©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (www.csm1909.ro) şi al Institutului European din România (www.ier.ro). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (www.csm1909.ro) and the European Institute of Romania (www.ier.ro). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Traducere din limba franceză
Consiliul Europei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a III-a
din 14 octombrie 2008
în Cauza Folea împotriva României
(Cererea nr. 34434/02)
Strasbourg
Devenită definitivă la 14.01.2009
Hotărârea poate suferi modificări de formă.
În Cauza Folea împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din:
Josep Casadevall, preşedinte,
Elisabet Fura-Sandström,
Corneliu Bîrsan,
Boštjan M. Zupančič,
Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer,
Luis López Guerra, judecători,
şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 23 septembrie 2008,
a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
1. La originea cauzei se află cererea nr. 34434/02, introdusă împotriva României de un cetăţean al acestui stat, domnul Gabriel Folea (reclamantul), care a sesizat Curtea la data de 10 august 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamantul, care a beneficiat de asistenţă juridică, este reprezentat de doamna Diana Olivia Hatneanu, avocată la Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. Reclamantul invocă în special încălcarea art. 6 alin. 1 şi 10 din Convenţie datorită condamnării penale pentru afirmaţiile privind ilegalitatea pretins comisă de unii funcţionari.
4. La data de 9 mai 2006, preşedintele secţiei a treia a hotărât să comunice Guvernului cererile de mai sus. Aşa cum prevede art. 29 alin. 3 al Convenţiei, el a hotărât de asemenea că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamantul s-a născut în anul 1959 şi locuieşte la Bucureşti.
A. Originea cauzei
6. În iulie 1997 reclamantul a început demersurile pe lângă Oficiul de stat pentru invenţii şi mărci (OSIM) pentru a obţine certificate care să ateste eliberarea de brevete de către acest organism părinţilor şi bunicului său între 1942 şi 1968.
7. La data de 24 iulie 1997 OSIM i-a reamintit că i-au fost eliberate copiile descrierilor şi desenelor corespunzătoare brevetelor părinţilor săi şi ale bunicului său şi l-a informat că restul de documente aparţinând dosarelor brevetelor nu se mai afla în arhiva oficiului, aceste documente fiind pierdute în timpul celui de-al doilea război mondial. În orice caz, OSIM a menţionat că reclamantul nu mai avea posibilitatea de a folosi brevetele respective, ţinând cont de expirarea perioadei de protecţie a invenţiilor prevăzută de reglementările interne şi internaţionale în materie.
8. Reclamantul a făcut ulterior cercetări în arhiva OSIM şi, considerând că unii din funcţionarii OSIM au comis diverse fapte constituind infracţiuni, a sesizat autorităţile publice, în special Preşedintele Republicii, Primul Ministru, procurorul general, Serviciul român de informaţii, avocatul poporului şi mass-media.
9. La data de 26 ianuarie 1998 reclamantul a depus o plângere penală împotriva unor angajaţi ai OSIM, în special împotriva lui A.S., director general adjunct, pe care l-a acuzat că a comis infracţiuni, îndeosebi că şi-a însuşit ilegal unele atribuţii de director general al OSIM. La data de 6 august 1998, Parchetul de pe lângă Judecătoria Bucureşti a pronunţat o rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale în cauză. La data de 11 martie 1999, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a dat curs unei contestaţii a reclamantului şi a anulat hotărârea luată la data de 6 august 1998. La data de 18 aprilie 2000 o nouă rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale a fost pronunţată de Parchetul de pe lângă aceeaşi Judecătorie, care a considerat că:
« în urma anchetei penale efectuate, nu a reieşit niciun indiciu în privinţa comiterii de fapte penale. »
10. În paralel, la data de 9 septembrie 1998, reclamantul a trimis un nou memoriu autorităţilor publice, în special Preşedintelui Republicii, Primului Ministru, procurorului general, Serviciului român de informaţii, Ministrului de Interne, avocatului poporului şi cotidianului Naţional în care a invocat în special că A.S., director adjunct al OSIM, era responsabil de distrugerea colecţiei de brevete regale de invenţie precum şi de cedarea mărcii Nivea, obiect de patrimoniu al statului român, în favoarea fostului proprietar.
11. La data de 28 septembrie 1998, în cotidianul Atac la persoană a apărut un articol privind aceleaşi fapte semnat de ziaristul G.D.
12. La data de 25 aprilie 1999 memoriul reclamantului a fost publicat în cotidianul Naţional.
B. Procedura penală împotriva reclamantului
13. La data de 12 noiembrie 1998, A.S. a depus la Parchetul de pe lângă Judecătoria Bucureşti o plângere penală împotriva reclamantului pe care l-a acuzat de denunţare calomnioasă împotriva sa prin memoriile sale şi plângerea sa penală din data de 26 ianuarie 1998.
La data de 9 decembrie 1998, OSIM a depus o plângere penală împotriva reclamantului pentru ofensă adusă autorităţii.
14. La data de 29 noiembrie 1999 poliţia municipiului Bucureşti a conexat cele două plângeri.
15. La data de 7 decembrie 2000 Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a considerat că în speţă nu era vorba despre o ofensă adusă autorităţii şi a trimis cauza la Judecătoria Bucureşti pentru examinarea ei în temeiul art. 206 cod penal privind pedepsirea calomniei.
16. La data de 24 mai 2001 A.S. s-a constituit parte civilă, cerând 1 leu românesc (ROL) drept daune-interese. La data de 28 iunie 2001 Judecătoria a audiat reclamantul, care a recunoscut că este autorul acuzaţiilor în litigiu. El a declarat că afirmaţiile sale nu erau defăimătoare ci întemeiate pe fapte reale. Reclamantul a reamintit de asemenea că nu el a scris articolul publicat în cotidianul Atac la persoană.
17. Instanţa a pronunţat sentinţa la data de 2 noiembrie 2001. A reţinut că reclamantul trimisese memorii la instituţii publice şi la ziarele Naţional şi Atac la persoană în care i-a reproşat lui A.S. mai multe fapte condamnabile penal, în special că a dispus cedarea mărcii Nivea fostului proprietar, operaţiune pentru care ar fi încasat 400.000 dolari americani. Instanţa a constatat că:
« (...) în urma plângerilor penale depuse de reclamant (...) împotriva părţii vătămate, parchetul de pe lângă Judecătoria Bucureşti a deschis o anchetă penală împotriva părţii vătămate, care a condus la pronunţarea unei rezoluţii de neîncepere a urmăririi penale (rezoluţia din data de 6 august 1998 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Bucureşti) şi la respingerea, de către acelaşi Parchet, a contestaţiei formulate împotriva acestei rezoluţii (...) ».
Instanţa a considerat că probele aflate la dosar confirmau existenţa elementelor constitutive ale infracţiunii de calomnie şi că reclamantul a imputat comiterea faptelor condamnabile penal cu intenţia de a provoca urmărirea penală împotriva părţii vătămate.
Aceasta a respins de asemenea propunerea reclamantului de a face proba verităţii:
« Deşi inculpatul afirmă că a imputat comiterea infracţiunilor pe motiv că acestea erau reale, proba verităţii nu a fost propusă potrivit condiţiilor [cerute], reclamantul nemaidovedind că a făcut imputările [în discuţie] pentru apărarea unui interes legitim. De asemenea proba verităţii a fost infirmată pe fond de rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale pronunţată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Bucureşti care a considerat că faptele imputate părţii vătămate nu erau reale. »
Din aceste motive instanţa l-a recunoscut pe reclamant vinovat de calomnie, i-a aplicat amenda penală de 2.000.000 lei româneşi (ROL) şi l-a condamnat la plata către partea civilă a sumei de 1 ROL drept daune-interese pentru prejudiciul moral şi către stat a sumei de 700.000 ROL drept cheltuieli de judecată.
18. Reclamantul a înaintat recurs împotriva acestei hotărâri la Tribunalul Bucureşti. El a reproşat în special Tribunalului că nu a reţinut caracterul conmdamnabil penal al faptelor comise de A.S. El a reamintit apoi că nu el era autorul articolului apărut în cotidianul Atac la persoană şi a considerat de asemenea că plângerea penală fiind depusă la data de 26 noiembrie 1998, Tribunalul nu putea lua în considerare articolul apărut ulterior în cotidianul Naţional. În ceea ce priveşte proba verităţii, reclamantul a menţionat că Judecătoria a omis greşit faptul că rezoluţia Parchetului din data de 6 august 1998 a fost infirmată.
19. La şedinţele din 21 februarie şi 11 februarie 2002 reclamantul a propus din nou să facă proba verităţii, cerere respinsă de judecători.
20. Prin hotărârea definitivă din data de 11 februarie 2002 tribunalul a respins recursul, confirmând astfel sentinţa Judecătoriei. Acesta a respins cererea reclamantului de a i se permite să facă proba verităţii. El a reluat cuvânt cu cuvânt raţionamentul Judecătoriei în această privinţă.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE PERTINENTE
21. Articolele relevante ale codului penal prevedeau, la vremea aceea, următoarele:
Articolul 206
"Afirmarea sau imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancţiune penală, administrativă sau disciplinară, ori dispreţului public, se pedepseşte cu închisoare de la trei luni la trei ani sau amendă."
Articolul 207
"Proba verităţii celor afirmate sau imputate este admisibilă, dacă afirmarea sau imputarea a fost săvârşită pentru apărarea unui interes legitim. Fapta cu privire la care s-a făcut proba verităţii nu constituie infracţiunea de insultă sau calomnie."
22. Articolele relevante din codul civil prevăd următoarele:
Articolul 998
"Orice fapta a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara."
Articolul 999
"Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau prin imprudenţa sa."
23. Jurisprudenţa şi doctrina română consideră în mod unanim că angajarea răspunderii civile infracţionale necesită întrunirea mai multor condiţii, şi anume un prejudiciu, o faptă ilegală, o greşeală şi un raport de cauzalitate între această faptă şi daună.
24. Deşi fapta ilegală este strâns legată de noţiunea de greşeală, doctrina şi jurisprudenţa au făcut distincţie între aceste două condiţii, subliniind, pe de o parte, caracterul obiectiv al faptei ilicite, definită ca o acţiune contrară legii sau normelor de viaţă socială şi, pe de altă parte, caracterul subiectiv al greşelii civile, care este descrisă ca o atitudine psihică a autorului în raport cu această faptă şi care nu necesită niciun element intenţionat.
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 alin. 1 din Convenţie
25. Reclamantul invocă faptul că imposibilitatea de a face în faţa instanţelor proba verităţii afirmaţiilor i-a încălcat dreptul la un proces echitabil, aşa cum prevede art. 6 alin. 1 din Convenţie, care dispune următoarele:
"Orice persoană are dreptul la judecarea echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanţă independentă şi imparţială (...) care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)"
A. Asupra admisibilităţii
26. Curtea constată că această plângere nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate şi o declară deci admisibilă.
B. Asupra fondului
1. Argumentele părţilor
27. Guvernul consideră că reclamantul nu se plânge decât de modalitatea prin care instanţele interne au examinat probele dosarului. Or, în lipsa unei încălcări a drepturilor şi libertăţilor consacrate de Convenţie, Curtea nu trebuie să se ocupe de această plângere (Schenk împotriva Elveţiei, 12 iulie 1988, paragrafele 45-46, seria A nr. 140). El invocă faptul că reclamantul şi-a putut prezenta argumentele în faţa instanţelor, care au pronunţat hotărâri motivate. În opinia sa reclamantul este vinovat de respingerea prezentării probei verităţii, în măsura în care nu a respectat procedura, neputând dovedi existenţa unui interes legitim care i-ar putea justifica acţiunile.
28. Reclamantul, la rândul său, consideră că instanţele nu şi-au motivat hotărârile (Dulaurans împotriva Franţei, nr. 34553/97, paragraful 33, 21 martie 2000). El menţionează că articolele 206 şi 207 cod penal consacră o prezumpţie de fals asupra afirmaţiilor acuzatului şi că proba verităţii rămâne singurul mijloc pe care reclamantul îl are pentru a scăpa de condamnare. Or, interzicându-i să prezinte proba şi ignorând argumentele pe care le-a adus, tribunalul l-a privat de un proces echitabil.
2. Aprecierea Curţii
29. Curtea face referire la principiile stabilite în jurisprudenţa sa privind participarea efectivă a părţilor la procedură şi obligaţiile instanţelor de « a le asculta » argumentele pentru a asigura caracterul echitabil al procedurii (a se vedea, printre multe alte cauze, Artico împotriva Italiei, 13 mai 1980, paragraful 33, seria A nr. 37; Albina împotriva României, nr. 57808/00, paragrafele 30 şi 32, 28 aprilie 2005; şi Boldea împotriva României, nr. 19997/02, paragrafele 28-30, CEDH 2007-... (extrase)).
30. În cazul în speţă Curtea observă că reclamantul a fost judecat pentru calomnie şi că, potrivit reglementării în materie, ar fi trebuit, spre a se apăra, să facă dovada verităţii afirmaţiilor sale. Prezentare dovezii de către reclamant a fost totuşi respinsă, în special pe motiv că procurorul a dispus neînceperea urmăririi penale în favoarea părţii vătămate pentru aceleaşi fapte. Judecătoria şi apoi Tribunalul s-au mulţumit să considere rezoluţia procurorului drept singurul element de probă în ceea ce privea veridicitatea afirmaţiilor reclamantului, fără a o supune propriului lor control, deşi nicio instanţă nu a avut posibilitatea să se oprească asupra acuzaţiilor făcute împotriva lui A.S. şi deşi reclamantul a propus să facă proba contrarie. Curtea reaminteşte că a concluzionat deja că înainte de 1 iulie 2004 nicio prevedere din dreptul român nu permitea contestarea în faţa unei instanţe a rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale dispuse de un procuror (Rupa împotriva României (Hotărâre), nr. 58478/00, 14 decembrie 2004; Kalanyos şi alţii împotriva României (Hotărâre), nr. 57884/00, 19 mai 2005; şi Dumitru Popescu împotriva României (nr. 1), nr. 49234/99, paragrafele 52-53, 26 aprilie 2007). Prin urmare reclamantul s-a aflat în imposibilitatea de a cere unei instanţe să verifice rezultatul anchetei penale efectuate împotriva lui A.S.
Curtea consideră că în speţă problema nu este de a descoperi dacă faptele imputate de reclamant lui A.S. îl expuneau sau nu pe acesta la o condamnare penală, ceea ce nu ar ţine de aplicarea Convenţiei, ci mai degrabă de a examina posibilitatea pe care a avut-o reclamantul de a se apăra efectiv în faţa instanţelor de acuzaţiile de calomnie de care era acuzat.
31. Mai mult, Tribunalul nu a răspuns deloc argumentelor invocate de reclamant în recursul său şi nu a făcut decât să reia cuvânt cu cuvânt justificarea dată de judecătorie în ceea ce priveşte respingerea propunerii de prezentare a probei verităţii făcută de reclamant. El a respins astfel recursul reclamantului fără a prezenta niciun motiv adecvat printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă (a se vedea de asemenea, mutatis mutandis, Albina, paragraful 33 şi Boldea, paragraful 33, Hotărârile citate anterior).
32. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că reclamantul este îndreptăţit să susţină că hotărârea Tribunalului Bucureşti din 11 februarie 2002 nu este suficient motivată şi că prin urmare cauza sa, în procesul de calomnie intentat împotriva sa care s-a încheiat cu această hotărâre, nu a fost judecată echitabil.
Prin urmare a avut loc încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie.
II. Asupra pretinsei încălcări a art. 10 din Convenţie
33. Reclamantul consideră că faptul că a fost condamnat la plata unei amenzi penale, a daunelor-interese şi a cheltuielilor de judecată pentru afirmaţiile defăimătoare de instanţele interne a adus atingere dreptului său la libertatea de exprimare, garantat de art. 10 din Convenţie, care prevede următoarele:
« 1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică Statele să supună statele de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.
2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti. »
A. Asupra admisibilităţii
34. Curtea constată că această plângere nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate şi o declară deci admisibilă.
B. Asupra fondului
1. Argumentele părţilor
35. Guvernul nu contestă că condamnarea reclamantului constituie o ingerinţă dar consideră că aceasta era prevăzută de lege, urmărea scopul legitim al protecţiei reputaţiei altuia şi era necesară într-o societate democratică. Asupra acestui ultim punct el menţionează că acţiunile reclamantului au avut consecinţe foarte grave, provocând urmărirea penală împotriva lui A.S., pedeapsa aplicată reclamantului a fost minimă, sumele pronunţate era relativ mici, cu atât mai mult cu cât amenda penală a fost acoperită prin suspendarea acordată potrivit Legii nr. 543/2002. El invocă în final faptul că instanţele interne au efectuat un examen aprofundat asupra vinovăţiei reclamantului şi asupra consecinţelor pe care afirmaţiile le-au avut pentru partea vătămată.
36. La rândul său reclamantul obiectează că ingerinţa nu era prevăzută de lege, deoarece art. 207 nu defineşte noţiunea de « interes legitim » şi interpretarea sa de către instanţele interne nu este constantă. În plus, el consideră că această ingerinţă nu a fost proporţională cu scopul urmărit. El nu este ziarist şi nu a fost condamnat pentru articolele publicate, ci mai degrabă pentru petiţiile pe care le-a trimis autorităţilor pentru a dezvălui comportamentele pe care el le considera abuzive din partea unui înalt funcţionar în exercitarea atribuţiilor sale. El susţine de asemenea că afirmaţiile sale în privinţa lui A.S. se bazau pe nişte fapte dar instanţele, pe nedrept, au refuzat propunerea sa de prezentare a probei verităţii afirmaţiilor sale şi au luat în calcul în exclusivitate rezoluţia procurorului din data de 6 august 1998, care de altfel a fost infirmată la data de 11 martie 1999.
2. Aprecierea Curţii
37. Curtea înţelege să reamintescă principiile fundamentale care se degajă din jurisprudenţa sa asupra libertăţii de exprimare (a se vedea, printre multe altele, Sabou şi Pîrcălab împotriva României, nr. 46572/99, paragrafele 33-36, 28 septembrie 2004 ; Cumpănă şi Mazăre împotriva României [GC], nr. 33348/96, paragrafele 88-91, CEDH 2004-XI ; Nikula împotriva Finlandei, nr. 31611/96, paragrafele 44-46, CEDH 2002-II ; Boldea, citată anterior, paragrafele 44-47 ; şi Guja împotriva Moldovei [GC], nr. 14277/04, paragrafele 69-78, CEDH 2008-...). Mai precis, ea face referire la limitele criticii admisibile ce vizează funcţionarii aflaţi în exerciţiul funcţiunii (Janowski împotriva Poloniei [GC], nr. 25716/94, paragraful 33, CEDH 1999-I ; Abeberry împotriva Franţei (Hotărâre), nr. 58729/00, 21 septembrie 2004 ; şi Busuioc împotriva Moldovei, nr. 61513/00, paragraful 60, 21 decembrie 2004) şi la limitele procedurii acordate unui particular neziarist a cărui libertate de exprimare este atinsă (Hertel împotriva Elveţiei, 25 august 1998, paragraful 48, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-VI ; şi Steel şi Morris împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, nr. 68416/01, paragraful 89, CEDH 2005-II).
38. În speţă, Curtea constată mai întâi că existenţa unei ingerinţe în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare nu a provocat controversa dintre părţi. Ea reaminteşte apoi că a constatat deja că textele pe care s-au bazat instanţele interne constituie o « lege » în sensul jurisprudenţei Curţii (Sabou şi Pîrcălab, citată anterior, paragraful 37) şi constată că urmărea un scop legitim, şi anume protecţia reputaţiei altuia. Ea nu consideră necesar să examineze în plus afirmaţiile reclamantului în privinţa imprevizibilităţii legii, deoarece ea estimează că ingerinţa suferită de reclamant era oricum exagerată faţă de scopul urmărit, din motivele următoare.
39. Concret, Curtea reţine că instanţele interne au condamnat penal reclamantul considerând că, prin intermediul memoriilor trimise instituţiilor publice şi la două ziare, a adus atingere onoarei lui A.S. atribuindu-i fapte condamnabile penal pe care acesta nu le-a comis în realitate. Rămâne aşadar de examinat dacă motivele prezentate de autorităţile naţionale pentru a justifica condamnarea reclamantului erau relevante şi suficiente (Boldea, citată anterior, paragrafele 53-54).
40. Curtea evidenţiază că memoriile trimise de reclamant priveau subiecte de interes general şi extrem de actuale pentru societatea română, şi anume pretinsa corupţie a înalţilor funcţionari. Ea constată de asemenea că afirmaţiile reclamantului nu se refereau la aspectele vieţii private a lui A.S., ci la comportamentele şi atitudinile sale care implicau calitatea sa de funcţionar (Sabou şi Pîrcălab, paragrafele 38-39 ; Nikula, paragraful 51 ; şi Janowski, paragraful 33, citate anterior). Curtea remarcă de asemenea că termenii folosiţi de reclamant în memoriile sale nu au fost consideraţi de partea vătămată sau de instanţele interne drept în mod manifest injurioase (Mamère împotriva Franţei, nr. 12697/03, paragraful 25, CEDH 2006-...).
41. De asemenea, dacă e adevărat că reclamantul nu a putut dovedi în faţa instanţelor interne că afirmaţiile sale se bazau efectiv pe fapte, nu e mai puţin adevărat că s-a implicat activ în procesul său, a propus fără încetare să facă proba verităţii afirmaţiilor sale, comportamentul său examinat pe ansamblu demonstrând că a acţionat cu bună credinţă, convins fiind că A.S. a comis faptele atribuite (a se vedea, a contrario, Cumpănă şi Mazăre, citată anterior, paragraful 104 ; Stângu şi Scutelnicu împotriva României, nr. 53899/00, paragraful 51, 31 ianuarie 2006 ; Ivanciuc împotriva României (Hotărâre), nr. 18624/03, 8 septembrie 2005 ; şi Titei împotriva României (Hotărâre), nr. 1691/03, 23 mai 2006).
42. Curtea reaminteşte că este esenţială, pentru a proteja interesele concurente pe care le reprezintă libertatea de exprimare şi libertatea dezbaterilor, asigurarea într-o oarecare măsură a unui proces echitabil şi a egalităţii de arme (Steel şi Morris, citată anterior, paragraful 95). Curtea a constatat deja că lipsa motivaţiei hotărârii definitive pronunţată în speţă privase procesul de calomnie de echitate, în ciuda art. 6 alin. 1 şi reaminteşte că ea a concluzionat deja că o asemenea lipsă implică de asemenea încălcarea art. 10 (Boldea, citată anterior, paragraful 61).
43. În speţă Curtea remarcă de asemenea că Tribunalul nu a vrut să-i permită reclamantului să facă proba verităţii, ci a confirmat temeinicia sentinţei primei instanţe care considerase că neînceperea urmăririi penale dispusă de Parchet în favoarea lui A.I. era suficientă pentru a stabili că afirmaţiile reclamantului erau false (Dalban împotriva României [GC], nr. 28114/95, paragrafele 49-50, CEDH 1999-VI ; şi Sabou şi Pîrcălab, citată anterior, paragraful 40).
44. Pe baza consideraţiilor anterioare, Curtea consideră exagerată condamnarea reclamantului în raport cu scopul legitim urmărit şi că autorităţile naţionale nu au oferit motive relevante şi suficiente pentru a o justifica. Din aceste motive, nici faptul că pedeapsa reclamantului a fost suspendată nici suma amenzii aplicate nu afectează concluzia la care a ajuns Curtea.
Prin urmare ingerinţa suferită de reclamant nu poate fi considerată drept « necesară într-o societate democratică ».
Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 10.
III. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie
45. Reclamantul consideră în final că dreptul său de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 a fost încălcat datorită procedurii care a condus la hotărârea din 11 februarie 2002, fiind vorba în special de drepturile sale privind brevetele părinţilor săi şi ale bunicului său şi de cedarea mărcii « Nivea ». Cu toate acestea, Curtea constată că reclamantul nu a făcut demersuri pe lângă instanţele interne pentru a i se recunoaşte aceste drepturi, în condiţiile în care o asemenea acţiune îi era la îndemână şi constituia un recurs efectiv în temeiul art. 35 din Convenţie.
46. Reiese că această plângere trebuie respinsă pentru neepuizarea căilor de atac interne, în temeiul art. 35 alin. 1 şi 4 din Convenţie.
IV. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
47. În conformitate cu art. 41 din Convenţie,
"În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă."
48. Reclamantul solicită 3.000.000 euro cu titlu de prejudiciu moral pe care l-ar fi suferit.
49. Guvernul consideră că suma solicitată de reclamant este exorbitantă şi că nu a fost dovedită nicio legătură de cauzalitate între pretinsele încălcări şi prejudiciul moral invocat.
50. Curtea reaminteşte că a constatat încălcarea dreptului reclamantului la un proces echitabil şi a dreptului său la libertatea de exprimare. Ea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral din această cauză şi că prejudiciul nu este suficient compensat prin constatarea încălcării.
51. În aceste împrejurări, statuând în echitate, aşa cum prevede art. 41 din Convenţie, Curtea alocă reclamantului 3.000 euro cu titlu de prejudiciu moral.
B. Costuri şi cheltuieli
52. Reclamantul solicită de asemenea 2.587,47 euro pentru costurile şi cheltuielile suportate în faţa Curţii, din care 13,05 euro pentru scrisorile trimite Curţii şi 2.574,42 euro pentru cheltuielile avocatului, această ultimă sumă de plătit direct reprezentantei sale. La dosar au fost depuse copia contractului de asistenţă încheiat de reclamant cu avocata sa precum şi prezentarea în detaliu a muncii avocatei.
53. Guvernul nu se opune alocării reclamantului unei sume corespunzătoare cheltuielilor necesare şi face referire la onorariile solicitate de avocaţii bulgari în cauzele Natchova şi alţii împotriva Bulgariei (nr. 43577/98 şi 43579/98, paragraful 185, 26 februarie 2004), Anguelova împotriva Bulgariei (nr. 38361/97, paragraful 174, CEDH 2002-IV) şi Velikova împotriva Bulgariei (nr. 41488/98, paragraul 103, CEDH 2000-VI).
54. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor decât în măsura în care se stabileşte realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului lor. În speţă, ţinând cont de elementele de care dispune şi de criteriile susmenţionate, Curtea alocă pentru procedura în faţa Curţii:
- reclamantului suma de 13 euro; şi
- avocatei reclamantului suma de 2.500 euro, fără 850 euro care au fost deja plătiţi pentru asistenţa juridică din partea Consiliului Europei, adică un total de 1.650 euro.
C. Majorări de întârziere
55. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte marginale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE:
1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 6 alin. 1 şi 10 din Convenţie şi inadmisibilă pentru rest ;
2. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie ;
3. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 10 din Convenţie ;
4. hotărăşte :
a) că statul pârât trebuie să plătească, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie, sumele următoare ce vor fi convertite în moneda statului pârât la cursul de schimb din ziua plăţii :
i. 3.000 euro (trei mii euro) reclamantului pentru prejudiciul moral, la care se va adăuga orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit, şi
ii. 13 euro (treisprezece euro) reclamantului pentru costuri şi cheltuieli, la care se va adăuga orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit ;
b) avocatei reclamantului 1.650 euro (una mie şase sute cincizeci euro) pentru costuri şi cheltuieli ;
c) că, începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, suma va fi majorată cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale.
5. Respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.
Întocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 14 octombrie 2008, în temeiul art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier