Traducerea și permisiunea de republicare au fost oferite sub autoritatea Direcției Generale Agent Guvernamental, Ministerul Justiției al Republicii Moldova (justice.gov.md). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

The present text and the authorisation to republish were granted under the authority of the Governmental Agent’s General Department from the Ministry of Justice of the Republic of Moldova (justice.gov.md). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

La traduction et l’autorisation de republier ont été accordées sous l’autorité de la Direction générale de l’Agent gouvernemental du Ministère de la Justice de la République de Moldova (justice.gov.md). L’autorisation de republier cette traduction a été accordée dans le seul but de son inclusion dans la base de données HUDOC de la Cour.

SECŢIA A PATRA

CAUZA MATEI ŞI TUTNARU c. MOLDOVEI

(Cererea nr. 19246/03)

HOTĂRÎRE

STRASBOURG

27 octombrie 2009

Definitivă din 27 ianuarie 2010,

în conformitate cu prevederile articolului 44 § 2 din Convenţie.

În cauza Matei şi Tutunaru c. Moldovei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a Patra), statuînd în Camera compusă din:

Nicolas Bratza, Preşedinte,
Lech Garlicki,
Ljiljana Mijović,
David Thor Bjorgvinsson,
Ján Šikuta,

Päivi Hirvelä,
Mihai Poalelungi, judecători,
şi Fatoş Araci, Grefier al Secţiei,

Deliberînd cu uşile închise la 06 octombrie 2009,

Pronunţă următoarea hotărîre, care a fost adoptată la aceeaşi dată:

PROCEDURA

Cauza a fost iniţiată printr-o cerere (nr. 19246/03) depusă contra Republicii Moldova la Curte în conformitate cu articolul 34 din Convenţia privind Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţie”) de către doi cetăţeni ai Republicii Moldova: dl Constantin Matei şi dna Elena Tutunaru, la 07 martie 2003.

Reclamanţii au fost reprezentaţi de către dna N. Mardari, avocat practician în Chişinău. Guvernul Republicii Moldova a fost reprezentat la acel moment de agentul său, dl V. Pîrlog.

Reclamanţii pretind, în special, că procesul în cazul lor a durat excesiv de mult şi că au pierdut dreptul de proprietate asupra unei părţi din societatea lor datorită unor hotărîri judecătoreşti arbitrare, care au inclus şi anularea unei hotărîri definitive adoptată în favoarea lor.

La 8 decembrie 2004 Preşedintele Secţiei a IV-a a decis să comunice cererea Guvernului. De asemenea, s-a decis examinarea fondului cererii odată cu admisibilitatea acesteia (articolul 29 § 3 din Convenţie).

ÎN FAPT

I.CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

5. Reclamanţii s-au născut în 1951 şi locuiesc în Ialoveni şi, respectiv, Vorniceni.

6. Circumstanţele cauzei după cum au fost prezentate de părţi pot fi rezumate în felul următor:

A. Procesele judiciare înainte de cererea de anulare

7. În iulie 1987, reclamanţii împreună cu alte cîteva persoane au fondat o asociaţie comercială („Asociaţie”). După plecarea altor membri ai Asociaţiei, cei doi reclamanţi au rămas unicii săi membri. Potrivit reclamanţilor, în 1989 Asociaţia a angajat alte trei persoane („salariaţii”), care ulterior în 1992 au fost concediaţi. Potrivit Guvernului, ei au devenit membri ai cooperativei din 1989.

8. În decembrie 1992, reclamanţii s-au reorganizat din asociaţie în societate cu răspundere limitată. Societatea nou înregistrată şi-a păstrat vechea denumire – «Victoria».

9. La 1 iunie 1993, unul dintre angajaţii a înaintat o acţiune în instanţă de judecată împotriva reclamanţilor, pretinzînd că el a fost membru al Asociaţiei şi a solicitat anularea reorganizării acesteia în societate cu răspundere limitată. El, de asemenea, a pretins cota-parte din bunurile Asociaţiei. La 16 august 1994 ceilalţi doi salariaţi au iniţiat procese judiciare identice. Cazurile au fost conexate.

10. În 1995, Judecătoria sect. Botanica a admis pretenţiile acestora. Curtea Supremă de Justiţie a menţinut această hotărîre. La 27 noiembrie 1995, Plenul Curţii Supreme de Justiţie a casat hotărîrea respectivă şi a dispus reexaminarea cauzei

11. La 3 octombrie 1997, Judecătoria sect. Botanica a respins pretenţiile salariaţilor. La 22 ianuarie 1998, Tribunalul Chişinău a menţinut hotărîrea respectivă. La 10 septembrie 1998, Curtea de Apel, de asemenea, a menţinut această hotărîre, care apoi a devenit definitivă.

B. Procesele judiciare după cererea de anulare

12. La o dată nespecificată Procurorul General a depus o cerere de anulare a tuturor hotărîrilor judecătoreşti anterioare, iar pretenţiile înaintate faţă de reclamanţi să fie acceptate pe deplin. La 26 ianuarie 2000 Curtea Supremă de Justiţie a admis această cerere şi a casat hotărîrile menţionate mai sus. S-a dispus reexaminarea cauzei.

13. La 27 noiembrie 2001 Judecătoria sect. Buiucani a declarat nulă şi fără urmări juridice reorganizarea Asociaţiei în societate cu răspundere limitată. Deşi salariaţii au fost angajaţi de către Asociaţie, instanţa a constatat că ei au participat la luarea deciziilor şi au contribuit financiar la achiziţionarea bunurilor comune ale Asociaţiei. Prin urmare, instanţa a considerat că salariaţii urmează a fi recunoscuţi ca membri ai Asociaţiei. Instanţa a dispus „partajarea averii Asociaţiei «Victoria», situată pe str. Decebal 99, mun. Chişinău” între reclamanţi şi salariaţi, fiecare dintre cele două grupuri au obţinut bunuri diferite (echipamente de producţie, maşini şi echipamente de birou) din proprietatea comună. De asemenea, Curtea a precizat că „clădirea societăţii «Victoria»” urmează să rămînă în proprietatea reclamanţilor.

14. La 11 aprilie 2002, Tribunalul Chişinău a casat această hotărîre şi a adoptat o nouă hotărîre prin care au fost respinse toate pretenţiile înaintate faţă de reclamanţi. La 12 septembrie 2002, Curtea de Apel a anulat hotărîrea pronunţată de Tribunalul Chişinău şi a menţinut hotărîrea Judecătoriei Buiucani din 27 noiembrie 2001 (în favoarea angajaţilor). Această hotărîre a devenit definitivă.

C. Procedurilor de executare

1. Executarea hotărîrii din 27 noiembrie 2001

15. La 21 februarie 2003, un executor judecătoresc a primit titlul de executare a hotărîrii din 27 noiembrie 2001. În aceeaşi zi, el a informat părţile interesate că bunurile vor fi partajate la 26 februarie 2003. La acea dată executorul judecătoresc a venit la sediul societăţii «Victoria» şi a început să distribuie o parte din bunuri chiar dacă reclamanţii nu a reuşit să se prezinte. Bunurile pe care executorul urma să le transmită reclamanţilor au fost transmise spre păstrare unuia dintre salariaţi. Reclamanţii au contestat acţiunile executorului judecătoresc în instanţa de judecată, dar la 07 aprilie 2003 Judecătoria sect. Buiucani a respins plîngerea lor.

16. La 23 iunie 2003 executorul judecătoresc a informat părţile că restul bunurilor vor fi repartizate la 08 iulie 2003. Din motive necunoscute executarea completă a titlului executoriu nu a fost posibilă la acea dată şi s-a fixat o nouă dată – 23 iulie 2003.

17. La 23 iulie 2003 executorul judecătoresc a raportat că unul dintre reclamanţi a refuzat să preia bunurile distribuite lor în conformitate cu dispoziţiile titlului de executare, inclusiv bunul care a fost transmis unuia dintre salariaţi spre păstrare.

18. La 24 iulie 2003 reclamanţii s-au plîns la oficiul de executare în legătură cu evenimentele din ziua precedentă. Ei au explicat că au avut obiecţii cu privire la modul în care hotărîrea a fost executată, în special pentru că executorul judecătoresc le-a repartizat anumite încăperi. Acestea reprezintă o cameră mică de opt metri pătraţi şi spaţiu de sub scări, care aparţineau lui S., altă societate. Ele nu au fost reflectate în documentele contabile ale societăţii «Victoria» şi nu aparţineau acesteia, în timp ce încăperile care aparţineau societăţii «Victoria» au fost repartizate salariaţilor sau fie nu au fost distribuite deloc.

19. La 16 octombrie 2003, Departamentul de Executare din cadrul Ministerului de Justiţie („Departamentul”) a solicitat Judecătoriei sect. Buiucani să dispună restituirea titlului de executare reclamanţilor fără a fi executat, din cauza refuzului lor de a primi bunurile repartizate. La 4 noiembrie 2003, instanţa de judecată a respins cererea ca nefondată. Instanţa a constatat că reclamanţii nu au refuzat să primească bunurile la care erau în drept, potrivit hotărîrii din 27 noiembrie 2001.

20. La 18 noiembrie 2003, reclamanţii au solicitat Judecătoriei sect. Buiucani să explice modul în care urma să fie executată hotărîrea din 27 noiembrie 2001 şi anume să specifice planul clădirii, adresa şi mărimea parţii din clădire care urmează să le revină lor.

21. La 3 martie 2004, Judecătoria sect. Buiucani a adoptat o decizie prin care s-a modificat o parte a hotărîrii din 27 noiembrie 2001 prin faptul descrierii exacte a dimensiunii şi adresei părţii din clădire care urma a fi atribuită reclamanţilor. Suplimentar a menţionat că reclamanţii sînt în drept să înregistreze dreptul lor de proprietate la Oficiul Cadastral Teritorial (OCT). Unul dintre reclamanţi nu a fost prezent la şedinţă.

22. Încheierea de explicare a hotărîrii din 27 noiembrie 2001 a fost anulată, iar cazul a fost transmis la reexaminare, în temeiul cererii înaintate de către reclamanţi, care nu au fost prezenţi la şedinţa din 3 martie 2004.

23. La 31 mai 2004, Judecătoria sect. Buiucani a decis ca hotărîrea din 27 noiembrie 2001 a fost executată exact precum s-a dispus « în conformitate cu documentele şi descrierea imobilului respectiv, înregistrat la autorităţile competente ». Această decizie a fost menţinută şi de către Curtea de Apel Chişinău la 18 noiembrie 2004.

2. Înregistrarea dreptlui de proprietate al reclamanţilor la OCT

24. La 18 iunie 2004, Departamentul a solicitat OCT să elibereze unuia dintre reclamanţi copii ale documentelor cu privire la clădirea societăţii «Victoria», situată pe str. Decebal 99, mun. Chişinău. Se pare că niciunul dintre documente indicate nu a fost eliberat.

25. La 3 august 2004, reclamanţii au solicitat OCT să înregistreze drepturile lor de proprietate asupra clădirii «Victoria», situată pe str. Decebal 99, mun.Chişinău, în conformitate cu hotărîrea din 27 noiembrie 2001 şi decizia din 31 mai 2004. La aceeaşi dată, OTC a respins cererea reclamanţilor şi a menţionat că dosarul nu conţine toate documentele necesare. În special nu existată o descriere exactă a dimensiunii şi adresa camerelor, pentru a fi înregistrate pe numele reclamanţilor, deoarece pe str. Decebal 99, mun. Chişinău sînt situate mai multe clădiri.

26. La 07 septembrie 2004, Departamentul a solicitat Judecătoriei sect. Buiucani să explice care este adresa exactă a camerelor specificate din clădire, acele care urmează a fi atribuite reclamanţilor, în conformitate cu hotărîrea din 27 noiembrie 2001. La 21 februarie 2005, instanţa a răspuns că a oferit deja toate explicaţiile necesare pe data de 31 mai 2004. Instanţa a mai menţionat că hotărîrea nu a fost executată după cum s-a dispus, iar specificarea exactă a adresei şi încăperii care urma a fi repartizată reclamanţilor ar implica o rectificare ilegală a hotărîrii din 27 noiembrie 2001.

27. Reclamanţii au contestat în instanţa de judecată decizia de OCT din 3 august 2004. La 19 mai 2005, Curtea de Apel Chişinău a admis cererea lor şi a anulat decizia prin care se dispunea ca OTC să înregistreze imobilul respectiv pe numele reclamanţilor.

28. La 21 septembrie 2005 Curtea Supremă de Justiţie a casat decizia instanţei inferioare ca neîntemeiată şi a dispus reexaminarea cauzei de către Curtea de Apel Chişinău. Instanţa a constatat că reclamanţii au fost prezenţi la şedinţă şi că materialele dosarului au fost examinate înainte de adoptarea deciziei.

29. La 22 decembrie 2005 Curtea de Apel Chişinău a dispus efectuarea unei expertize. Un expert a fost invitat să constate dacă a existat vreo înregistrare a societăţii «Victoria» în registrul bunurilor imobile şi, dacă a existat, atunci – pe numele cui. Expertului i s-a solicitat, de asemenea, să determine dacă o astfel de înregistrare a existat, adresa exactă şi de cîte încăperi dispunea (suprafaţa lor şi alte detalii).

30. La 21 iunie 2007, Curtea de Apel Chişinău a constatat că, deşi reclamanţii au achitat serviciile prestate de experţi, şi OCT a pus la dispoziţie registrul respectiv, nu s-a efectuat nicio expertiză. La 26 aprilie 2007, Centrul Naţional de Expertiză Judiciară („Centrul”) a remis dosarul instanţei, explicînd că expertului său nu i s-a permis accesul la societatea «Victoria». Instanţa a constatat că motivul pentru neefectuarea expertizei a fost „evident inventat”, întrucît nu există vreo probă că expertului i-a fost interzis accesul în clădire, precum şi din considerentele că la 02 aprilie 2007, Centrul a informat reclamanţii că, datorită unui volum mare de muncă, expertiza respectivă nu va fi efectuată pînă în mai 2007. Instanţa a dispus din nou ca Centrul, care este instituţie de stat, să efectueze expertiza prin care în esenţă s-a solicitat să se răspundă la aceleaşi întrebări care au fost înaintate în 2005. De asemenea, instanţa a solicitat Centrului, în cazul în care «Victoria» nu a fost înregistrată în documentele respective, să ofere o descriere a societăţii, în starea în care se află la moment pe str. Decebal 99, mun. Chişinău. Instanţa a solicitat ca să fie prezent şi reprezentantul celei de-a treia părţi, S.

31. La 21 aprilie 2008, Centrul a prezentat decizia sa potrivit căreia a fost imposibil să se răspundă la întrebările instanţei. Motivul consta în faptul că societatea «Victoria» nu era înregistrată în cadastrul bunurilor imobile nici pe numele reclamanţilor, nici pe numele altcuiva.

32. La 13 iunie 2008, Curtea de Apel Chişinău a anulat decizia OCT din 3 august 2004. S-a constatat că societatea «Victoria» nu a fost înregistrată în registrul bunurilor imobile şi nu s-a efectuat nici o descriere tehnică în conformitate cu legislaţia. De aceea s-a dispus ca OTC să înregistreze societatea pe numele reclamanţilor.

33. La 26 noiembrie 2008, Curtea Supremă de Justiţie a casat această hotărîre. S-a constatat că dreptul de proprietate al lui S. asupra imobilului de pe str. Decebal 99, mun. Chişinău, era înscris în registrul bunurilor imobile. Instanţa de judecată a concluzionat că reclamanţii „au solicitat înregistrarea dreptului lor de proprietate asupra imobilului care nu există, în timp ce existenţa [unei părţi din imobil] este confirmată doar atunci cînd este înregistrată în registrul bunurilor imobile.”

D. Accesul la dosarul cauzei

34. La 18 iulie 2005, doamna N. Mardari a devenit reprezentantul reclamanţilor la Curte. În aceeaşi zi, ea a încercat să obţină accesul la dosarul cauzei, dar acesta nu a fost de găsit la Judecătoria Buiucani.

35. Potrivit avocatului reclamanţilor, la 20 iulie 2005, ea a fost informată de către o persoană de la cancelaria Judecătoriei Buiucani că dosarul a fost trimis Direcţiei Agent Guvernamental la 14 ianuarie 2005. Dosarul a fost returnat Judecătoriei sect. Buiucani 09 martie 2005.

36. La 22 iulie 2005, ea a solicitat Consiliului Suprem al Magistraturii asistenţă pentru înlăturarea obstacolelor cu care s-a confruntat la Judecătoria sect. Buiucani, în special, că nu i s-a oferit acces la dosarul cauzei.

37. La 23 iulie 2005, Judecătoria sect. Buiucani a informat avocatul reclamanţilor că dosarul cauzei nu poate fi găsit.

38. Potrivit avocatului reclamanţilor, ea a avut acces la dosarul cauzei la 19 octombrie 2005.

ÎN DREPT

39. Reclamanţii s-au plîns, în temeiul Articolului 6 § 1 din Convenţie, că durata procesului a fost excesivă şi că hotărîrea definitivă, pronunţată în favoarea lor, a fost anulată. Partea relevantă a articolului 6 prevede următoarele:

„Orice persoană are dreptul ... la judecarea într-un termen rezonabil de către [o] ... instanţă ... care va hotărî asupra drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil”.

40. Ei, de asemenea, au pretins că, contrar Articolului 11 din Convenţie, au fost siliţi să se asocieze într-o societate comercială cu nişte persoane împreună cu care ei nu doreau să se asocieze. Articolul 11 prevede următoarele:

„1. Orice persoană are dreptul la. . . libertatea de întrunire cu alţii...”

41. Reclamanţii s-au plîns de încălcarea dreptului lor la protecţia proprietăţii, garantat de Articolul 1 din Protocolul 1 la Convenţie, care prevede:

„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi

lipsit de proprietatea sa decît pentru o cauză de utilitate publică şi de principiile generale ale

dreptului internaţional”.

42. În cele din urmă, reclamanţii au invocat că refuzul de a permite avocatului accesul la dosar în timp util a constituit o încălcare a articolelor 1, 10 şi 34 din Convenţie. Articolul 1 prevede următoarele:

„Înaltele Părţi Contractante recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor drepturile şi

libertăţile definite în titlul I al Convenţiei”.

Articolul 10 prevede următoarele:

„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de

opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor

publice şi şi fără a ţine cont de frontiere...”

Articolul 34 prevede următoarele:

„Curtea poate fi sesizată printr-o cerere de orice persoană fizică, organizaţie neguvernamentală sau de orice grup de particulari care se pretind victimă a unei încălcări, de către una dintre Înaltele Părţi Contractante, a drepturilor recunoscute în Convenţie sau Protocoalele sale. Înaltele Părţi Contractante se angajează să nu împiedice în nici un fel exerciţiul eficace al acestui drep”.

I. ADMISIBILITATEA

43. Reclamanţii s-au plîns, în temeiul Articolului 6 din Convenţie, de anularea hotărîrii definitive pronunţate în favoarea lor (a se vedea punctul 12 de mai sus). Curtea reiterează că casarea unei hotărîri judecătoreşti irevocabile este un act instantaneu care nu creează o situaţie continuă, chiar dacă atrage după sine o reexaminare a procesului (a se vedea Frunze c. Moldovei (dec.), nr. 42308/02, 14 septembrie 2004). Casarea hotărîrii definitive în acest caz a avut loc la 26 ianuarie 2000. Termenul de şase luni urma să fie calculat de la acea dată, în timp ce cererea a fost depusă la 07 martie 2003, mult mai tîrziu, peste trei ani. Această cerere a fost depusă, prin urmare, în afara termenului-limită stabilit de articolul 35 § 1 din Convenţie şi urmează a fi respinsă ca inadmisibilă în temeiul articolului 35 § 4 din Convenţie.

44. Curtea constată că, în cererea lor iniţială, reclamanţii s-au plîns de încălcarea drepturilor lor garantate de Articolul 10 din Convenţie. Cu toate acestea, în scrisoarea din 16 februarie 2006, ei au solicitat Curţii să nu examineze această plîngere. Prin urmare, Curtea nu o va examina.

45. Reclamanţii, de asemenea, s-au plîns, în temeiul articolului 11 din Convenţie, că au fost siliţi să devină coproprietari ai societăţii lor împreună cu nişte persoane cu care nu au dorit să se asocieze. Curtea consideră că ei nu au reuşit să-şi justifice plîngerea, avînd în vedere că instanţele naţionale nu au dispus ca aceştia să fie asociaţi cu angajaţii, ci să împartă bunurile societăţii. În orice caz, nimic nu a împiedicat reclamanţii să plece din societate în orice moment.

Rezultă că această parte a cererii trebuie să fie respinsă ca fiind vădit nefondată, în temeiul articolului 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.

46. Adiţional, reclamanţii s-au mai plîns, în temeiul articolelor 1 şi 34 din Convenţie, că avocatul lor a fost împiedicat timp de trei luni să obţină accesul la dosarul cauzei, în scopul de a-şi formula observaţiile cu privire la caz. Curtea a constatat că avocatul într-adevăr, a fost în imposibilitate de a consulta dosarul timp de trei luni. De asemenea, s-a constatat că reclamanţii nu pretind că dosarul cauzei a fost reţinut cu un anumit scop. Mai degrabă, ei observă deficienţe grave în organizarea sistemelor de păstrare şi arhivare care permit ca dosarul să nu poată fi găsit o perioadă îndelungată. Ei, de asemenea, au menţionat că Direcţia Agent Guvernamental a avut o atitudine mai bună, deoarece dosarul a fost transmis după trei zile de la depunerea cererii.

47. Curtea consideră că obstacolele create reclamanţilor sau avocaţilor lor în vederea accesării la documente de a prezenta comentariile solicitate poate constitui o încălcare a articolului 34 din Convenţie. Cu toate acestea, în cazul în care statul reclamant poate să demonstreze că au existat impedimente obiective pentru autorităţile naţionale de a depune eforturi rezonabile pentru a asigura respectarea drepturilor reclamantului în conformitate cu articolul 34, acesta din urmă prevedere nu se consideră încălcată (a se vedea, mutatis mutandis, Paladi c. Moldovei [GC], nr. 39806/05, § 92, CEDO, 10 martie 2009).

Curtea constată că, în speţă, cererea de acces la dosar a fost făcută la 18 iulie 2005 (a se vedea punctul 34 supra). Chiar dacă procesul s-a încheiat la 12 septembrie 2002 (a se vedea punctul 14 supra), procedura de executare, inclusiv problema înregistrării cotei-părţi a reclamanţilor din proprietatea întreprinderii «Victoria» era încă în curs de desfăşurare. Mai mult, două hotărîri au fost adoptate chiar înainte şi după înaintarea cererii de acces la dosar (a se vedea punctele 27 şi 28 supra), care demonstrează în mod evident că dosarul s-a aflat la diferite instanţe în timpul perioadei respective. Este regretabil faptul că sistemele de evidenţă în cadrul diferitor instanţe naţionale este atît de confuz, încît acesta a împiedicat personalul să determine rapid care instanţă anume deţinea dosarul la momentul depunerii cererii de către avocatul reclamanţilor. Cu toate acestea, Curtea mai constată că reclamanţii au participat la şedinţa din 21 septembrie 2005 a Curţii Supreme de Justiţie şi că instanţa a examinat dosarul cauzei (a se vedea punctul 28 supra). Rezultă că reclamanţii, la data de 21 septembrie 2005, ştiau unde se află dosarul. În materialele prezentate Curţii, nu există vreo probă care să demonstreze că ei au solicitat dosarul de la Curtea Supremă de Justiţie la acea dată. Astfel, reclamanţii au omis oportunitatea de-a avea acces la dosar cu o lună înainte ca avocatul lor să întreprindă eventualele măsuri de a avea acces la dosar.

48. Prin urmare, Curtea nu este convinsă că autorităţile interne au acţionat într-un mod incompatibil cu obligaţiile care le revin în conformitate cu Articolul 34 din Convenţie. Rezultă că plîngerile înaintate în temeiul Articolelor 1 şi 34 din Convenţie urmează a fi respinse ca fiind vădit nefondate, potrivit Articolului 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.

49. Reclamanţii, de asemenea, s-au plîns, în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, de încălcarea dreptului lor la protecţia proprietăţii, ca urmare a hotărîrilor adoptate de către instanţele naţionale. În special, au făcut referire la imposibilitatea îndelungată de a se folosi de partea din clădirea în care funcţiona asociaţia «Victoria» şi care urma să fie transferată acestora, în conformitate cu hotărîrea definitivă din 27 noiembrie 2001. Curtea constată că Curtea Supremă de Justiţie, în hotărîrea sa din 26 noiembrie 2008, a menţionat că S. era proprietarul înregistrat al clădirii în litigiu, în timp ce reclamanţii nu şi-au înregistrat dreptul lor (a se vedea punctul 33 supra). Dacă titlul de proprietate asupra clădirii în litigiu deţinut de către S. este într-adevăr valabil, atunci reclamanţii nu se pot plînge de o încălcare a drepturilor lor de proprietate ca urmare a imposibilităţii de a le elibera un astfel de titlu, potrivit hotărîrii din 27 noiembrie 2001. În legătură cu acest fapt, Curtea constată că S. nu a participat la procesul care s-a finalizat cu hotărîrea din 27 noiembrie 2001 şi, prin urmare, această hotărîre nu a produs efecte juridice pentru S.

50. În absenţa unor detalii cu privire la circumstanţele în care S. a devenit proprietarul înregistrat al clădirii, Curtea nu va determina care persoană sau entitate este proprietarul real al clădirii, întrucît este de competenţa instanţelor naţionale să stabilească acest fapt. Reclamanţii nu au prezentat probe care ar confirma faptul că ei au atacat în instanţa de judecată dreptul de proprietate asupra clădirii deţinute de către S. Rezultă că plîngerea reclamanţilor în temeiul Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie este prematură şi urmează a fi respinsă în temeiul articolului 35 §§ 1 şi 4 din Convenţie pentru neepuizarea căilor de atac interne.

51. În ceea ce priveşte durata procesului în cauză, Curtea constată că Guvernul a considerat că plîngerea este incompatibilă ratione temporis cu jurisdicţia Curţii, dat fiind faptul că pretinsele încălcări au avut loc în 1993, înainte ca Republica Moldova să fi aderat la Convenţie în 12 septembrie 1997. Curtea constată că procesul în prezenta cauză a durat cel puţin pînă în 2002, atunci cînd hotărîrea finală a fost adoptată (a se vedea punctul 14 supra). Această pretenţie preliminară, prin urmare, urmează a fi respinsă.

52. Curtea consideră că plîngerea reclamanţilor, înaintată în temeiul Articolului 6 din Convenţie (durata procesului), ridică întrebări de drept care sînt suficient de serioase încît aprecierea lor depinde de examinarea fondului. Alte temeiuri pentru declararea acestora drept inadmisibile nu s-au stabilit. Prin urmare, Curtea declară această plîngere admisibilă. În conformitate cu decizia sa de aplicare a Articolului 29 § 3 din Convenţie (a se vedea punctul 4 supra), Curtea va examina imediat fondul acestei plîngeri.

II. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENŢIE

A. Comentariile părţilor

53. Reclamanţii s-au plîns că întinderea procesului a fost excesivă, acesta durînd din 1993 pînă în prezent, luînd în consideraţie că hotărîrea din 27 noiembrie 2001 nu a fost executată pînă în prezent. Perioada în cauză se calculează începînd cu 12 septembrie 1997, atunci cînd Republica Moldova a aderat la Convenţie. Ei consideră că această cauză nu a fost prea complexă şi a implicat doar două părţi (reclamanţii, pe de o parte, şi salariaţii, pe de altă parte), iar nu cinci părţi, după cum susţine Guvernul. Reclamanţii au menţionat că ei au acţionat cu diligenţă şi nu au cauzat tergiversări neîntemeiate. În acelaşi timp, instanţele de judecată timp îndelungat au fost pasive, deşi cazul dat era foarte important pentru sursa de existenţă a reclamanţilor. De exemplu, în 1999 a avut loc doar o singură şedinţă de judecată, în 2000 – doar trei. În cele din urmă, refuzul lor de a primi o parte din bunurile societăţii «Victoria» a fost cauzat de faptul că acestea includeau echipamente masive de producţie cu greutatea de pînă la patru tone, care aveau nevoie de spaţiu pentru a fi depozitate. În plus, hotărîrea cu privire la clădire nu a fost executată şi, respectiv, reclamanţii nu au avut loc unde să depoziteze această producţie.

54. Guvernul a fost de acord că perioada care urmează a fi luată în considerare începe de la 12 septembrie 1997. Guvernul menţionează că aceasta a fost una dintre cele mai complexe cauze examinate de către instanţele naţionale, implicînd patru reclamanţi şi trei pîrîţi. Au fost audiaţi trei martori şi s-au efectuat numeroase expertize. Dosarul conţinea aproximativ o mie de pagini. Mai mult, reclamanţii erau responsabili pentru unele amînări ale procesului, solicitînd cu mai multe ocazii amînarea şedinţei de judecată. Mai mult, refuzul reclamanţilor de a accepta condiţiile propuse de către executorul judecătoresc privind executarea hotărîrii din 27 noiembrie 2001 a contribuit la tergiversarea procesului. În cele din urmă, autorităţile naţionale au întreprins toate acţiunile rezonabile pentru a asigura examinarea în termen util a cauzei.

B. Aprecierea Curţii

55. Curtea reiterează că caracterul rezonabil al duratei procesului trebuie să fie determinat în funcţie de circumstanţele cauzei şi cu referire la următoarele criterii: complexitatea cauzei, comportamentul reclamanţilor şi al autorităţilor relevante, precum şi natura interesului reclamanţilor în litigiu (a se vedea, printre multe alte autorităţi, Frydlender c. Franţa [GC], nr. 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII, şi Cravcenco c. Moldovei, nr. 13012/02, § 44, 15 ianuarie 2008).

56. Curtea este de acord că perioada care urmează a fi luată în considerare începe la 12 septembrie 1997, atunci cînd Republica Moldova a aderat la Convenţie. Cît priveşte încheierea acestei perioade, urmează să se stabilească. Procesul în prezenta cauză s-a încheiat la 12 septembrie 2002, conform hotărîrii din 27 noiembrie 2001 (a se vedea punctul 14 citat supra). Cu toate acestea, hotărîrea definitivă, prin care reclamanţilor li s-a atribuit, inter alia, o parte din clădirea societăţii «Victoria», nu a fost executată niciodată. La un moment dat, instanţele judecătoreşti au constatat că această parte a hotărîrii nu a fost executată, deoarece S. era proprietarul înregistrat al clădirii (a se vedea punctul 33 supra). Cu toate acestea, a fost nevoie de şase ani şi două luni de la data pronunţării hotărîrii judecătoreşti definitive, pentru a ajunge la această concluzie, în pofida obligaţiei de a verifica temeiul legal de atribuire a drepturilor de proprietate în cadrul procesului iniţial. În acest sens, Curtea se referă la constatarea Curţii Supreme de Justiţie că existenţa unui bun imobiliar poate fi demonstrată doar printr-un înscris din registrul bunurilor imobile (a se vedea punctul 33 citat supra). Rezultă că, în cadrul procesului care s-a încheiat la 12 septembrie 2002, instanţele judecătoreşti au omis să verifice dacă părţile aveau vreun drept legal în virtutea căruia să pretindă că «Victoria» le aparţine.

57. Curtea constată că hotărîrea definitivă din 10 septembrie 1998, adoptată în favoarea reclamanţilor, nu prevedea executarea, din considerentele că au fost respinse pretenţiile celeilalte părţi împotriva reclamanţilor. Astfel, niciun proces judiciar nu a avut loc între data mai sus menţionată şi 26 ianuarie 2000, atunci cînd Curtea Supremă de Justiţie a anulat hotărîrea definitivă şi a dispus rejudecarea cauzei (a se vedea punctul 12 citat supra). Prin urmare, această perioadă de aproximativ şaisprezece luni nu va fi inclusă în durata totală a procesului.

58. Curtea consideră că, în cazul în care dreptul de proprietate a lui S. nu este valabil, atunci reiese că hotărîrea din 27 noiembrie 2001 nu a fost deocamdată executată. În cazul în care se demonstrează că dreptul de proprietate al lui S. este valabil, aceasta de asemenea va presupune că repartizarea iniţială a bunurilor societăţii «Victoria», dispusă la 27 noiembrie 2001, este incorectă faţă de reclamanţi, care au primit mai puţine bunuri din contul părţii din clădirea societăţii «Victoria», care le-a fost atribuită. Rezultă că pînă la determinarea finală a modului în care urmează a fi repartizate bunurile, luînd în considerare rezultatele oricărei verificări a validităţii dreptului de proprietate deţinut de către S., procesul de bază, iniţiat împotriva reclamanţilor în 1993, trebuie considerat ca fiind încă unul pendint.

59. Astfel, Curtea concluzionează că perioada care urmează a fi luată în calcul, în scopul verificării conformităţii cu Articolul 6 din Convenţie, a durat începînd cu 12 septembrie 1997 pînă în prezent. După excluderea celor şaisprezece luni, după cum s-a menţionat la punctul 57 supra, perioada respectivă este egală aproximativ cu zece ani şi opt luni.

1. Complexitatea cauzei

60. Curtea constată că instanţele naţionale au considerat necesar să dispună efectuarea mai multor expertize, pentru a stabili dreptul de proprietate asupra părţii disputate din clădire şi că experţii au fost în imposibilitate să efectueze o astfel de expertiză, din cauza absenţei documentelor relevante. Astfel, cazul poate fi considerat complex întrucîtva. Cu toate acestea, o asemenea complexitate nu poate justifica în sine durata totală a procesului, în special, în lumina faptului că experţii au avut nevoie de un an şi jumătate ca să anunţe instanţa despre imposibilitatea efectuării unei astfel de expertize (a se vedea punctele 29 şi 30 citate mai sus). După ce instanţa de judecată a respins acest motiv şi a dispus să se efectueze o nouă expertiză, expertul a avut nevoie de încă zece luni pînă la momentul în care să raporteze că efectuarea expertizei este imposibilă (a se vedea punctul 31 citat supra). În acest sens, Curtea constată că responsabilitatea principală pentru tergiversarea procesului, datorată faptului că s-a aşteptat opinia experţilor, îi revine în cele din urmă Statului (a se vedea Capuano c. Italiei, 25 iunie 1987, § 32, seria A, nr. 119).

2. Comportamentul reclamanţilor

61. Curtea constată că Guvernul, în observaţiile sale, susţine că reclamanţii au fost responsabili pentru unele tergiversări ale procesului (a se vedea punctul 54 supra). Guvernul a prezentat drept probe trei cereri ale reclamanţilor prin care aceştia solicitau amînarea şedinţei. În toate cele trei cereri reclamanţii solicitau instanţelor să amîne şedinţa, deoarece erau bolnavi, după cum se adeverea prin certificatele medicale. Curtea consideră că aceste amînări au fost prea puţine şi prea scurte pentru a justifica durata totală a procesului.

62. Guvernul, de asemenea, consideră că, prin faptul de a refuza achiziţionarea bunurilor repartizate de către executorul judecătoresc în 2003 (a se vedea punctele 15 şi 17 citate supra), reclamanţii au contribuit la tergiversarea procesului. Curtea constată că reclamanţii şi-au concentrat atenţia asupra a ceea ce au înţeles ei ca fiind distribuţia bunului imobil aflat în litigiu în conformitate cu prevederile hotărîrii judecătoreşti definitive. Acordul sau dezacordul reclamanţilor de a primi restul bunurilor de la asociaţia «Victoria» nu a schimbat faptul că problema principală a litigiului – cea cu privire la clădire – a continuat să se examineze ani de-a rîndul. Rezultă că refuzul de a primi bunurile, din cauza lipsei spaţiului în care să fie depozitate, nu a contribuit în niciun fel la tergiversarea procesului.

3. Comportamentul autorităţilor

63. În ceea ce priveşte comportamentul autorităţilor judiciare, Curtea reiterează că este de competenţa statelor contractante de a organiza sistemele lor judiciare în aşa fel încît instanţele judecătoreşti să poată garanta fiecărui individ dreptul la o hotărîre definitivă într-un termen rezonabil, prin care se va decide în privinţa drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (a se vedea Frydlender, citată anterior, § 45). Statul urmează să stabilească mecanisme pentru a se conforma acestei cerinţe – fie prin mărirea numărului de judecători, fie prin fixarea unor termene-limită şi direcţii, fie prin alte metode. Dacă un stat permite ca procesul judiciar să continue în afara unui „termen rezonabil”, prevăzut de Articolul 6 din Convenţie, fără ca să întreprindă nimic în acest sens, el va fi responsabil pentru tergiversare (a se vedea Price şi Lowe c. Regatului Unit, nr. 43185/98 şi 43186/98, § 23, 29 iulie 2003).

64. Curtea constată că, în prezenta cauză, au existat perioade foarte lungi de inactivitate inexplicabilă a instanţelor judecătoreşti (a se vedea, de exemplu, punctele 26 şi 29-31 citate mai sus).

65. De asemenea, Curtea a constatat că acest caz a fost iniţial soluţionat printr-o hotărîre judecătorească definitivă adoptată la 10 septembrie 1998. Ulterior, procesul a fost reluat printr-o procedură extraordinară care, în sine, este contrară Articolului 6 din Convenţie (a se vedea, de exemplu, Brumărescu c. României [GC], nr. 28342/95, § 65, CEDO 1999-VII, şi Roşca c. Moldovei, nr. 6267/02, § 29, 22 martie 2005). Reclamanţii au depus o plîngere, în acest sens, în afara termenului de şase luni, stabilit în Articolul 35 din Convenţie. Cu toate acestea, este adevărat că în urma rejudecării unei hotărîri definitive, era necesar ca instanţele judecătoreşti să manifeste o grijă specială pentru asigurarea unei concluzii grăbite de a relua procesul. Curtea deduce că, dat fiind faptul că o hotărîre definitivă a fost adoptată în acest caz, problemele de fapt şi de drept au fost soluţionate în mare parte. Pînă în momentul în care nu au fost descoperite circumstanţe noi şi importante pentru rejudecare, instanţele de judecată nu au de examinat probleme dificile în oricare proces rejudecat. Cu toate acestea, în cazul dat majoritatea amînărilor au avut loc după anularea hotărîrii judecătoreşti definitive.

4. Importanţa obiectului litigiului pentru reclamanţi

66. Curtea constată că atunci cînd a fost iniţiat procesul, societatea «Victoria» constituia activitatea de bază a reclamanţilor. Fiind împiedicaţi să-şi continue activitatea, aceştia au fost, prin urmare, privaţi de venitul lor. Astfel, procesul a constituit pentru reclamanţi o problemă importantă.

5. Concluzie

67. Curtea consideră că prezenta cauză a fost într-un fel complexă, dar aceasta nu justifică în sine durata totală a procesului care se întinde mai mult de 10 ani. Reclamanţilor nu li se poate reproşa nicio amînare serioasă, în timp ce autorităţile şi instanţele de judecată au admis tergiversarea procesului prin pasivitatea lor. Mai mult, după ce cazul a fost soluţionat printr-o hotărîre definitivă, rejudecarea lui a invocat mai degrabă o determinare rapidă a problemelor nesoluţionate, decît o nouă examinare de lungă durată. În lumina celor menţionate mai sus, Curtea conchide că exigenţa cu privire la „termenul rezonabil”, prevăzută de Articolul 6 § 1 din Convenţie, nu a fost respectată în prezenta cauză. Prin urmare, a avut loc încălcarea acestei prevederi.

III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE

68. Articolul 41 din Convenţiei prevede:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decît o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă”.

A. Prejudiciul material

69. Reclamanţii pretind returnarea clădirii în litigiu, în conformitate cu hotărîrea din 27 noiembrie 2001.

70. Curtea menţionează că plîngerea cu privire la obţinerea dreptului de proprietate asupra clădirii în litigiu a fost inadmisibilă, fiind apreciată drept prematură (a se vedea punctul 49 supra). Prin urmare, Curtea respinge cererea reclamanţilor cu privire la înapoierea clădirii în litigiu.

B. Prejudiciul moral

71. Reclamanţii pretind fiecare cîte 10.000 EUR în vederea compensării prejudiciului moral cauzat. Ei au menţionat că au suferit din cauza duratei excesive a procesului în timpul căreia societatea lor a fost împiedicată să activeze.

72. Guvernul susţine că reclamanţii nu pot pretinde vreo despăgubire din cauza absenţei oricărei încălcări a drepturilor lor din Convenţie. În tot cazul, suma solicitată este neîntemeiată şi excesivă în comparaţie cu cazurile similare.

73. Curtea consideră că reclamanţilor trebuie să le fi fost cauzat un anumit nivel de stres şi frustrare, datorită duratei excesive a procesului. Luînd în considerare durata totală a procesului, Curtea acordă fiecărui reclamant cîte 2.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.

C. Costuri şi cheltuieli

74. Reclamanţii au pretins în comun 556 EUR, cu titlu de costuri şi cheltuieli, inclusiv 450 EUR pentru cheltuielile de judecată.

75. Guvernul consideră că suma solicitată pentru cheltuielile de judecată este excesivă.

76. Prin prisma datelor din dosar, Curtea satisface pretenţiile reclamanţilor pe deplin.

D. Penalităţi

77. Curtea consideră oportun ca penalitatea de întîrziere să fie bazată pe rata minimă a dobînzii Băncii Centrale Europene, la care să se adauge trei procente..

DIN ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA ÎN UNANIMITATE

1. Declară admisibilă plîngerea reclamanţilor, în temeiul articolului 6 §1 din Convenţie cu privire la durata excesivă a procesului, iar restul cererii – inadmisibilă;

2. Hotărăşte că a avut loc o încălcare articolului 6 §1 din Convenţie;

3. Hotărăşte

(a) că Statul reclamat trebuie să achite reclamanţilor în comun, în decurs de trei luni de la data la care hotărîrea va deveni definitivă, potrivit articolului 44 § 2 din Convenţie, sumele următoare, care urmează a fi convertite în valuta naţională a statului reclamat la rata aplicabilă la data achitării;

(i) cîte 2.000 EUR (două mii de euro) fiecăruia dintre reclamanţi, cu titlu de prejudiciu moral, plus orice taxă care ar putea fi percepută la această sumă;

(ii) 556 EUR (cinci sute cincizeci şi şase euro) în comun, cu titlu de costuri şi cheltuieli, plus orice taxă care ar putea fi percepută la această sumă

(b) din momentul expirării termenului sus-menţionat de trei luni, pînă la achitarea efectivă a sumei respective, statul reclamat va achita o dobîndă egală cu rata minimă a dobînzii de împrumut a Băncii Centrale Europene, plus trei procente.

4. Respinge restul pretenţiilor reclamanţilor privind satisfacţia echitabilă.

Întocmită în limba engleză şi notificată în scris la 27 octombrie 2009, potrivit Articolului 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.

Fatoş Arac Nicolas Bratza

Grefier adjunct Preşedinte