©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (www.csm1909.ro) şi al Institutului European din România (www.ier.ro). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (www.csm1909.ro) and the European Institute of Romania (www.ier.ro). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a doua
CAUZA BUCHEŇ ÎMPOTRIVA REPUBLICII CEHE
(Cererea nr. 36541/97)
Hotărâre
Strasbourg
26 noiembrie 2002
Definitivă
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În Cauza Bucheň împotriva Republicii Cehe,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a doua), reunită într-o cameră compusă din
Domnii: J.-P. Costa, preşedinte, A.B. Baka, Gaukur Jörundsson, L. Loucaides, doamna V. Straznicka, C. Bîrsan, M. Ugrekhelidze, judecători, şi domnul T. L. Early, grefier adjunct de secţie,
După ce a deliberat în camera de consiliu, la 1 octombrie 2002 şi la 5 noiembrie 2002,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
Procedura
1. La originea cauzei se află cererea nr. 36541/97, îndreptată împotriva Republicii Cehe, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Anton Bucheň („reclamantul”), a sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) la 16 mai 1997 în temeiul fostului art. 25 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. Reclamantul este reprezentat în faţa Curţii de J. Staněk, avocat în Baroul ceh. Guvernul ceh („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul V. Schorm.
3. Reclamantul pretinde, în special, că a fost victima unei discriminări, interzisă la art. 14 din convenţie, în materie de indemnizaţie de pensionare şi a invocat o atingere adusă dreptului la respectarea bunurilor sale, garantat la art. 1 din Protocolul nr. 1.
4. Cererea a fost transmisă Curţii la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la convenţie (art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11).
5. Cererea a fost repartizată secţiei a treia a Curţii (art. 52 § 1 din regulament). În cadrul acesteia, completul desemnat să examineze cauza (art. 27 § 1 din convenţie) a fost constituit conform art. 26 § 1 din regulament. În urma recuzării domnului K. Jungwiert, judecător ales în numele Republicii Cehe (art. 28 din regulament), Guvernul a desemnat-o pe doamna V. Strážnická, judecător ales în numele Republicii Slovace, pentru a se pronunţa în calitate de judecător ad hoc.
6. Prin decizia din data de 27 aprilie 2000, camera a declarat cererea parţial admisibilă.
7. Atât reclamantul cât şi Guvernul au depus observaţii scrise asupra fondului cauzei (art. 59 § 1 din regulament). Deoarece, după consultarea părţilor, camera a decis că nu era necesară organizarea unei şedinţe destinate examinării fondului cauzei (art. 59 § 2 in fine din regulament), fiecare parte a prezentat comentarii scrise asupra observaţiilor celeilalte părţi.
8. La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat componenţa secţiilor sale (art. 25 § 1 din regulament). Prezenta cerere a fost repartizată secţiei a doua astfel remaniată (art. 52 § 1).
În fapt
I. Circumstanţele cauzei
9. În anul 1972, reclamantul a devenit militar de carieră. În anul 1982, a fost desemnat judecător militar. La 22 iunie 1992, Preşedintele Republicii a semnat numirea sa oficială.
10. La 1 ianuarie 1993, a intrat în vigoare Constituţia Republicii Cehe (Ústava České republiky). Art. 110 punea capăt existenţei instanţelor militare începând cu 31 decembrie 1993. La 1 ianuarie 1993, a intrat în vigoare Legea de revizuire a Constituţiei nr. 29/1993 privind unele măsuri referitoare la divizarea Republicii Federative Cehe şi Slovace (ùstavni zákon o některých dalších opatřeních souvisejících se zánikem České a Slovenské Federativní Republiky). Potrivit art. 2 alin. (1), judecătorii de pe lângă instanţele militare ale Republicii Federative Cehe şi Slovace deveneau, cu consimţământul lor, judecători la instanţele militare ale Republicii Cehe. Art. 3 dispunea că aceştia erau consideraţi drept judecători desemnaţi în temeiul Constituţiei Republicii Cehe. La 30 decembrie 1992, reclamantul a acceptat repartizarea sa la Tribunalul Militar Superior din Olomouc (Vyšší vojenský soud) începând cu 1 ianuarie 1993.
11. Prin hotărârea nr. 205 a Ministrului Apărării, din 28 septembrie 1993, reclamantul a fost revocat din funcţia de militar de carieră cu efect de la 31 decembrie 1993, în temeiul art. 26 alin. (1) lit. c) din legea privind raporturile de muncă ale militarilor nr. 76/1959 (zákon o některých služebních poměrech vojáků), devenind astfel ofiţer în rezervă începând cu data de 1 ianuarie 1994. La 30 septembrie 1993, acesta a confirmat că a fost informat asupra revocării sale. Potrivit art. 33 şi 33 lit. a) din legea respectivă, reclamantul avea dreptul la o indemnizaţie de pensionare militară (výsluhový příspěvek) („indemnizaţie de pensionare”) şi la prima de sfârşit de carieră (odchodné).
12. La 8 decembrie 1993, reclamantul a consimţit să fie repartizat la Curtea Regională din Ostrava (krajský soud), în temeiul art. 34 alin. (1) din Legea nr. 335/1991 privind instanţele judecătoreşti şi judecătorii. La 21 decembrie 1993, Ministrul Justiţiei l-a repartizat la această instanţă începând cu data de 1 ianuarie 1994.
13. La 1 ianuarie 1994, a intrat în vigoare Legea nr. 304/1993 privind modificarea Legii nr. 391/1991 privind condiţiile de retribuire a judecătorilor, notarilor de stat, judecătorilor asistenţi şi notarilor stagiari (zákon o platových poměrech soudců, státních notářů, justičnich a notářských čekatelů). Potrivit art. 2 alin. (2) al acestei legi, plata indemnizaţiei de pensionare foştilor judecători militari care acceptaseră să fie repartizaţi la instanţe de drept comun era suspendată până la sfârşitul exercitării funcţiei acestora de judecător.
14. La 27 ianuarie 1994, potrivit art. 33 din Legea nr. 76/1959, Oficiul militar de securitate socială din Praga (vojenský úřad sociálního zabezpečení) a recunoscut dreptul reclamantului la indemnizaţia de pensionare pentru perioada 1 ianuarie 1994 - 16 aprilie 2011. În acelaşi timp, acesta a decis că, în temeiul art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/1993, plata acestei indemnizaţii de pensionare către reclamant va fi suspendată până la încetarea funcţiei sale de judecător de drept comun.
15. La 28 aprilie 1994, directorul Departamentului drepturilor de securitate socială din cadrul Ministerului Apărării (ředitel odboru zabezpečeni osob ministerstva obrany) a respins recursul reclamantului înaintat împotriva deciziei din 27 ianuarie 1994, considerând în special că art. 2 din Legea nr. 304/1993, care limita drepturile dobândite în viitor, nu avea efect retroactiv. În ceea ce priveşte argumentul reclamantului întemeiat pe inegalitatea persoanelor în faţa legii, Ministerul Apărării şi-a declinat competenţa pentru a judeca compatibilitatea Legii nr. 304/1993 cu Carta drepturilor şi libertăţilor fundamentale (Listina základních práv a svobod).
16. La 7 iunie 1994, reclamantul şi alţi nouă foşti judecători militari aflaţi în aceeaşi situaţie au sesizat Tribunalul Municipal Praga (městský soud) cu o acţiune în anularea deciziilor Ministerului Apărării care îi priveau. Ei au invocat faptul că aceste decizii au încălcat principiile securităţii juridice şi apărării drepturilor dobândite, susţinând că suspendarea plăţii indemnizaţiei de pensionare în temeiul Legii nr. 304/1993 se întemeia pe o retroactivitate aparentă (nepravá retroaktivita) care nu este admisibilă în drept decât în avantajul persoanelor interesate. În opinia lor, aplicarea Legii nr. 304/1993 în cauză constituia o atingere ilegitimă adusă dreptului lor dobândit în temeiul unei legi, deoarece niciun text nu prevăzuse restricţii la plata indemnizaţiei de pensionare înainte ca funcţia lor de militar de carieră să înceteze. La data intrării în vigoare a Legii nr. 304/1993, aceştia erau deja ofiţeri în rezervă şi judecători de drept comun şi, prin urmare, legea contestată nu se putea referi la ei, vizând numai judecătorii militari.
17. La 11 august 1994, Curtea Superioară (vrchní soud), la care acţiunea menţionată anterior a fost transferată, a disjuns cazul reclamantului de examinarea în comun a cauzei.
18. La 26 mai 1995, aceeaşi instanţă a respins acţiunea lui K.F. referitoare la aceeaşi problemă. Ulterior, K.F a introdus o acţiune la instanţa constituţională (ústavní stížnost), invocând faptul că Curtea Superioară i-a încălcat dreptul la protecţia judiciară a drepturilor garantate la art. 36 din Carta drepturilor şi libertăţilor fundamentale, principiul interzicerii discriminării consacrate la art. 3 alin. (1) din cartă şi cel al egalităţii cetăţenilor în faţa legii potrivit art. 1 din cartă. Invocând art. 11 alin. (4) din cartă, K.F. a menţionat că decizia Curţii Superioare a dispus o privare de drepturi. Reclamantul precum şi ceilalţi nouă foşti judecători militari au cerut să fie admişi în calitate de parte intervenientă în procedura privind pe K.F., dar cererea lor a fost respinsă de Curtea Constituţională la data de 7 februarie 1996.
19. La 7 martie 1996, Camera a treia a Curţii Constituţionale (třetí senát Ústavního soudu) a suspendat examinarea cauzei lui K.F., propunând adunării plenare a Curţii Constituţionale (plénum Ústavního soudu) să anuleze art. 2 din Legea nr. 304/1993. Camera a considerat că acest articol avea un caracter discriminatoriu şi că suspendarea plăţii indemnizaţiei de pensionare nu era justificată de interesul public. De asemenea, aceasta a arătat că unii judecători şi alţi administratori ai instanţelor militare beneficiau de indemnizaţie de pensionare şi că Legea nr. 304/1993 nu intrase în vigoare decât la data de 1 ianuarie 1994, adică după ce judecătorii militari au fost trecuţi în rezervă şi au acceptat repartizarea lor la instanţe de drept comun, fapt ce îi împiedica să îşi schimbe poziţia.
20. La 25 aprilie 1996, Curtea Superioară a suspendat examinarea recursului reclamantului pentru a aştepta rezultatul cauzei K.F. examinate de Curtea Constituţională.
21. La 8 octombrie 1996, adunarea plenară a Curţii Constituţionale a respins propunerea Camerei a treia de a anula art. 2 din Legea nr. 304/1993, care prevede în special că:
„[...] reclamantul invocă, în special, că [...] plata indemnizaţiei de pensionare este refuzată judecătorilor fostelor tribunale militare teritoriale şi superioare care au rămas în funcţie până la data de 31 decembrie 1993 [...]. Indemnizaţia de pensionare s-ar plăti în schimb judecătorilor fostului colegiu militar al Curţii Superioare din Praga, foştilor procurori militari repartizaţi ca judecători la instanţele de drept comun, precum şi foştilor judecători militari care au părăsit instanţele militare înainte de data de 31 decembrie 1993 şi care ulterior au fost desemnaţi drept judecători la instanţele de drept comun. În opinia reclamantului, inegalitatea [...] constă, de asemenea, în faptul că indemnizaţia de pensionare este [...] plătită celorlalţi militari de carieră care au încetat (funcţia militară) [...].
Examinând constituţionalitatea art. 2 din Legea nr. 304/1993, [Curtea] trebuie să descopere dacă acest articol are un caracter discriminatoriu faţă de alte categorii de militari de carieră aflaţi într-o situaţie socială identică sau similară celei a judecătorilor militari [...]. La încetarea contractului de militar de carieră, militarii încasează, potrivit art. 33-33 lit. b) din Legea nr. 76/1959, unele alocaţii: indemnizaţia de pensionare militară şi prima de sfârşit de carieră [...]. Aceste alocaţii financiare au un caracter social şi stimulativ [...]. De asemenea, compensează restricţiile impuse unor drepturi economice şi politice, (şi) [...] trebuie să faciliteze transferul militarilor de carieră la viaţa civilă şi profesională. Toţi militarii de carieră au dreptul la aceste alocaţii dacă îndeplinesc condiţiile stabilite, indiferent de situaţia lor socială. [...]
Foştii judecători militari au fost [...] militari de carieră [...]. În timpul serviciului lor, se aplicau dispoziţiile Legii nr. 76/1959 (...). În urma schimbărilor din organizarea sistemului judiciar, provocată în special de adoptarea Constituţiei Republicii Cehe şi a Legii nr. 17/1993 [...], o parte din (aceşti judecători) au fost de acord, în temeiul art. 2 alin. (5) din Legea nr. 17/1993, să fie repartizaţi la o instanţă de drept comun [...]. Aceşti judecători au fost revocaţi din funcţiile lor militare prin hotărârea Ministrului Apărării nr. 205/1993, conform art. 26 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 76/1959. Unii dintre ei au părăsit instanţele militare mai devreme, alţii [...] abia la 31 decembrie 1993. Aceştia din urmă nu au încasat indemnizaţia de pensionare pentru o anumită perioadă de timp [...].
Sistemul juridic în vigoare până la data de 31 decembrie 1993 folosea termenul de „instanţe militare” [...]. Prin urmare, art. 2 din Legea nr. 304/1993 permite două interpretări: fie priveşte numai judecătorii instanţelor militare de primă instanţă şi superioare, fie priveşte şi judecătorii colegiilor militare ale Curţilor Superioare şi ale Curţii Supreme, adică judecătorii repartizaţi la toate instanţele având competenţa instanţelor militare. Prima interpretare provoacă o discriminare [...] în rândul foştilor membri ai instanţelor militare, deoarece presupune că Legea nr. 304/1993 nu se aplică decât judecătorilor fostelor instanţe militare de prim grad şi celor superioare. În ceea ce priveşte alţi militari de carieră care îşi exercită funcţiile în instanţele militare (şi anume membrii colegiului militar al Curţii Superioare din Praga şi ai colegiului militar al Curţii Supreme, precum şi aspiranţii la funcţia de judecător la instanţele militare), ea permite plata indemnizaţiei de pensionare fără restricţii. [...] Faptul că o dispoziţie legislativă permite două interpretări diferite, din care doar una este conformă legilor constituţionale şi tratatelor internaţionale [...] nu justifică anularea acesteia. Aplicând-o, autorităţile statului sunt obligate să o interpreteze după caz [...]. În cauză, art. 2 din Legea nr. 304/1993 [...] trebuie aplicat nu numai judecătorilor fostelor instanţe militare de prim grad şi superioare, ci şi judecătorilor de la colegiile militare ale Curţii Superioare din Praga şi ale Curţii Supreme, precum şi judecătorilor asistenţi din cadrul instanţelor militare.
[...] (Curtea) trebuie, de asemenea, să soluţioneze problema identităţii constatate între situaţia foştilor judecători ai instanţelor militare care nu beneficiază de indemnizaţia de pensionare şi cea a foştilor procurori militari şi a altor militari de carieră, a căror reintegrare nu este, în principiu, problematică (medici militari, veterinari, tehnicieni etc.).
Plata alocaţiilor, în temeiul Legii nr. 76/1959, foştilor procurori militari care ex lege au devenit procurori, este reglementată la art. 35 alin. (1) din Legea nr. 283/1993 [...] care [...] trebuie interpretată a contrario şi, în acelaşi timp, par analogiam, astfel încât aceste alocaţii prevăzute la art. 30-33 lit. b) din Legea nr. 76/1959 să nu fie acordate celor care nu au acceptat transferul lor şi îşi păstrează ex lege funcţiile de procuror.
În cele din urmă, se pune o ultimă problemă în privinţa comparării situaţiei foştilor judecători militari cu cea a militarilor de carieră, a căror reintegrare în sectorul civil se face în principiu fără probleme [...], şi al căror drept la indemnizaţia de pensionare nu este eliminat. Aceste două categorii sunt diametral diferite. În ceea ce priveşte judecătorii militari, legislaţia le-a garantat funcţia de judecător la instanţele de drept comun [...].”
22. La data de 12 decembrie 1996, Camera a treia a Curţii Constituţionale a respins acţiunea lui K.F., referindu-se la decizia adunării plenare a Curţii Constituţionale, prin care camera era legată în sensul art. 89 alin. (2) din Constituţie. În ceea ce priveşte discriminarea invocată de K.F., camera a evidenţiat că Curtea Superioară acţionase în mod identic în toate cazurile similare şi că K.F. nu fusese deci dezavantajat comparativ cu alţi foşti judecători militari. Aceasta a subliniat că indemnizaţia de pensionare avea un caracter social şi stimulativ şi că viza facilitatea reintegrării foştilor militari în viaţa civilă. Cu toate acestea, în momentul revocării lor, judecătorii militari erau în principiu favorizaţi comparativ cu membrii altor profesii militare, deoarece legislaţia le garanta exercitarea funcţiei de judecător de drept comun.
23. La 27 ianuarie 1997, Camera a patra a Curţii Constituţionale a respins acţiunea lui P.L., un alt fost judecător militar, care a prezentat capete de cerere similare.
24. Prin hotărârea din 28 martie 1997, Curtea Superioară a respins acţiunea reclamantului îndreptată împotriva deciziei Ministerului Apărării din data de 28 aprilie 1994. Referindu-se la hotărârea pronunţată în cauza K.F., aceasta a evidenţiat în special că:
„Neplata indemnizaţiei de pensionare în timpul perioadei exercitării funcţiei de judecător după data de 1 ianuarie 1994 nu poate fi considerată drept o retroactivitate inadmisibilă. [...] Dispoziţia în litigiu a Legii nr. 304/1993 este un caz de retroactivitate aparent selectivă. Dreptul la indemnizaţia de pensionare (constituit potrivit vechii legislaţii) rămâne, nimic nu se schimbă nici în ceea ce priveşte plata sumelor lunare pentru perioada de până la data de 31 decembrie 1993. Dreptul la plata acestor indemnizaţii lunare încetează să mai existe numai în temeiul condiţiilor prevăzute de noua lege şi numai începând de la intrarea sa în vigoare. [...]
Legislaţia în vigoare privind drepturile şi obligaţiile militarilor de carieră prevede mai multe diferenţe în raport cu dreptul muncii. Pe de o parte, este vorba despre unele restricţii sau obligaţii suplimentare în afara obligaţiilor sau restricţiilor obişnuite. Pe de altă parte, legislaţia acordă acestei categorii de persoane un anumit număr de avantaje [...]. Această diferenţă din legislaţie este justificată prin interesul public, şi anume apărarea naţională, prin caracterul specific al serviciului militar necesar pentru a permite armatei să se achite onorabil de obligaţiile sale etc. Unele din aceste excepţii prezintă, de asemenea, aspecte sociale. Este cazul indemnizaţiei de pensionare: trebuie să se ţină cont de faptul că pentru o mare parte din militarii de carieră, odată ce au trecut în rezervă, este greu să găsească un serviciu cu un nivel echivalent cu funcţiile lor anterioare, ţinând cont de specializarea lor deseori strictă şi de experienţa lor [...]. În opinia Curţii, legislaţia în discuţie este deci întemeiată pe criterii obiective şi nu aduce atingere principiului egalităţii în faţa legii.
Statul are dreptul de a exclude din beneficiul avantajelor rezervate militarilor de carieră o categorie de persoane la care aceste criterii obiective [...] nu sunt întrunite sau nu sunt întrunite decât parţial. Este cazul art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/1993. Această dispoziţie nu priveşte decât persoanele care continuă să îndeplinească funcţii de judecător şi la care [în consecinţă] lipseşte aspectul social menţionat, deoarece continuă să îndeplinească funcţii comparabile, deseori identice [...] cu funcţiile lor anterioare, fiind [...] în principiu irevocabile. Prin urmare, nu se poate constata nicio inegalitate nejustificată între aceste persoane şi ceilalţi foşti militari de carieră, nici că [art. 2 alin. (2)] este contrar art. 1 din Carta drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
[...] Curtea împărtăşeşte opinia reclamanţilor menţionând că indemnizaţia de pensionare trebuie să îndeplinească de asemenea alte funcţiuni. Trebuie admis argumentul lor potrivit căruia legea a subevaluat, fără un motiv aparent, cel puţin perioada de serviciu pe care reclamanţii au efectuat-o în unităţi militare; în ciuda acestui fapt, argumentele nu schimbă cu nimic concluzia că decizia atacată nu a încălcat legea.”
25. La 21 mai 1998, Curtea superioară din Olomouc a anulat deciziile Ministerului Apărării şi ale Oficiului militar de securitate socială, prin care era suspendată plata indemnizaţiei de pensionare, în conformitate cu hotărârea Curţii Constituţionale din 8 octombrie 1996, în ceea ce îl priveşte pe J.H., fost judecător militar care a fost de acord cu repartizarea sa la Curtea Superioară din Praga începând cu 1 ianuarie 1994. Trimiţând cauza autorităţilor competente, Curtea a observat în special că deciziile respective nu erau întemeiate pe dispoziţiile legislative, deoarece se refereau la decizia Curţii Constituţionale care nu se putea substitui legii deoarece indica numai felul în care legea în vigoare trebuia interpretată spre a fi conformă cu Constituţia.
26. La 3 iulie 1998, Camera a patra a Curţii Constituţionale a respins acţiunea lui I.Z., fost judecător militar care s-a plâns de suspendarea indemnizaţiei sale de pensionare. Fiind legată prin hotărârea adunării plenare din 8 octombrie 1996, aceasta a considerat că I.Z. nu a suferit nicio atingere adusă drepturilor sale fundamentale garantate de Constituţie.
II. Dreptul intern relevant
A. Constituţia Republicii Cehe din 16 decembrie 1992, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1993
27. Potrivit art. 10, tratatele privind drepturile omului şi libertăţile fundamentale ratificate şi promulgate de Republica Cehă sunt imediat obligatorii şi au preeminenţă în faţa legii.
28. Potrivit art. 89 alin. (2), hotărârile Curţii Constituţionale care pot fi executate sunt obligatorii pentru toate organele şi toate persoanele.
29. Art. 93 alin. (1) prevede că un judecător este desemnat de preşedintele Republicii fără nicio limitare de timp. Acesta îşi preia funcţia după ce a depus jurământ.
30. Art. 110 dispune că instanţele militare fac parte din sistemul judecătoresc până la 31 decembrie 1993.
B. Carta drepturilor şi libertăţilor fundamentale din 16 decembrie 1992, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1993
31. Art. 1 prevede, între altele, că fiinţele umane sunt libere şi egale din punct de vedere al demnităţii şi al drepturilor.
32. Potrivit art. 3 alin. (1), drepturile şi libertăţile fundamentale sunt garantate tuturor, fără deosebire de sex, rasă, culoare, convingere şi religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională sau etnică, avere, naştere sau orice altă situaţie.
33. Potrivit art.11 alin. (4), exproprierea sau restrângerea silită a dreptului de proprietate nu este posibilă decât în interes public, în baza unei legi şi în schimbul unei despăgubiri.
34. Art. 36 prevede că fiecare are dreptul la judecarea cauzei sale, urmând o procedură definită, de o instanţă independentă şi imparţială şi, în anumite cazuri, de o altă autoritate. Oricine pretinde că i-au fost vătămate drepturile prin decizia unei autorităţi administrative poate adresa instanţei o cerere referitoare la reexaminarea acestei decizii, dacă legea nu prevede altfel.
C. Legea nr. 29/1993 din 22 decembrie 1992 privind alte măsuri legate de diviziunea Republicii Federative Cehe şi Slovace, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1993
35. Potrivit art. 1, judecătorii Curţii Supreme a Republicii Federative Cehe şi Slovace care au rămas în funcţie la 31 decembrie 1992, devin, cu acordul lor, judecători repartizaţi la Curtea Supremă a Republicii Cehe.
36. Art. 2 alin. (1) prevede că judecătorii instanţelor militare ale Republicii Federative Cehe şi Slovace care au rămas în funcţie până la 31 decembrie 1992 devin, cu acordul lor, judecători la instanţele militare ale Republicii Cehe.
37. Potrivit art. 3, judecătorii Curţii Supreme a Republicii Federative Cehe şi Slovace şi ai instanţelor militare ale Republicii Federative Cehe şi Slovace care au devenit judecători la instanţele Republicii Cehe în temeiul art. 1 şi 2 sunt consideraţi drept judecători desemnaţi în temeiul Constituţiei Republicii Cehe.
D. Legea nr. 76/1959 din 18 decembrie 1959 privind unele raporturi de serviciu ale militarilor, intrată în vigoare la 1 mai 1960
38. Potrivit art. 26 alin. (1) lit. c), sunt revocaţi din funcţia deţinută în armată militarii pentru care nu există un post corespunzător în urma reducerii efectivelor sau reorganizării forţelor armate.
39. Potrivit art. 33 alin. (1) lit. c), militarii de carieră revocaţi potrivit art. 26 alin. (1) lit. c) au dreptul până la şaizeci de ani la o indemnizaţie de pensionare în sumă echivalentă cu 30% din retribuţia lor dacă au prestat serviciu în forţele armate timp de cel puţin douăzeci de ani. Pentru al douăzeci şi unulea an şi pentru fiecare an de serviciu suplimentar, acest procent se majorează cu 1% din retribuţie.
E. Lege nr. 335/1991 din 19 iulie 1991 privind instanţele şi judecătorii, modificată prin Legea nr. 17/1993 din 21 decembrie 1992, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1993
40. Potrivit art. 53 alin. (1) (inclus în art. 1 din Legea nr. 17/1993), judecătorii tribunalelor militare şi ai colegiului militar al Curţii Supreme şi ai colegiilor curţilor superioare sunt consideraţi drept militari de carieră. Exceptând cazul în care această lege prevede altfel, dispoziţiile legislative referitoare la militarii de carieră se aplică judecătorilor. Potrivit alineatului (2) al acestui articol, un judecător de la tribunalul militar, de la colegiul militar al Curţii supreme şi de la colegiile militare ale Curţilor superioare nu poate fi revocat din funcţia din armată dacă anterior nu a fost revocat din funcţia de judecător, dacă nu a renunţat sau nu a fost înlocuit. Alineatul (3) prevede că alineatul (2) nu se aplică atunci când un judecător a fost revocat la cererea sa. Potrivit alineatului (4), atunci când un judecător a părăsit armata în conformitate cu alineatul (3) şi acceptă să fie repartizat la o instanţă de acelaşi grad, acceptul său este considerat drept acord de a fi repartizat la o instanţă, potrivit art. 34 alin. (1). În caz contrar, funcţia sa încetează să mai existe.
41. Potrivit art. 2 alin. (5), prevederile acestei legi, câtă vreme privesc activitatea instanţelor militare şi situaţia judecătorilor militari precum şi a judecătorilor asistenţi la instanţele militare, încetează să intre în vigoare la 31 decembrie 1993. Atunci când la această dată un judecător militar acceptă să fie repartizat la o instanţă de drept comun de acelaşi grad, acceptul său este considerat drept acord de a fi repartizat la o instanţă, potrivit art. 34 alin. (1). În caz contrar, funcţia sa încetează să mai existe.
F. Legea nr. 304/1993 din 7 decembrie 1993, privind modificarea Legii nr. 391/1991 asupra condiţiilor de retribuire a judecătorilor, notarilor de stat, judecătorilor asistenţi şi notarilor stagiari, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1994
42. Potrivit art. 2 alin. (1), atunci când un judecător militar acceptă să fie repartizat la o instanţă de drept comun şi contractul său de militar de carieră nu încetează prin revocare conform dispoziţiei speciale (art. 26 din Legea nr. 76/1959), acesta expiră la data intrării în vigoare a prezentei legi. Alineatul (2) prevede că atunci când un judecător militar acceptă să fie repartizat la o instanţă de drept comun, acesta nu beneficiază de dreptul la plata indemnizaţiei de pensionare potrivit prevederii speciale (art. 33 din Legea nr. 76/1959) în timpul îndeplinirii funcţiilor sale de judecător. Potrivit alineatului (3), atunci când contractul de militar de carieră al unui judecător militar a încetat în conformitate cu alineatul (1), fostul judecător are dreptul la plata indemnizaţiei de pensionare potrivit condiţiilor indicate la alineatul (2). Alineatul (4) prevede că atunci când un judecător militar acceptă să fie repartizat la o instanţă de drept comun, dreptul său la plata primei de sfârşit de carieră dispare potrivit prevederii speciale (art. 33 lit. a) din Legea nr. 76/1959).
G. Legea nr. 283/1993 din 9 noiembrie 1993 privind parchetul, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1994
43. Art. 35 alin. (1) prevede că procurorii şi anchetatorii de pe lângă parchet (inclusiv parchetul militar) numiţi în temeiul legislaţiei în vigoare, sunt consideraţi, la data intrării în vigoare a prezentei legi, drept procurori desemnaţi potrivit acestei legi, până la data prevăzută la alineatele (3), (4) şi (5). La această dată, condiţia lor de salariat sau contractul de serviciu încetează. Aceste dispoziţii nu se aplică atunci când interesatul îşi manifestă dezacordul faţă de această procedură în termen de cincisprezece zile începând de la intrarea în vigoare a acestei legi. Procurorii a căror condiţie de salariat încetează aşa cum se indică anterior au dreptul la indemnizaţia de concediere (odstupné) sau la prima de sfârşit de carieră prevăzută de legea specială (odchodné).
În drept
I. Cu privire la excepţiile preliminare ale Guvernului
44. În primul rând, Guvernul invocă incompatibilitatea ratione materiae a cererii cu dispoziţiile convenţiei, menţionând că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează decât apărarea drepturilor de proprietate existente. În opinia sa, art. 2 din Legea nr. 304/1993 a adus o modificare indirectă la Legea nr. 76/1959, adaptând, cu efect începând de la 1 ianuarie 1994 (şi nu cu efect retroactiv), condiţiile legale cărora le era subordonat anterior dreptul la indemnizaţia de pensionare militară. Astfel, începând cu data de 1 ianuarie 1994, reclamantul nu mai avea dreptul la plata acestei indemnizaţii, drept pe care nu îl va dobândi decât după încetarea funcţiilor sale de judecător de drept comun. Guvernul susţine că statul are dreptul de a defini în orice moment condiţiile care trebuie îndeplinite pentru ca dreptul la o indemnizaţie reţinută din bugetul de stat să fie dobândit; prin urmare, cauza nu are nimic în comun cu o atingere din partea statului adusă dreptului la respectarea bunurilor sale în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
45. Reclamantul se opune acestui argument şi afirmă că a dobândit dreptul la indemnizaţia de pensionare de la intrarea sa în armată, în anul 1972. În consecinţă, el nu invocă un drept la dobândirea unui bun, ci dreptul la protejarea unui bun dobândit şi existent.
46. Curtea constată că legislaţia naţională relevantă, în special art. 33 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 76/1959, a recunoscut în favoarea reclamantului dreptul la indemnizaţia de pensionare. Acest articol era în vigoare la 31 decembrie 1993, dată la care a devenit efectivă revocarea reclamantului din armată, dispusă de Ministrul Apărării la 28 septembrie 1993. În decizia din 27 ianuarie 1994, Oficiul militar de securitate socială din Praga a recunoscut de asemenea dreptul reclamantului la această indemnizaţie şi a precizat suma şi perioada plăţii. Prin urmare, Curtea consideră că dreptul reclamantului la indemnizaţia de pensionare, care constituie un drept patrimonial în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (Gaygusuz împotriva Austriei, hotărârea din 16 septembrie 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-IV, p. 1142, pct. 41), era suficient stabilit de autorităţile naţionale pe baza legislaţiei în vigoare.
Prin urmare, trebuie respinsă excepţia Guvernului.
47. În al doilea rând, Guvernul invocă excepţia de neepuizare a căilor de atac interne, reclamantul neintroducând o acţiune la instanţa constituţională pentru a denunţa încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 şi a art. 14 din convenţie. Acesta recunoaşte că Curtea Constituţională a avut ocazia să examineze capete de cerere similare în cadrul acţiunii formulate de K.F., respinsă la data de 12 decembrie 1996. Cu toate acestea, în opinia Guvernului, nu se poate deduce că o eventuală acţiune la instanţa constituţională a reclamantului ar avea aceeaşi soartă, deoarece art. 23 din Legea nr. 182/1993 privind Curtea Constituţională permite să se ia în considerare că o cameră emite o opinie diferită de cea exprimată anterior de o altă cameră. În acest caz, camera respectivă solicită opinia adunării plenare a Curţii Constituţionale, care soluţionează.
În opinia Guvernului, reiese că statul pârât nu a avut încă ocazia să constate existenţa, dacă este cazul, a pretinsei încălcări în cauză şi să apere eficient drepturile reclamantului.
48. Ca răspuns, reclamantul se referă la decizia Camerei a treia a Curţii Constituţionale din 7 martie 1996, care propunea adunării plenare să anuleze art. 2 din Legea nr. 304/1993 pe motiv că interesul public nu oferea nicio justificare. Acest element dovedeşte, în opinia sa, că problema compatibilităţii acestei dispoziţii cu art. 1 din Protocolul nr. 1 a fost examinată la nivel naţional.
În continuare, reclamantul menţionează că decizia Curţii Superioare din data de 28 martie 1997, care îl priveşte personal, a fost examinată de Camera a patra a Curţii Constituţionale sesizată prin acţiunea lui I.Z., care a fost respinsă la 3 iulie 1998. Acesta afirmă că reiese clar din această decizie de respingere că Cea de-a patra Cameră – la fel ca celelalte camere care au analizat această problemă – se considera obligată, în temeiul art. 89 alin. (2) din Constituţie, prin hotărârea adunării plenare a Curţii Constituţionale pronunţată în cauza lui K.F. În aceste împrejurări acţiunea sa proprie nu ar fi avut nicio şansă de succes.
49. Curtea reaminteşte că un reclamant este obligat să „folosească în mod normal” căi de atac în mod verosimil efective şi suficiente pentru a soluţiona plângerile sale. În plus, căile de atac indicate de Guvern trebuie să existe cu un grad suficient de certitudine, practic şi teoretic, fără de care lipseşte accesibilitatea şi eficienţa dorite, iar statului pârât îi revine sarcina de a demonstra că aceste condiţii diferite sunt îndeplinite (a se vedea, de exemplu, Akdivar şi alţii împotriva Turciei, hotărârea din 16 septembrie 1996, Culegere 1996-IV, p. 1210, pct. 66 şi 68).
50. În continuare, Curtea observă că, în dreptul ceh, hotărârile de principiu pronunţate de adunarea plenară a Curţii Constituţionale sunt obligatorii şi ţin pe judecători în privinţa chestiunilor astfel soluţionate. În această privinţă, ea observă că adunarea plenară a Curţii Constituţionale a refuzat să anuleze art.2 din Legea nr. 304/1993 – care reprezintă punctul central al plângerilor reclamantului – relevând că faptul că această dispoziţie permite două interpretări diferite, dintre care doar una singură este compatibilă cu legile constituţionale şi tratatele internaţionale, nu era un motiv suficient pentru a o anula. În ceea ce priveşte argumentul Guvernului potrivit căruia reclamantul, nesesizând Curtea Constituţională, a împiedicat această instanţă judiciară să soluţioneze, după caz, situaţia sa la nivel intern, Curtea constată că nicio hotărâre a acestei instanţe pronunţată în urma unei acţiuni a reclamantului nu ar fi putut să soluţioneze în mod eficient situaţia acestuia: eventuala suspendare a plăţii indemnizaţiei de pensionare a unor foşti judecători militari nu ar fi putut interveni decât în viitor, permiţând acestora din urmă să păstreze beneficiul plăţilor efectuate deja.
51. În aceste condiţii, Curtea consideră că Guvernul nu a demonstrat că acţiunea în faţa instanţei constituţionale a reclamantului ar fi constituit în cauză un recurs adecvat şi efectiv capabil să soluţioneze plângerile acestuia. În consecinţă, excepţia întemeiată pe neepuizarea căilor de atac interne nu mai poate fi nici ea reţinută.
II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 14 din convenţie coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1
52. Reclamantul se plânge că suspendarea plăţii indemnizaţiei de pensionare a constituit o atingere discriminatorie adusă dreptului său de proprietate faţă de alţi militari de carieră care, după plecarea lor din armată, s-au angajat ca agenţi civili şi încasează această indemnizaţie. Acesta susţine, în special, că unii foşti judecători militari au fost repartizaţi la instanţe de drept comun în aceleaşi condiţii cu ale lui, dar obţin indemnizaţia fără nicio restricţie şi reclamantul susţine că nu există niciun temei obiectiv şi rezonabil pentru această diferenţiere. Acesta evocă, în special, situaţia celor şase judecători ai Curţii Supreme care au continuat să încaseze indemnizaţia chiar şi după adoptarea hotărârii Curţii Constituţionale din data de 8 octombrie 1996, a celor doi judecători care nu au acceptat să fie repartizaţi la instanţe de drept comun potrivit Legii nr. 17/1993 şi care nu au devenit judecători de drept comun decât în anul 1994 şi a celor şase procurori care au lucrat în calitate de judecători de drept comun, în privinţa cărora Legea nr. 17/1993 nu se aplica. Reclamantul se referă, de asemenea, la cei şapte judecători ai Curţii Superioare care au încasat indemnizaţia până la adoptarea hotărârii Curţii Constituţionale anterior menţionate.
53. Reclamantul invocă art. 14 din convenţie şi, respectiv, art. 1 din Protocolul nr. 1, redactate după cum urmează:
Art. 14 din convenţie
„Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de [...] convenţie trebuie să fie asigurată, fără nicio deosebire bazată în special pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.”
Art. 1 din Protocolul nr. 1
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare reglementării folosirii bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”
A. Cu privire la aplicabilitatea art. 14 din convenţie coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1
54. Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, art. 14 din convenţie completează celelalte clauze normative ale convenţiei şi protocoalelor. Nu are o existenţă independentă deoarece este valabil numai pentru „exercitarea drepturilor şi libertăţilor” pe care acestea le garantează. Bineînţeles, poate fi luată în considerare chiar şi fără o încălcare a cerinţelor lor şi, în această măsură, are o însemnătate autonomă, dar nu s-ar putea aplica dacă faptele în litigiu nu intră sub incidenţa cel puţin uneia din clauzele respective (a se vedea, de exemplu, Gaygusuz, citată anterior, pct. 36).
55. În cauză, având în vedere concluzia care figurează la pct. 46, Curtea stabileşte că art. 14 din convenţie se poate aplica coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1.
B. Cu privire la respectarea art. 14 din convenţie coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1
a) Argumentele părţilor
56. Guvernul consideră capătul de cerere întemeiat pe discriminarea pretinsă ca fiind în mod vădit nefondat. Acesta observă că, în temeiul art. 53 alin. (1) din Legea nr. 335/1991, judecătorii instanţelor militare şi ai colegiului militar al Curţii Supreme din fosta Republică Cehă şi Slovacă erau militari de carieră şi că dispoziţiile legislative referitoare la militarii de carieră, în special cele privind indemnizaţia de pensionare, se aplicau în cazul acestora. Constituţia Republicii Cehe, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1993, a anticipat, prin art. 110, dispariţia instanţelor militare. Cu toate acestea, judecătorii militari beneficiau de posibilitatea de a continua să îşi exercite funcţia de judecător în cadrul instanţelor de drept comun. Astfel, Legea nr. 17/1993 privind modificarea Legii nr. 335/1991, a permis, pe de o parte, trecerea în rezervă în timpul anului 1993 a judecătorilor militari la cererea lor fără să fi fost revocaţi anterior din funcţie, precizând că dacă judecătorii trecuţi în rezervă ar fi acceptat să fie repartizaţi la o instanţă de drept comun de acelaşi grad, consimţământul lor ar fi fost considerat ca fiind un acord pentru repartizarea la o instanţă de drept comun potrivit art. 34 alin. (1). Pe de altă parte, legea a făcut posibilă, în conformitate cu art. 2 alin. (5), o trecere uşoară la instanţele de drept comun pentru judecătorii militari rămaşi în funcţie până la dispariţia instanţelor militare la data de 31 decembrie 1993.
57. În ceea ce priveşte indemnizaţia de pensionare, Guvernul admite că judecătorii instanţelor militare care au părăsit armata din proprie iniţiativă în cursul anului 1993 aveau dreptul la indemnizaţia de pensionare, niciun obstacol legislativ neîmpiedicând acest lucru, deşi au decis să practice în continuare profesia de judecător. Din acest motiv, Legea nr. 304/1993 a modificat condiţiile legale ale dreptului la indemnizaţia de pensionare cu efect de la 1 ianuarie 1994, ţinând cont de faptul că, la dispariţia instanţelor militare, foştii judecători militari au avut posibilitatea de a continua să îndeplinească funcţiile de judecător în cadrul instanţelor de drept comun.
58. În opinia Guvernului, modificarea prin Legea nr. 304/1993 a condiţiilor dreptului la indemnizaţia de pensionare a foştilor judecători militari nu priveşte nicio discriminare, deoarece constituie o măsură logică privind menţinerea principiului existent: un fost judecător militar nu are dreptul la indemnizaţia de pensionare decât la sfârşitul funcţiei sale de judecător de drept comun. Cum dreptul la plata indemnizaţiei de pensionare nu era recunoscut judecătorului militar în timpul îndeplinirii funcţiei sale de judecător militar, acest drept nu mai este recunoscut fostului judecător militar care a acceptat, în momentul dispariţiei instanţelor militare, să continue să îndeplinească funcţia de judecător în cadrul instanţelor de drept comun.
59. Guvernul admite că Legea nr. 304/1993 nu a analizat în mod explicit dreptul la indemnizaţia de pensionare a foştilor judecători militari care au acceptat în timpul anului 1993 să fie repartizaţi la instanţe de drept comun, în temeiul art. 54 alin. (3) din Legea nr. 335/1991, modificată de Legea nr. 17/1993 şi care îşi încasau deja indemnizaţia de pensionare. Cu toate acestea, din raportul Ministerului Apărării din 12 octombrie 1998 reiese că plata acestor indemnizaţii a fost oprită. În plus, există anumite diferenţe între diversele categorii de foşti militari de carieră. Cu toate acestea, Guvernul consideră că aceste diferenţe sunt compatibile cu cerinţele art. 14 din convenţie deoarece sunt justificate în mod obiectiv şi rezonabil.
60. În ceea ce priveşte foştii militari de carieră cum ar fi medicii, veterinarii, tehnicienii şi membrii altor profesii care încasează indemnizaţia respectivă, Guvernul susţine că nu există niciun element care să constituie o discriminare, în sensul art. 14 din convenţie, între aceştia şi foştii judecători militari deveniţi judecători de drept comun. Chiar dacă membrii acestei categorii de foşti militari de carieră nu întâmpină dificultăţi majore în a găsi o slujbă în sectorul civil, aceştia a trebuit să dea dovadă de iniţiativă personală, nebeneficiind de acelaşi avantaj ca judecătorii militari cărora legislaţia le-a garantat continuarea funcţiei în cadrul instanţelor de drept comun.
61. În ceea ce îi priveşte pe foştii judecători militari care au părăsit armata la cererea lor, fără a fi de acord cu repartizarea lor la o instanţă de drept comun în temeiul Legii nr. 17/1993 şi care nu au devenit judecători de drept comun decât ulterior şi din proprie iniţiativă, Guvernul consideră că plata indemnizaţiei acestei categorii de judecători se justifică prin faptul că a trebuit să urmeze procedura obişnuită prevăzută de lege pentru candidaţii la un post de judecător. Acesta susţine că legiuitorul nu putea prevedea care din foştii judecători militari urmau să candideze pe viitor pentru un post de judecător de drept comun. În acest sens, Guvernul subliniază că plata indemnizaţiei acestei categorii de foşti judecători militari nu a fost niciodată contestată în faţa instanţelor naţionale.
62. Conform Guvernului, nu există nici elementul de inegalitate între foştii judecători militari şi foştii procurori militari care beneficiază de indemnizaţia respectivă. Acesta se referă în această privinţă la concluziile hotărârii Curţii Constituţionale din data de 8 octombrie 1996 şi adaugă că plata indemnizaţiei foştilor procurori militari care au acceptat să fie repartizaţi la instanţe se justifică prin schimbarea radicală a profesiei acestora, care depindea de desemnarea oficială din partea Preşedintelui Republicii şi care nu le era garantată de lege.
63. Reclamantul remarcă faptul că observaţiile Guvernului se limitează la a evidenţia siguranţa serviciului pentru foştii judecători militari, referindu-se la opinia adunării plenare a Curţii Constituţionale, fără a răspunde totuşi la întrebarea de ce legiuitorul şi puterea executivă au admis existenţa unei situaţii în care nişte persoane, deşi aflate pe picior de egalitate din punct de vedere al faptelor şi al dreptului, beneficiază de un alt fel de tratament. În opinia sa, argumentul Guvernului nu este întemeiat pe nicio justificare obiectivă şi rezonabilă.
64. Reclamantul atrage atenţia că Legea nr. 17/1993, care stabilea la 31 decembrie 1993 dispariţia instanţelor militare, a stabilit în art. 53 şi art. 2 alin. (5) condiţiile în care un judecător militar putea lucra la o instanţă de drept comun. În consecinţă, judecătorii militari au intrat la instanţele de drept comun ca urmare a aplicării acestor două prevederi legislative. Cu toate acestea, Ministerul Justiţiei, în intenţia sa de a desfiinţa cel puţin pentru o parte din judecătorii militari indemnizaţiile legate de plecarea din armată, a dispus adoptarea art. 2 din Legea nr. 304/1993, deşi la vremea aceea mai mulţi foşti judecători şi procurori militari fuseseră deja repartizaţi la instanţe de drept comun şi încasaseră indemnizaţiile respective.
65. Reclamantul susţine că, în prezent, cel puţin treizeci şi cinci de foşti judecători şi procurori militari repartizaţi la instanţe de drept comun încasează indemnizaţia de pensionare, în timp ce pentru douăzeci şi patru de foşti judecători militari plata indemnizaţiei a fost suspendată în baza art. 2 din Legea nr. 304/1993. Acesta constată că, în mod contrar afirmaţiilor Guvernului, plata indemnizaţiei către foştii judecători ai colegiului militar al Curţii Supreme, care au fost repartizaţi la instanţe de drept comun în temeiul art. 53 din Legea nr. 17/1993, nu a fost suspendată în urma hotărârii Curţii Constituţionale din 8 octombrie 1996. Reclamantul insistă asupra faptului că această decizie nu a avut nicio incidenţă reală asupra desfiinţării inegalităţii în rândul foştilor judecători militari. În plus, acesta consideră că hotărârea Curţii Constituţionale nu ar putea constitui un titlu juridic în temeiul căruia ar fi posibilă suspendarea plăţii indemnizaţiei, deoarece această instanţă nu creează dreptul sau noile legi, rolul său nefiind decât „negativ”, limitat la anularea dispoziţiilor legale. În această privinţă, el se referă la decizia din 21 mai 1998, prin care Curtea Superioară a anulat decizia de suspendare a plăţii indemnizaţiei unui fost judecător de la colegiul militar al Curţii Superioare. În această decizie, Curtea Superioară a constatat că hotărârea Curţii Constituţionale nu se substituia legii, înalta instanţă pronunţându-se numai asupra interpretării conforme cu Constituţia şi că suspendarea plăţii indemnizaţiei nu putea interveni decât în temeiul unei legi.
66. Prin urmare, reclamantul consideră că nu se poate desfiinţa inegalitatea denunţată privând unele grupuri de persoane de drepturile recunoscute, aşa cum doreşte Guvernul, nici prin interpretarea, oricât ar fi ea de conformă cu Constituţia, a art. 2 din Legea nr. 304/1993. În opinia sa, această dispoziţie afectează o categorie specifică în rândul foştilor judecători militari, şi anume cei care au consimţit să fie repartizaţi la instanţe de drept comun în temeiul art. 2 alin. (5) din Legea nr. 17/1993. Suspendarea plăţii indemnizaţiei altor categorii de foşti judecători militari ar constitui o nouă încălcare a art. 14 din convenţie.
67. Reclamantul contestă argumentul Guvernului potrivit căruia legiuitorul nu putea prevedea care din foştii judecători militari urma să candideze pentru posturile de judecător de drept comun. În opinia acestuia, este vorba despre un număr neglijabil de persoane. Acesta ţine să sublinieze, în schimb, că Ministerul Justiţiei a iniţiat adoptarea art. 2 din Legea nr. 304/1993 într-o situaţie în care mai mulţi judecători şi procurori militari intraseră deja în instanţele de drept comun, încasând indemnizaţia de pensionare şi în care era, prin urmare, evident că legea nu îi va afecta decât pe restul judecătorilor militari.
68. De asemenea, reclamantul se opune argumentului Guvernului potrivit căruia plata indemnizaţiei foştilor procurori militari ar fi justificată prin schimbarea radicală a profesiei acestora. În opinia acestuia, trecerea de la funcţia de procuror la cea de judecător nu pune nicio problemă din punct de vedere profesional, acest transfer fiind chiar destul de frecvent în trecut.
69. În cele din urmă, reclamantul pretinde că problema plăţii indemnizaţiei foştilor judecători de la colegiile militare nu a fost soluţionată în urma hotărârii Curţii Constituţionale din 8 octombrie 1996. Acesta afirmă că judecătorilor de la fostul colegiu militar al Curţii Supreme nu li s-a suspendat niciodată plata indemnizaţiei. Această suspendare nu a afectat decât judecătorii de la fostul colegiu militar al Curţii Superioare şi numai temporar, deoarece decizia de suspendare ar fi fost anulată ca ilegală de Curtea Superioară din Olomouc la data de 21 mai 1998.
b) Aprecierea Curţii
70. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, o distincţie este discriminatorie în sensul art. 14, dacă „nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă”, adică dacă nu urmăreşte un „scop legitim” sau dacă nu există un „raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit”. În plus, statele contractante beneficiază de o anumită marjă de apreciere pentru a stabili dacă şi în ce măsură diferenţele dintre situaţiile similare din alte puncte de vedere justifică tratamentul diferit [a se vedea în special Gaygusuz, citată anterior, pct. 42, şi Larkos împotriva Ciprului (GC), nr. 29515/95, pct. 29, CEDO 1999-I].
71. În cauză, Guvernul recunoaşte că există cel puţin două categorii de foşti militari de carieră care continuă să încaseze indemnizaţia de pensionare: ar fi vorba despre foştii judecători militari deveniţi judecători de drept comun în cursul anului 1994 şi despre foştii procurori militari deveniţi şi ei judecători de drept comun. Mai mult, deşi invocă faptul că plata indemnizaţiei de pensionare a fost suspendată faţă de o altă categorie de foşti judecători militari, Guvernul nu prezintă niciun document care să ateste modalităţile acestei suspendări sau numărul de judecători la care se referă. Oricum, nicio suspendare ulterioară datei de 1 ianuarie 1994 nu ar putea pune capăt situaţiei referitoare la perioada cuprinsă între 1 ianuarie şi 31 decembrie 1993, în timpul căreia judecătorii militari puteau părăsi armata din proprie iniţiativă şi puteau fi repartizaţi la instanţe de drept comun încasând o indemnizaţie de pensionare. Informaţia Guvernului este cu atât mai mult îndoielnică cu cât, prin hotărârea din 21 mai 1998, Curtea Superioară din Olomouc a anulat deciziile în baza cărora plata indemnizaţiei de pensionare către un fost judecător militar a fost suspendată.
72. În ceea ce îi priveşte pe foştii procurori militari, Guvernul susţine că trecerea acestora la profesia de judecător de drept comun reprezintă o schimbare radicală. Curtea nu este pe deplin convinsă de acest raţionament, considerând că încadrarea juridică şi cunoaşterea dreptului, cerute pentru a practica profesia de procuror, sunt identice cu cele necesare pentru profesia de judecător.
73. Din argumentele părţilor reiese că există incontestabil o diferenţă de tratament în ceea ce priveşte plata indemnizaţiei de pensionare către diferite categorii de foşti militari. Cu toate acestea, Curtea reaminteşte că orice diferenţă de tratament nu implică automat încălcarea art. 14 din convenţie. Trebuie stabilit că persoanele aflate în situaţii similare sau comparabile în materie beneficiază de un tratament preferenţial şi că această distincţie nu are nicio justificare obiectivă sau rezonabilă (Stubbings şi alţii împotriva Marii Britanii, hotărârea din 22 octombrie 1996, Culegere 1996-IV, pct. 72).
74. Curtea observă că statul pârât încearcă să justifice diferenţa de tratament, în cauză, prin problemele cu care s-au confruntat diferitele categorii de foşti militari schimbându-şi serviciul după plecarea din armată şi prin importanţa eforturilor şi iniţiativei personale pe care au trebuit să le depună cu acest prilej. Cel puţin asta reiese din argumentaţia Guvernului referitoare la suspendarea plăţii indemnizaţiei foştilor militari care au rămas în armată până la 31 decembrie 1993 şi au intrat direct în instanţele de drept comun, beneficiind de siguranţa locului de muncă în calitate de judecători şi, prin urmare, de o reintegrare automată. De altfel, Guvernul evidenţiază interesul faţă de menţinerea principiului potrivit căruia, dacă dreptul la plata indemnizaţiei de pensionare nu era recunoscut judecătorului militar în timpul îndeplinirii funcţiei sale de judecător militar, atunci acesta nu trebuie recunoscut nici fostului judecător militar care, în momentul dispariţiei instanţelor militare, a acceptat să continue să îndeplinească funcţia de judecător în cadrul instanţei de drept comun.
75. Curtea consideră că efortul şi iniţiativa personală depuse cu ocazia căutării unui serviciu sunt criterii subiective prin definiţie, care nu pot servi drept justificare unei diferenţe de tratament în rândul persoanelor aflate în situaţii similare. Or, chiar dacă se ţine cont de marja de apreciere de care statul dispune în materie de control al bunurilor, Guvernul nu a prezentat niciun alt element capabil să justifice diferenţa potrivit cerinţelor art. 14 din convenţie şi să convingă Curtea.
76. Prin urmare, Curtea consideră că diferenţa de tratament referitoare la plata indemnizaţiei de pensionare în rândul diferitelor categorii de foşti militari, şi a fortiori în rândul foştilor judecători militari, a cărui victimă a fost reclamantul, nu se bazează pe nicio „justificare obiectivă şi rezonabilă”.
Prin urmare, a avut loc nerespectarea art. 14 din convenţie coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1.
III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1
77. Concluzionând anterior că a avut loc încălcarea art. 14 din convenţie coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea nu consideră necesar să examineze capătul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 luat separat.
IV. Cu privire la aplicarea art. 41 din convenţie
78. În conformitate cu art. 41 din convenţie,
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
79. Reclamantul solicită 473 703 coroane cehe (CZK), adică 16 335 euro (EUR), cu titlu de prejudiciu material. Acesta indică faptul că această cifră corespunde sumei indemnizaţiilor de pensionare pe care ar fi trebuit să le încaseze în perioada 1 ianuarie 1994 – 30 iunie 2000.
În plus, acesta pretinde că a suferit un prejudiciu moral şi social din cauza inegalităţii permanente pe care o resimte la serviciu comparativ cu foştii săi colegi care beneficiază de indemnizaţia de pensionare, deşi s-au aflat într-o situaţie identică. Cu toate acestea, reclamantul lasă la aprecierea Curţii să decidă dacă cererea sa cu titlu de prejudiciu moral este justificată şi să stabilească suma reparaţiei.
80. Guvernul consideră că motivele care justifică acordarea către reclamant a unei sume cu titlu de prejudiciu moral nu reies clar din cerere.
81. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii în materie şi cu datele economice relevante prezentate de părţi, Curtea consideră că poate accepta suma de 16 335 EUR solicitată de reclamant drept evaluare a prejudiciului material suferit până la 30 iunie 2000. Ţinând cont de timpul scurs de atunci, îi alocă cu acest titlu suma de 20 000 EUR. Această sumă se va converti în coroane cehe la cursul de schimb aplicabil la data plăţii.
Curtea consideră că constatarea încălcării oferă, în sine, o reparaţie echitabilă suficientă pentru orice prejudiciu moral pe care reclamantul l-ar fi putut suferi în urma respectivei încălcări.
B. Cheltuieli de judecată
82. Reclamantul nu solicită rambursarea cheltuielilor de judecată. Curtea consideră că nu este necesar să se pronunţe asupra acestui lucru.
C. Dobânzi moratorii
83. Curtea hotărăşte că rata dobânzilor moratorii trebuie să reflecte opţiunea de a adopta euro drept monedă de referinţă. Aceasta consideră necesar să stabilească drept regulă generală faptul că rata dobânzilor moratorii de plătit pentru sume exprimate în euro trebuie să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
1. Respinge excepţiile preliminare ale Guvernului;
2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 14 din convenţie coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1;
3. Hotărăşte că nu trebuie examinat separat capătul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 luat separat;
4. Hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă, în conformitate cu art. 44 § 2 din convenţie, 20 000 EUR (douăzeci mii euro) pentru prejudiciul material, sumă care va fi convertită în moneda naţională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit;
b) că, de la data expirarea termenului menţionat şi până la momentul efectuării plăţii, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale.
5. Hotărăşte că constatarea încălcării oferă, în sine, o reparaţie echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de reclamant.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 26 noiembrie 2002, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.
T.L. Early, J.P. Costa,
Grefier adjunct Preşedinte