©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (www.csm1909.ro) şi al Institutului European din România (www.ier.ro). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (www.csm1909.ro) and the European Institute of Romania (www.ier.ro). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Traducere din limba franceză
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a III-a
din 1 februarie 2007
în Cauza Nerumberg împotriva României
(Cererea nr. 2726/02)
Strasbourg
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute în art. 44 alin. (2) din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.
În Cauza Nerumberg împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din: domnii B.M. Zupančič, preşedinte, J. Hedigan, C. Bîrsan, doamna A. Gyulumyan, domnii E. Myjer, David Thor Björgvinsson, doamna I. Berro-Lefevre, judecători, şi domnul V. Berger, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 11 ianuarie 2007,
a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
1. La originea cauzei se află cererea nr. 2726/02, introdusă împotriva României, prin care doi cetăţeni ai acestui stat, domnul Herman Nerumberg şi doamna Irene Nerumberg (reclamanţii), au sesizat Curtea la data de 20 august 2001 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna Beatrice Rămăşcanu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La 19 septembrie 2005, Curtea a hotărât să comunice Guvernului plângerile întemeiate pe art. 6 alin. 1 din Convenţie în privinţa accesului la o instanţă şi 1 din Protocolul nr. 1. Prevalându-se de dispoziţiile art. 29 alin. 3 al Convenţiei, Curtea a decis că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
4. Reclamanţii, tată şi fiică, s-au născut în anul 1905 şi respectiv 1955 şi au domiciliul în Piteşti.
5. Printr-o sentinţă din 21 noiembrie 1990 tribunalul judeţean Piteşti a admis acţiunea reclamanţilor împotriva Primăriei din Piteşti (« primăria ») în anulare a unei donaţii făcută de ei statului la 16 aprilie 1965 şi privind un imobil şi terenul aferent. De altfel, tribunalul a condamnat primăria să respecte dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra imobilului şi terenului în cauză.
6. La 16 decembrie 1992 reclamanţii au sesizat judecătoria Piteşti cu o acţiune împotriva primăriei pentru a fi condamnată la punerea lor în posesia unui teren de 716 m², bazându-se pe sentinţa din 21 noiembrie 1990 citată anterior.
7. Printr-o sentinţă definitivă din 24 iunie 1993 instanţa a admis acţiunea lor şi a ordonat primăriei să-i pună în posesia unui teren de 716 m² aflat în intravilanul oraşului Piteşti, fără a-i delimita totuşi amplasamentul.
8. La 30 august 1996 primăria Piteşti a invitat reclamanţii să ajute comisia de aplicare a legii nr. 18/1991 (« comisia locală ») să identifice un teren de 716 m² în intravilanul oraşului. Din înscrisurile reclamanţilor reiese că comisia locală le-a prezentat două terenuri de aproximativ 300 m² fiecare, ambele situate în cartiere de la periferia oraşului. Conform declaraţiei reclamanţilor unul din aceste terenuri era în pantă şi celălalt avea forma unui triunghi şi era situat sub reţeaua electrică a oraşului.
9. Reclamanţii au refuzat acest amplasament, cerând punerea lor în posesia unui teren situat în centrul oraşului, pe motiv că terenul oferit nu avea o valoare echivalentă cu cea donată statului în 1965. Într-un proces-verbal întocmit cu acest prilej s-a menţionat că consiliul local nu dispunea de terenuri libere în centrul oraşului şi că, prin urmare, executarea sentinţei din 24 iunie 1993 era imposibilă.
A. Punerea în posesie a reclamanţilor asupra unui teren de 384 m²
10. Prin procesele-verbale din 21 august şi 31 octombrie 1998 reclamanţii au fost puşi în posesia unui teren de 384 m² pe baza unei sentinţe definitive din 24 iunie 1993. Autorităţile au evidenţiat în procesul-verbal din 21 august 1998 existenţa unor garaje pe 126 m² din acest teren şi necesitatea de a trimite o comunicare proprietarilor lor în vederea demolării acestora.
1. Acţiunea lui T.I. şi D.V. în reconstituire a dreptului lor de proprietate asupra terenului de 126 m²
11. T.I. şi D.V. erau proprietarii garajelor construite pe terenul de 384 m² asupra căruia reclamanţii fuseseră puşi în posesie. Aceste construcţii ocupau o suprafaţă de 126 m².
12. La 20 ianuarie 1999 T.I. şi D.V. au sesizat judecătoria Piteşti cu o acţiune împotriva primăriei şi prefecturii Piteşti, cerând reconstituirea dreptului lor de proprietate asupra terenului aferent construcţiilor în chestiune. Ei au menţionat că le-au construit în 1984 pe baza unei autorizaţii de construcţie eliberată de primărie care era, în acel moment, proprietara terenului.
13. La 28 aprilie 1999 reclamanţii au formulat o cerere de intervenţie, solicitând respingerea acţiunii lui T.I. şi D.V. şi scoţând în evidenţă faptul că ei erau proprietarii terenului în baza sentinţei din 24 iunie 1993 şi a procesului-verbal din 31 octombrie 1998.
14. La 3 octombrie 2000 instanţa a admis acţiunea lui T.I. şi D.V. şi a ordonat primăriei să le reconstituie dreptul de proprietate asupra terenului de 126 m² în cauză. Ea a considerat că construcţiile fuseseră edificate pe teren în 1984 pentru a asigura folosirea normală a apartamentelor aflate în apropiere şi că, prin urmare, constituiau anexe în sensul art. 23 al legii nr. 18/1991. De asemenea, în măsura în care amplasamentul terenului de 716 m² nu fusese stabilit în sentinţa din 24 iunie 1993, reclamanţii, deşi au fost puşi în posesie, nu se puteau folosi de dreptul de proprietate asupra amplasamentului la care se referă prezentul litigiu, deoarece niciun titlu de proprietate nu le-a fost eliberat în acest sens. În consecinţă, T.I. şi D.V. puteau beneficia de dispoziţiile legii nr. 18/1991 pentru a li se reconstitui dreptul asupra terenului de 126 m².
15. Reclamanţii au înaintat recurs, susţinând că terenul respectiv fusese transferat ilegal în patrimoniul statului în 1965, că autorizaţia de construcţie avea caracter provizoriu şi că terenul se afla din 31 octombrie 1998 în patrimoniul lor. Reclamanţii au fost chemaţi în şedinţă prin citaţie trimisă la domiciliu. Fiind plecaţi în străinătate, au luat cunoştinţă de acest lucru prin intermediul terţilor. Au depus o cerere de amânare a cauzei pentru a putea participa la şedinţă. Ei au indicat de asemenea curţii de apel adresa lor din străinătate pentru a fi informaţi asupra noilor date ale şedinţei.
16. Printr-o hotărâre din 21 martie 2001 curtea de apel din Piteşti, după ce a examinat toate motivele de recurs ale reclamanţilor pe baza documentelor scrise prezentate la dosar, l-a respins şi a confirmat sentinţa pronunţată în primă instanţă.
2. Acţiunea reclamanţilor privind condamnarea lui T.I. şi D.V. la demolarea construcţiilor existente pe terenul lor
17. La 7 decembrie 1998 reclamanţii au sesizat judecătoria Piteşti cu o acţiune împotriva lui T.I. şi D.V. pentru a obţine autorizaţia de demolare a garajelor situate pe terenul lor. Printr-o sentinţă din 7 februarie 2000 tribunalul le-a respins acţiunea, pe motiv că T.I. şi D.V. erau constructori de bună credinţă şi că în consecinţă, în temeiul art. 494 cod civil nu puteau fi condamnaţi la demolarea construcţiilor. De altfel, instanţa a statuat că aceste construcţii făceau parte dintr-un proiect de amenajare a teritoriului care viza asanarea solului şi prezenta un interes public pentru zona în care se aflau.
18. Această sentinţă a fost confirmată, la apelul reclamanţilor, printr-o hotărâre din 8 septembrie 2000 a tribunalului judeţean Argeş.
19. Reclamanţii au înaintat un recurs amplu argumentat. Curtea de apel Piteşti a chemat reclamanţii la prima şedinţă prin citaţie trimisă la domiciliu. Reclamanţii, plecaţi în străinătate, au luat cunoştinţă de acest lucru prin intermediul unui terţ. Ei au cerut amânarea cauzei şi citarea lor pe viitor la adresa lor din străinătate.
20. Cu ocazia şedinţei din 4 aprilie 2001, după ce a constatat că părţile fuseseră citate legal, curtea de apel a examinat mijloacele de atac ale reclamanţilor, în lipsa lor, bazându-se pe documentele scrise prezentate la dosar. Printr-o sentinţă amplu motivată din aceeaşi dată a respins apelul şi a confirmat sentinţa pronunţată în primă instanţă.
B. Alte demersuri ale reclamanţilor pentru executarea în întregime a sentinţei din 24 iunie 1993
21. Prin scrisorile din 28 şi 29 septembrie 1998 reclamanţii au cerut comisiei judeţene de aplicare a legii nr. 18/1991 privind fondul funciar (« comisia judeţeană ») să se conformeze sentinţei din 24 iunie 1993 şi să le elibereze titlul de proprietate aferent. Printr-o comunicare din 26 octombrie 1998 comisia judeţeană i-a informat că trimisese cererile lor la primărie, cerându-i să execute sentinţa în cauză. În privinţa titlului de proprietate, i-a sfătuit să se adreseze comisiei locale.
22. La 15 martie 1999 reclamanţii au fost invitaţi de primărie să participe, alături de comisia locală, la identificarea unui alt amplasament de teren în suprafaţă de 332 m², pentru a executa în întregime sentinţa din 24 iunie 1993. Reclamanţii, reprezentaţi de un împuternicit, au cerut o amânare pentru a se pronunţa asupra posibilităţii de a accepta un nou amplasament.
23. În anul 2000 reclamanţii au cerut primăriei ca un titlu de proprietate să le fie eliberat pentru un teren de 716 m² în baza sentinţei din 24 iunie 1993. Printr-o comunicare din 5 iulie 2000 au fost informaţi că în temeiul legii nr. 19/1991 titlul de proprietate nu putea să le fie eliberat decât după executarea în întregime a sentinţei menţionate anterior, ceea ce nu era cazul.
24. Reclamanţii au adresat din nou un memoriu comisiei judeţene, cerându-i să fie puşi în posesia unui teren în temeiul sentinţei din 24 iunie 1993 citată anterior. Printr-o comunicare din 27 noiembrie 2000 aceasta i-a informat că puteau sesiza tribunalele cu o acţiune împotriva primăriei pentru a-i condamna la punerea în posesia terenurilor. De asemenea, ea i-a informat că era posibil ca la sfârşitul perioadei prevăzute de legea nr. 18/1991, modificată prin legea nr. 1/2000, pentru a permite persoanelor private să-şi depună cererile de restituire în natură a terenurilor – primăria să facă inventarul terenurilor libere din intravilanul oraşului Piteşti şi să le propună un alt teren la schimb. Comisia nu le-a precizat termenul scadent prevăzut de lege în acest scop.
25. Printr-o scrisoare sosită la Curte pe 29 martie 2005, reclamanţii au informat grefa că sentinţa din 24 iunie 1993 încă nu fusese executată integral, primăria refuzând punerea lor în posesie asupra terenurilor de 126 m² şi 332 m², pe motiv că nu mai existau terenuri în intravilanul oraşului Piteşti.
II. DREPTUL INTERN PERTINENT
26. Legislaţia internă pertinentă, şi anume extrasele din legile nr. 18/1991 privind fondul funciar, 169/1997 privind modificarea legii nr. 18/1991 şi 29/1990 privind contenciosul administrativ, este descrisă în cauza Sabin Popescu împotriva României (nr. 48102/99, paragrafele 42-46, 2 martie 2004).
27. Sunt pertinente de asemenea articolele 23 şi 24 ale legii 18/1991 care prevăd că parcelele atribuite de comisiile administrative competente membrilor cooperativelor agricole de producţie pentru construirea caselor lor, în conformitate cu decretul nr. 42/1990, rămân în proprietatea acestora din urmă, foştii proprietari având dreptul de a fi despăgubiţi prin repartizarea unei parcele de teren echivalentă.
I. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 alin. 1 din Convenţie
28. Reclamanţii susţin că refuzul autorităţilor competente de a se conforma sentinţei din 24 iunie 1993 a judecătoriei Piteşti le-a încălcat dreptul de acces la instanţă. Ei invocă articolul 6 alin. 1 din Convenţie, care prevede următoarele:
"Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale (...) de către o instanţă (...) care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil ..."
29. Curtea constată că plângerea nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie aşadar să o declare admisibilă.
30. Guvernul constată că sentinţa din 24 iunie 1993 a condamnat autorităţile locale să pună reclamanţii în posesia unui teren de 716 m² din rezerva funciară a oraşului, fără a stabili amplasamentul său. El remarcă faptul că reclamanţii au refuzat toate ofertele făcute de autorităţile locale pentru executarea integrală a sentinţei din 24 iunie 1993 şi că au cerut întotdeauna punerea în posesie pe amplasamentul care făcuse obiectul donaţiei în 1965. Ori, deşi au fost puşi în posesia a 384 m² din acest teren, pentru autorităţi era imposibil să le facă o ofertă pentru restul de 332 m² din acest teren, ţinând cont de faptul că această parte era ocupată de un imobil de locuit construit în 1990. În consecinţă, Guvernul consideră că neexecutarea este datorată comportamentului reclamanţilor.
31. De asemenea Guvernul menţionează că reclamanţii au fost informaţi asupra motivelor care justificau executarea parţială a sentinţei din 24 iunie 1993 (paragrafele 8 şi 13 de mai sus) precum şi asupra faptului că sentinţa citată anterior nu le dădea dreptul de a li se restitui dreptul de proprietate asupra terenului care făcuse obiectul donaţiei din 1965 (Cauza Sabin Popescu împotriva României, nr. 48102/99, paragraful 76, 2 martie 2004).
32. Reclamanţii consideră că neexecutarea integrală a sentinţei din 24 iunie 1993 nu le poate fi reproşată lor. În această privinţă, ei menţionează că cele două oferte făcute de primărie priveau terenuri impracticabile situate în două cartiere periferice ale oraşului. De asemenea, ei consideră că punerea lor în posesie asupra terenului de 384 m² nu este efectivă, în măsura în care primăria era informată că 126 m² din acest teren erau ocupaţi de garaje ale terţilor şi ulterior acestora din urmă li s-a confirmat dreptul de proprietate asupra acestui teren.
33.Curtea aminteşte că, conform jurisprudenţei constante, executarea unei sentinţe sau a unei hotărâri, a oricărei instanţe, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din « proces » în sensul art. 6 din Convenţie. Dreptul la un tribunal ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă şi obligatorie să rămână inoperantă, în detrimentul unei părţi (Cauza Immobiliare Saffi împotriva Italiei [GC], nr. 22.774/1993, paragraful 63, CEDO 1999-V).
34. Curtea admite că dreptul de acces la un tribunal nu poate obliga statul să execute fiecare sentinţă indiferent care ar fi caracterul civil şi circumstanţele (Cauza Sanglier împotriva Franţei, nr. 50342/99, paragraful 39, 27 mai 2003). Aşadar, dacă administraţia refuză sau omite să execute o hotărâre ori întârzie în executarea acesteia, garanţiile art. 6 de care a beneficiat justiţiabilul în faţa instanţelor judecătoreşti îşi pierd orice raţiune de a fi (Cauza Hornsby împotriva Greciei, hotărârea din 19 martie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-II, pag. 510-511, paragraful 41).
35. În speţă, comisia locală era competentă în exclusivitate să asigure respectarea sentinţei din 24 iunie 1993, şi anume să pună reclamanţii în posesia unui teren de 716 m² în intravilanul oraşului Piteşti. De altfel, Curtea remarcă faptul că nu se contestă că în speţă sentinţa din 24 iunie 1993 nu a fost nici executată integral, nici anulată sau modificată în urma unei căi de atac prevăzută de lege (Cauza Croitoriu împotriva României, nr. 54400/00, 2004, paragraful 28).
36. Curtea constată că sentinţa din 24 iunie 1993 citată anterior nu stabilea amplasamentul terenului asupra căruia să se reconstituie dreptul de proprietate al reclamanţilor. Este adevărat că la 21 august şi 31 octombrie 1998 ei au fost puşi în posesia unui teren de 384 m² pe baza sentinţei de mai sus. Deşi au fost informaţi cu ocazia punerii în posesie asupra existenţei garajelor pe terenul în cauză, reiese clar din procesul-verbal întocmit cu acest prilej că autorităţile locale au menţionat necesitatea măsurilor pentru a asigura o posesie efectivă.
37. Ori prin hotărârea din 21 martie 2001 autorităţile naţionale au recunoscut lui T.I. şi D.V. un drept de proprietate asupra terenului de 126 m² fără a anula totuşi sau a modifica hotărârea din 24 iunie 1993. În consecinţă, pentru cei 126 m² din terenul în cauză reclamanţii nu au beneficiat de o punere în posesie efectivă. În această privinţă nu trebuie uitat că Convenţia nu îşi propune să garanteze drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective (Cauza Artico împotriva Italiei, Hotărârea din 13 mai 1980, seria A nr. 37, p. 16, paragraful 33) şi că prin urmare, o simplă punere în posesie formală nu este suficientă să asigure respectarea dreptului interesaţilor de acces la un tribunal.
38. De altfel, Curtea aminteşte că ea a considerat excesivă obligaţia pentru reclamanţi de a înainta acţiuni în anulare a titlurilor de proprietate ale terţilor (Cauza Mihai-Iulian Popescu împotriva României, nr.2911/02, paragraful 43, 29 septembrie 2005).
39. Curtea constată în plus că pentru a asigura executarea integrală a sentinţei din 24 iunie 1993 autorităţile naţionale trebuia să pună reclamanţii în posesia unui alt teren de 332 m². Într-adevăr, primăria a luat iniţiativa şi a făcut o oferă reclamanţilor respectând condiţiile impuse de sentinţa din 24 iunie 1993 citată anterior, şi anume că terenurile să fie situate în intravilanul oraşului Piteşti. Ori reclamanţii au refuzat această ofertă, pe motiv că nu corespundea valorii terenului care făcuse obiectul donaţiei din 1965 şi că nu privea terenurile situate în centrul oraşului, fără a menţiona totuşi în faţa autorităţilor naţionale că terenurile erau impracticabile. Prin urmare, Curtea consideră că autorităţile competente se aflau, din cauza atitudinii reclamanţilor, în imposibilitatea de a-i pune în posesia unui teren de 332 m².
40. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că, în prezenta cauză, omiţând să execute în mod efectiv sentinţa din 24 iunie 1993 în partea sa privind terenul de 126 m², autorităţile naţionale au privat reclamanţii de un acces efectiv la un tribunal.
41. În consecinţă, a fost încălcat încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie în ceea ce priveşte neexecutarea sentinţei din 24 iunie 1993 în partea sa privind terenul de 126 m² şi nu s-a încălcat art. 6 alin. 1 în ceea ce priveşte neexecutarea respectivei sentinţe în partea sa privind terenul de 332 m².
II. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1
42. Reclamanţii se plâng de o atingere adusă dreptului lor de proprietate din cauza neexecutării integrale de către autoritatea administrativă competentă a sentinţei din 24 iunie 1993 pronunţată în favoarea lor de instanţele interne. Ei invocă art. 1 din Protocolul nr. 1, care are următoarea formulare:
"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor."
Asupra admisibilităţii
43. Curtea constată că plângerea nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie aşadar să o declare admisibilă.
44. Guvernul recunoaşte că reclamanţii aveau dreptul de fi puşi în posesia terenului de 716 m². Cu toate acestea, dreptul lor de proprietate depindea de identificarea concretă a amplasamentului terenului.
45. Guvernul consideră că în măsura în care reclamanţii au fost puşi în posesia unui teren de 384 m², incluzând terenul de 126 m², ei nu mai puteau pretinde o încălcare a dreptului lor de proprietate din cauza neexecutării sentinţei din 24 iunie 1993 pentru această parte a terenului. În privinţa neexecutării sentinţei din 24 iunie citată anterior pentru terenul de 332 m², Guvernul consideră că este atribuibilă reclamanţilor şi că, prin urmare, nu pot invoca o atingere adusă dreptului lor de proprietate datorată propriei lor acţiuni.
46. De asemenea, Guvernul aminteşte că sentinţa din 24 iunie 1993 nu acorda reclamanţilor dreptul de a li se reconstitui dreptul de proprietate asupra amplasamentului care făcuse obiectul donaţiei din 1965 şi remarcă faptul că terenul de 332 m² cerut de reclamanţi era ocupat de o clădire construită în 1990.
47. În timp ce Curtea consideră că neexecutarea hotărârii din 24 iunie 1993 pentru terenul de 332 m² situat pe vechiul amplasament constituie o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamanţilor, Guvernul consideră că această ingerinţă era prevăzută de legea nr. 18/1991 şi viza un scop legitim, şi anume protecţia dreptului de proprietate al proprietarilor clădirii construite pe acest teren. Ori, aşa cum Curtea a statuat în cauza Brumărescu împotriva României ([GC], nr. 28342/95, CEDO 1999-VII), statul era obligat să vegheze asupra respectării principiului siguranţei juridice şi, în acest sens, menţinerea titlurilor de proprietate, intrate în circuitul civil, constituie, şi ea, o obligaţie ce revine autorităţilor.
48. Reclamanţii consideră că ingerinţa în dreptul lor de proprietate aşa cum s-a constatat prin sentinţa din 24 iunie 1993 nu este justificată şi datorată relei credinţe a autorităţilor. Astfel, ei remarcă faptul că ofertele de punere în posesie pentru terenul de 332 m² erau consecinţa multiplelor lor demersuri pe lângă primărie şi nu iniţiativei autorităţilor. În privinţa terenului de 126 m² ocupat de garaje, ei menţionează că după punerea lor în posesia terenului terţilor li s-au eliberat titluri de proprietate asupra aceluiaşi teren.
49. Referindu-se la jurisprudenţa aplicabilă în materie (Cauza Kopecky împotriva Slovaciei [GC], nr. 44912/98, paragraful 35, 28 septembrie 2004 şi cauza Georgi împotriva României, nr. 58318/00, paragraful 67, 24 mai 2006), Curtea constată că în speţă sentinţa definitivă din 24 iunie 1993 a creat în avantajul reclamanţilor « speranţa legitimă » de a fi efectiv puşi în posesia unui teren de 716 m² în intravilanul oraşului şi de a obţine, prin urmare, titlul administrativ de proprietate. În aceste condiţii, creanţa lor este suficient stabilită pentru a constitui o « valoare patrimonială » care să antreneze aplicarea garanţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1.
50. Părţile nu contestă că sentinţa în cauză nu a fost decât parţial executată, şi anume că reclamanţii au fost puşi în posesia unui teren de 384 m². Totuşi, pe 126 m² din acest teren unor terţi li s-a acordat ulterior dreptul de proprietate. De asemenea, pe baza sentinţei din 24 iunie 1993, reclamanţii încă au dreptul la 332 m² de teren în plus.
51. În privinţa terenului de 332 m² Curtea consideră că din motive similare celor expuse de art. 6 alin. 1 din Convenţie (paragraful 39 de mai sus) nu li se poate reproşa în speţă autorităţilor naţionale că nu i-au pus pe reclamanţi în posesia unui asemenea teren, în măsura în care aceştia din urmă au refuzat oferta comisiei, care era conformă cu dispozitivul sentinţei din 24 iunie 1993.
52. În privinţa terenului de 126 m² Curtea relevă că confirmarea dreptului de proprietate al lui T.I. şi D.V. asupra aceluiaşi teren prin hotărârea din 21 martie 2001 a avut drept efect privarea reclamanţilor de beneficiul acestuia. Interesaţii nu mai aveau dreptul să intre în posesia bunului, nici să dispună de el în alt fel. În aceste condiţii, Curtea constată că această situaţie a avut drept efect privarea reclamanţilor de bunul lor, în sensul celei de-a doua fraze a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1.
53. O privare de proprietate legată de această din urmă normă se poate justifica numai dacă se demonstrează în special că a intervenit pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege (cauza Sporrong şi Lönnroth împotriva Suediei, Hotărârea din 23 septembrie 1982, Seria A nr. 52, pag. 26-28, paragrafele 69-74).
54. Curtea remarcă faptul că dreptul de proprietate al terţilor asupra terenului în cauză a fost consacrat de instanţele naţionale făcând aplicarea dispoziţiilor legii nr. 18/1991 şi că, prin urmare, ingerinţa era « prevăzută de lege ». Curtea consideră de asemenea că în acest caz ingerinţa respectivă viza un scop legitim, şi anume protecţia drepturilor altora – « alţii » fiind aici proprietarii imobilului vecin şi constructorii de bună credinţă – pe baza principiului siguranţei relaţiilor juridice.
55. O măsură de ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor trebuie să menţină un echilibru just între necesităţile interesului general al comunităţii şi cerinţele cu privire la protecţia drepturilor fundamentale ale individului (a se vedea între altele Sporrong şi Lönnroth citat anterior, pag. 26, paragraful 69). Îndeosebi, trebuie să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat de orice măsură care privează o persoană de proprietatea sa (Cauza Pressos Compania Naviera S.A. şi alţii împotriva Belgiei, Hotărârea din 20 noiembrie 1995, seria A nr. 332, pag. 23, paragraful 38).
56. Curtea constată că hotărârea din 21 martie 2001 nu a anulat dreptul de proprietate al reclamanţilor aşa cum a fost stabilit prin sentinţa din 24 iunie 1993. De altfel, în hotărârea sa din 21 martie 2001 citată anterior, curtea de apel a reţinut că reclamanţii aveau dreptul la un teren pe baza sentinţei din 24 iunie 1993, şi nu la terenul de 126 m² aşa cum a fost identificat în procesul-verbal din 1998.
57. Curtea constată că nicio dispoziţie a legii interne nu prevede cu claritate şi certitudine consecinţele pentru dreptul de proprietate al unei persoane private la reconstituirea dreptului de proprietate asupra aceluiaşi teren. Mai exact, dreptul intern nu dă un răspuns clar şi precis la problema de a şti dacă şi în ce fel proprietarul privat astfel de bunul său poate fi despăgubit.
58. De asemenea Curtea constată că obligaţia de a pune reclamantul în posesia unui teren pe baza sentinţei din 24 iunie 1993 revenea statului. Ori sentinţa din 21 martie 2001 confirma dreptul de proprietate al terţilor asupra aceluiaşi teren în temeiul art. 23 din legea nr. 18/1991 (paragrafele 14-16 de mai sus), nu a fost însoţită de nicio altă propunere de punere în posesia unui alt teren nici de o propunere de despăgubire a reclamanţilor (a se vedea, mutatis mutandis, cauza Broniowski împotriva Poloniei [GC], nr. 31443/96, paragraful 176, CEDO-V). De altfel, Guvernul nu a prezentat nicio observaţie asupra terenului de 126 m², considerând că reclamanţii fuseseră puşi în posesia acestui teren.
59. În plus, aşa cum Curtea a amintit deja, nu este corect să se ceară unui individ care a obţinut o creanţă împotriva statului, în urma unei proceduri judiciare, să iniţieze ulterior o procedură de executare forţată pentru a obţine o reparaţie (mutatis mutandis, cauza Metaxas citată anterior, paragraful 19).
60. În consecinţă, Curtea consideră că în cazul în speţă lipsa oricărei alte propuneri din partea autorităţilor de a atribui reclamanţilor un alt teren de 126 m² sau, eventual, o altă compensaţie, i-a făcut să suporte o sarcină disproporţionată şi excesivă incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1.
61. În consecinţă, în speţă s-a încălcat această dispoziţie în privinţa terenului de 126 m² şi nu s-a încălcat în privinţa terenului de 332².
III. Asupra altor pretinse încălcări
62. Reclamanţii se plâng în sfârşit de o încălcare a dreptului lor la un proces echitabil datorită faptului că nu au fost citaţi legal să compară în procedurile angajate de terţi în reconstituirea dreptului lor de proprietate asupra terenului de 126 m² şi de ei înşişi în vederea condamnării terţilor la demolarea construcţiilor existente pe terenul lor.
63. Curtea constată că în cursul celor două proceduri reclamanţii au fost prezenţi la şedinţele ţinute în primă instanţă şi în apel. De asemenea, ei şi-au prezentat motivele de recurs în scris şi instanţa de recurs le-a examinat pronunţând decizii amplu motivate şi fără aparenţa arbitrarului.
64. Imperativele legate de noţiunea de « proces echitabil » nu sunt obligatoriu aceleaşi în litigiile referitoare la drepturile cu caracter civil cât şi în cauzele privind acuzaţiile în materie penală (Cauza Levages Prestations Services împotriva Franţei, nr. 21920/93, 23 octombrie 1996, paragraful 46). În speţă, presupunând că reclamanţii nu au fost citaţi legal, ei au formulat în scris mijloacele lor de recurs. De asemenea, în dreptul român, instanţele care se pronunţă în faza de recurs, după o sentinţă în fond în primă instanţă şi în apel, aşa cum a fost cazul în speţă, nu sunt competente să examineze puncte de drept. În acest condiţii, prezenţa reclamanţilor la şedinţă nu era indispensabilă.
65. Ţinând cont de aceste elemente, Curtea consideră că această plângere trebuie respinsă deoarece este în mod evident neîntemeiată, în aplicarea art. 35 paragrafele 3 şi 4 din Convenţie.
IV. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
66. În conformitate cu art. 41 din Convenţie, "În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă."
67. Reclamanţii solicit, cu titlu de prejudiciu material, 208.390 euro reprezentând valoarea de piaţă a terenurilor de 332 m² şi 126 m², prezentând în acest sens un raport de expertiză şi 131.553 euro pentru cîştigurile pe care le-ar fi putut obţine. Ei cer de asemenea 30.000 euro cu titlu de prejudiciu moral.
68. Guvernul menţionează că reclamanţii au fost puşi în posesia terenului de 384 m² din care făcea parte terenul de 126 m². În privinţa terenului de 322 m², primăria a făcut oferte reclamanţilor în conformitate cu sentinţa din 24 iunie 1994, dar ei le-au refuzat în permanenţă. În consecinţă, reclamanţii nu pot pretinde despăgubiri pentru o situaţie pe care au creat-o ei sau, cel puţin, au întreţinut-o.
69. Guvernul prezintă o expertiză conform căreia valoarea terenurilor de 332 m² şi 126 m² cerute de reclamanţi se ridică la 86.389 euro din care 62.621,8 euro pentru terenul de 332 m². Citând cauzele Buzatu împotriva României (satisfacţie echitabilă), nr. 34642/97, paragraful 18, 27 ianuarie 2005) şi Sofletea împotriva României (nr. 48179/99, paragraful 42, 25 noiembrie 2003), el consideră că Curtea nu poate face speculaţii în privinţa valorii câştigului pe care l-ar fi putut obţine.
70. În privinţa prejudiciului moral, Guvernul estimează că nu există vreo legătură de cauzalitate între pretinsa încălcare a Convenţiei şi paguba invocată şi consideră că o eventuală hotărâre de condamnare a Curţii ar putea constitui, în sine, o reparaţie satisfăcătoare cu acest titlu.
71. Curtea relevă că singura bază de reţinut pentru acordarea unei satisfacţii echitabile constă în speţă în lipsa caracterului efectiv al executării sentinţei definitive din 24 iunie 1993 pentru terenul de 126 m².
72. Curtea consideră, în circumstanţele speţei, că punerea efectivă în posesie a reclamanţilor asupra unui teren de 126 m² pe baza sentinţei din 24 iunie 1993 a judecătoriei Piteşti i-ar pune pe cât posibil într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar găsi dacă cerinţele articolelor 6 alin. 1 din Convenţie şi 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate.
73. Dacă statul pârât nu va proceda la o asemenea punere în posesie în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, Curtea hotărăşte că va trebui să plătească interesaţilor, pentru paguba materială, o sumă corespunzătoare valorii actuale a bunului, şi anume 30.000 euro.
74. În privinţa sumei cerută cu titlu de pierdere a câştigului pentru terenul în cauză, în lipsa oricărui document doveditor pertinent oferit de reclamanţi, Curtea nu poate face speculaţii asupra posibilităţii şi randamentului folosirii sale de către reclamanţi (Cauza Buzatu împotriva României, nr. 34642/97, paragraful 18, 27 ianuarie 2005).
75. În aceste împrejurări, pe baza ansamblului de elemente aflate în posesia sa şi statuând în echitate, aşa cum prevede art. 41 din Convenţie, Curtea acordă reclamanţilor 7.000 euro pentru prejudiciul moral.
77. Reclamanţii cer de asemenea 31.800 euro drept costuri şi cheltuieli suportate în faţa instanţelor interne şi pentru cele suportate în faţa Curţii, din care 8.500 euro reprezentând onorariile avocatului, 6.000 euro valoarea timbrelor judiciare, costul expertizei, cheltuielile de traducere, copiile xerox şi convorbirile telefonice şi 6.500 euro pentru diverse cheltuieli.
78. Guvernul nu se opune acordării reclamanţilor unei sume corespunzătoare costurilor şi cheltuielilor legate de procedura în faţa Curţii, cu condiţia să fie reale, necesare şi să aibă legătură cu cauza. În această privinţă trebuie menţionat că, aşa cum reiese din actele doveditoare oferite de reclamanţi, onorariile avocatului pentru procedura în faţa Curţii nu depăşesc suma de 761 euro şi estimează că în orice caz suma cerută cu acest titlu este excesivă comparativ cu jurisprudenţa Curţii (Cauza Sabou şi Pîrcălab împotriva României, n.46572/99, paragraful 67, 28 septembrie 2004). De altfel, Guvernul constată lipsa oricărui document doveditor pentru restul cheltuielilor.
79. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea costurilor şi cheltuielilor decât în măsura în care dovedeşte caracterul real, necesar şi rezonabil al valorii lor. În speţă şi luând în considerare elementele de care dispune şi criteriile menţionate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 1.000 euro pentru toate cheltuielile la un loc şi o acordă reclamanţilor.
80. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte marginale.
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE:
1. declară cererea admisibilă în privinţa capătului de cerere întemeiat pe art. 6 alin. 1 din Convenţie (dreptul de acces la o instanţă) şi 1 din Protocolul nr. 1 şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;
2. hotărăşte că a fost încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie în privinţa terenului de 126 m²;
3. hotărăşte că a fost încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie în privinţa terenului de 332 m²;
4. hotărăşte că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 în privinţa terenului de 126 m²;
5. hotărăşte că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 în privinţa terenului de 332 m²;
6. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să execute sentinţa din 24 iunie 1993 a judecătoriei Piteşti în partea privind terenul de 126 m², în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie;
b) că în lipsa acestei executări statul pârât trebuie să plătească ambilor reclamanţi, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie, 30.000 euro (trei mii euro) ;
c) că în orice caz statul pârât trebuie să plătească ambilor reclamanţi 7.000 euro (şapte mii euro) pentru prejudiciul moral şi 1.000 euro (o mie euro) drept costuri şi cheltuieli, plus orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit;
d) că sumele vor fi convertite în lei noi româneşti la rata de schimb aplicabilă la data plăţii;
e) că, începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, sumele vor fi majorate cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale;
7. respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 1 februarie 2007, în aplicarea art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.
preşedinte
Vincent Berger,
grefier