©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (www.csm1909.ro) şi al Institutului European din România (www.ier.ro). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (www.csm1909.ro) and the European Institute of Romania (www.ier.ro). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

Secţia a treia

(Cererea nr. 36297/02)

Hotărâre

Strasbourg

8 decembrie 2009

Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.

În cauza Darnai împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din: Josep Casadevall, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis López Guerra, Ann Power, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,

după ce a deliberat în camera de consiliu, la 17 noiembrie 2009,

pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:

Procedura

1. La originea cauzei se află cererea nr. 36297/02, îndreptată împotriva României prin care un resortisant al acestui stat, domnul Arpad Alexandru Darnai („reclamantul”), a sesizat Curtea la 24 septembrie 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale („convenţia”).

2. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan‑Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3. La 15 septembrie 2008, preşedintele Secţiei a treia a hotărât să comunice Guvernului capetele de cerere întemeiate pe art. 6 § 1 din convenţie şi pe art. 1 din Protocolul nr. 1. În conformitate cu art. 29 § 3 din convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.

În fapt

I. Circumstanţele cauzei

4. Reclamantul s-a născut în 1938 şi locuieşte în Baia Mare.

A. Arestarea reclamantului şi procedura penală împotriva acestuia

5. În 1991, reclamantul a fost cercetat pentru fapte de deturnare de fonduri şi arestat preventiv în perioada 15–20 noiembrie 1991.

6. Prin hotărârea din 8 martie 1993 a Tribunalului Satu Mare, reclamantul a fost achitat de acuzaţiile formulate împotriva sa. Hotărârea a rămas definitivă în urma unei decizii din 19 aprilie 1996 a Curţii Supreme de Justiţie.

7. În timpul procedurii, reclamantului i s-a confiscat paşaportul pe o perioadă de un an şi i s‑au sechestrat o parte din bunurile personale pe o perioadă de 10 luni.

B. Acţiunea în despăgubiri pentru prejudiciul suferit de reclamant ca urmare a arestării sale preventive

8. La o dată neprecizată, reclamantul a sesizat Tribunalul Maramureş cu o acţiune îndreptată împotriva statului, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice („ministerul”), având ca obiect repararea prejudiciului suferit ca urmare a arestării sale preventive şi a procedurii penale împotriva sa, solicitând totodată rambursarea cheltuielilor de judecată efectuate în cursul procedurii respective.

9. Prin hotărârea din 3 noiembrie 2000, tribunalul a admis parţial acţiunea reclamantului şi a dispus ministerului să îi plătească suma de 150 milioane de lei (ROL) cu titlu de prejudiciu moral pentru cele cinci zile de arestare preventivă, precum şi suma de 20 milioane ROL pentru cheltuielile suportate în cursul procedurii penale.

10. Hotărârea a rămas definitivă în urma unei decizii din 5 iunie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie.

11. La 4 februarie 2003, reclamantul a solicitat Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Maramureş („direcţia generală”) plata sumei acordate prin hotărârea definitivă menţionată anterior. Printr-o notă internă din 17 februarie 2003, direcţia generală a trimis ministerului cererea respectivă pentru a obţine avizul acestuia din urmă în vederea plăţii. La 11 septembrie 2003, Ministerul Finanţelor Publice şi-a dat acordul de plată, însă aceasta nu s-a efectuat.

C. Obligarea reclamantului la suportarea datoriei societăţii sale

12. Prin hotărârea din 9 iunie 2003, Tribunalul Maramureş a obligat reclamantul la suportarea datoriei societăţii sale L. în valoare de 2 187 118 029 ROL, din care 2 130 082 163 ROL constituiau datoria financiară faţă de Administraţia Finanţelor Publice Maramureş („administraţia finanţelor”), creditoare a societăţii. Hotărârea a rămas definitivă printr-o decizie din 11 noiembrie 2003 a Curţii de Apel Cluj.

D. Compensarea creanţei reclamantului

13. Printr-o scrisoare din 22 aprilie 2004 adresată direcţiei generale, administraţia finanţelor a instituit o poprire pentru orice sumă datorată eventual reclamantului de către direcţia generală.

14. În temeiul prevederilor legale privind compensarea creanţelor fiscale, printr-un ordin de plată din 10 mai 2004, suma de 170 milioane ROL datorată reclamantului a fost virată în conturile administraţiei finanţelor pentru a asigura rambursarea sumelor pe care reclamantul trebuia să le achite în temeiul deciziei din 11 noiembrie 2003, citată anterior. Reclamantul a fost informat în acest sens prin scrisoarea din 24 septembrie 2004.

II. Dreptul şi practica interne relevante

15. Dispoziţiile legale relevante sunt descrise în hotărârea S.C. Ghepardul S.R.L. împotriva României (nr. 29268/03, pct. 36-41, 14 aprilie 2009).

În drept

I. Cu privire la pretinsele încălcări ale art. 6 § 1 din convenţie şi ale art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenţie

16. Reclamantul consideră că neexecutarea hotărârii definitive din 5 iunie 2002 a adus atingere dreptului său de acces la justiţie precum şi dreptului său la respectarea bunurilor sale. Acesta invocă art. 6 § 1 din convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1, redactate după cum urmează în părţile lor relevante:

Art. 6 § 1

„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil a cauzei sale [...] de către o instanţă independentă şi imparţială [...] care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]”

Art. 1 din Protocolul nr. 1

„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”

A. Cu privire la admisibilitate

17. Guvernul ridică o excepţie în ceea ce priveşte lipsa calităţii de victimă a reclamantului. Acesta consideră că hotărârea definitivă a fost executată la 10 mai 2004 şi că reclamantul a recunoscut acest fapt în scrisorile sale către Curte. Acesta deduce de aici că reclamantul nu mai are calitate de „victimă”, în sensul art. 34 din convenţie.

18. Reclamantul contestă acest argument. Acesta consideră că modul preconizat de stat pentru executarea hotărârii nu i-ar putea înlătura calitatea de „victimă”, în măsura în care nu i s-a impus nicio penalitate de întârziere, iar compensarea nu a survenit decât ulterior hotărârii pronunţate în favoarea sa şi în urma unei proceduri inechitabile al cărei rezultat a fost obligarea sa la suportarea datoriei societăţii sale.

19. Curtea observă faptul că excepţia Guvernului este strâns legată de substanţa capetelor de cerere în cauză, astfel încât aceasta trebuie unită cu fondul. De altfel, Curtea constată că aceste capete de cerere nu sunt în mod vădit nefondate în sensul art. 35 § 3 din convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că acestea nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarate admisibile.

B. Cu privire la fond

20. Guvernul observă că hotărârea definitivă din 5 iunie 2002 a fost executată şi, în orice caz, autorităţile interne nu au rămas inactive în raport cu obligaţia impusă de hotărârea menţionată, în măsura în care termenul de executare nu este excesiv şi este urmare exclusiv a procedurilor administrative prevăzute de legislaţia în vigoare.

21. Reclamantul subliniază că suma acordată nu i-a fost plătită, în pofida existenţei unui titlu executoriu şi compensarea aplicată de autorităţi a survenit în urma unei proceduri ulterioare.

22. Curtea consideră că ar trebui examinat mai întâi dacă ordinul de plată din 10 mai 2004 poate fi considerat ca o încetare a situaţiei de neexecutare de care se plânge reclamantul. În acest sens, Curtea observă că suma datorată persoanei în cauză în temeiul hotărârii menţionate anterior a fost poprită în urma unei hotărâri definitive ulterioare, care îl obliga pe reclamant la suportarea datoriei societăţii sale, a cărei creditoare era administraţia finanţelor.

23. În continuare, Curtea observă că autorităţile interne au aplicat procedura administrativă pentru onorarea plăţii dispuse de hotărârea definitivă favorabilă reclamantului. Cu toate acestea, ţinând seama de obligaţia de plată impusă în urma deciziei din 11 noiembrie 2003 a Curţii de Apel Cluj, direcţia generală aplicase prevederile legale permiţând compensarea creanţelor fiscale prin plata sumei datorate reclamantului direct în conturile administraţiei finanţelor.

24. Având în vedere elementele prezentate mai sus şi faptul că reclamantul nu a contestat în faţa instanţelor interne compensarea efectuată, Curtea consideră că autorităţile interne s-au conformat obligaţiei care le-a fost impusă prin hotărârea definitivă favorabilă reclamantului.

25. Curtea subliniază totuşi că ordinul de plată a fost emis abia la 10 mai 2004 şi că reclamantul a fost informat la 24 septembrie 2004 de modul în care autorităţile au înţeles să rezolve situaţia. Or, în măsura în care, în pofida întârzierii executării hotărârii definitive din 5 iunie 2002, autorităţile interne nu au recunoscut în niciun moment o eventuală încălcare şi nici nu au reparat prejudiciul pretins de reclamant în baza duratei de executare, acesta din urmă se poate considera victimă a unei încălcări a drepturilor sale apărate de convenţie (a se vedea, mutatis mutandis, Glod împotriva României, nr. 41134/98, pct. 27 şi 28, 16 septembrie 2003, şi Acatrinei împotriva României, nr. 7114/02, pct. 30, 26 octombrie 2006).

26. În speţă, Curtea observă că a avut loc o întârziere de aproximativ 2 ani până când autorităţile interne au procedat la plata sumei dispuse prin hotărârea definitivă citată anterior, întârziere care nu pare rezonabilă, în raport cu jurisprudenţa Curţii în materie (Dorneanu împotriva României, nr. 1818/02, pct. 52, 26 iulie 2007; Becciu împotriva Moldovei, nr. 32347/04, pct. 28, 13 noiembrie 2007).

27. Curtea reaminteşte că omisiunea autorităţilor, fără o justificare pertinentă, de a executa într-un termen rezonabil o decizie definitivă poate implica o încălcare a art. 6 § 1 din convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1, în special atunci când obligaţia de a dispune executarea deciziei respective revine unei autorităţi administrative (a se vedea Acatrinei, citată anterior, pct. 40 şi Dorneanu, citată anterior, pct. 41).

28. După examinarea tuturor elementelor prezentate, Curtea consideră că statul nu a depus toate eforturile necesare pentru executarea cu celeritate a hotărârii judecătoreşti favorabile reclamantului.

29. Prin urmare, Curtea respinge excepţia Guvernului referitoare la lipsa calităţii de victimă a reclamantului şi concluzionează că au fost încălcate art. 6 § 1 din convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1.

II. Cu privire la celelalte încălcări invocate

30. Invocând art. 5 § 1 şi 5 din convenţie, reclamantul se plânge de insuficienţa sumei acordate de instanţele interne cu titlu de reparaţie pentru detenţia sa între 15 noiembrie şi 20 noiembrie 1991, care a fost ilegală. În temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenţie, reclamantul consideră că sechestrarea bunurilor sale pe durata procedurii penale a adus atingere dreptului său la respectarea bunurilor sale. Invocând art. 2 din Protocolul nr. 4 la convenţie, acesta consideră că confiscarea paşaportului său pe o perioadă de un an a constituit o piedică nejustificată la dreptul său de liberă circulaţie.

31. Ţinând seama de toate elementele de care dispune şi în măsura în care este competentă să se pronunţe cu privire la pretenţiile formulate, Curtea nu a constatat nicio atingere adusă drepturilor şi libertăţilor garantate de articolele convenţiei. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din convenţie.

III. Cu privire la aplicarea art. 41 din convenţie

32. În conformitate cu art. 41 din convenţie,

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”

A. Prejudiciu

33. Reclamantul cere, cu titlu de prejudiciu material, 45 426 euro (EUR) reprezentând suma datorată în urma hotărârii definitive din 5 iunie 2002, reactualizată pentru a ţine seama de inflaţie, 331 513 EUR cu titlu de prejudiciu material neacordat în timpul procedurii penale împotriva sa, precum şi 100 000 EUR cu titlu de reparaţie pentru prejudiciul suferit ca urmare a confiscării paşaportului său, respectiv un total de 476 939 EUR. Pentru prejudiciul moral, reclamantul solicită suma de 30 000 EUR.

34. Guvernul consideră că nu trebuie să se acorde nimic cu titlu de prejudiciu material deoarece unele capete de cerere (confiscarea paşaportului) nu au altminteri nicio legătură cu prezenta cauză. În ceea ce priveşte prejudiciul moral, Guvernul consideră că suma cerută este excesivă.

35. Curtea reaminteşte că singurul temei pentru acordarea unei reparaţii echitabile în speţă constă în întârzierea constatată în executarea hotărârii definitive din 5 iunie 2002, contrar art. 6 § 1 din convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1. Aceasta consideră că reclamantul a trebuit să suporte un prejudiciu material ca urmare a întârzierii de către autorităţi a executării hotărârii definitive favorabile lui. Ţinând seama de rata dobânzii medii anuale aplicată de băncile româneşti şi de împrejurările speţei [a se vedea, printre altele, Prodan împotriva Moldovei, nr. 49806/99, CEDO 2004-III (extrase), Dumbraveanu împotriva Moldovei, nr. 20940/03, 24 mai 2005, şi Daniliuc împotriva Moldovei, nr. 46581/99, 18 octombrie 2005], Curtea acordă reclamantului 300 EUR pentru prejudiciul material. În schimb, Curtea nu observă o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată şi celelalte pretenţii ale reclamantului cu titlu de prejudiciu material pretins şi le respinge.

36. Pe de altă parte, Curtea consideră că imposibilitatea executării hotărârii pronunţate în favoarea sa a implicat pentru reclamant, în perioada în cauză, o stare de incertitudine şi de frustrare pentru care o constatare a încălcării nu este suficientă ca reparaţie. Aceasta consideră că suma de 1 000 EUR constituie o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit de către reclamant.

B. Cheltuieli de judecată

37. Reclamantul solicită, de asemenea, 74 454 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în cursul procedurii penale împotriva sa, precum şi 900 EUR cu titlu de cheltuieli cu traducerea documentelor trimise Curţii.

38. Guvernul observă că aceste cheltuieli efectuate de reclamant nu sunt dovedite şi că nu au legătură de cauzalitate veritabilă cu prezenta cauză. Referitor la traducere, observă că reclamantul nu a dovedit legătura sa cu prezenta cauză.

39. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În speţă, ţinând seama de documentele pe care le deţine şi de criteriile menţionate anterior, Curtea consideră că documentele justificative furnizate de reclamant nu permit stabilirea unei legături între cheltuielile menţionate de acestea şi prezenta cauză.

40. Prin urmare, nu acordă reclamantului nicio sumă cu acest titlu.

C. Dobânzi moratorii

41. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,

1. Uneşte cu fondul excepţia preliminară ridicată de Guvern în ceea ce priveşte lipsa calităţii de victimă a reclamantului şi o respinge;

2. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 6 § 1 din convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenţie şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;

3. Hotărăşte că au fost încălcate art. 6 § 1 din convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenţie;

4. Hotărăşte

a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din convenţie, următoarele sume:

i. 300 EUR (trei sute de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul material;

ii. i) 1 000 euro (o mie de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral;

b) că sumele sus-menţionate vor fi convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii;

c) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal de practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade, majorată cu trei puncte procentuale;

5. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 8 decembrie 2009, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.

Santiago Quesada Josep Casadevall
Grefier Preşedinte