilor în faţa Guvernului ar fi putut cauza tensiuni între electoratul majoritar al Partidului Comuniştilor şi electoratul minoritar al partidului reclamant, şi să degenereze în acte de violenţă. Mai mult decît atît, îndemnurile partidului reclamant referitoare la „ocupaţia rusă a Moldovei” echivalau cu instigare la acţiuni agresive şi ură împotriva populaţiei de etnie rusă. Referitor la proporţionalitatea dintre imixtiune şi scopul legitim urmărit, Guvernul a susţinut că interesul electoratului majoritar care a votat în favoarea Partidului Comuniştilor prevala în raport cu cel al electoratului minoritar care a votat pentru partidul reclamant. În plus, limitînd libertatea întrunirilor reclamantului, autorităţile au luat în consideraţie interesul Moldovei în menţinerea relaţiilor bilaterale favorabile cu Federaţia Rusă.

B.  Aprecierea Curţii

18.  Este o parte comună în afirmaţiile părţilor şi Curtea este de acord cu faptul că decizia de a respinge cererea reclamantului de a organiza o demonstraţie la 25 ianuarie 2004 a constituit o „imixtiune din partea [unei] autorităţi publice” în dreptul partidului reclamant la libertatea întrunirilor, garantat de primul paragraf al Articolului 11 din Convenţie. Asemenea imixtiune va atrage încălcarea Articolului 11, cu excepţia cazului în care este „prevăzută de lege”, are un scop sau scopuri legitime, conform paragrafului 2 din Articolul 11 şi este „necesară într-o societate democratică” întru realizarea unui astfel de scop/scopuri.

19.  Părţile nu contestă faptul că imixtiunea a fost legală în sensul Articolului 11 din Convenţie. Totodată, părţile nu sînt de acord că imixtiunea a urmărit un scop legitim. Curtea, pentru motivele expuse infra, nu consideră necesar să rezolve această chestiune şi va examina proporţionalitatea imixtiunii.

20.  Curtea reiterează afirmaţia, pe care a făcut-o de multe ori în hotărîrile sale, că nu numai democraţia este o trăsătură fundamentală a ordinii publice europene, ci şi Convenţia a fost destinată să promoveze şi să menţină idealurile şi valorile unei societăţi democratice. Curtea a accentuat că democraţia este unicul model politic examinat în Convenţie şi unicul compatibil cu aceasta. În virtutea prevederilor paragrafului 2 din Articolul 11, precum şi Articolele 8, 9 şi 10 din Convenţie, unica necesitate capabilă a justifica o imixtiune în oricare dintre drepturile consacrate în aceste articole este cea care poate pretinde că derivă dintr-o „societate democratică” (a se vedea Refah Partisi (the Welfare Party) şi Alţii c. Turciei [GC], nr. 41340/98, 41342/98, 41343/98 şi 41344/98, §§ 86-89, ECHR 2003-II, şi Partidul Popular Creştin Democrat c. Moldovei, nr. 28793/02, ECHR 2006-II).

21.  Referindu-se la caracteristicile unei „societăţi democratice”, Curtea a acordat o deosebită importanţă pluralismului, toleranţei şi capacităţii de a vedea lucrurile într-un spectru larg. În acest context, ea a susţinut că, deşi interesele particulare trebuie subordonate celor de grup ori de cîte ori e nevoie, democraţia nu înseamnă doar că opiniile majorităţii trebuie să predomine mereu: trebuie atins un echilibru care să asigure tratamentul corect şi corespunzător al minorităţilor şi să evite orice abuz de poziţie dominantă (a se vedea Young, James şi Webster c. Marii Britanii, 13 august 1981, § 63, Seria A nr. 44, şi Chassagnou şi Alţii c. Franţei [GC], nr. 25088/94, 28331/95 şi 28443/95, § 112, ECHR 1999-III).

22.  În efectuarea controlului conform Articolului 11, sarcina Curţii nu este aceea de a substitui viziunea sa cu cea a autorităţilor naţionale competente, ci, mai degrabă, în conformitate cu Articolul 11, de a revizui deciziile pe care aceste autorităţi le-au pronunţat potrivit liberei lor aprecieri. Aceasta nu înseamnă ca Curtea trebuie să se limiteze la stabilirea faptului dacă Statul reclamant a efectuat aprecierea într-un mod rezonabil, atent şi cu bună-credinţă; ea trebuie să examineze imixtiunea reclamată în contextul cauzei integrale şi să determine dacă aceasta a fost „proporţională scopului legitim urmărit” şi dacă motivele invocate de autorităţile naţionale în susţinerea ei sînt „pertinente şi suficiente”. În acest sens, Curtea trebuie să fie satisfăcută că autorităţile naţionale au aplicat standarde care erau în conformitate cu principiile cuprinse în Articolul 11 şi, în plus, că ele şi-au întemeiat decizia pe o apreciere acceptabilă a faptelor pertinente (a se vedea Partidul Unit al Comuniştilor din Turcia şi Alţii c. Turciei, 30 ianuarie 1998, § 47, Rapoartele Hotărîrilor şi Deciziilor 1998-I).

23.  Dreptul la libertatea întrunirilor paşnice este asigurat tuturor persoanelor care au intenţia de a organiza o demonstraţie paşnică. Posibilitatea contra-demonstraţiilor violente sau posibilitatea extremiştilor cu intenţii violente de a adera la demonstraţii nu poate, ca atare, să împiedice acest drept (a se vedea Plattform “Ärzte für das Leben” c. Austriei, hotărîre din 21 iunie 1988, § 32, Seria A nr. 139). Sarcina probării intenţiilor violente ale organizatorilor unei manifestaţii revine autorităţilor.

24.  Luînd în consideraţie rolul esenţial al partidelor politice pentru funcţionarea corespunzătoare a democraţiei, excepţiile expuse în Articolul 11 trebuie formulate în strictă conformitate, atunci cînd vizează partidele politice; limitarea libertăţilor garantate de Articolul 11 poate fi justificată doar prin motive convingătoare şi necesare. În procesul stabilirii dacă există o necesitate, în sensul Articolului 11 § 2, Statele Contractante dispun de o marjă limitată de apreciere, care merge mînă în mînă cu o riguroasă supraveghere europeană (a se vedea Partidul Socialist şi Alţii c. Turciei, 25 mai 1998, § 50, Rapoarte 1998-III). Cu toate că libertatea de exprimare este importantă pentru fiecare, ea este, în mod special, importantă pentru un reprezentant ales al poporului. Acesta îşi reprezintă electoratul, atrage atenţia asupra preocupărilor lui şi îi protejează interesele. Prin urmare, imixtiunea în libertatea de expresie a unui membru din Parlament aflat în opoziţie impune cea mai atentă cercetare din partea Curţii (a se vedea Castells c. Spaniei, 23 aprilie 1992, § 42, Seria A nr. 236).

25.  Curtea a reiterat deseori că menirea Convenţiei constă în a garanta drepturi care nu sînt teoretice sau iluzorii, ci practice şi eficiente (a se vedea Artico c. Italiei, hotărîre din 13 mai 1980, § 33, Seria A nr. 37). Din această constatare rezultă că respectul veritabil şi util pentru libertatea de asociere şi întrunire nu poate fi limitat la o simplă obligaţie de neintervenţie din partea Statului; o concepţie pur negativă ar fi incompatibilă cu scopul Articolului 11, dar şi cu cel al Convenţiei, în general. Astfel, sînt obligaţii pozitive de a asigura exercitarea eficientă a dreptului la libera asociere şi întrunire (a se vedea Wilson, Uniunea Naţională a Jurnaliştilor şi Alţii c. Regatului Unit, nr. 30668/96, 30671/96 şi 30678/96, § 41, ECHR 2002-V) chiar în domeniul relaţiilor dintre indivizi (a se vedea Plattform “Ärzte für das Leben”, citat supra, § 32). Respectiv, este de datoria autorităţilor publice să garanteze funcţionarea corespunzătoare a unui partid politic, chiar şi atunci cînd acesta şochează sau ofensează persoane care se opun ideilor ori afirmaţiilor pe care încearcă să le promoveze. Membrii lor trebuie să fie capabili să desfăşoare întruniri fără a se teme că vor fi supuşi violenţei fizice de către oponenţi. O astfel de frică ar fi pasibilă să împiedice alte asociaţii sau partide politice de la exprimarea liberă a propriilor opinii privind probleme controversate care afectează comunitatea.

26.  Revenind la circumstanţele prezentei cauze, Curtea notează că, la momentul decisiv, PPCD reprezenta o minoritate parlamentară din opoziţie, deţinînd aproximativ zece procente din totalul mandatelor, în timp ce Partidul Comunist majoritar deţinea circa şaptezeci procente din mandate. Imixtiunea privea o manifestaţie în care reclamantul intenţiona să protesteze împotriva pretinselor abuzuri anti-democratice comise de Guvern şi împotriva prezenţei armatei ruse în regiunea separatistă Transnistria. Luînd în consideraţie interesul public pentru libera exprimare privind asemenea subiecte şi faptul că reclamantul era un partid politic aflat în opoziţie în parlament, Curtea consideră că marja de apreciere a Statului era limitată în mod corespunzător şi că doar motive foarte convingătoare ar fi justificat imixtiunea în dreptul PPCD la libera exprimare şi asociere.

27.   Curtea notează că, Consiliul Municipal Chişinău şi instanţele naţionale au considerat că lozincile „Jos regimul totalitar al lui Voronin” şi „Jos regimul de ocupaţie al lui Putin” alcătuiau îndemnuri la răsturnarea violentă a regimului constituţional şi la ură a poporului rus, precum şi instigare la un acţiuni agresive împotriva Rusiei. Curtea notează că asemenea lozinci trebuie înţelese ca o expresie a nemulţumirii şi protestului şi nu este convinsă că ele ar putea fi considerate în mod rezonabil drept îndemnuri la violenţă, chiar dacă sînt însoţite de arderea drapelelor şi a portretelor liderilor ruşi. Curtea reiterează că pînă şi asemenea forme de protest ca împiedicarea fizică activă de manifestare au fost considerate ca fiind expresia unei opinii (a se vedea Steel şi Alţii c. Regatului Unit, 23 septembrie1998, § 92, Rapoarte 1998-VII; Hashman şi Harrup c. Regatului Unit [GC], nr. 25594/94, § 28, ECHR 1999-VIII). În prezenta cauză, de asemenea, Curtea constată că lozincile partidului reclamant, deşi însoţite de arderea drapelelor şi a portretelor, au fost o formă de exprimare a unei opinii privind o problemă de interes public major, anume prezenţa trupelor ruse pe teritoriul Moldovei. În acest context, Curtea reiterează că libertatea de expresie nu se referă doar la „informaţii” sau „idei” care sînt recepţionate binevoitor sau considerate ca fiind inofensive ori ca o chestiune de indiferenţă, ci şi la acei care ofensează, şochează sau agită (a se vedea Jersild v. Danemarca, 23 septembrie 1994, § 31, Seria A nr. 298). Respectiv, Curtea nu este convinsă că motivele invocate supra, pe care autorităţile naţionale   şi-au bazat refuzul de a autoriza partidului reclamant organizarea manifestaţiilor, pot fi considerate pertinente şi suficiente în sensul Articolului 11 din Convenţie.

28.  În deciziile lor, autorităţile naţionale s-au bazat şi pe riscul survenirii conflictelor între demonstranţi şi susţinătorii partidului de guvernămînt. Curtea consideră că, deşi teoretic exista riscul iscării conflictelor violente între protestatari şi susţinătorii Partidului Comunist, sarcina poliţiei era de a sta printre cele două grupuri şi de a asigura ordinea publică (a se vedea paragraful 25 supra). Prin urmare, nici acest motiv pentru refuzul autorizării nu a putut fi considerat pertinent şi suficient în sensul articolului 11 din Convenţie.

29.  Constatînd cele expuse, Curtea reiterează că reclamantul avea la activ numeroase demonstraţii de protest desfăşurate în 2002, care au fost paşnice şi, în timpul cărora, nu s-au produs conflicte violente (a se vedea Partidul Popular Creştin Democrat c. Moldovei, citat supra; Roşca şi Alţii c. Moldovei, nr. 25230/02, 25203/02, 27642/02, 25234/02 şi 25235/02, 27 martie 2008). În asemenea circumstanţe, Curtea consideră că în acţiunile partidului reclamant nu exista nimic ce i-ar fi sugerat intenţia de a perturba ordinea publică sau de a provoca o confruntare cu autorităţile sau cu susţinătorii partidului de guvernămînt (a se vedea Hyde Park şi Alţii c. Moldovei, nr. 33482/06, § 30, 31 martie 2009).

30.  Respectiv, Curtea concluzionează că imixtiunea nu a corespuns unei necesităţi sociale urgente şi că nu era necesară într-o societate democratică. Prin urmare, a fost încălcat Articolul 11 din Convenţie.

III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE

31.  Articolul 41 din Convenţie prevede:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decît o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o repaSraţie echitabilă.”

A.  Prejudiciul

32.  Reclamantul a pretins 3.000 EUR drept compensaţie pentru prejudicial moral.

33.  Guvernul nu a fost de acord şi a susţinut că suma este excesivă şi neîntemeiată.

34.  Curtea acordă reclamantului întreaga sumă pretinsă.

B.  Costuri şi cheltuieli

35.  Reclamanţii au pretins, de asemenea, 1.098,05 EUR drept compensaţie pentru costurile şi cheltuielile suportate în instanţele naţionale şi la Curte.

36.  Guvernul a contestat suma şi a susţinut că este exagerată.

37.  Curtea acordă 1.000 EUR pentru costuri şi cheltuieli.

C.  Penalităţi

38.  Curtea consideră oportun ca penalitatea de întîrziere să fie bazată pe rata limită a dobînzii Băncii Centrale Europene, căreia urmează să i se adauge trei procente. 

DIN ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA ÎN UNANIMITATE

1.  Declară admisibilă plîngerea;

2.  Hotărăşte că a avut loc o încălcare a articolului 11 din Convenţie;

3.  Hotărăşte

(a)  că Statul reclamat trebuie să achite reclamantului, în decurs de trei luni de la data la care hotărîrea va deveni definitivă, în conformitate cu prevederile articolului 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume, care urmează a fi transformate în lei moldoveneşti la rata de schimb aplicabilă la data efectuării plăţii:

(i) 3.000 EUR (trei mii euro) plus orice taxă care ar putea fi încasată, privind prejudiciul moral;

(ii) 1.000 EUR (una mie euro) plus orice taxă care ar putea fi încasată, privind costurile şi cheltuielile;

(b)  că din momentul expirării celor trei luni sus menţionate, o penalitate de întîrziere va fi plătită reieşind din cuantumurile de mai sus la rata limită a dobînzii Băncii Centrale Europene pentru perioada de penalizare plus trei procente;

4. Respinge restul pretenţiilor reclamantului de satisfacţie echitabilă.

Întocmită în limba engleză şi notificată în scris la 2 februarie 2010, potrivit articolului 77 §§ 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.

 Fatoş Aracı Nicolas Bratza
 Grefier-Adjunct  Preşedinte