Traducerea și permisiunea de republicare au fost oferite sub autoritatea Direcției Generale Agent Guvernamental, Ministerul Justiției al Republicii Moldova (justice.gov.md). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
The present text and the authorisation to republish were granted under the authority of the Governmental Agent’s General Department from the Ministry of Justice of the Republic of Moldova (justice.gov.md). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
La traduction et l’autorisation de republier ont été accordées sous l’autorité de la Direction générale de l’Agent gouvernemental du Ministère de la Justice de la République de Moldova (justice.gov.md). L’autorisation de republier cette traduction a été accordée dans le seul but de son inclusion dans la base de données HUDOC de la Cour.
SECŢIA A PATRA
CAUZA BAROUL PARTNER-A c. MOLDOVEI
(Cererea nr. 39815/07)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
16 iulie 2009
DEFINITIVĂ
16/10/2009
Această hotărâre poate fi subiect al revizuirii editoriale.
În cauza Baroul Partner-A c. Moldovei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a Patra), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:
Nicolas Bratza, Preşedinte,
Lech Garlicki,
Giovanni Bonello,
Ljiljana Mijović,
David Thór Björgvinsson,
Ledi Bianku,
Mihai Poalelungi, judecători,
şi Lawrence Early, Grefier al Secţiei,
Deliberând la 23 iunie 2009 în şedinţă închisă,
Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 39815/07) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către o întreprindere moldovenească, Baroul Partner-A („compania reclamantă”), o companie înregistrată în Republica Moldova, la 30 august 2007.
2. Compania reclamantă a fost reprezentată de către dl V. Nagacevschi şi dl V. Constantinov, avocaţi din Chişinău şi membri ai organizaţiei „Juriştii pentru drepturile omului”. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl V. Grosu.
3. Compania reclamantă a pretins, în special, că anularea privatizării carierei sale a constituit o încălcare a drepturilor sale garantate de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie. De asemenea, ea s-a plâns, în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei, de inechitatea procedurilor judiciare.
4. La 21 aprilie 2008, Preşedintele Secţiei a Patra a decis să comunice Guvernului cererea. S-a mai decis ca fondul cererii să fie examinat concomitent cu admisibilitatea acesteia (articolul 29 § 3 al Convenţiei).
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. Reclamantul, Baroul Partner-A, este o companie înregistrată în Republica Moldova.
6. În anul 2000, în conformitate cu Legea cu privire la programul de privatizare pentru anii 1997-2000, Guvernul a expus spre vânzare acţiunile emise de Cariera de pietriş şi granit de la Soroca („cariera”) ce-i aparţineau (199,875 de acţiuni, reprezentând 65.86%).
7. Compania reclamantă a participat la licitaţie şi, oferind cel mai mare preţ, a cumpărat acţiunile în februarie 2000 la preţul de 12.5 lei moldoveneşti (MDL) pentru o acţiune. Preţul total al acţiunilor cumpărate a constituit MDL 2,498,437.5.
8. În anul 2003, Curtea de Conturi a efectuat un control al activităţii Guvernului în domeniul privatizării şi, prin hotărârea sa din 3 ianuarie 2004, a constatat că, în anul 1996, cariera a primit fără acte de la o întreprindere de stat terţă douăzeci şi şapte de vagoane de cale ferată, care au rămas în posesia carierei pe parcursul activităţii sale ulterioare, fără a fi incluse în documentele contabile.
9. La o dată nespecificată în anul 2004, Departamentul privatizării a iniţiat o acţiune judiciară împotriva carierei privind îmbogăţirea acesteia fără justă cauză, solicitând compensaţii pentru vagoanele de cale ferată. Procedurile s-au finisat cu adoptarea la 11 noiembrie 2004 de către Curtea Supremă de Justiţie a unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, prin care cariera a fost obligată să plătească statului suma de MDL 972,000, care reprezenta costul vagoanelor de cale ferată stabilit printr-un raport de expertiză. Această hotărâre judecătorească a fost executată în anul 2005.
10. La 29 iulie 2006, Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei („CCCEC”) a iniţiat o urmărire penală pe faptul privatizării carierei. Activitatea carierei a fost blocată ca urmare a ridicării documentelor contabile, a refuzului de a-i prelungi licenţa pentru extracţia granitului şi a pietrişului şi a altor măsuri întreprinse de către autorităţile de stat împotriva carierei. Se pare că urmărirea penală pornită de către CCCEC mai continuă şi în prezent şi că cauza încă nu a fost transmisă în instanţa de judecată.
11. La 15 decembrie 2006, Procuratura Generală a iniţiat în numele Guvernului proceduri judiciare împotriva Departamentului privatizării şi a companiei reclamante, solicitând anularea contractului de vânzare a acţiunilor care aparţineau statului. Aceasta a susţinut că, deoarece la data vânzării acţiunilor cele douăzeci şi şapte de vagoane nu erau incluse în documentele contabile ale carierei (a se vedea paragrafele 8 şi 9 de mai sus), preţul fiecărei acţiuni a fost fixat la doar MDL 12.5, deşi acesta trebuia să constituie MDL 13.88. Procuratura Generală nu a făcut referire la procedurile care s-au finalizat cu hotărârea Curţii Supreme de Justiţie din 11 noiembrie 2004. În pledoariile sale în faţa instanţei judecătoreşti, procurorul a susţinut că acţiunea sa nu este prescrisă, deoarece prescripţia nu se extinde asupra acţiunilor judecătoreşti depuse de el.
12. În referinţa şi pledoariile sale, Departamentul privatizării şi-a exprimat dezacordul în privinţa acţiunii Procurorului General şi a susţinut că compania reclamantă a participat la o licitaţie organizată de către Guvern şi a câştigat acea licitaţie deoarece a oferit cel mai mare preţ pentru acţiuni. Licitaţia a fost organizată în conformitate cu prevederile legale relevante. Problema vagoanelor de cale ferată care nu erau incluse în documentele contabile ale carierei în anul 1996 a fost soluţionată de către Departamentul privatizării prin intermediul procedurilor civile care s-au finalizat cu hotărârea Curţii Supreme de Justiţie din 11 noiembrie 2004 pronunţată în favoarea Departamentului privatizării. Această hotărâre a fost executată în anul 2005.
13. În referinţa şi pledoariile sale, compania reclamantă a susţinut că acţiunea Procurorului General era prescrisă. Contestarea în instanţă a actelor administrative de către Procurorul General fără niciun termen de prescripţie era incompatibilă cu principiul securităţii raporturilor juridice şi egalităţii armelor. În orice caz, prevederea din vechiul Cod civil, care scutea Procurorul General de la obligaţia de a respecta termenul general de prescripţie de trei ani, se referea doar la pretenţiile formulate împotriva colhozurilor (colectivelor de fermieri), organizaţiilor obşteşti, organizaţiilor cooperatiste şi cetăţenilor. Compania reclamantă nu făcea parte din niciuna din aceste categorii. În final, litigiul cu privire la vagoanele de cale ferată a fost deja soluţionat printr-o hotărârea judecătorească irevocabilă a Curţii Supreme de Justiţie din 11 noiembrie 2004.
14. La 12 aprilie 2007, Curtea de Apel Economică a admis acţiunea Procurorului General şi a constatat că argumentele acestuia erau întemeiate. Referindu-se la obiecţia companiei reclamante cu privire la termenul de prescripţie, instanţa judecătorească a constatat că termenul general de prescripţie pentru acţiunile judecătoreşti intentate de Procurorul General era de trei ani. În acelaşi timp, potrivit instanţei judecătoreşti, prescripţia extinctivă trebuia calculată de la data când procuratura a aflat sau trebuia să afle despre problema vagoanelor. În opinia instanţei, această dată era 3 ianuarie 2004, data la care Curtea de Conturi a adoptat decizia sa (a se vedea paragraful 8 de mai sus). Prin urmare, acţiunea a fost depusă în interiorul termenului de trei ani. În ceea ce priveşte obiecţia reclamantului cu privire la existenţa unei hotărâri judecătoreşti irevocabile cu privire la acelaşi litigiu, instanţa a constatat că această obiecţie era nefondată, deoarece primul set de proceduri se referea la chestiunea compensării în timp ce cel de-al doilea set de proceduri se referea la anularea privatizării. Curtea de Apel Economică a dispus anularea contractului de vânzare a acţiunilor statului, întoarcerea la stat a celor 199,975 de acţiuni şi întoarcerea la compania reclamantă a preţului plătit de ea, MDL 2,498,437.5.
15. Compania reclamantă a contestat această hotărâre şi a susţinut, inter alia, că Curtea de Apel Economică a oferit din proprie iniţiativă o soluţie problemei Procurorului General privind termenul de prescripţie. Mai mult, reclamantul nu a fost de acord cu această soluţie şi a declarat că termenul de prescripţie trebuie calculat de la data la care acţiunile au fost cumpărate. Aceasta a mai declarat că nu existau impedimente pentru ca Procurorul General să afle despre problema vagoanelor înainte de adoptarea de către Curtea de Conturi a deciziei sale în ianuarie 2004 şi s-a bazat în acest sens pe comentariul oficial la Codul civil. Compania reclamantă a mai susţinut că nu existau împedimente pentru desfăşurarea investigaţiei Curţii de Conturi mai devreme şi a declarat că acceptarea interpretării folosite de Curtea de Apel Economică ar însemna acceptarea faptului că, susţinând că abia a aflat despre ilegalitatea acestora, procuratura ar putea să conteste tranzacţiile încheiate cu foarte mulţi ani în urmă. Mai mult, compania reclamantă a susţinut că acest litigiu era identic cu litigiul care s-a finalizat cu hotărârea Curţii Supreme de Justiţie din 11 noiembrie 2004 şi că judecătorul de la Curtea de Apel Economică care a examinat cauza a fost influenţat de către guvern.
16. La 12 iulie 2007, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul companiei reclamante şi a menţinut motivarea instanţei judecătoreşti inferioare. Hotărârea judecătorească a devenit irevocabilă şi a fost emis un titlu executoriu în baza căruia compania reclamantă a fost obligată să transmită Guvernului 199,875 de acţiuni ale carierei.
17. În cadrul procedurii de executare, Guvernul a constatat că, în pofida rezultatului favorabil al procedurilor judecătoreşti, acesta nu a redobândit controlul asupra carierei. Guvernul a aflat că în anul 2002 cariera a mai emis 349,738 acţiuni, mărind astfel capitalul său social din contul echipamentului nou de extragere în valoare de MDL 3,147,642 livrat carierei. Acţiunile noi au fost înregistrate la Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare la 20 mai 2002. Ca rezultat, acţiunile carierei obţinute de Guvern în urma procedurilor care au culminat cu hotărârea judecătorească din 12 iulie 2007 reprezentau doar 30.59% din totalul acţiunilor iar compania reclamantă a menţinut controlul asupra carierei.
18. La 21 august 2007, Procuratura Generală, în numele Guvernului, a solicitat Curţii de Apel Economice să adopte o hotărâre suplimentară. Aceasta a susţinut că sensul hotărârii Curţii Supreme de Justiţie din 12 iulie 2007 a fost de a repune părţile în poziţia anterioară situaţiei din februarie 2000, când statul deţinea 65.86% din acţiunile carierei. Totuşi, acest fapt nu a fost posibil din cauza emiterii de acţiuni noi în anul 2002. Prin urmare, Procuratura a solicitat instanţei să anuleze decizia adoptată la şedinţa acţionarilor carierei cu privire la cele 349,738 de acţiuni şi decizia Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare din 30 mai 2002 cu privire la înregistrarea noilor acţiuni.
19. În înscrisurile sale adresate Curţii de Apel Economice, compania reclamantă a susţinut că Procuratura Generală, care a acţionat în numele Guvernului, nu a solicitat anularea emiterii celor 349,738 de acţiuni în acţiunea judecătorească iniţială. Potrivit articolului 250 al Codului de procedură civilă, o hotărâre suplimentară putea fi pronunţată doar dacă instanţa nu s-a pronunţat asupra unei pretenţii formulate de una dintre părţi în proces. Deoarece Procuratura Generală a solicitat anularea vânzării doar a celor 199,875 de acţiuni, noua sa solicitare nu putea fi soluţionată printr-o hotărâre suplimentară. În orice caz, emiterea noilor acţiuni a avut loc în anul 2002, şi, prin urmare, acţiunea Procurorului General a fost depusă cu depăşirea termenului de prescripţie. Abordarea instanţei judecătoreşti cu privire la termenul de prescripţie din procedura principală era inaplicabilă noii solicitări a Procuraturii Generale, deoarece în decizia sa din 3 ianuarie 2004 Curtea de Conturi nu s-a referit la chestiunea emiterii noilor acţiuni. Prin urmare, procurorul nu putea să pretindă că a aflat despre aceasta abia în ianuarie 2004.
20. La 6 septembrie 2007, Curtea de Apel Economică a admis cererea Procurorului General. Referindu-se la obiecţia companiei reclamante, potrivit căreia nu a fost formulată nicio pretenţie cu privire la anularea emisiei noilor acţiuni în cadrul procedurilor care s-au finalizat la 12 iulie 2007 şi că noua cerere nu putea fi soluţionată printr-o hotărâre suplimentară, instanţa a conchis că cerinţa de anulare a emisiei reieşea implicit din acţiunea Procuraturii Generale, prin care se urmărea scopul ca statul să fie repus în dreptul său de proprietate asupra celor 65.86% din acţiunile carierei. Potrivit instanţei de judecată, o asemenea repunere era imposibilă fără anularea acţiunilor emise în anul 2002. Deoarece instanţa judecătorească nu s-a expus asupra acestei chestiuni, era necesar ca aceasta să fie soluţionată printr-o hotărâre suplimentară. Instanţa a dispus anularea noilor acţiuni, susţinând că în caz contrar Guvernul ar fi obţinut doar 30.59% din acţiunile carierei, o situaţie care ar fi fost contrară hotărârii din 12 iulie 2007, în care s-a decis că Guvernul trebuie să fie repus în dreptul său de proprietate asupra 65.86% din acţiuni. Instanţa nu s-a referit la obiecţia companiei reclamante bazată pe termenul de prescripţie.
21. Compania reclamantă a contestat această hotărâre şi a susţinut, inter alia, că în acţiunea sa iniţială Procuratura Generală a solicitat anularea vânzării acţiunilor în anul 2000 însă nu şi repunerea statului în dreptul său de proprietate asupra a 65.86% din acţiunile carierei. În sprijinul poziţiei sale, compania reclamantă a citat câteva pasaje din cererea Procurorului General adresată instanţei de fond. Aceasta a declarat că Curtea de Apel Economică a interpretat greşit pretenţiile procurorului. De asemenea, compania reclamantă a declarat că prima instanţă nu a soluţionat obiecţia privind termenul de prescipţie.
22. La 18 octombrie 2007, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul companiei reclamante. Aceasta a constatat că, deoarece vânzarea acţiunilor în anul 2000 a fost declarată nulă, părţile urmau să fie repuse în poziţia lor iniţială, şi anume în poziţia înainte de actul de vânzare, când statul deţinea 65.86% din acţiuni. Prin urmare, Curtea de Apel Economică a adoptat în mod corect hotărârea suplimentară, care clarifica situaţia.
23. La 24 decembrie 2007, compania reclamantă s-a adresat Curţii de Apel Economice şi i-a solicitat să explice modul în care urma să fie executată hotărârea judecătorească din 6 septembrie 2007 privind repunerea părţilor în situaţia iniţială în ceea ce priveşte anularea emisiei din 2002 (a se vedea paragraful 17 de mai sus).
24. La 3 martie 2008, Curtea de Apel Economică a adoptat o nouă hotărâre, prin care a explicat că compania reclamantă trebuia să primească de la Guvern MDL 3,147,642, care reprezenta valoarea acţiunilor emise în anul 2002. Guvernul a contestat această hotărâre.
25. La 3 aprilie 2008, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul Guvernului, a casat hotărârea din 3 martie 2008 şi a dispus rejudecarea cauzei.
26. La 7 iulie 2008, Curtea de Apel Economică a examinat din nou cererea companiei reclamante. Aceasta nu a dispus ca valoarea acţiunilor emise în anul 2002 să fie restituită reclamantului, ci a indicat restituirea către reclamant a echipamentului de extracţie livrat şi inclus în patrimoniul carierei în anul 2002 (a se vedea paragraful 17 de mai sus). Compania reclamantă a contestat această hotărâre şi a susţinut că soluţia dată de Curtea de Apel Economică contravine legislaţiei naţionale. Totuşi, recursul a fost respins de Curtea Supremă de Justiţie la 4 septembrie 2008.
27. Deoarece echipamentul de extracţie a fost folosit şi nu putea fi de folos pentru compania reclamantă, acesta nu a fost ridicat de către aceasta de la carieră.
28. Prevederile relevante ale Codului civil, în vigoare în perioada relevantă, sunt următoarele:
Articolul 74
„Termenul general pentru apărarea printr-o acţiune a drepturilor încălcate ale unei persoane (prescripţia) este de trei ani, iar în litigiile dintre organizaţiile de stat, colhozuri şi alte organizaţii cooperatiste şi celelalte organizaţii obşteşti – de un an.”
Articolul 78
„Instanţa judecătorească competentă ... aplică prescripţia independent de cererea părţilor.”
Articolul 79
„Prescripţia începe să curgă din ziua în care s-a născut dreptul la acţiune; dreptul la acţiune se naşte din ziua cînd persoana a aflat sau trebuia să afle, că i-a fost încălcat un drept. ...”
Articolul 83
„Împlinirea termenului de prescripţie înainte de intentarea acţiunii constituie un temei pentru respingerea acţiunii.
Dacă instanţa judecătorească competentă ... constată că este întemeiat motivul, pentru care termenul de prescripţie a fost depăşit, dreptul încălcat va fi apărat.”
Articolul 86
„Prescripţia nu se aplică:
...
2) cererilor organizaţiilor de stat privitoare la restituirea bunurilor de stat, care se află în posesiunea nelegitimă a ... celorlalte organizaţii ... sau a cetăţenilor;”
29. Prevederile relevante ale noului Cod civil, în vigoare după 12 iunie 2003, sunt următoarele:
Articolul 6. Acţiunea în timp a legii civile
„(1) Legea civilă nu are caracter retroactiv. Ea nu modifică şi nici nu suprimă condiţiile de constituire a unei situaţii juridice constituite anterior, nici condiţiile de stingere a unei situaţii juridice stinse anterior. De asemenea, legea nouă nu modifică şi nu desfiinţează efectele deja produse ale unei situaţii juridice stinse sau în curs de realizare.”
30. Printr-o hotărâre din 20 aprilie 2005 (cauza nr. 2ra-563/05), Curtea Supremă de Justiţie a respins argumentele pârâtului bazate pe prevederile noului Cod civil, din motivul că faptele cauzei se refereau la o perioadă care a avut loc înainte de intrare în vigoare a noului Cod civil şi că, prin urmare, erau aplicabile prevederile vechiului Cod civil.
ÎN DREPT
31. Compania reclamantă s-a plâns de inechitatea procedurilor, ceea ce contravine prevederilor articolului 6 § 1 al Convenţiei, care, în partea sa relevantă, prevede următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, ... de către o instanţă ... care va hotărî ... asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil ... .”
32. Compania reclamantă a mai pretins că drepturile sale garantate de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie au fost încălcate ca urmare al rezultatului acestor proceduri. Articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie prevede următoarele:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”
I. ADMISIBILITATEA PRETENŢIILOR
33. Curtea consideră că pretenţiile companiei reclamante ridică chestiuni de fapt şi de drept care sunt suficient de serioase încât determinarea lor să depindă de o examinare a fondului lor şi că niciun temei pentru declararea lor inadmisibile nu a fost stabilit. Prin urmare, Curtea declară cererea admisibilă. În conformitate cu decizia sa de a aplica articolul 29 § 3 al Convenţiei (a se vedea paragraful 4 de mai sus), Curtea va examina imediat fondul acesteia.
34. Compania reclamantă a subliniat că, potrivit articolului 79 al Codului civil în vigoare la acea dată, dreptul la acţiune apare la data când persoana a aflat sau trebuia să afle despre încălcarea dreptului său. În această cauză, Guvernul, care era reclamant în cadrul procedurilor naţionale, pretindea că drepturile sale au fost încălcate. Este dificil de a înţelege cum Guvernul, care a fost parte la vânzarea acţiunilor în anul 2000, nu ştia până în ianuarie 2004 despre problemele legate de vânzare. De asemenea, a fost dificil de a înţelege de ce statul nu a putut afla despre problemele privind respectarea legislaţiei în decursul perioadei de trei ani de la vânzare. Acceptarea poziţiei Guvernului ar avea ca rezultat denaturarea principiului securităţii raporturilor juridice, deoarece statul ar fi avut dreptul de a contesta actele juridice încheiate cu o sută de ani în urmă doar din motivul că Curtea de Conturi a descoperit abia acum iregularităţi în privinţa acestora.
Referindu-se la argumentul Guvernului privind nulitatea absolută, compania reclamantă a susţinut că vânzarea acţiunilor în anul 2000 a fost făcută conform vechiului Cod civil şi că însuşi instanţele judecătoreşti naţionale nu s-au bazat pe prevederile privind nulitatea absolută din noul Cod civil. Compania reclamantă a atras atenţia asupra articolului 6 al noului Cod civil, care prevede că prevederile acestuia nu se aplică situaţiilor juridice constituite înainte de intrarea lui în vigoare.
35. Guvernul a susţinut că pretenţia companiei reclamante era vădit nefondată, deoarece cauza a fost examinată de către instanţe judecătoreşti naţionale independente, imparţiale şi instituite prin lege. Termenul de prescripţie nu a fost omis de către Procuratura Generală, deoarece aceasta a aflat despre ilegalitatea vânzării acţiunilor în ianuarie 2004, când Curtea de Conturi a făcut publică hotărârea sa. Ca alternativă, Guvernul a susţinut că, potrivit articolului 217 al noului Cod civil, nulitatea absolută a unui act poate fi invocată de orice persoană şi aceasta nu este supusă vreunui termen de prescripţie. Prin urmare, Procuratura Generală nu era limitată de vreun termen de prescripţie pentru contestarea vânzării acţiunilor în anul 2000, o acţiune care era reglementată de prevederile articolului 217 al noului Cod civil.
36. Curtea face referire la jurisprudenţa sa anterioară, în care s-a constatat că, la îndeplinirea acţiunilor procedurale, respectarea cerinţelor cu privire la admisibilitate constituie un aspect important al dreptului la un proces echitabil. Rolul jucat de termenele de prescripţie este de o importanţă majoră atunci când este interpretat Preambulul Convenţiei, care, în partea sa relevantă, declară preeminenţa dreptului o parte a moştenirii comune a Statelor Contractante (a se vedea Dacia S.R.L. v. Moldova, nr. 3052/04, § 75, 18 martie 2008).
37. Curtea reiterează că nu este sarcina sa de a substitui instanţele judecătoreşti naţionale în procesul de interpretare a legislaţiei naţionale. Le revine, în primul rând, autorităţilor naţionale, îndeosebi instanţelor judecătoreşti, să soluţioneze problemele apărute la interpretarea acesteia. Acest principiu se aplică, în special, interpretării de către instanţele judecătoreşti a prevederilor cu caracter procedural, cum ar fi termenul de prescripţie pentru iniţierea acţiunilor judecătoreşti. Sarcina Curţii se rezumă la stabilirea faptului dacă efectele unei asemenea interpretări sunt compatibile cu Convenţia, în general, şi cu principiul securităţii raporturilor juridice garantat de articolul 6, în special (a se vedea, mutatis mutandis, Platakou v. Greece, nr. 38460/97, § 37, ECHR 2001‑I).
38. În această cauză, instanţele judecătoreşti naţionale au constatat că, la depunerea acţiunii sale în numele Guvernului, Procurorul General a fost obligat să respecte termenul general de prescripţie de trei ani prevăzut de articolul 74 al Codului civil (a se vedea paragraful 28 de mai sus). În asemenea circumstanţe, Curtea consideră că poziţia Guvernului, potrivit căreia acţiunea Procurorului General era imprescriptibilă, nu este compatibilă cu constatările instanţelor judecătoreşti naţionale, şi, prin urmare, nu poate fi acceptată.
39. În continuare se notează faptul că în această cauză termenul de prescripţie a început să curgă de la data când Guvernul a aflat sau trebuia să afle despre încălcarea dreptului său. Această poziţie a fost exprimată de către instanţele judecătoreşti naţionale (a se vedea paragraful 14 de mai sus), care se pare că s-au bazat pe articolul 79 al Codului civil (a se vedea paragraful 28 de mai sus). În hotărârile sale, instanţele judecătoreşti naţionale au stabilit că termenul de prescripţie a început să curgă la 3 ianuarie 2004. Aceasta era data la care Curtea de Conturi a emis hotărârea sa cu privire la cele douăzeci şi şapte de vagoane de cale ferată (a se vedea paragraful 8 de mai sus). Compania reclamantă a susţinut că nimic nu a împiedicat Guvernul să afle înainte de 3 ianuarie 2004 despre faptul că cele douăzeci şi şapte de vagoane nu au fost indicate în documentele contabile ale carierei. Instanţele judecătoreşti naţionale, însă, au respins acest argument fără a oferi vreun motiv.
40. Curtea nu este convinsă de faptul că Guvernul, care înainte de anul 2000 era proprietarul pachetului majoritar de acţiuni ale carierei, nu cunoştea despre problema vagoanelor înainte şi după vânzarea acţiunilor sale companiei reclamante. Într-adevăr, este de neconceput faptul că Guvernul nu putea să aibă acces la toate documentele contabile ale carierei înainte şi după anul 2000. Chiar dacă presupunem că Curtea de Conturi era singura autoritate de stat competentă să examineze documentele contabile ale carierei şi să decidă în privinţa vagoanelor de cale ferată, fapt care nu a fost demonstrat în aceasta cauză, Guvernul nu a susţinut că a existat ceva care a împiedicat-o să ajungă la această concluzie în termen de trei ani de la data vânzării acţiunilor carierei.
41. În asemenea circumstanţe, Curtea ajunge la concluzia că interpretarea dată de către instanţele judecătoreşti naţionale prevederilor cu privire la termenul de prescripţie pentru intentarea acţiunilor judecătoreşti a avut un efect incompatibil cu principiul securităţii raporturilor juridice garantat de articolul 6 al Convenţiei. Într-adevăr, interpretarea dată de instanţele judecătoreşti naţionale a avut efectul de a permite Guvernului, reprezentat de Procurorul General, să intenteze acţiunea sa împotriva companiei reclamante în pofida expirării termenul general de prescripţie. Instanţele judecătoreşti naţionale au examinat acţiunea, care a avut drept efect pierderea de către compania reclamantă a proprietăţii sale, înrăutăţind astfel situaţia juridică care a devenit irevocabilă datorită aplicării termenului de prescripţie, ceea ce contravine principiului securităţii raporturilor juridice (a se vedea Dacia, citată mai sus, § 77).
42. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei în această cauză.
43. Compania reclamantă s-a plâns că hotărârile judecătoreşti prin care acţiunile Procurorului General au fost admise au avut drept efect încălcarea dreptului său la proprietate garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie. Reclamantul a susţinut că ingerinţa nu a fost prevăzută de lege, deoarece garanţiile prevăzute de articolul 6 al Convenţiei au fost încălcate, şi că ingerinţa nu a fost necesară într-o societate democratică. Guvernul a contestat argumentele reclamantului şi a susţinut că compania reclamantă a primit înapoi preţul plătit pentru acţiunile cumpărate în anul 2000 şi că companiei reclamante i s-a permis să-şi păstreze profitul câştigat în perioada dintre 2000 şi 2007. În opinia Guvernului, dreptul de proprietate al statului a fost încălcat ca urmare a vânzării nelegitime a acţiunilor în anul 2000 şi că compania reclamantă a profitat de folosirea ilegală de către carieră a celor douăzeci şi şapte de vagoane.
44. Curtea consideră că compania reclamantă a avut un „bun”, în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, deoarece, până la anularea acestuia de către instanţele judecătoreşti naţionale ca urmare a admiterii acţiunii Procurorului General, aceasta avea un drept valabil asupra celor 549,613 de acţiuni ale carierei. Anularea dreptului acesteia a reprezentat o ingerinţă în dreptul de proprietate care trebuie considerată drept lipsire de proprietate, căreia se aplică, respectiv, cea de-a doua regulă a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.
45. Obiecţiile reclamantului se referă, în primul rând, la legalitatea ingerinţei în dreptul său de proprietate. Curtea consideră că nerespectarea cerinţelor legale privind termenul de prescripţie la intentarea unei acţiuni poate duce la constatarea că ingerinţa în drepturile reclamantului nu a fost „prevăzută de lege”. Totuşi, în această cauză ea constată că chestiunea respectării în practică a legii este strâns legată de faptul dacă ingerinţa a fost „necesară într-o societate democratică” şi, din acest motiv, va examina această chestiune mai jos. În mod similar, Curtea consideră că nu este necesar, în această cauză, să decidă asupra chestiunii privind scopul legitim urmărit prin ingerinţă. Ea va lăsa aceste chestiuni deschise şi se va concentra asupra proporţionalităţii.
46. Curtea reiterează că, atunci când este vorba despre o chestiune de interes general, autorităţile publice trebuie să acţioneze la timpul potrivit, într-un mod corespunzător şi cu maximă consecvenţă (a se vedea Beyeler v. Italy [GC], nr. 33202/96, § 120, ECHR 2000-I). Curtea va examina dacă instanţele judecătoreşti naţionale au respectat aceste principii.
47. Trebuie de notat de la început faptul că autorităţile de stat care au fost responsabile de pregătirea carierei pentru privatizare în anul 2000 au stabilit regulile pentru licitaţie, au determinat preţul şi au organizat licitaţia. Participând la licitaţia organizată de Guvern, compania reclamantă a oferit cel mai bun preţ şi, prin urmare, i s-a permis să cumpere pachetul de acţiuni pus în vânzare de către Guvern. Patru ani mai târziu, Guvernul a ajuns la concluzia că, din cauza neincluderii vagoanelor de cale ferată în preţul acţiunilor carierei, preţul plătit de compania reclamantă a fost prea mic. Din faptele cauzei reiese clar că Guvernul a omis să reflecte vagoanele de cale ferată în documentele contabile ale carierei încă în anul 1996 şi că mai târziu a expus cariera spre privatizare fără a menţiona vagoanele în documentele ei contabile. Împotriva companiei reclamante au fost intentate proceduri privind îmbogăţirea fără justă cauză în sumă suplimentară de MDL 972,000, care trebuiau plătiţi pentru acţiunile carierei. Prin urmare, nu a fost indicat faptul că compania reclamantă era responsabilă în vre-un fel de pretinsa reducere a preţului acţiunilor în timpul procedurilor de privatizare.
48. Doi ani mai târziu şi şase ani după privatizare, Guvernul a reexaminat decizia sa privind privatizarea carierei şi a decis să restabilească controlul asupra acesteia prin anularea tranzacţiei din anul 2000. Drept motiv al anulării a servit din nou neincluderea celor douăzeci şi şapte de vagoane în preţul acţiunilor, motiv care a fost invocat şi în procedurile de îmbogăţire fără justă cauză. De această dată, responsabilitatea pentru reducerea pretinsă a preţului a fost atribuită companiei reclamante, fără însă a fi prezentate vreo probă sau vreun motiv. Deşi autorităţile trebuiau să cunoască de la început despre temeiurile pretinse ale anulării contractului, nu a fost oferită vreo explicaţie cu privire la faptul de ce au trebuit să treacă şase ani înainte de iniţierea procedurilor de anulare a vânzării.
49. În ciuda rezultatului procedurilor anterioare de îmbogăţire fără justă cauză şi a aparentei soluţionări a problemei preţului redus plătit de către reclamant în anul 2000, Guvernul a obţinut din nou câştig de cauză şi vânzarea acţiunilor a fost declarată nulă şi fără efecte de către instanţele judecătoreşti. Totuşi, în scurt timp după aceasta, Guvernul şi-a dat seama că rezultatul procedurilor nu a fost suficient pentru a-i asigura controlul asupra carierei, deoarece, între timp, cariera a emis noi acţiuni şi, astfel, pachetul recâştigat de către Guvern nu mai reprezenta majoritatea de control al acţiunilor carierei. Pentru a depăşi această situaţie, Guvernul a adăugat la pretenţia sa iniţială înaintată instanţelor judecătoreşti o cerere de anulare a acţiunilor emise de carieră în anul 2002. Pretenţia suplimentară a Guvernului a fost admisă de către instanţele judecătoreşti naţionale în întregime, în ciuda obiecţiei companiei reclamante potrivit căreia, inter alia, problema anulării acţiunilor emise în anul 2002 trebuia tratată drept o acţiune judiciară nouă. De asemenea, instanţele judecătoreşti au respins pretenţia reclamantului privind rambursarea preţului acţiunilor anulate şi a obligat compania reclamantă să accepte în schimb echipamentul pentru extracţie folosit, care, din acest motiv, nu era de vreun folos pentru aceasta şi a fost abandonat de către compania reclamantă în carieră.
50. În lumina celor de mai sus, Curtea nu vede vreun element de rea-credinţă în comportamentul reclamantului pe parcursul privatizării şi a evenimentelor ulterioare. Curtea notează că pretinsa diferenţă de preţ a fost compensată Guvernului în anul 2004 şi că ea nu a primit vreo explicaţie de ce, doi ani mai târziu, Guvernul, care pretindea că acţionează cu bună credinţă, a decis să-l exproprieze pe reclamant. Din contra, Curtea vede suficiente motive pentru a crede că Guvernul este cel care a acţionat cu rea credinţă şi a urmărit scopul de expropriere a companiei reclamante într-un mod care este greu de reconciliat cu principiul respectării supremaţiei legii într-o societate democratică. Mai mult, Curtea este frapată de comportamentul autorităţilor naţionale în această cauză şi consideră că acesta au fost departe în a se conforma cu principiile stabilite în hotărârea Beyeler.
51. În continuare, Curtea reiterează că ea a constatat în paragraful 41 de mai sus că admiterea acţiunii Procurorului General, după expirarea termenului general de prescripţie şi în lipsa oricăror motive convingătoare, a fost incompatibilă cu principiul securităţii raporturilor juridice şi, astfel, a reprezentat o violare a articolului 6 al Convenţiei. Pentru Curte, motivele care stau la baza constatării acestei violări ar constitui, în sine, temei pentru o violare separată a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie. În asemenea circumstanţe, Curtea consideră că admiterea acţiunii Procuraturii Generale constituie o ingerinţă nejustificată în dreptul de proprietate al companiei reclamante, deoarece nu a fost asigurat un echilibru just iar reclamantul a fost impus să poarte şi continuă să poarte o povară individuală şi excesivă (a se vedea, mutatis mutandis, Brumărescu v. Romania [GC], nr. 28342/95, §§ 75-80, ECHR 1999‑VII). Ca şi în cauza Dacia, instanţele judecătoreşti naţionale nu au adus vreo justificare pentru această ingerinţă.
52. Prin urmare, în lumina constatărilor de mai sus, a avut loc o violare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.
IV. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
53. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”
A. Argumentele părţilor
54. Compania reclamantă a pretins 4,952,382.49 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material plus EUR 43.24 pentru fiecare zi până la executarea integrală a hotărârii.
55. Compania reclamantă a prezentat două rapoarte de expertiză din ianuarie 2007, elaborate de doi evaluatori independenţi, privind preţul bunurilor mobile şi imobile ale carierei. Potrivit acestora, valoarea proprietăţii imobiliare era de MDL 10,875,528 şi a bunurilor mobile de MDL 26,864,645. Compania reclamantă a susţinut că cele 549,613 de acţiuni pe care le-a pierdut în rezultatul procedurilor intentate de Procuratura Generală au reprezentat 84.14% din totalul acţiunilor carierei, sau, exprimat în valoarea bunurilor mobile şi imobile ale carierei, MDL 31,754,354.38. Deoarece autorităţile de stat au întors companiei reclamante suma plătită iniţial pentru acţiunile vândute în 2000, suma datorată este de MDL 29,255,917.88. La data când compania reclamantă a prezentat observaţiile sale cu privire la satisfacţia echitabilă, echivalentul în euro a sumei de mai sus era de EUR 2,177,670.76.
56. Ulterior, compania reclamantă a susţinut că, prin declararea vânzării acţiunilor în anul 2000 drept nulă şi fără efecte, instanţele judecătoreşti naţionale nu au dispus restituirea către reclamant a 84.14% din preţul vagoanelor pe care cariera le-a plătit statului după adoptarea deciziei Curţii Supreme de Justiţie din 11 noiembrie 2004 (a se vedea paragraful 9 de mai sus). Prin urmare, compania reclamantă a pretins MDL 817,840.8 plus dobânda de întârziere calculată în conformitate cu articolul 619 al Codului civil. Potrivit calculelor companiei reclamante, la data de 11 decembrie 2008 (data la care au fost prezentate pretenţiile privind satisfacţia echitabilă de către compania reclamantă) dobânda era de MDL 274,679.17. Convertită în euro, suma principală plus dobânda au constituit EUR 81,321.97. Reclamantul a mai pretins EUR 43.24 pentru fiecare zi până la executarea hotărârii Curţii în această cauză.
57. De asemenea, compania reclamantă a înaintat o pretenţie în privinţa profitului ratat pentru perioada de valabilitate a licenţei carierei privind extragerea pietrişului şi a granitului, care este valabilă până la 14 septembrie 2012. În acest scop, compania reclamantă a luat drept an de referinţă ultimul an de activitate a carierei când aceasta era încă acţionar, şi anume anul 2006. În acest an, potrivit declaraţiei fiscale a companiei, venitul său net după plata impozitelor a constituit MDL 8,600,252. Deoarece patrimoniul companiei era împărţit în 653,225 de acţiuni, venitul care corespundea fiecărei acţiuni era de MDL 13.16. Prin urmare, venitul din anul 2006 care corespundea acţiunilor pierdute de către compania reclamantă ca urmare a pierderii proceselor a constituit MDL 7,232,907.08. Reclamantul a atras atenţia asupra faptului că, potrivit legislaţiei moldoveneşti, nu se plătesc impozite pe dividendele plătite acţionarilor. În continuare, reclamantul a împărţit suma de mai sus pe numărul de zile în anul 2006 şi a obţinut suma de MDL 19,816.18, aceasta reprezentând venitul său net zilnic în anul 2006. Ulterior, reclamantul a înmulţit cifra de mai sus cu numărul de zile care rămân până la expirarea licenţei carierei şi a obţinut suma de MDL 36,184,344.68, aceasta reprezentând profitul său ratat calculat până la 14 septembrie 2012. Fiind convertită în euro, la data depunerii observaţiilor reclamantului, suma de mai sus reprezentata EUR 2,693,389.76.
58. În continuare, compania reclamantă a declarat că cifrele de mai sus nu erau speculative, deoarece se bazau pe venitul real obţinut de carieră în trecut. Potrivit reclamantului, Guvernul Republicii Moldova a declarat că criza financiară globală nu va afecta Republica Moldova şi că prioritatea acestuia era construirea şi îmbunătăţirea drumurilor. Având în vedere că cariera era singura companie din Moldova din care să extrăgeau materiale de cea mai bună calitate pentru construcţia drumurilor, era puţin probabil ca volumul său de lucru să se diminueze în viitorul apropiat.
59. Compania reclamantă a declarat că nu dorea restituirea acţiunilor carierei pe care le-a pierdut, deoarece, după preluarea controlului statului asupra carierei, noua administraţie a adus cariera la un pas de faliment. Potrivit companiei reclamante, cariera a acumulat datorii impunătoare faţă de bugetul de stat, a început reducerea de personal, de salarii, mulţi angajaţi au fost trimişi în concediu iar multe contracte avantajoase au fost reziliate. Potrivit reclamantului, ca urmare a celor de mai sus, acesta nu mai era interesat să redobândească controlul asupra carierei.
60. Guvernul a susţinut că următorii factori trebuie luaţi în consideraţie la calcularea prejudiciului material:
- companiei reclamante i-a fost întors preţul acţiunilor cumpărate în anul 2000, şi anume MDL 2,498,437.5;
- în decursul activităţii ei cu compania reclamantă în calitate de acţionar, cariera a obţinut un profit care nu a fost revendicat de către stat după anularea vânzării acţiunilor;
- în perioada 2006-2007, cariera, fără vreun temei legal, a folosit bunuri publice, şi anume douăzeci şi şapte de vagoane;
- statul a fost cel dreptul de proprietate al căruia au fost încălcat prin acţiunile ilegale ale companiei reclamante.
61. În ceea ce priveşte pretenţia reclamantului cu privire la profitul ratat, Guvernul a susţinut că acesta era unul speculativ şi urma să fie respinsă. Guvernul a declarat că, la examinarea chestiunii venitului ratat, trebuie atrasă o atenţie deosebită crizei financiare globale şi faptului că sectorul construcţiilor din Republica Moldova a fost foarte serios afectat de aceasta.
62. Referindu-se la problema vagoanelor, Guvernul a susţinut că compania reclamantă nu a depus un recurs împotriva hotărârii judecătoreşti privind vagoanele. Prin urmare, această pretenţie urmează a fi respinsă din motivul neepuizării căilor de recurs interne. Totuşi, Guvernul nu a specificat la care hotărâre judecătorească s-a referit.
63. Ca alternativă, Guvernul a prezentat un raport de expertiză elaborat de Institutul Naţional de Expertiză Judiciară (o subdiviziune a Ministerului Justiţiei), potrivit căruia cariera a încălcat legea prin neincluderea vagoanelor în documentele sale contabile. De asemenea, raportul a contestat concluziile raportului de expertiză prezentat de compania reclamantă privind proprietatea mobilă a carierei în ceea ce priveşte excavatorul cumpărat de carieră în anul 2006. Potrivit raportului de expertiză prezentat de reclamant preţul excavatorului era de MDL 5,574,343, în timp ce experţii Ministerului Justiţiei au susţinut că preţul excavatorului trebuia să constituie MDL 2,149,025. Se pare că preţul din raportul prezentat de compania reclamantă a reprezentat valoarea actuală a excavatorului, evaluat de expert, minus amortizarea, în timp ce cel din raportul Guvernului s-a bazat pe deducerea amortizării din preţul excavatorului indicat în documentele contabile ale carierei.
64. Potrivit raportului prezentat de Guvern, profitul pe care compania reclamantă putea să-l obţină până la expirarea licenţei carierei în anul 2012 nu era MDL 36,184,344.68, după cum a pretins compania reclamantă, ci MDL 10,221,308.9.
65. Potrivit Guvernului, cele de mai sus confirma lipsa de credibilitate a rapoartelor prezentate de compania reclamantă. De asemenea, Guvernul a contestat suma de EUR 43.24 pretinsă de reclamant pentru fiecare zi până la executarea acestei hotărârii. El a susţinut că această pretenţie nu avea la bază legislaţia naţională sau jurisprudenţa Curţii.
66. Compania reclamantă a mai pretins EUR 50,000 cu titlu de prejudiciu moral. Ea a declarat că a pierdut proprietatea sa, cariera fiind adusă la un pas de faliment. Această situaţie a constituit o cauză de nelinişte profundă pentru echipa de conducere a companiei reclamante.
67. Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsă de către reclamant şi a susţinut că aceasta era excesivă. Acesta a solicitat instanţei judecătoreşti să respingă pretenţia reclamantului de satisfacţie echitabilă privind prejudiciul moral.
68. În final, compania reclamantă a pretins EUR 8,940 cu titlu de costuri şi cheltuieli angajate în cadrul procedurilor în faţa instanţelor judecătoreşti naţionale şi în faţa Curţii.
69. În ceea ce priveşte costurile angajate în faţa instanţelor judecătoreşti naţionale, reclamantul a susţinut că avocaţii săi au lucrat şaptezeci şi şapte ore asupra cauzei, percepând un onorariu de EUR 75 pe oră. Suma totală era de EUR 5,625. Compania reclamantă a prezentat o listă detaliată al orelor lucrate de avocaţi. De asemenea, aceasta a prezentat chitanţele emise de bancă care confirmau plata către avocaţi a sumelor de mai sus de către o companie terţă, cu care, potrivit reclamantului, compania reclamantă avea relaţii deosebite.
70. În ceea ce priveşte costurile angajate în faţa Curţii, compania reclamantă a susţinut că avocaţii săi au lucrat treizeci şi opt de ore asupra cauzei, percepând un onorariu de EUR 85 pe oră. Suma totală pretinsă era de EUR 3,230. Compania reclamantă a prezentat o listă detaliată al orelor lucrate de avocaţi.
71. Suma rămasă de EUR 85 a fost pretinsă de compania reclamantă pentru costurile făcute pentru traducerea observaţiilor sale din limba română în limba franceză.
72. Guvernul a contestat aceste sume şi a susţinut că ele erau excesive. Guvernul a exprimat dubii cu privire la numărul de ore lucrate de avocaţii companiei reclamante şi cu privire la faptul că suma de EUR 5,625 a fost plătită unuia din ei de către o companie terţă.
B. Concluzia Curţii
73. Curtea consideră că chestiunea cu privire la aplicarea articolului 41 nu este gata pentru decizie. Prin urmare, această chestiune urmează a fi rezervată, iar procedura ulterioară urmează să fie stabilită luând în consideraţie posibilitatea ajungerii la un acord între Guvernul Republicii Moldova şi reclamant.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibilă;
2. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei;
3. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie;
4. Hotărăşte că chestiunea cu privire la aplicarea articolului 41 al Convenţiei nu este gata pentru decizie;
prin urmare,
(a) rezervă această chestiune;
(b) invită Guvernul Republicii Moldova şi reclamantul să prezinte, în următoarele trei luni, observaţiile lor scrise cu privire la această chestiune şi, în special, să informeze Curtea despre orice acord la care ei ar putea ajunge;
(c) rezervă procedura ulterioară şi deleghează Preşedintelui Camerei competenţa de a stabili acelaşi lucru dacă va fi necesar.
Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 16 iulie 2009, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.
Lawrence Early Nicolas Bratza
Grefier Preşedinte