©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (www.csm1909.ro) şi al Institutului European din România (www.ier.ro). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (www.csm1909.ro) and the European Institute of Romania (www.ier.ro). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Traducere din limba franceză
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a III-a
din 26 aprilie 2007
în Cauza Durdan împotriva României
(Cererea nr. 6098/03)
Strasbourg
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute în art. 44 alin. (2) din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.
În Cauza Dudan împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din:
Domnii B.M. Zupančič, preşedinte,
C. Bîrsan,
Doamnele E. Fura-Sandström,
A. Gyulumyan,
Domnii E. Myjer,
Doamnele I. Ziemele,
I. Berro-Lefevre, judecători,
şi domnul S. Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 29 martie 2007,
a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
1. La originea cauzei se află cererea nr. 6098/03, introdusă împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, domnul Ion Durdan (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 15 ianuarie 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna Beatrice Rămăşcanu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La 24 octombrie 2003, Curtea a hotărât să comunice Guvernului plângerile întemeiate pe articolele 6 alin. 1 din Convenţie în privinţa dreptului de acces la instanţă şi 1 din Protocolul nr. 1 din Convenţie. Prevalându-se de dispoziţiile art. 29 alin. 3 din Convenţie, ea a decis că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamantul s-a născut în anul 1950 şi are domiciliul în Drobeta Turnu Severin.
5. A fost medic veterinar şi a lucrat din 1 martie 1995, în calitate de director al Direcţiei Sanitar-Veterinare (« C.S.V. ») la Direcţia Sanitar-Veterinară a judeţului Mehedinţi (« D.S.V. »), instituţie subordonată Ministerului Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor (« Ministerul »). A ocupat postul de medic veterinar şef la C.S.V. şi a avut răspunderi privind controlul şi asistenţa în materie sanitar-veterinară.
6. La 22 mai 1997 reclamantul a fost concediat.
7. La 1 iunie 1997, D.S.V. l-a angajat pe P.C. pe postul de medic veterinar şef al C.S.V. Orşova cu răspunderi privind controlul alimentar şi asistenţa sanitar-veterinară.
8. Printr-o sentinţă din 2 octombrie 1997 a Judecătoriei Drobeta Turnu Severin, confirmată prin decizia definitivă a Curţii de Apel Craiova din 6 aprilie 1998, D.S.V. a fost condamnat să reangajeze reclamantul pe « postul de şef al C.S.V Orşova » şi să-i plătească o despăgubire cu titlu de salarii neîncasate începând de la data concedierii sale până la reangajarea sa efectivă. La cererea reclamantului, această sentinţă a fost investită cu formulă executorie la 19 ianuarie 1998 de Judecătoria Drobeta Turnu Severin.
9. La 4 februarie 1998 D.S.V. a adoptat o hotărâre care ordona reangajarea reclamantului în funcţia de medic veterinar şef al C.S.V. Balta. La aceeaşi dată executorul judecătoresc a întocmit un proces-verbal în prezenţa reclamantului şi angajatorului prin care constata executarea sentinţei din 2 octombrie 1997. Printr-un proces-verbal din 19 martie 1998 angajatorul a constatat că reclamantul nu s-a prezentat la post.
10. Prin hotărârea nr. 17 din 25 mai 1998, D.S.V. a anulat hotărârea sa din 4 februarie 1998 menţionată anterior şi a adoptat o nouă hotărâre prin care reclamantul era reangajat în funcţia de medic veterinar şef la C.S.V. Orşova având competenţe în materie de asistenţă sanitar-veterinară. Începând de la acea dată reclamantul a ocupat acest post.
11. Prin hotărârea nr. 18 din 25 mai 1998 D.S.V. a ordonat ca începând de la acea dată competenţele C.S.V. în materie de control al alimentelor (« C.S.V.C.A. ») vor constitui o activitate autonomă. P.C. a fost numit medic veterinar şef al C.S.V.C.A. Astfel C.S.V. Orşova a fost împărţită în C.S.V. de Asistenţă Veterinară (« C.S.V.A.V. ») având drept medic veterinar şef pe reclamant şi C.S.V.C.A. având drept medic veterinar şef pe P.C.
12. Printr-un ordin din 24 martie 1999, bazându-se pe dispoziţiile legii nr. 189/1998 privind finanţele publice locale, 36/1999 privind bugetul de stat şi 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar, Ministerul a transferat la primării activităţile de asistenţă sanitar-veterinară a Direcţiilor Sanitar-Veterinare judeţene, precum şi personalul ce practica aceste activităţi, păstrând acelaşi grad profesional şi aceeaşi retribuţie.
13. La 28 aprilie 1999 D.S.V. a semnat cu Primăria Orşova un protocol prin care C.S.V.A.V. era transferată la aceasta din urmă. Atribuţiile privind controlul alimentelor au rămas în sarcina D.S.V. Astfel, postul ocupat de reclamant la acea dată a fost transferat la Primărie.
14. La 10 iunie 1999, în urma unei plângeri adresată de reclamant Ministerului, acesta din urmă a somat D.S.V. să ia măsurile necesare pentru a reangaja reclamantul pe vechiul său post de medic veterinar şef la C.S.V. în baza sentinţei din 2 octombrie 1997, indicând că acest post implica atribuţii în materie de igienă alimentară.
15. În timpul anului 1999 C.S.V.A.V. a deschis o procedură de concesiune a unora din activităţile sale. Reclamantul a participat la această procedură ce a fost câştigată de P.C. care a încheiat la 1 septembrie 1999 un contract de concesiune cu Ministerul pe o perioadă de 12 ani. În urma acestei proceduri, printr-o hotărâre din 27 ianuarie 2000, Consiliul local Orşova a desfiinţat Direcţia de asistenţă sanitar-veterinară de pe lângă Primărie.
16. La 1 martie 2000 Primăria Orşova l-a concediat pe reclamant în urma restructurării posturilor. Reclamantul nu a contestat această decizie de concediere.
1. Noua cerere în vederea executării sentinţei definitive din 2 octombrie 1997
17. La 18 ianuarie 2001, la cererea reclamantului, Judecătoria din Drobeta Turnu Severin a investit din nou sentinţa din 2 octombrie 1997 cu formulă executorie.
18. La 6 martie 2001 executorul judecătoresc, împuternicit de reclamant să asigure executarea sentinţei din 2 octombrie 1997, a informat D.S.V. asupra obligaţiei sale de a-l reangaja pe reclamant pe postul ocupat anterior şi a redactat un proces-verbal în acest sens. În procesul-verbal s-a menţionat că postul de şef al C.S.V. Orşova implica C.S.V.C.A. precum şi asistenţa sanitar-veterinară. A doua zi, reclamantul a cerut D.S.V. executarea respectivului proces-verbal.
19. D.S.V. a sesizat Judecătoria Drobeta Turnu Severin cu un recurs împotriva încuviinţării executării silite. Reclamantul a înaintat o cerere reconvenţională pentru ca D.S.V. să fie condamnată să-i plătească o amendă pe zi de întârziere până la executarea sentinţei din 2 octombrie 1997.
20. Printr-o sentinţă din 28 martie 2001 Judecătoria Drobeta Turnu Severin a admis cererea D.S.V. de anulare a executării silite a sentinţei din 2 octombrie 1997, pe motiv că în urma protocolului din 28 aprilie 1999 postul reclamantului nu mai exista în cadrul D.S.V. De asemenea, instanţa a respins cererea reconvenţională a reclamantului.
21. Reclamantul a înaintat un recurs, cerând respingerea contestaţiei la executare şi plata unei amenzi de 1.000.000 lei vechi româneşti (« ROL ») pe zi de întârziere până la executarea sentinţei din 2 octombrie 1997.
22. Printr-o decizie definitivă din 24 septembrie 2001, Tribunalul Timiş a admis recursul reclamantului şi a respins cererea D.S.V. El a reţinut că dintr-o hotărâre administrativă din 30 iulie 1997 reieşea că postul de şef al C.S.V. Orşova implica răspunderi în materie sanitar-veterinară şi de control alimentar şi că, deşi postul reclamantului fusese transferat formal la Primărie, unele funcţii ale vechiului său post, cum ar fi controlul alimentelor, rămâneau în cadrul D.S.V. În consecinţă, aceasta nu a executat în întregime sentinţa din 2 octombrie 1997. Tribunalul a concluzionat că D.S.V. a acţionat cu rea credinţă atunci când a transferat C.S.V. la Primărie, încălcând dispoziţiile respectivei sentinţe şi a condamnat-o să-i plătească reclamantului 1.000.000 ROL pe zi de întârziere, începând de la 6 martie 2001 până la « reangajarea sa efectivă pe postul de şef al C.S.V. Orşova responsabil cu controlul alimentar şi asistenţă sanitar-veterinară ».
2. Acţiune în anulare a hotărârii de reangajare a reclamantului din 25 mai 1998
23. La 24 septembrie 1998 reclamantul a înaintat o acţiune în anulare a hotărârilor nr. 17 şi 18 din 25 mai 1998 (a se vedea paragrafele 10 şi 11 de mai sus), solicitând reangajarea sa pe postul pe care îl ocupa anterior, anularea angajării lui P.C., diferenţa de salariu, precum şi o despăgubire până la reangajarea sa efectivă.
24. După mai multe grade de jurisdicţie, acţiunea reclamantului a fost respinsă printr-o decizie definitivă a Tribunalului judeţean Timiş, la 16 noiembrie 2001. Tribunalul a declarat că sentinţa din 2 octombrie 1997 fusese executată corect la 25 mai 1998.
25. La 22 noiembrie 2001 reclamantul a formulat la Curtea de Apel Timişoara o cerere de revizuire a deciziei din 16 noiembrie 2001, pe motiv că aceasta era contrară deciziei definitive din 24 septembrie 2001 (a se vedea paragraful 22 de mai sus).
26. Printr-o decizie din 7 martie 2002 Curtea de Apel a admis cererea reclamantului, reţinând că autoritatea de lucru judecat a deciziei din 24 septembrie 2001 se opunea ca D.S.V. să încerce să nu execute sentinţa definitivă din 2 octombrie 1997. Această decizie a fost confirmată, la 12 februarie 2003, de Curtea Supremă de Justiţie care a respins recursul D.S.V. ca inadmisibil din cauza viciului de procedură.
3. Demersurile reclamantului pentru executarea deciziei definitive din 24 septembrie 2001
27. La o dată neprecizată, decizia din 24 septembrie 2001 a fost investită cu formulă executorie. Prin procesele-verbale din 26 noiembrie, 10 şi 18 decembrie 2001, executorul judecătoresc desemnat cu executarea a confiscat mai multe bunuri mobile ale D.S.V. pentru a recupera suma de 350.000.000 ROL.
a) Cererea D.S.V. în vederea anulării executării deciziei
28. La 29 octombrie 2001 Tribunalul judeţean Timiş a respins cererea D.S.V. de revizuire a deciziei din 24 septembrie 2001. La 4 octombrie 2002 Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a respins cererea sa de introducere a unui recurs în anulare împotriva respectivei decizii.
29. La 8 octombrie 2001 şi 28 ianuarie 2002 instanţele au respins ca neîntemeiate cererile D.S.V. de suspendare a executării deciziei din 24 septembrie 2001. Printr-o decizie din 3 decembrie 2002 Tribunalul judeţean Arad a respins recursul D.S.V. împotriva executării silite a acestei decizii.
30. La 18 august 2003 D.S.V. a sesizat din nou Judecătoria Drobeta Turnu Severin cu un recurs împotriva executării silite, pe motiv că sentinţa din 2 octombrie 1997 fusese executată la 25 mai 1998 şi că atribuţiile de asistenţă sanitar-veterinară fuseseră transferate la Primărie şi că făcuseră obiectul unei concesiuni. Printr-o sentinţă din 8 septembrie 2003 instanţa a respins acţiunea D.S.V. din cauza autorităţii de lucru judecat a deciziei din 3 decembrie 2002 menţionată anterior. La recursul D.S.V., printr-o decizie definitivă din 19 noiembrie 2003, Tribunalul judeţean Mehedinţi a confirmat sentinţa din 8 septembrie 2003.
b) Demersuri ale reclamantului pe lângă D.S.V. în vederea executării deciziei din 24 septembrie 2001
31. Printr-o scrisoare din 8 octombrie 2001 reclamantul a cerut D.S.V. să-l reangajeze pe postul său şi să-i plătească suma ordonată de instanţe. La 25 octombrie 2001, D.S.V. a informat reclamantul că, atâta vreme cât litigiile privind postul său erau în curs, ea nu va executa această decizie. Acelaşi răspuns a fost reiterat în urma cererilor similare ale reclamantului la 12 noiembrie 2001, 11 septembrie 2002 şi 17 iulie 2003.
32. La 10 şi 18 decembrie 2001 directorul D.S.V. a declarat executorului judecătoresc că nu se vor conforma deciziei respective, deoarece reangajarea era imposibilă în urma transferului postului reclamantului la Primărie şi că plata amenzii nu va fi efectuată atâta timp cât celelalte proceduri vor fi în curs între părţi.
33. La 19 martie şi 19 iunie 2003 Prefectura Mehedinţi a ordonat D.S.V. să reangajeze reclamantul.
34. La 2 aprilie 2003 Ministerul a confirmat D.S.V. imposibilitatea de a reangaja reclamantul pe postul său, pe motiv că C.S.V. fusese transferată la un terţ, la 1 septembrie 1999, pentru o perioadă de 15 ani şi că în caz de reziliere a contractului Ministerul trebuia să plătească o despăgubire terţului. Reclamantul a fost informat de D.S.V. la 10 aprilie 2003 că decizia definitivă nu putea fi executată.
c) Acţiune privind stabilirea sumei amenzii
35. La 26 noiembrie 2004 executorul judecătoresc, împuternicit de reclamant să execute decizia din 24 septembrie 2001, a sesizat Judecătoria Drobeta Turnu Severin cu o cerere de confirmare a confiscării sumei de 136.000 lei noi româneşti (RON). Printr-o sentinţă din 29 martie 2005 instanţa a admis cererea sa şi a condamnat terţul să plătească reclamantului suma menţionată anterior. Printr-o decizie din 4 octombrie 2005 Tribunalul judeţean Mehedinţi a respins apelul formulat împotriva acestei sentinţe. La 25 octombrie 2005 sentinţa din 29 martie 2005 a fost investită cu formulă executorie.
36. La 29 septembrie 2006 executorul judecătoresc a somat D.S.V. să execute decizia din 4 octombrie 2005 în termen de 24 de ore.
d) Plângeri penale împotriva reprezentanţilor D.S.V.
37. Reclamantul a formulat plângeri penale împotriva lui R.I., director al D.S.V. şi altor persoane pe care le considera vinovate de neexecutarea unei decizii definitive, infracţiune pedepsită de articolul 84 din Legea nr. 168/1999. La 30 iunie 2000 Parchetul de pe lângă Judecătoria Drobeta Turnu Severin a pronunţat neînceperea urmăririi penale pe motiv că persoanele în cauză nu comiseseră faptele.
38. Printr-o rezoluţie din 27 noiembrie 2000 Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova a admis recursul reclamantului împotriva neînceperii urmăririi penale din 30 iunie 2000 menţionată anterior şi a trimis dosarul la Parchet pentru completarea anchetei.
39. La 12 februarie şi 15 august 2002 Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova a informat reclamantul asupra deciziei de neîncepere a urmăririi penale luată în favoarea persoanelor vizate în plângerile penale. El şi-a motivat deciziile prin faptul că C.S.V. fusese transferată unui terţ la 1 septembrie 1999 şi că postul reclamantului nu mai exista în organigrama D.S.V. şi nu mai putea fi creat.
40. Deciziile citate anterior au fost confirmate de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie la 4 octombrie 2002.
e) Plângerile reclamantului împotriva executorului judecătoresc
41. La 6 şi 11 februarie şi 3 aprilie 2003 reclamantul a adresat nişte cereri Uniunii Executorilor Judecătoreşti (« Uniunea ») pentru a obţine executarea deciziilor definitive pronunţate în favoarea sa de un executor dintr-un alt judeţ.
42. La 19 martie 2003 Judecătoria Drobeta Turnu Severin a admis o cerere a executorului desemnat cu executarea deciziilor în cauză de a se desesiza în dosarul reclamantului.
43. La 9 aprilie 2003 Uniunea a respins cererea sa, pe motiv că în urma sentinţei din 19 martie 2003 mai rămâneau trei executori competenţi să-l asiste în executarea deciziilor şi că numirea unui executor dintr-un alt judeţ era contrară legii.
4. Acţiuni privind plata salariilor
a) Acţiune privind plata salariilor pentru perioada 22 mai 1997 – 1 iunie 1998
44. Printr-o decizie definitivă din 17 decembrie 1999, la cererea reclamantului, Curtea de Apel din Craiova l-a condamnat pe D.S.V. să-i plătească 7.065.476 lei cu titlu de salarii pentru perioada 22 mai 1997 – 1 iunie 1998 şi 516.000 lei reprezentând costuri şi cheltuieli.
45. La 18 februarie 2000 D.S.V. a executat această decizie.
b) Acţiune privind plata salariilor pentru perioada 1 iunie 1998 – 29 februarie 2004
46. Printr-o sentinţă din 8 aprilie 2004 Tribunalul judeţean Mureş a admis acţiunea reclamantului împotriva D.S.V. privind plata salariilor neîncasate şi a condamnat-o pe aceasta din urmă să-i plătească 258.739.807 lei. Această sumă era corespunzătoare perioadei 1 iunie 1998 – 29 februarie 2004 şi fusese stabilită într-un raport de expertiză ce ţinea cont de rata inflaţiei.
47. Tribunalul a reţinut de altfel că, deşi vechiul post al reclamantului nu mai exista în organigrama D.S.V., o reangajare formală încă mai era posibilă deoarece angajatorul putea lua o decizie de reangajare. Ulterior, făcând aplicarea dispoziţiilor legale în vigoare, D.S.V. avea posibilitatea să-l concedieze pe reclamant pe motiv că postul său nu mai exista.
48. Această sentinţă a devenit definitivă la 23 septembrie 2004. La 28 decembrie 2004 D.S.V. a plătit reclamantului 290.746.007 lei din care 258.739.807 lei cu titlu de salarii neîncasate şi 32.006.200 lei cu titlu de costuri şi cheltuieli. Suma a fost plătită într-un cont deschis şi pus la dispoziţia reclamantului, deoarece acesta nu oferise debitorului informaţiile necesare asupra numărului său de cont bancar.
c) Acţiune privind plata salariilor pentru perioada 1 martie 2004 – 30 aprilie 2005
49. Printr-o sentinţă din 4 iulie 2005 Tribunalul judeţean Mehedinţi a admis acţiunea reclamantului împotriva D.S.V. de plată a salariilor neîncasate în perioada indicată mai sus şi a condamnat-o pe aceasta să-i plătească 94.982.126 lei cu titlu de salarii. El a condamnat de asemenea D.S.V. să-i plătească 18.845.603 lei cu titlu de despăgubire de întârziere în efectuarea plăţii sumei de 258.739.807 lei.
50. Printr-o decizie definitivă din 4 septembrie 2006 Curtea de Apel din Craiova a admis recursul D.S.V. împotriva acestei sentinţe şi, bazându-se le decizia din 17 februarie 2006 (a se vedea paragraful 56 de mai jos), a respins acţiunea reclamantului.
5. Reangajarea reclamantului pe postul său
51. Prin scrisorile din 13 decembrie 2004 şi 6 ianuarie 2005, D.S.V. a invitat reclamantul să se prezinte la sediul său pentru a-l reangaja pe postul său. Reclamantul nu a dat curs acestor invitaţii.
52. Printr-o hotărâre din 22 aprilie 2005, în primul său articol, D.S.V. l-a reangajat pe reclamant începând cu 25 aprilie 2005 pe postul de medic veterinar la C.S.V. Orşova având drept atribuţii asistenţa sanitar-veterinară şi controlul alimentelor în aplicarea deciziilor din 24 septembrie 2001 şi 7 martie 2002 şi a sentinţei din 8 aprilie 2004. Cel de-al doilea articol al aceleaşi hotărâri ordona concedierea reclamantului începând cu 25 aprilie 2005 din cauza desfiinţării postului, în urma transferării la primării a competenţelor în materie sanitar-veterinară şi încheierii contractului de concesiune. La 4 mai 2005 reclamantul a primit gestiunea direcţiei şi la 9 iunie 2005 a semnat fişa postului, luând astfel cunoştinţă de atribuţiile şi obligaţiile sale în calitate de salariat.
53. La 28 aprilie 2005 reclamantul a sesizat Tribunalul judeţean Mehedinţi cu o acţiune în anulare a deciziei din 22 aprilie 2005.
54. Printr-o sentinţă din 4 iulie 2005 Tribunalul judeţean a admis parţial acţiunea sa, a menţinut primul articol al hotărârii din 22 aprilie 2005 şi a anulat al doilea articol, pe motiv că dispoziţiile legale privind preavizul nu fuseseră respectate.
55. D.S.V. a înaintat recurs împotriva acestei sentinţe, menţionând că era vorba despre un caz atipic de concediere, în măsura în care reangajarea fusese ordonată pentru un post care nu mai exista în organigrama sa. Ea a scos în evidenţă faptul că reangajase reclamantul pe postul său la 22 mai 1998 şi că ultimul său angajator era Primăria.
56. Printr-o decizie din 17 februarie 2006 Curtea de Apel din Craiova a admis recursul şi a anulat hotărârea din 22 aprilie 2005. Curtea de Apel a reţinut că hotărârea din 22 aprilie 2005 fusese luată pentru executarea deciziilor din 24 septembrie 2001, 7 martie 2002 şi 8 aprilie 2004. Or, niciuna din aceste decizii nu putea constitui un titlu executoriu pentru reangajarea reclamantului. Astfel, decizia din 24 septembrie 2001 fusese pronunţată într-o procedură de contestare la executare fără ca instanţa care o pronunţase să fie competentă să judece fondul cauzei. De altfel, dispozitivul ei se limita la a condamna D.S.V. la plata unei amenzi şi nu la reangajarea reclamantului. Ea a remarcat de asemenea că decizia din 7 martie 2002 a fost pronunţată în cadrul unei cereri de revizuire, pe care sentinţa din 8 aprilie 2004 a pronunţat-o într-o procedură de plată a salariilor şi că niciuna din ele nu ordona reangajarea reclamantului.
57. De asemenea, Curtea de Apel a considerat că o hotărârea judecătorească, în speţă sentinţa din 2 octombrie 1997, nu putea constitui de două ori un titlu executoriu. Ea a constatat că sentinţa menţionată anterior fusese executată la 25 mai 1998 când reclamantul a fost reangajat pe postul de medic veterinar şef la C.S.V. Orşova. De altfel, plângerile penale formulate de reclamant împotriva directorilor de la D.S.V. se încheiaseră prin neînceperi ale urmăririi penale, pe motiv că sentinţa din 2 octombrie 1997 fusese executată. Curtea de Apel a constatat de asemenea că, la 28 aprilie 1999, postul reclamantului fusese transferat la Primărie care devenise angajatorul său. Primăria concediase reclamantul datorită procedurii de concesiune, fără ca acesta din urmă să conteste această decizie. Curtea de Apel s-a exprimat în termenii următori:
« (...) Elementul principal de destabilizare a relaţiilor juridice dintre D.S.V.S.A. Mehedinţi şi D.I. [reclamantul] este, pentru acesta din urmă, faptul de a fi investit în mod abuziv sentinţa civilă numărul 6322/1997 [sentinţa din 2 octombrie 1997] (...) cu formulă executorie pentru a doua oară şi de a fi declanşat o nouă procedură de executare silită, după ce prima executare s-a încheiat (...)
Astfel, pe baza aceluiaşi titlu executoriu s-au constituit două dosare de executare silită (...), fără a ţine cont de faptul că primul dosar s-a încheiat prin hotărârea nr. 17/1998 [hotărârea nr. 17 din 25 mai 1998] şi că nu exista nicio continuitate sau vreo legătură între cele două dosare.
Pornind de la aceasta, decizia nr. 1319/R/2001 a Tribunalului judeţean Timiş [decizia din 24 septembrie 2001] – invocată de contestatar [reclamantul] drept titlu executoriu – constată că procedura de executare în dosarul nr. 65/E/2001 nu se încheiase, fără la instanţa să statueze asupra existenţei unei executări silite anterioare (...), situaţie datorată D.S.V.S.A. Mehedinţi care nu a depus eforturi să dovedească în faţa instanţei situaţia reală a faptelor (...) ».
58. De asemenea, Curtea de Apel a reţinut că din actele dosarului reieşea că înainte de concedierea sa reclamantul ocupase postul de medic veterinar şef în urma unui concurs, fără ca postul său să implice atribuţii de control al alimentelor. Fără o justificare legală sau de fapt, afirmaţia conform căreia postul de şef al C.S.V. implica de asemenea atribuţii de control al alimentelor fusese făcută în procesul-verbal din 6 martie 2001 întocmit în a doua procedură de executare silită, ceea ce a făcut ca Tribunalul judeţean Timiş să ajungă la concluziile sale în decizia din 24 septembrie 2001. Curtea de Apel a considerat că decizia din 24 septembrie 2001 menţionată anterior adăugase un nou element titlului executoriu reprezentat de sentinţa din 2 octombrie 1997, în măsura în care aceasta din urmă ordona reangajarea pe postul de şef al C.S.V. fără a indica funcţiile atribuite postului.
59. La 10 martie 2006, D.S.V. a dat un preaviz reclamantului informându-l că bazându-se pe decizia din 17 februarie 2006, contractul său de muncă înceta peste o lună. Printr-o hotărâre din 5 aprilie 2006 D.S.V. l-a concediat pe reclamant.
II. DREPTUL INTERN PERTINENT
60. Reglementarea internă pertinentă (şi anume extrasele din codurile civil, de procedură civilă şi al muncii (vechiul şi noul) şi din legile nr. 168/1999 privind conflictele de muncă şi 188/2000 privind executorii judecătoreşti) este descrisă în Hotărârea Roman şi Hogea împotriva României (nr. 62959/00, 31 august 2004).
I. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 alin. 1 din Convenţie
61. Reclamantul se plânge că neexecutarea sentinţei definitive din 2 octombrie 1997 i-a restrâns dreptul de acces la o instanţă, aşa cum este prevăzut de articolul 6 alin. 1 din Convenţie, care prevede următoarele:
"Orice persoană are dreptul la judecarea echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanţă (...) care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)"
A. Asupra admisibilităţii
62. Guvernul consideră că art. 6 alin. 1 din Convenţie este aplicabil în prezenta cauză, în măsura în care reclamantul nu exercita prerogativele de autoritate publică în funcţiile sale.
63. Reclamantul nu a prezentat observaţii asupra acestui punct.
64. Curtea consideră în această privinţă că această plângere nu este incompatibilă ratione materiae cu dispoziţiile Convenţiei, nici în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. Curtea constată de asemenea că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate şi o declară deci admisibilă.
B. Asupra fondului
65. Guvernul menţionează că, deşi executarea unei decizii trebuie să fie considerată ca făcând parte integrantă din « proces » în sensul art. 6 (Hornsby împotriva Greciei, Hotărârea din 19 martie 1997, Colecţie de hotărâri şi decizii 1997-II, paragraful 41), există circumstanţe care justifică eşecul executării în natură a unei obligaţii impuse printr-o decizie judiciară definitivă, fără ca neexecutarea să constituie o încălcare a acestui articol. În opinia sa, procesul civil fiind reglementat de principiul disponibilităţii, statul nu este obligat să execute ex officio hotărârile judecătoreşti. Contrar obligaţiilor pozitive ce reies din art. 8 din Convenţie, singura obligaţie ce revine statului conform art. 6 este aceea de a crea şi de a pune la dispoziţia creditorului un sistem judiciar capabil să-l ajute la executarea creanţei sale. Dacă creditorul apelează la forţa publică pentru a obţine executarea creanţei sale, autorităţile trebuie să aibă un comportament prompt, luând toate măsurile ce li se pot cere în mod rezonabil.
66. Guvernul subliniază că sentinţa din 2 octombrie 1997 a fost executată, în măsura în care reclamantul a fost reangajat într-un post la 4 februarie 1998 şi 25 mai 1998 şi şi-a încasat salariile de la 1 iunie 1997 până la 4 februarie 1998. În 1999, postul reclamantului a fost transferat legal la Primărie fără ca el să conteste decizia de transfer. Concedierea reclamantului de către Primărie în 2000, în momentul în care procedura de concesiune a posturilor a fost iniţiată, nu este atribuibilă D.S.V. De altfel, reclamantul nu putea, în urma fiecărei concedieri, să reinvestească sentinţa din 2 octombrie 1997 cu formulă executorie şi să ceară reangajarea sa.
67. În subsidiar Guvernul remarcă faptul că autorităţile naţionale au luat toate măsurile necesare pentru a asigura reangajarea reclamantului. Oricum, atunci când debitorul nu execută de bunăvoie o obligaţie care necesită propria sa intervenţie, aceasta poate fi transformată, la cererea creditorului, în daune-interese.
68. În observaţiile sale suplimentare din 21 martie şi 11 august 2005, bazându-se pe cauza Fociac împotriva României (nr. 2577/02, paragraful 16, 3 februarie 2005), Guvernul constată că, la 28 decembrie 2004, D.S.V. a plătit reclamantului 290.746.007 lei cu titlu de salarii neîncasate şi costuri şi cheltuieli şi că, la 22 aprilie 2005, l-a reangajat pe postul său.
69. Reclamantul contestă teza Guvernului. În opinia sa, sentinţa din 2 octombrie 1997 nu a fost niciodată executată, în măsura în care el a fost reangajat pe un post care implica răspunderi mai mici decât cele pe care le avea înainte de concedierea sa. El scoate în evidenţă somaţia dată de Minister D.S.V. la 10 iunie 1999 (a se vedea paragraful 14 de mai sus) şi faptul că decizia din 16 noiembrie 2001 de recunoaştere a valabilităţii reangajării sale a fost anulată prin decizia din 7 martie 2002. El subliniază de asemenea că decizia din 24 septembrie 2001 a ordonat din nou reangajarea sa şi că decizia Parchetului din 27 noiembrie 2000 a ordonat continuarea anchetei penale împotriva membrilor D.S.V.
70. El remarcă de asemenea că transferul postului său la Primărie şi procedura de concesiune au avut loc atunci când procedura de anulare a deciziei de concediere era în curs în faţa autorităţilor naţionale, ceea ce demonstrează reaua credinţă a instituţiilor publice în privinţa sa. De asemenea, el nu a beneficiat de asistenţa executorilor judecătoreşti pentru executarea deciziei din 24 septembrie 2001.
71. În observaţiile sale suplimentare din 12 octombrie 2005 şi 25 ianuarie 2006, reclamantul contestă reangajarea sa din 22 aprilie 2005. El evidenţiază că a fost transferat ulterior pe un post care nu mai implica atribuţii în materie de control al alimentelor şi de asistenţă sanitar-veterinară şi subliniază cifra mică a salariului său. De asemenea, el consideră că suma stabilită prin sentinţa din 8 aprilie 2004 nu a fost calculată corect.
72. Curtea aminteşte că executarea unei sentinţe sau a unei decizii, indiferent de ce instanţă ar fi pronunţată, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din « proces » în sensul art. 6 din Convenţie (Hornsby citat anterior, paragraful 40 şi Imobiliara Saffi împotriva Italiei [GC], nr.22774/93, paragraful 63, CEDO 1999-V). Cu toate acestea, dreptul de acces la o instanţă nu poate obliga un stat să dispună executarea fiecărei sentinţe cu caracter civil indiferent care ar fi ea şi indiferent care ar fi circumstanţele (Sanglier împotriva Franţei, nr. 50342/99, paragraful 39, 27 mai 2003). Curtea aminteşte că atunci când autorităţile sunt obligate să acţioneze în executarea unei decizii judiciare şi omit să o facă, această inerţie angajează răspunderea statului conform art. 6 alin. 1 din Convenţie (Scollo împotriva Italiei, Hotărârea din 28 septembrie 1995, seria A nr. 315-C, p. 55, paragraful 44).
73. De altfel, art. 6 alin. 1 din Convenţie nu face nicio distincţie între deciziile care admit şi cele care resping un recurs exercitat în faţa instanţelor interne. Într-adevăr, indiferent de rezultat, este vorba întotdeauna de o hotărâre judecătorească ce trebuie să fie respectată şi aplicată. Într-adevăr, acţiunile sau omisiunile administraţiei în urma unei hotărâri judiciare nu pot avea drept consecinţă nici să împiedice nici, cu atât mai puţin, să repună în discuţie fondul acestei decizii (Imobiliara Saffi citată anterior, paragraful 74).
74. Curtea reiterează de asemenea principiile fundamentale ce reies din jurisprudenţa sa referitoare la interpretarea şi aplicarea dreptului intern. Dacă în temeiul art. 19 din Convenţie Curtea are drept sarcină să asigure respectarea angajamentelor rezultate din Convenţie pentru statele contractante, nu-i revine sarcina de a descoperi erorile de fapt sau de drept pretins comise de o instanţă internă, decât dacă şi în măsura în care ar fi putut aduce atingere drepturilor şi libertăţilor apărate de Convenţie. În plus, în primul rând autorităţilor naţionale şi îndeosebi curţilor şi instanţelor, le revine sarcina de a interpreta şi de a aplica dreptul intern. Rolul curţii se limitează la a verifica compatibilitatea cu Convenţia a efectelor unei asemenea interpretări (Prinţul Hans Adam II de Liechtenstein împotriva Germaniei, [GC], nr. 42527/98, paragraful 50, CEDO 2001-VIII; Streletz, Kessler şi Krenz împotriva Germaniei [GC], nr. 34044/96, 35532/97, 44801/98, paragraful 49, CEDO 2001-II).
75. Curtea observă că printr-o sentinţă definitivă din 2 octombrie 1997 D.S.V. a fost condamnată să reangajeze reclamantul pe postul pe care îl ocupa înainte de concedierea sa, fără a prezenta atribuţiile postului şi a-i plăti salariile până la reangajarea sa efectivă. În prezenta cauză, spre deosebire de cauza Fociac citată anterior (paragraful 14) în care debitorul era o societate privată, debitorul era o instituţie publică ce făcea parte integrantă din administraţia statului.
76. În privinţa executării sentinţei din 2 octombrie 1997, în partea sa privind reangajarea reclamantului, Curtea notează că a fost angajat la 25 mai 1998 ca medic veterinar şef la C.S.V. Orşova, dar că această reangajare a făcut obiectul recursului ulterior din partea sa. Principala dispută dintre părţi privea atribuţiile postului reclamantului înainte de concedierea sa şi în special dacă ar trebui să fie reangajat într-un post care implica controlul alimentelor precum şi asistenţa sanitar-veterinară.
77. În ciuda hotărârilor judecătoreşti ulterioare care au întărit convingerea reclamantului că sentinţa din 2 octombrie 1997 nu a fost executată în întregime (a se vedea paragrafele 22 şi 39 de mai sus), administraţia s-a opus întotdeauna executării acestei sentinţe pe motiv că postul reclamantului nu mai exista în organigrama sa. Or, Curtea consideră că a accepta acest argument ar echivala cu a admite că, în cazul în speţă, administraţia ar fi putut să se sustragă de la executarea unei hotărâri judiciare invocând pur şi simplu desfiinţarea ulterioară a postului ocupat de interesat (mutatis mutandis, Ioannidou-Mouzaka împotriva Greciei, nr. 75898/01, paragraful 33, 29 septembrie 2005).
78. Este adevărat că reclamantul a cerut a doua oară iniţierea unei executări silite pentru acelaşi titlu executoriu. Cu toate acestea, nu este mai puţin adevărat că instanţele naţionale au primit favorabil cererea sa şi că, prin urmare, nu pot exista resentimente în privinţa sa.
79. În speţă, abia după ani de controversă între autorităţile administrative şi instanţele naţionale pe tema executării efective a sentinţei din 2 octombrie 1997 decizia din 17 februarie 2006 a pus definitiv capăt disputei, clarificând situaţia reclamantului (a se vedea paragraful 58 de mai sus) atât în ceea ce priveşte reangajarea sa cât şi plata salariilor. Ţinând cont de faptul că autorităţilor naţionale şi îndeosebi curţilor şi instanţelor le revine sarcina de a aprecia faptele dintr-o cauză, în speţă, Curtea nu consideră necesar să se îndepărteze de concluziile deciziei din 17 februarie 2006. Cu toate acestea, Curtea constată că el a trebuit să aştepte peste opt ani pentru ca Curtea de apel să pună capăt dezbaterii dintre administraţie şi instanţe (mutatis mutandis, Sabin Popescu împotriva României, nr. 48102/99, paragraful 76, 2 martie 2004). În plus, aşa cum a reţinut Curtea de Apel în decizia sa din 17 februarie 2006, D.S.V., instituţie publică, nu a făcut toate demersurile necesare pentru a stabili în cursul procedurilor interne că executase decizia în cauză.
80. Bazându-se pe principiul conform căruia Convenţia are drept scop nu apărarea drepturilor teoretice şi iluzorii ci a celor concrete şi efective (Artico împotriva Italiei, Hotărârea din 13 mai 1980, seria A nr. 37, p. 16, paragraful 33), Curtea nu poate decât să constate că datorită atitudinii contradictorii a autorităţilor naţionale reclamantul s-a aflat, în timpul unei perioade anormal de lungă, într-o situaţie de incertitudine juridică privind imposibilitatea de a fi reangajat pe postul său.
81. Dată fiind miza litigiului pentru reclamant, Curtea consideră că comportamentul autorităţilor naţionale, în privinţa executării sentinţei din 2 octombrie 1997, a adus atingere dreptului de acces al reclamantului la o instanţă aşa cum este garantat de art. 6 alin. 1 din Convenţie.
Prin urmare acest articol s-a încălcat în speţă.
II.Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie
82. Reclamantul se plânge de o atingere adusă dreptului său de proprietate din cauza nexecutării de către D.S.V. a sentinţei din 2 octombrie 1997 care ordona rengajarea sa pe postul său şi plata salariilor până la reangajarea sa efectivă. El invocă art. 1 din Protocolul nr. 1 care prevede următoarele :
“Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din cauza unei utilităţi publice şi în condiţiile prevăzute de lege şi principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl deţin statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuţii sau amenzilor.”
A. Asupra admisibilităţii
83. Curtea constată că această plângere nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. Curtea constată de asemenea că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate şi o declară deci admisibilă.
B. Asupra fondului
84. Guvernul consideră că sentinţa din 2 octombrie 1997 a încetat să constituie un « bun » în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 menţionat anterior după reangajarea reclamantului la 25 mai 1998. De asemenea, reclamantul a primit plata salariilor datorate pentru perioada scursă între concedierea şi reangajarea sa la 25 mai 1998. În opinia Guvernului, după ce relaţiile de muncă dintre D.S.V. şi reclamant ar fi încetat din cauza transferului competenţelor sanitar-veterinare la Primării, reclamantul nu ar fi putut cere încă o dată executarea sentinţei din 2 octombrie 1997 împotriva D.S.V. şi în consecinţă respectiva sentinţă nu mai putea să conducă în favoarea sa la o « speranţă legitimă » de plată a salariilor.
85. Reclamantul contestă teza Guvernului. El menţionează că reangajarea sa nu a fost conformă cu sentinţa din 2 octombrie 1997 şi că în urma hotărârii din 24 septembrie 2001, D.S.V. a fost din nou condamnată să-l reangajeze pe postul său.
86. Curtea constată că instanţele naţionale au considerat că reclamantul fusese reangajat pe postul său la 25 mai 1998. El a încasat la 18 februarie 2000 salariile datorate pentru perioada începând de la 1 iunie 1997 până la reangajarea sa. Cifra acestor sume a fost stabilită de instanţele naţionale în cadrul procedurilor contradictorii pe baza expertizelor care au luat în calcul rata inflaţiei pentru perioada respectivă.
87. Deşi situaţia juridică a reclamantului nu a fost clarificată decât la 17 februarie 2006, Curtea constată că sentinţa din 2 octombrie 1997 a fost executată integral în partea sa pecuniară şi că reclamantul nu poate pretinde că a suferit un prejudiciu material datorat neexecutării sale.
88. În consecinţă, Curtea consideră că în speţă nu s-a încălcat articolul 1 din Protocolul nr. 1.
III. Asupra altor pretinse încălcări
89. Reclamantul se plânge în fine de o atingere adusă dreptului său la muncă, din cauza refuzului D.S.V. de a executa sentinţa din 2 octombrie 1997. El se plânge de asemenea că a suferit o atingere adusă dreptului său la corespondenţă şi afirmă că este supus cu regularitate la persecuţii din partea autorităţilor naţionale. El citează în această privinţă articolele 2, 3, 4, 5, 8, 9, 14 şi 17 din Convenţie.
90. Curtea aminteşte că dreptul la muncă nu este garantat ca atare de Convenţie. Reiese că această plângere este incompatibilă ratione materiae cu dispoziţiile Convenţiei în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie şi trebuie respinsă în aplicarea art. 35 alin. 4.
91. În privinţa plângerilor reclamantului întemeiate pe articolele 2, 3, 4, 5, 8, 9, 14 şi 17 din Convenţie, Curtea constată că nu sunt susţinute şi că niciun element din dosar nu lasă să se creadă că în speţă a avut loc o atingere adusă drepturilor garantate de respectivele articole. Reiese că aceste plângeri sunt în mod manifest neîntemeiate şi urmează a fi respinse în aplicarea art. 35 alin. 3 şi 4 din Convenţie.
II. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
92. În conformitate cu art. 41 din Convenţie,
"În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă."
93. Reclamantul cere 10.000.000.000 lei cu titlu de prejudiciu material reprezentând salariile neîncasate şi amenda precum şi 300.000 euro cu titlu de prejudiciu moral. El cere reangajarea sa pe vechiul post şi rezilierea contractului de concesiune încheiat cu P.C.
94. Guvernul aminteşte că reclamantul a fost reangajat pe postul său la 25 mai 1998 şi că salariile datorate i-au fost plătite. În privinţa amenzii, el aminteşte că nu constituie o creanţă în favoarea reclamantului, ci un mijloc indirect pentru a asigura executarea în natură a obligaţiilor care implică fapta debitorului. El observă de asemenea că reclamantul nu a indicat în ce consta prejudiciul său moral şi consideră că un eventual prejudiciu rezultat din neexecutarea hotărârilor judiciare definitive poate fi suficient de compensat printr-o eventuală constatare a încălcării.
95. Curtea constată că în speţă singura bază de reţinut pentru acordarea unei reparaţii echitabile constă în faptul că reclamantul a trăit peste opt ani într-o situaţie de incertitudine în privinţa executării sentinţei din 2 octombrie 1997, încălcându-se art. 6 alin. 1 din Convenţie.
96. În ceea ce priveşte prejudiciul material invocat, Curtea consideră că el a fost în întregime reparat prin executarea sentinţei din 2 octombrie 1997. Aşadar reclamantului nu trebuie să i se acorde vreo despăgubire cu acest titlu.
97. Cu toate acestea, Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral, mai ales datorită frustrării provocate de incertitudinea în care a trăit în privinţa executării sentinţei din 2 octombrie 1997 şi că acest prejudiciu nu este suficient compensat de o constatare a încălcării.
98. În aceste împrejurări, pe baza ansamblului de elemente aflate în posesia sa şi statuând în echitate, aşa cum o cere art. 41 din Convenţie, Curtea acordă reclamantului suma de 4.000 euro pentru prejudiciul moral.
B. Costuri şi cheltuieli
99. Reclamantul nu cere rambursarea costurilor şi cheltuielilor.
100. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea costurilor şi cheltuielilor decât în măsura în care a cerut-o. În consecinţă, în cazul în speţă, Curtea decide să nu-i aloce reclamantului nici o sumă cu acest titlu.
C. Majorări de întârziere
101. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte marginale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE:
1. declară cererea admisibilă în privinţa capetelor de cerere întemeiate pe articolele 6 alin. 1 din Convenţie privind dreptul de acces la o instanţă şi 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi inadmisibilă pentru restul;
2. hotărăşte că a fost încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie;
3. hotărăşte că nu s-a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;
3. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie, 4.000 euro (patru mii euro) pentru prejudiciul moral, plus orice sumă datorată cu titlu de impozit, sumă ce va fi convertită în lei noi româneşti la rata de schimb din ziua plăţii;
b) că, începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, suma va fi majorată cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale;
5. respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 26 aprilie 2007, în aplicarea art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier