©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (www.csm1909.ro) şi al Institutului European din România (www.ier.ro). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (www.csm1909.ro) and the European Institute of Romania (www.ier.ro). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Traducere din limba franceză
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a III-a
din 12 iulie 2007
în Cauza Săvulescu împotriva României
(Cererea nr. 1696/03)
Strasbourg
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute în art. 44 alin. (2) din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.
În Cauza Săvulescu împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din:
Domnii B.M. Zupančič, preşedinte,
C. Bîrsan,
Doamnele E. Fura-Sandström,
A. Gyulumyan,
Domnul E. Myjer,
Doamnele I. Ziemele,
I. Berro-Lefevre, judecători,
şi domnul S. Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 21 iunie 2007,
a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
1. La originea cauzei se află cererea nr. 1696/03, introdusă împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, domnul Savu Crivăţ Săvulescu (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 6 ianuarie 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamantul a fost reprezentat de A. Muşetescu, avocat din Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna Beatrice Rămăşcanu şi apoi de doamna R. Păşoi, co-agent, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La 24 iunie 2005, Curtea a hotărât să comunice Guvernului cererea. Prevalându-se de dispoziţiile art. 29 alin. 3 al Convenţiei, ea a decis că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamantul s-a născut în anul 1941 şi are domiciliul în Bucureşti.
5. În 1950, în temeiul decretului de naţionalizare nr. 92/1950, statul a intrat în posesia unui bun imobiliar, situat la nr. 5 în strada Chopin, sectorul 2, Bucureşti şi format dintr-o casă cu mai multe apartamente şi terenul aferent. Acest bun imobiliar aparţinea părinţilor reclamantului. Printre aceste apartamente statul a naţionalizat şi apartamentele nr. 1 şi 3.
6. La 17 mai 1996, în urma unei acţiuni în revendicare imobiliară formulată în faţa Judecătoriei Bucureşti, reclamantul a obţinut o sentinţă definitivă care constata ilegalitatea naţionalizării respectivului bun imobiliar şi ordona autorităţilor să i-l restituie, integral, în calitate de moştenitor. Această sentinţă a devenit definitivă prin neapelare.
7. La 26 noiembrie 1996 şi 31 martie 1997 statul a vândut, în temeiul Legii nr. 112/1995 apartamentele nr. 1 şi 3 chiriaşilor care le ocupau. De aceea reclamantul s-a aflat în imposibilitatea de a recupera bunul imobiliar integral.
8. În 1998 reclamantul a cerut instanţelor să constate nulitatea vânzării celor două apartamente. În sprijinul cererii sale el a invocat sentinţa definitivă din 17 mai 1996 a Judecătoriei Bucureşti, care recunoştea dreptul său de proprietate, precum şi reaua credinţă a părţilor contractante.
9. În privinţa anulării contractului de vânzare privind apartamentul nr. 3, printr-o hotărâre din 25 septembrie 2001 Curtea de Apel Bucureşti, după ce a considerat că părţile pârâte încheiaseră contractul cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/95 şi că erau de bună credinţă, a respins definitiv acţiunea reclamantului. Curtea de apel nu a acordat reclamantului nicio despăgubire.
10. În ceea ce priveşte acţiunea asupra vânzării apartamentului nr. 1, printr-o hotărâre din 5 martie 2002, Curtea de apel Bucureşti a confirmat definitiv o sentinţă din 18 ianuarie 2000 pronunţată de Judecătoria Bucureşti, anulând contractul de vânzare din cauza relei credinţe a părţilor contractante.
11. După adoptarea Legii nr. 10/2001 din 14 februarie 2001 asupra restituirii bunurilor naţionalizate, reclamantul a cerut să fie despăgubit pentru pierderea bunului său rezultat din vânzare, la nivelul valorii de piaţă a bunului, conform prevederilor legii. Nici până astăzi reclamantul nu a fost despăgubit.
12. O cerere care viza introducerea unui recurs extraordinar în anulare împotriva hotărârii din 25 septembrie 2001 a fost respinsă printr-o scrisoare din 12 septembrie 2002 a Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.
II. DREPTUL INTERN PERTINENT
13. Dispoziţiile legale şi jurisprudenţa interne pertinente sunt descrise în Hotărârea Străin împotriva României din 21 iulie 2005 (nr. 57001/00, paragrafele 19-26, CEDO 2005-...).
14. Dispoziţiile legale şi jurisprudenţa interne descrise în Hotărârea Brumărescu împotriva României ([GC], nr. 28342/95, CEDO 1999 – VII, pag. 250-256, paragrafele 31-44) sunt de asemenea pertinente în prezenta cauză.
15. Legea nr. 10/2001 din 14 februarie 2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv de către stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 a fost modificată de Legea nr. 247 publicată în Monitorul Oficial din 22 iulie 2005. Noua lege extinde formele de despăgubire permiţând beneficiarilor să aleagă între o compensaţie sub forma bunurilor şi serviciilor şi o compensaţie sub forma despăgubirii băneşti la valoarea de piaţă a bunului ce nu poate fi restituit în natură în momentul acordării sumei.
16. Dispoziţiile pertinente ale Legii nr. 10/2001 (republicată) modificată de Legea nr. 247/2005 prevăd următoarele:
Articolul 1
« 1. Imobilele preluate în mod abuziv de stat (...) în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite, se restituie, în natură.
2. În cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii (...) cu acordul persoanei îndreptăţite, sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
(...). »
Articolul 10
« 1) În situaţia imobilelor preluate în mod abuziv şi ale căror construcţii edificate pe acestea au fost demolate total sau parţial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber şi pentru construcţiile rămase nedemolate, iar pentru construcţiile demolate şi terenurile ocupate măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.
8) Valoarea corespunzătoare a construcţiilor preluate în mod abuziv şi demolate se stabileşte potrivit valorii de piaţă de la data soluţionării notificării, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare în funcţie de volumul de informaţii puse la dispoziţia evaluatorului.
9) Valoarea terenurilor, precum şi a construcţiilor nedemolate preluate în mod abuziv, care nu se pot restitui în natură, se stabileşte potrivit valorii de piaţă de la data soluţionării notificării, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare. »
« 1) Persoanele care au primit despăgubiri în condiţiile Legii nr. 112/1995 pot solicita numai restituirea în natură, cu obligaţia returnării sumei reprezentând despăgubirea primită, actualizată cu indicele inflaţiei, dacă imobilul nu a fost vândut până la data intrării în vigoare a prezentei legi.
2) În cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 (...) persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piaţă corespunzătoare a întregului imobil, teren şi construcţii, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare. Dacă persoanele îndreptăţite au primit despăgubiri potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995, ele au dreptul la diferenţa dintre valoarea încasată, actualizată cu indicele inflaţiei, şi valoarea corespunzătoare a imobilului.
(...). »
« Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile care cad sub incidenţa prevederilor prezentei legi, sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării.
(...). »
17. Dispoziţiile pertinente ale Legii nr. 247/2005 sunt descrise în Hotărârea Porteanu împotriva României (nr. 4596/03, paragraful 24, 16 februarie 2006).
I. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie
18. Reclamantul se plânge că imposibilitatea de a reintra în posesia apartamentului nr. 3 i-a încălcat dreptul la respectarea bunurilor sale recunoscute de art. 1 din Protocolul nr. 1 care prevede următoarele:
"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
A. Asupra admisibilităţii
19. Guvernul invocă inadmisibilitatea acestei plângeri pentru nerespectarea termenului de şase luni în măsura în care cererea a fost înaintată la 6 ianuarie 2003, în condiţiile în care ultima decizie internă definitivă în sensul art. 35 alin. 1 din Convenţie a fost pronunţată la 25 septembrie 2001 de Curtea de Apel Bucureşti.
20. Reclamantul cere respingerea excepţiei ridicate de Guvern. În opinia sa, termenul de şase luni prevăzut de art. 35 alin. 1 din Convenţie trebuie calculat începând din 12 septembrie 2002, data respingerii cererii sale de recurs în anulare.
21. Curtea constată că ultima decizie internă în sensul art. 35 alin. 1 din Convenţie este cea pronunţată la 25 septembrie 2001 de Curtea de Apel Bucureşti şi nu decizia din 12 septembrie 2001 de respingere a cererii reclamantului de recurs în anulare, această ultimă decizie fiind pronunţată în urma unei căi de atac extraordinară, care nu poate fi luată în calcul în speţă.
22. Curtea aminteşte, în primul rând, că reclamantul se află de mai mulţi ani în imposibilitatea de a beneficia de dreptul său de proprietate asupra apartamentului nr. 3, în ciuda existenţei unei decizii definitive care îi recunoaşte explicit acest drept. De altfel, eforturile sale în direcţia executării deciziei definitive favorabile, prin intermediul unei acţiuni în anulare a contractului de vânzare privind bunul său, au fost respinse de instanţele interne. Conform jurisprudenţei în materie (cauza Sabin Popescu împotriva României, nr. 48102/99, paragrafele 50-52, 2 martie 2004) situaţia în care se află reclamantul reprezintă o situaţie continuă.
23. În consecinţă, excepţia Guvernului nu poate fi admisă favorabil. Curtea constată de altfel că plângerea nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate şi o declară deci admisibilă.
B. Asupra fondului
24. Guvernul consideră că existenţa hotărârii din 25 septembrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti de respingere a acţiunii în anulare a contractului de vânzare privind bunul său nu aduce niciun prejudiciu dreptului reclamantului la respectarea bunului său. În opinia Guvernului, reclamantul ar fi putut formula o acţiune în revendicare împotriva cumpărătorului bunului şi cere, prin intermediul acestei acţiuni, cumpararea titlurilor de proprietate.
25. Guvernul consideră de asemenea că amestecul în dreptul de proprietate al reclamantului era justificat deoarece era prevăzut de lege, urmărea un scop legitim şi era proporţional. În fine, în opinia Guvernului, reclamantul are posibilitatea de a obţine o despăgubire pentru pierderea bunului său în temeiul Legii nr. 10/2001, modificată de Legea nr. 247/2005, prin obţinerea de titluri de participaţie la un organism colectiv de valori mobiliare (Proprietatea).
26. Reclamantul contestă afirmaţiile Guvernului. El afirmă că apartamentul nr. 3 a făcut obiectul unei acţiuni în revendicare ce s-a încheiat printr-o decizie definitivă, la 17 mai 1996, ordonând autorităţilor să i-l restituie. În opinia sa, încheind un contract de vânzare cu chiriaşul bunului său, statul a încălcat dreptul său de proprietate recunoscut printr-o decizie judiciară definitivă. Reclamantul consideră că Legea nr. 10/2001 nu reprezintă o cale de atac eficientă deoarece mecanismul de despăgubire prevăzut de această lege nu este încă operaţional.
27. Curtea constată că reclamantul este în posesia unei decizii definitive şi irevocabile care ordonă autorităţilor să-i restituie bunul litigios. După cum Curtea a constatat deja (a se vedea cauza Străin citată anterior, paragraful 38), existenţa dreptului său de proprietate în temeiul respectivei sentinţe definitive nu era condiţionată de alte formalităţi.
28. Curtea a soluţionat de mai multe ori cauze legate de chestiuni similare cu cele din cazul în speţă şi a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (a se vedea, între altele, Porteanu, citat anterior, paragrafele 32-35).
29. După ce a examinat toate elementele ce i-au fost supuse atenţiei, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt şi niciun argument care ar putea conduce la o altă concluzie în acest caz. Curtea reafirmă în special că, în contextul legislativ român de reglementare a acţiunilor în revendicare imobiliare şi a restituirii bunurilor naţionalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terţi de bună credinţă, chiar şi atunci când e anterioară confirmării definitive în justiţie a dreptului de proprietate al altuia, reprezintă o privare de bun. O asemenea privare, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 (Străin citat anterior, paragrafele 39, 43 şi 59).
30. Deşi Guvernul menţionează că i se permite să obţină o despăgubire pentru pierderea bunului său, Curtea reiterează constatarea sa anterioară conform căreia nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr. 247/2005 nu permit, în prezent, într-un mod susceptibil să se ajungă la acordarea efectivă a unei despăgubiri reclamantului (a se vedea, între altele, cauzele Radu împotriva României, nr. 3309/03, paragrafele 32-34 şi Ruxandra Ionescu împotriva României, nr. 2608/02, paragrafele 38, 39, 12 octombrie 2006). În plus, aceste legi nu iau în calcul prejudiciul suferit din cauza lipsei prelungite a despăgubirii persoanelor care, la fel ca reclamantul, s-au aflat în imposibilitatea de a beneficia de bunurile lor restituite în temeiul unei sentinţe definitive (a se vedea, mutatis mutandis, Păduraru citat anterior, paragraful 34).
31. Ţinând cont de jurisprudenţa sa în materie, Curtea consideră că în speţă nebeneficierea de dreptul de proprietate al reclamantului asupra bunului său, combinată cu lipsa totală a despăgubirii de aproape zece ani, l-a făcut să sufere o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
Prin urmare această dispoziţie s-a încălcat în speţă.
II. Asupra altor încălcări invocate
32. Invocând art. 6 alin. 1 din Convenţie, reclamantul se plânge de respingerea, de către Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, a cererii sale privind introducerea unui recurs în anulare împotriva hotărârii din 25 septembrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti. El se plânge de asemenea de o aplicare greşită a dreptului intern din partea Curţii de Apel Bucureşti.
33. Ţinând cont de ansamblul elementelor aflate în posesia sa şi în măsura în care este competentă să cunoască invocările formulate, Curtea nu a descoperit nicio urmă de încălcare a drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie sau Protocoalele sale.
34. Reiese că acest capăt de cerere este în mod manifest neîntemeiat şi trebuie respins în aplicarea art. 35 alin. 3 şi 4 din Convenţie.
III. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
35. În conformitate cu art. 41 din Convenţie, "În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă."
36. Reclamantul cere restituirea apartamentului nr. 3 al cărui proprietar a fost recunoscut prin sentinţa definitivă din 17 mai 1996 sau, în lipsa acesteia, cu titlu de prejudiciu material, acordarea sumei de 50.000 euro, sumă reprezentând valoarea apartamentului nr. 3 vândut de către stat. Reclamantul nu a prezentat la dosar niciun raport de expertiză în acest sens. El cere de asemenea 15.000 euro cu titlu de prejudiciu moral.
37. Guvernul consideră că valoarea de piaţă a bunului este de 44.573 conform rezultatelor unui raport de expertiză (aviz). În privinţa cererii privind prejudiciul moral, Guvernul consideră că prejudiciul invocat ar fi suficient compensat în cazul unei constatări a încălcării.
38. Curtea aminteşte că o decizie de constatare a unei încălcări implică pentru statul pârât obligaţia juridică de a pune capăt încălcării şi de a-i elimina consecinţele astfel încât să restabilească pe cât posibil situaţia anterioară acesteia (Metaxas, citat anterior, paragraful 35 şi Iatridis împotriva Greciei (satisfacţie echitabilă) [GC], nr. 31107/96, paragraful 32, CEDO 2000-XI).
39. Curtea consideră în circumstanţele speţei, că restituirea apartamentului nr. 3 şi a terenului aferent, vândut de autorităţi în 1997 ar pune pe cât posibil reclamantul într-o situaţie echivalând cu cea în care s-ar afla dacă cerinţele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate.
40. Dacă statul pârât nu va proceda la această restituire în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, Curtea decide că va trebui să plătească interesatului, pentru prejudiciul material, o sumă corespunzătoare valorii actuale a bunului în cauză. Ţinând cont de informaţiile de care dispune asupra preţurilor pieţii imobiliare locale şi de elementele oferite de Guvern, Curtea estimează valoarea de piaţă actuală a bunului la 46.000 euro.
41. În privinţa prejudiciului moral, Curtea consideră că atingerea gravă adusă dreptului reclamantului la respectarea bunurilor sale nu ar putea fi suficient compensată prin simpla constatare a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1. Statuând în echitate, ea îi acordă suma de 5.000 euro cu titlu de reparaţie a prejudiciului moral suferit.
B. Costuri şi cheltuieli
42. Reclamantul cere de asemenea 5.000 euro pentru costurile şi cheltuielile suportate în faţa instanţelor interne şi în faţa Curţii.
43. Guvernul nu se opune rambursării cheltuielilor reale, necesare şi rezonabile, cu condiţia să fie justificate, necesare şi rezonabile. El remarcă faptul că reclamantul nu a depus niciun act doveditor în sprijinul cererii sale de rambursare.
44. Curtea acceptă că interesatul a suportat cheltuielile pentru a corecta încălcarea Convenţiei la nivel european. Ţinând cont totuşi de gradul relativ redus al complexităţii prezentei cauze, care urmăreşte o jurisprudenţă bine stabilită de-acum, statuând echitabil, aşa cum o cere art. 41 din Convenţie, Curtea consideră rezonabil să aloce interesatului 1.000 euro pentru costuri şi cheltuieli.
C. Majorări de întârziere
45. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte marginale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE:
1. declară cererea admisibilă în privinţa capătului de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi inadmisibilă pentru rest;
2. hotărăşte că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1;
3. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să restituie reclamantului apartamentul nr. 3 precum şi terenul aferent situat la nr. 5 în strada Chopin din Bucureşti, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie;
b) că în caz de nerestituire statul pârât trebuie să plătească reclamantului în acelaşi termen de 3 luni, 46.000 euro (patruzeci şi şase mii euro) pentru prejudiciul material;
c) că statul pârât trebuie să plătească de asemenea reclamantului 5.000 euro (cinci mii euro) pentru prejudiciul moral şi 1.000 euro (una mie euro) pentru costuri şi cheltuieli;
d) plus orice sumă datorată cu titlu de impozit;
e) că sumele respective vor fi convertite lei noi româneşti (RON) la rata de schimb din ziua plăţii;
f) că, începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, suma va fi majorată cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale;
4. respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 12 iulie 2007, în aplicarea art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier