©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (www.csm1909.ro) şi al Institutului European din România (www.ier.ro). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (www.csm1909.ro) and the European Institute of Romania (www.ier.ro). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

SECŢIA A DOUA

(Cererea nr. 63134/00)

Hotărâre

Strasbourg

8 noiembrie 2005

Definitivă

08/02/2006

Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.

În cauza Kechko împotriva Ucrainei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a doua), reunită într-o cameră compusă din A.B. Baka, preşedinte, I. Cabral Barreto, R. Türmen, V. Butkevych, M. Ugrekhelidze, E. Fura-Sandström, D. Jočienė, judecători, şi S. Dollé, grefier de secţie,

După ce a deliberat în camera de consiliu, la 11 octombrie 2005,

pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află cererea nr. 63134/00 îndreptată împotriva Ucrainei, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Aleksandr Kechko („reclamantul”), a sesizat Curtea la 27 iunie 2000, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).

2. Reclamantul a fost reprezentat de domnul S. V. Osyka, avocat în Doneţk. Guvernul ucrainean („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamnele V. Lutkovska şi Z. Bortnovska.

3. Reclamantul a susţinut că refuzul de a i se plăti beneficiile la care avea dreptul conform legii, pentru perioada 1997-1999, reprezenta o încălcare a dreptului său de proprietate.

4. Cauza a fost repartizată Secţiei a doua a Curţii (art. 52 § 1 din Regulamentul Curţii). În cadrul secţiei respective, camera competentă pentru examinarea cauzei (art. 27 § 1 din convenţie) era formată în conformitate cu art. 26 § 1.

5. Prin hotărârea din 5 aprilie 2005, Curtea a declarat cererea admisibilă.

6. Atât reclamantul, cât şi Guvernul au prezentat observaţii cu privire la fond (art. 59 § 1).

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

7. Reclamantul s‑a născut în 1945 şi locuieşte în Doneţk, Ucraina.

8. Reclamantul a lucrat ca profesor de limba engleză într-un liceu începând cu 1984.

9. La 23 martie 1996, Parlamentul Ucrainei a amendat Lege educaţiei, în special cu privire la plata anumitor beneficii către profesori.

10. La 2 aprilie 1999, reclamantul a introdus o acţiune civilă la Judecătoria Leninsky din Doneţk împotriva Departamentului Teritorial Leninsky pentru Educaţie pentru a solicita dreptul său la beneficiile respective. Reclamantul a susţinut că avea o vechime în funcţie mai mare de zece ani şi avea, prin urmare, dreptul la o creştere salarială de 20 % de la 1 ianuarie 1997. Cu toate acestea, pârâtul nu i-a plătit creşterea salarială respectivă. De asemenea, a pretins că pârâtul nu i-a plătit stimulentele anuale pentru rezultate deosebite şi pentru recreere. Pârâtul a declarat că sumele pretinse nu au putut fi plătite deoarece bugetul de stat pentru perioada 1997-1999 nu prevedea fonduri pentru asemenea cheltuieli.

11. La 5 octombrie 1999, instanţa a admis parţial cererea reclamantului. Instanţa a respins capătul de cerere al reclamantului privind stimulentele pentru rezultate deosebite, întrucât o astfel de plată necesita o evaluare a activităţii reclamantului care nu era de competenţa instanţei. De asemenea, instanţa a respins capătul de cerere al reclamantului pentru beneficii neplătite în 1997 şi 1998 ca fiind prescris, în conformitate cu legislaţia privind conflictele de muncă. Instanţa a respins şi capătul de cerere al reclamantului pentru beneficii după 1 iunie 1999, întrucât acestea fuseseră suspendate prin Legea privind învăţământul secundar, adoptată în mai 1999. Totuşi, instanţa a acordat reclamantului creşterea salarială pretinsă pentru perioada cuprinsă între 1 ianuarie şi 1 iunie 1999.

12. Reclamantul a introdus apel împotriva acestei hotărâri în faţa instanţei regionale din Doneţk.

13. La 4 noiembrie 1999, instanţa regională a casat hotărârea pronunţată în primă instanţă şi a trimis cauza spre reexaminare. În special, instanţa a observat că Legea privind învăţământul secundar a intrat în vigoare la 23 iunie 1999; prin urmare, judecătoria a omis în mod eronat perioada cuprinsă între 1 şi 23 iunie 1999.

14. La 24 februarie 2000, Judecătoria Leninsky din Doneţk a respins cererea reclamantului. Instanţa a constatat că, în temeiul clauzelor tranzitorii din legea privind învăţământul secundar, dispoziţia în baza căreia reclamantul avea dreptul la beneficii ar fi fost în vigoare doar de la 1 septembrie 2001. Astfel, la momentul examinării cererii, nu exista un temei juridic în acest sens.

15. La 30 martie 2000, instanţa regională din Doneţk a confirmat hotărârea pronunţată în primă instanţă. Aceasta a observat că pretenţiile reclamantului pentru perioadele anterioare adoptării legii privind învăţământul secundar nu puteau fi satisfăcute, având în vedere că, la momentul examinării cauzei, dispoziţiile relevante ale legii privind educaţia fuseseră suspendate de legea privind învăţământul secundar. Hotărârea a rămas definitivă.

II. DREPTUL INTERN RELEVANT

16. La momentul respectiv, articolul 233 din Codul muncii ucrainean prevedea că angajaţii aveau posibilitatea de a introduce acţiuni cu privire la conflictele de muncă în termen de trei luni de la data la care au luat cunoştinţă sau la care ar fi trebuit să fi luat la cunoştinţă că le-au fost încălcate drepturile. Printr-o lege din 11 iulie 2001, acest articol a fost completat printr-o dispoziţie care abroga termenele pentru litigii privind salariile restante.

17. Articolul 57 amendat din Legea privind educaţia din 1996 prevedea o creştere salarială de 20 % pentru profesorii care lucrau în sistemul educaţional de peste zece ani. Acelaşi articol prevedea o plată anuală pentru recreere şi un stimulent anual pentru rezultate deosebite.

Între 23 iunie 1999 şi 1 septembrie 2001, aceste dispoziţii au fost suspendate prin legea privind învăţământul secundar menţionată în continuare.

18. Articolul 43 alineatul (2) din Legea privind învăţământul secundar din 13 mai 1999 prevedea că salariile şi beneficiile profesorilor din liceele de stat şi municipale urmau să fie plătite, în temeiul articolului 57 din Legea privind educaţia, din bugetul de stat al Ucrainei. Clauza tranzitorie a fostei legi menţiona că articolul 43 urma să intre în vigoare la 1 septembrie 2001.

ÎN DREPT

I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1

19. Reclamantul s-a plâns că refuzul de a i se plăti beneficiile la care avea dreptul conform legii, pentru perioada 1997-1999, reprezenta o încălcare a dreptului său de proprietate. Acesta a invocat art. 1 din Protocolul nr. 1 care prevede:

„Orice persoană fizică [...] are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.”

20. Guvernul a susţinut că plângerea reclamantului nu se referea nici la un „bun existent”, nici la o „încredere legitimă”. De asemenea, acesta a susţinut că nu exista nicio ingerinţă nejustificată în dreptul de proprietate al reclamantului, din moment ce instanţele naţionale nu recunoscuseră dreptul reclamantului la o creştere salarială de 20 % sau la stimulente anuale, întrucât efectul dispoziţiei legislative relevante fusese suspendat. În plus, acesta a subliniat că exista un conflict între două legi – legea privind educaţia şi legea privind bugetul de stat – pentru anul în cauză, dar dispoziţiile celei din urmă prevalau, în calitate de lex specialis.

21. Reclamantul a contestat acest argument.

22. Curtea reiterează că prin conceptul de „bunuri” din prima parte a art. 1 din Protocolul nr. 1 se are în vedere un sens autonom, care nu este limitat la proprietatea de bunuri fizice, şi este separat de clasificarea formală din legislaţia relevantă. Anumite alte drepturi şi interese, de exemplu datorii, activele la constituire, pot fi, de asemenea, considerate „drepturi de proprietate” şi, astfel, „bunuri” în sensul acestei dispoziţii. Chestiunea care trebuie examinată este dacă circumstanţele cauzei, considerate în ansamblu, i-au conferit reclamantului dreptul la un interes material garantat la art. 1 din Protocolul nr. 1 [a se vedea Broniowski împotriva Poloniei (dec.) (GC), nr. 31443/96, pct. 98, CEDO 2002‑X].

23. Curtea consideră că statul este cel care este în măsură să stabilească ce beneficii trebuie plătite angajaţilor săi din bugetul de stat. Statul poate dispune introducerea, suspendarea sau încetarea plăţii unor astfel de beneficii prin modificări legislative corespunzătoare. Totuşi, atunci când o dispoziţie legală este în vigoare şi prevede plata anumitor beneficii, iar condiţiile stipulate sunt respectate, autorităţile nu pot refuza în mod deliberat plata acestora atâta timp cât dispoziţiile legale rămân în vigoare.

24. În prezenta cauză, dispoziţiile care confereau reclamantului dreptul la o creştere salarială de 20 % şi la anumite stimulente anuale au fost introduse în 1996 şi suspendate ulterior, în iunie 1999. Pretenţiile reclamantului cu privire la aceste beneficii ar trebui separate în două părţi, iar Curtea le va examina individual.

Perioada anterioară datei de 1 ianuarie 1999 şi perioada ulterioară datei de 23 iunie 1999

25. Curtea observă că deciziile instanţelor interne de a respinge pretenţiile reclamantului privind beneficiile pentru aceste perioade erau întemeiate pe legislaţia internă. Curtea nu a putut examina pe fond pretenţiile reclamantului privind beneficiile pentru perioada cuprinsă între 1997 şi 1998 deoarece erau prescrise (a se vedea pct. 11 şi 16). De asemenea, instanţele au respins pretenţiile reclamantului pentru perioada ulterioară datei de 23 iunie 1999, întrucât dreptul său fusese suspendat prin legea privind învăţământul secundar (a se vedea pct. 11 şi 18). Curtea nu observă caracterul arbitrar al deciziilor instanţelor cu privire la aceste perioade. În consecinţă, nu a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 în ceea ce priveşte acest capăt de cerere.

B. Perioada cuprinsă între 1 ianuarie şi 23 iunie 1999

26. Curtea observă că cererea reclamantului introdusă în faţa autorităţilor interne cu privire la perioada cuprinsă între 1 ianuarie şi 23 iunie 1999 se întemeia pe dispoziţiile explicite şi eficiente ale legislaţiei interne la momentul respectiv (a se vedea supra, pct. 17). Creşterea salarială era plătită în funcţie de o condiţie unică, obiectivă - durata în care reclamantul a lucrat ca profesor. Din moment ce reclamantul a îndeplinit condiţia privind vechimea de zece ani, se poate afirma că acesta avea o speranţă legitimă, dacă nu un drept, de a primi plata în cauză. Totuşi, plata unui stimulent pentru rezultate deosebite depindea de factori mai subiectivi şi necesita efectuarea unei evaluări cu privire la activitatea reclamantului. Curtea nu acceptă argumentul Guvernului privind bugetul, întrucât o autoritate de stat nu poate invoca o lipsă de fonduri ca pretext pentru a nu-şi îndeplini obligaţiile (a se vedea, mutatis mutandis, Burdov împotriva Rusiei, nr. 59498/00, pct. 35, CEDO 2002‑III).

27. Curtea observă că, în timpul celei de-a doua examinări a cauzei, instanţele interne au aplicat retroactiv legea privind învăţământul secundar în cazul acestei perioade. Curtea reiterează că legislaţia civilă care are un efect retroactiv nu este interzisă în mod explicit de convenţie şi ar putea fi justificată în anumite circumstanţe [a se vedea, mutatis mutandis, cererea nr. 8531/79, decizia Comisiei din 10 martie 1981, Decizii şi rapoarte (DR) 23, p. 203-211]. Totuşi, legea privind învăţământul secundar nu conţine, în sine, dispoziţii retroactive şi, prin urmare, Curtea nu înţelege motivele în temeiul cărora instanţele interne au aplicat această lege în cazul cererii reclamantului privind creşterea salarială de 20 % pentru perioada cuprinsă între 1 ianuarie şi 23 iunie 1999. În concluzie, contestarea finală din partea autorităţilor interne a dreptului reclamantului la acest beneficiu pentru perioada în cauză apare ca fiind arbitrară şi nefondată.

28. Prin urmare, a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenţie în ceea ce priveşte perioada cuprinsă între 1 ianuarie şi 23 iunie 1999.

II. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENŢIE

29. Art. 41 din Convenţie prevede:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”

A. Prejudiciu

30. Reclamantul a solicitat 5 000 UAH (echivalentul sumei de aproximativ 830 de euro – „EUR”) cu titlu de prejudiciu material, şi 25 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.

31. Guvernul a susţinut că reclamantul nu avea dreptul la nicio plată şi că nu fusese prezentat niciun calcul precis al prejudiciului său material. În ceea ce priveşte prejudiciul moral, Guvernul a considerat că suma era exorbitantă, complet nejustificată şi fără legătură cu plângerea.

32. Pronunţându-se în echitate, în conformitate cu art. 41 din convenţie, Curtea consideră rezonabil să acorde reclamantului suma globală de 1 500 EUR pentru toate prejudiciile.

B. Cheltuieli de judecată

33. Reclamantul a solicitat 6 000 EUR şi 240 UAH (aproximativ 38 EUR) pentru cheltuielile de judecată suportate în faţa instanţelor interne şi în procedurile introduse în temeiul convenţiei.

34. Guvernul a solicitat Curţii să acorde reclamantului doar cheltuielile poştale care erau confirmate prin chitanţe. Acesta a susţinut că celelalte pretenţii erau nejustificate.

35. Curtea reiterează că, pentru rambursarea cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 41, trebuie stabilit caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora cu scopul de a preveni sau de a obţine reparaţie a chestiunii pentru care s-a constatat o încălcare a convenţiei [a se vedea, printre multe altele, Nilsen şi Johnsen împotriva Norvegiei (GC), nr. 23118/93, pct. 62, CEDO 1999‑VIII].

36. Curtea consideră că aceste cerinţe nu au fost îndeplinite în totalitate în prezenta cauză. Totuşi, este evident că reclamantul a suportat cheltuieli de judecată pentru procedura în faţa Curţii.

37. În speţă, ţinând seama de elementele pe care le deţine şi de criteriile menţionate mai sus, Curtea consideră rezonabil să acorde reclamantului suma de 200 EUR pentru cheltuielile de judecată.

C. Dobânzi moratorii

38. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

CURTEA,

ÎN UNANIMITATE,

1. Hotărăşte că nu a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 în ceea ce priveşte perioada anterioară datei de 1 ianuarie 1999 şi perioada ulterioară datei de 23 iunie 1999;

2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 în ceea ce priveşte perioada cuprinsă între 1 ianuarie şi 23 iunie 1999;

3. Hotărăşte:

(a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din convenţie, suma de 1 500 EUR (o mie cinci sute de euro) pentru prejudiciul material şi moral, şi suma de 200 EUR (două sute de euro) pentru cheltuielile de judecată;

(b) că sumele de mai sus trebuie convertite în moneda naţională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;

(c) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;

4. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.

Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 8 noiembrie 2005, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.

S. Dollé A.B. Baka

Grefier Preşedinte