©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (www.csm1909.ro) şi al Institutului European din România (www.ier.ro). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (www.csm1909.ro) and the European Institute of Romania (www.ier.ro). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia întâi
CAUZA CRAXI (nr. 2) ÎMPOTRIVA ITALIEI
(Cererea nr. 25337/94)
Hotărâre
Strasbourg
17 iulie 2003
Definitivă
17/10/2003
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Craxi (Nr. 2) împotriva Italiei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia întâi), reunită într-o cameră compusă din C.L. Rozakis, Preşedinte, P. Lorenzen, G. Bonello, N. Vajić, S. Botoucharova, V. Zagrebelsky, E. Steiner, judecători, S. Nielsen, grefier adjunct de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 10 octombrie 2002 şi la 26 iunie 2003,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
Procedura
1. La originea cauzei se află cererea nr. 25337/94 îndreptată împotriva Republicii Italiene, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Benedetto Craxi („reclamantul”), a sesizat Comisia Europeană a Drepturilor omului („Comisia”) la 16 iunie 1994, în temeiul fostului art. 25 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. Reclamantul a fost reprezentat în faţa instanţei de G. Guiso şi A. Lo Giudice, avocaţi în Milano. Guvernul italian („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental U. Leanza şi de coagentul guvernamental F. Crisafulli.
3. Reclamantul a pretins, în special, că difuzarea publică a interceptărilor telefonice de natură privată constituie o încălcare a art. 8, art. 14 şi art. 18 din convenţie.
4. Cererea sa a fost transmisă Curţii la 1 noiembrie 1998, când Protocolul nr. 11 la convenţie a intrat în vigoare (art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11).
5. Cererea a fost repartizată Secţiei a doua a Curţii (art. 52 § 1 din Regulamentul Curţii). În cadrul secţiei respective, camera competentă pentru examinarea cauzei (art. 27 § 1 din convenţie) era compusă în conformitate cu art. 26 § 1 din Regulamentul Curţii.
6. Prin decizia din 7 decembrie 2000, Curtea a declarat cererea parţial admisibilă.
7. Reclamantul a decedat la 19 ianuarie 2000. La 7 aprilie 2000, văduva acestuia, Anna Maria Moncini Craxi, fiica lui, Stefania Craxi, şi fiul său, Vittorio Craxi, au informat Curtea că doreau să continue procedura. Prin decizia din 7 decembrie 2000 privind admisibilitatea cererii, Curtea a considerat că aceştia aveau calitatea procesuală de a continua prezenta procedură în locul reclamantului.
8. Atât reclamantul, cât şi Guvernul, au prezentat observaţii cu privire la fond (art. 59 § 1). Întrucât Camera a decis, după consultarea părţilor, că nu era necesară o dezbatere cu privire la fond (art. 59 § 2 in fine), fiecare parte a răspuns în scris la observaţiile celeilalte.
9. În urma restructurării generale a secţiilor Curţii începând cu 1 noiembrie 2001 (art. 25 § 1 din Regulamentul Curţii), cererea a fost repartizată Secţiei întâi a Curţii, nou constituită (art. 52 § 1).
În fapt
10. Reclamantul, resortisant italian născut în 1934, a fost Secretarul General al Partidului Socialist Italian (PSI) în perioada 1976-1993. Din 1983 până în 1987, acesta a fost Prim-ministru al Italiei. Începând cu luna aprilie 1994 (conform reclamantului) sau mai 1994 (conform autorităţilor italiene), acesta a locuit în Hammamet (Tunisia).
A. Contextul cauzei
11. Procedura la care se referă această cerere făcea parte din acţiunea penală introdusă de Ministerul Public din Milano în cursul aşa-numitei campanii „mâini curate” (mani pulite).
12. În perioada ianuarie-octombrie 1993, Ministerul Public din Milano a deschis douăzeci şi şase de dosare de urmărire penală (avvisi di garanzia) privindu-l pe reclamant, în special pentru corupţie, primirea de foloase necuvenite de către un funcţionar public, tăinuirea unor câştiguri necuvenite şi încălcări ale legislaţiei privind finanţarea partidelor politice.
13. La 10 mai 1993, 10 septembrie 1993 şi 7 mai 1994, Ministerul Public din Roma a deschis, de asemenea, dosare de urmărire penală privindu-l pe reclamant pentru primirea de foloase necuvenite de către un funcţionar public, încălcări ale legislaţiei privind finanţarea partidelor politice, corupţie şi abuz de funcţie publică.
14. Urmăririle penale împotriva reclamantului şi a altor personalităţi din mediul politic, mediul de afaceri şi din instituţiile publice au primit atenţie din partea mass-media.
B. Interceptările telefonice
1. Procesul Metropolitana Milanese şi autorizaţia pentru interceptare
15. Printre procesele împotriva reclamantului s-a numărat Metropolitana Milanese, care privea plata unor sume mari de bani între 1983 şi 1992 de mai multe firme către reprezentanţi ai unor partide politice şi influenţa exercitată de aceştia din urmă asupra Consiliului de administraţie al companiei Metropolitana Milanese, cu scopul atribuirii de contracte firmelor respective pentru lucrări la reţeaua metropolitană din Milano.
16. La 8 iunie 1994, judecătorul de instrucţie l-a trimis în judecată pe reclamant şi alţi douăzeci şi nouă de coinculpaţi în faţa Judecătoriei Milano. Reclamantul a fost acuzat, în special, de ingerinţă în atribuirea contractelor şi corupţie.
17. Primul termen din cadrul procesului a avut loc la 20 septembrie 1994. Reclamantul nu s-a prezentat şi, în consecinţă, judecătoria l-a declarat absent (contumace). Unii dintre acuzaţi au pledat vinovaţi şi au obţinut negocierea pedepsei, în vreme ce poziţia altor persoane acuzate a fost separată de cea a reclamantului. Astfel, procesul în faţa Judecătoriei Milano a continuat numai împotriva reclamantului şi a altor cinci coinculpaţi. Compania Metropolitana Milanese a intervenit în proces în calitate de parte civilă.
18. Prin decizia din 7 iulie 1995, Judecătoria Milano a hotărât ca reclamantul să fie reţinut pentru continuarea cercetărilor. La 12 iulie 1995, avocatul reclamantului a informat Judecătoria Milano că aflase despre decizia respectivă din presă şi a solicitat o copie a acesteia. La 20 iulie 1995, Judecătoria Milano a declarat reclamantul ca fiind latitante, adică se sustrăgea în mod intenţionat procesului.
19. Reclamantul a declarat recurs împotriva acestei deciziei la 7 iulie 1995. Prin ordonanţa din 25 septembrie 1995, Judecătoria Milano a respins recursul reclamantului. Instanţa a considerat că, odată încheiată ancheta preliminară, instanţa de judecată avea obligaţia să examineze dacă existau indicii considerabile de vinovăţie şi, în special, dacă exista în continuare pericolul ca reclamantul să se sustragă. În această privinţă, instanţa a observat că, din 5 mai 1994, reclamantul fusese imposibil de găsit în Italia şi că, în diversele proceduri împotriva acestuia, fuseseră dispuse mai multe măsuri coercitive care nu au putut fi puse în aplicare. În plus, în hotărârile din 29 iulie 1994 şi 7 decembrie 1994, reclamantul fusese condamnat la pedepse privative de libertate. În opinia instanţei, şederea îndelungată a reclamantului în străinătate a demonstrat determinarea acestuia de a eluda măsurile coercitive dispuse împotriva sa în 1994.
20. La 17 şi 19 iulie 1995, Ministerul Public a solicitat o autorizaţie de interceptare a convorbirilor telefonice ale reclamantului între Italia şi domiciliul acestuia din Hammamet. Interceptările aveau ca scop adunarea de informaţii în vederea arestării reclamantului.
21. Prin decizia din 21 iulie 1995, Judecătoria Milano a dat curs cererii respective în scopul de a facilita arestarea reclamantului. Instanţa a reţinut că interceptările aveau bază legală şi erau esenţiale pentru supravegherea mişcărilor reclamantului şi a relaţiilor sale personale şi internaţionale care îi permiseseră să se ascundă. Interceptările, efectuate de o unitate specializată a poliţiei italiene, au început la 20 iulie 1995 şi s-au încheiat la 30 septembrie 1995.
22. Totodată, Ministerul Public a solicitat o autorizaţie de interceptare a convorbirilor telefonice ale reclamantului între Italia şi domiciliul acestuia din Hammamet, în contextul unei serii de procese penale pendinte împotriva reclamantului pentru calomnie. Judecătorul de instrucţie din Milano a permis efectuarea interceptărilor în vederea strângerii de probe împotriva reclamantului şi a identificării complicilor. Interceptările, efectuate de o unitate specializată a poliţiei italiene, au început la 1 august 1995. Acuzarea a solicitat patru prelungiri ale duratei interceptărilor, care au fost acordate de judecătorul de instrucţie la 4 şi 12 august şi la 1 şi 14 septembrie 1995. O cerere pentru o nouă prelungire a fost respinsă la 30 septembrie 1995. Astfel, interceptările s-au încheiat la 3 octombrie 1995.
2. Discursul ţinut de Paolo Ielo la audierea din cadrul procesului
23. La şedinţa de judecată din 29 septembrie 1995 din cauza Metropolitana Milanese, Procurorul însărcinat cu cauza reclamantului, Paolo Ielo, a depus la grefă transcrierile interceptărilor telefonice şi a solicitat admiterea acestora ca probe împotriva reclamantului. Acuzarea a argumentat că acestea erau necesare pentru a aprecia personalitatea reclamantului, cu scopul de a stabili pedeapsa acestuia, în cazul în care era condamnat, şi că acestea puteau susţine acuzaţia conform căreia reclamantul intenţiona să se ascundă în continuare. Ulterior, acuzarea a citit cu voce tare, în faţa instanţei, anumite extrase din interceptări, pentru a dovedi că: a) era posibil ca reclamantul să plece din Hammamet; b) reclamantul iniţiase sau influenţase două campanii virulente împotriva unui magistrat din cadrul Judecătoriei Milano şi împotriva unui partid politic italian; c) reclamantul aduna informaţii privind anumiţi politicieni şi magistraţi, cu scopul de a le prejudicia reputaţia; d) reclamantul continua să manifeste o atitudine agresivă faţă de judecătorii de instrucţie. Procurorul a comparat comportamentul reclamantului cu cel al unui „infractor recunoscut” (criminale matricolato) care îi ataca pe toţi cei care îşi făcuseră treaba şi încercaseră să o facă bine. Procurorul a declarat că transcrierile conversaţiilor telefonice se aflau la dispoziţia judecătoriei şi a inculpaţilor.
24. Transcrierea discursului ţinut de domnul Ielo la termenul din 29 septembrie 1995 se citeşte după cum urmează:
„Înaintez aceste motive suplimentare în temeiul art. 507. Am explicat deja de ce intenţionez să depun aceste documente, care conţin, în primul rând, aprecieri ale potenţialului infracţional al lui Craxi, în sensul art. 133, cu referire în special la comportamentul acestuia după săvârşirea infracţiunilor, şi, în al doilea rând, aprecieri legate de problema stabilirii dacă ar trebui să fie menţinută sau nu măsura care afectează libertatea personală a acestuia din motivele pentru care a fost hotărâtă această măsură şi dacă aceasta ar trebui extinsă pentru alte motive. Voi încerca să fiu extrem de scurt, deşi îmi va lua ceva timp ce am de spus. Am încercat să împart documentele depuse în funcţie de subiect şi am adunat transcrierile convorbirilor telefonice – documentele includ măsurile de autorizare a interceptării convorbirilor telefonice şi ordinele de confiscare, care erau confirmate, de asemenea, de tribunale della libertà [instanţă competentă pentru deciziile privind justificarea măsurilor de restrângere a libertăţii personale sau a drepturilor de proprietate]. Primul set constă în transcrieri ale convorbirilor telefonice şi arată clar faptul că Craxi se poate deplasa dintr-un loc în altul prin Hammamet. Acest lucru se înţelege de la sine şi totuşi Craxi este o persoană care, în cursul procedurii – toate acţiunile având loc în Milano – a afirmat că are un motiv legitim pentru a nu se prezenta şi a trimis certificate medicale. Mai întâi, acesta s-a plâns că procesele nu aveau loc, iar acum, că procesele au loc, doreşte amânarea acestora, pretinzând că are un motiv legitim pentru care nu se poate prezenta la procese. Reiese foarte clar din aceste transcrieri de conversaţii telefonice că acesta se poate deplasa de la adresa abonamentului până la linia telefonică pe care primeşte telefoane. De ce este important acest lucru? Motivul este clar. Craxi este un asemenea mincinos încât continuă să mintă şi în faţa instanţelor, afirmând lucruri neadevărate şi dezminţite de documente justificative.
Al doilea aspect îl priveşte pe Craxi ca un pericol pentru comunitate, în special capacitatea acestuia de a acţiona în situaţia actuală şi de a se implica în procese prin care este influenţată opinia publică şi în alte procese despre care voi discuta. În opinia mea, două acţiuni sunt deosebit de importante – două campanii de presă care au fost coordonate de acesta sau, cel puţin, două campanii de presă în care Craxi a jucat, în mod evident, un rol important. Prima este una recentă: Mă refer la convorbirile telefonice din 14 septembrie 1995 – îmi cer scuze pentru vulgaritate, dar citez din discursul altora şi nu sunt responsabil.
Abonatul Craxi, vorbind cu Luca Iosi, spune «fiul eroului» – referirea la Di Pietro este clară. O propoziţie incomprehensibilă: «Contribuie cu suma de 2 400 000 pe an, când totul va ieşi la iveală» Luca Iosi spune «Acum dezvăluim cazul şi apoi i-o tragem.» O săptămână mai târziu, ştirea de pe prima pagină este: «Şi Di Pietro are o casă în centru de 240 000.»
A doua campanie de presă a fost coordonată direct din Hammamet. Este vorba despre campania de presă dusă în Italia Settimanale, al cărui editor este Alessandro Caprettini. Ce s-a întâmplat? Pe scurt, Craxi i-a trimis lui Alessandro Caprettini un dosar despre Liga [Nordului] referitor la tranzacţii cu arme pe care le-ar fi făcut Liga şi Alessandro Caprettini l-a primit cu entuziasm şi l-a publicat. Ceea ce este deosebit de important, în opinia mea, este faptul că dosarul a provenit de la însuşi Craxi: acesta a fost găsit în calculatorul lui Craxi sau, mai degrabă, în calculatorul din biroul lui Craxi de pe Via Boezio din Roma şi, în special, la acest dosar s-a făcut referire în conversaţiile dintre Caprettini şi Craxi, în două privinţe. În primul rând, abonatul – când spun abonat mă refer la Craxi – spune, cuvânt cu cuvânt, «În orice caz, putem face mai multe cu el – putem cerceta, dar putem şi să ridicăm întrebări.» Acesta vrea să spună că poate fi folosit pentru a ridica întrebări privind Liga Nordului, un partid politic italian care primeşte o atenţie specială din partea unui fugar de justiţie, care se aliază cu un editor al unui săptămânal pentru a lansa o campanie de acest tip. Al doilea lucru important este: «Sigur că public articolul şi apoi merg la un procuror cu care sunt prieten şi îi spun „Hei, cercetează cazul asta, te rog!” – dar ăsta e genul de lucru în legătură cu care nu se face nimic». Alte probe că Craxi este un mincinos reies dintr-un articol din Indipendente, care a publicat ştirea conform căreia Craxi a negat că este autorul materialului trimis la Italia Settimanale. Prezint această probă pentru a clarifica faptul că, atunci când vine vorba despre Craxi, nu este un lucru uşor: vorbim despre cineva pe deplin activ şi care are capacitatea de a influenţa mass-media. În acest sens, există un set de transcrieri ale unor convorbiri telefonice care arată că Craxi a ţinut permanent legătura cu ziariştii în domenii foarte variate.
Să trecem acum la ultimele trei aspecte, care, în opinia mea, merită un minim de atenţie.
Există dovezi scrise şi dovezi din transcrierile convorbirilor telefonice că Craxi pregăteşte în Hammamet dosare împotriva unor activişti politici. Mă refer – ţinând seama în special de probele care au fost găsite – la dosare împotriva lui D’Alema. Este implicat în „dossierism” ...
Preşedintele: Ce înseamnă acest neologism? Compilarea de informaţii sau un dosar?
Procurorul: Compilarea de informaţii cu scopul de a ataca reputaţia cuiva. Este o activitate care urma să fie desfăşurată împotriva judecătorilor, inclusiv împotriva mea, dar vom discuta asta mai târziu.
Am spus „dossierism”, care înseamnă compilarea de informaţii care pot distruge reputaţia oamenilor. Acest lucru este confirmat de transcrierile unor convorbiri telefonice. În opinia mea, un aspect alarmant este că acestea oferă dovezi suplimentare privind potenţialul infracţional al lui Bettino Craxi.
Vorbesc despre compilarea unor dosare cu informaţii destinate să prejudicieze reputaţia anumitor persoane eminente şi mă gândesc la D’Alema, Prodi şi Del Turco, despre care voi vorbi în legătură cu o anumită notă care a fost găsită în biroul lui Craxi. Dosarele au fost pregătite împreună cu o anume Tina Soncini Massari din Bologna, care este o veche prietenă a lui Craxi – prin prietenă vreau să spun că este o persoană cu care presupun că a avut relaţii de natură politică – în măsura în care Tina Soncini Massari apare pe o listă de cadouri pe care Craxi le-a oferit. Aceasta este un susţinător important al lui Gelli şi este cunoscută autorităţilor judiciare pentru că a aranjat distragerea autorităţilor judiciare din Bologna atunci când acestea cercetau masacrele, prin mituirea martorilor. În acest sens, pot prezenta probe care o identifică pe Tina Soncini Massari: autorizarea judecătorului de instrucţie din Bologna, domnul Grassi dacă nu mă înşel, care arată că cel mai recent contact dintre Gelli şi Tina Soncini Massari datează din 1993 şi care demonstrează că aceasta a încercat să distragă anchetatorii şi a mituit martori în cursul procedurii. Aceştia sunt genul de oameni pe care Bettino Craxi, un fugar de justiţie care face obiectul unor mandate de arestare preventivă, îi foloseşte pentru a împiedica cercetările. Veţi vedea şi dumneavoastră ce conţin aceste documente, nu voi insista asupra lor. Un alt element important este o altă notă referitoare la Del Turco, găsită tot în biroul lui Craxi. Voi citi cu voce tare începutul, astfel încât să puteţi înţelege despre ce este vorba. Administraţia Partidului Socialist Italian a contribuit întotdeauna la susţinerea curentului socialist al CGIL [Federaţia Sindicatelor Italiene]. Del Turco a preluat conducerea de la Marianetti şi fluxul banilor nu s-a oprit niciodată. «În medie, Del Turco a primit între 20 şi 30 de milioane pe lună de la Balzamo. Cu ocazia fiecărei alegeri sau conferinţe, se făceau plăţi extraordinare, de exemplu, şi aşa a continuat» şi nota continuă cu informaţii despre politician.
Există şi transcrieri ale unor convorbiri telefonice care conţin declaraţii ale lui Bitetto, în care acesta pare să vorbească despre D’Alema... Aceste declaraţii au fost incluse în dosar şi pot fi văzute de oricine: este clar pentru toată lumea de ce sunt importante din punct de vedere infracţional.
Există, de asemenea, documente care arată că Bettino Craxi are sau, cel puţin, avea relaţii cu membri importanţi din cadrul instituţiilor italiene. Mă refer în special la transcrierea convorbirii telefonice din 2 septembrie 1995, în cursul căreia abonatul, Craxi, vorbeşte cu Margherita – nu este identificată, care spune: «Alberto mi-a spus că a participat la o întâlnire dintre Arafat şi Silvio şi aceştia au petrecut zece minute vorbind doar despre tine. Arafat a venit în Tunisia să te vadă şi i-a spus lui Silvio Berlusconi să îţi transmită că şi lui i-ar face plăcere să te aibă invitat în Palestina.» Tot în legătură cu capacitatea de comunicare a acuzatului, Bettino Craxi, care, repet, este un fugar de justiţie şi face obiectul unui mandat de arestare pentru corupţie cu circumstanţe agravante, există o scrisoare pe care subsecretarul de stat la cabinetul prim-ministrului a trimis-o secretarei lui Craxi la 25 iunie, în care subsecretarul de stat la cabinetul prim-ministrului scrie: «Dragă Serenella, s-a întâmplat lucrul de care vă era teamă, deşi atât Giachieri, cât şi Carbonoli, promit funcţii bune şi că vor îndrepta lucrurile».
În esenţă, este vorba despre o recomandare adresată subsecretarului de stat, care se grăbeşte să răspundă, spunând... Serenella este Serenella Carloni. Şi să fie clar că Serenella Carloni este un nimeni pe cont propriu şi totuşi, ca secretară a lui Bettino Craxi, încă mai putea, la 22 iunie 1995, să facă recomandări privind alocarea de zone de staţionare în Perugia.
Ultimul aspect asupra căruia intenţionez să insist sunt atacurile constante ale lui Bettino Craxi la adresa celor care l-au cercetat. Dreptul la apărare este sacru şi culminează cu un proces echitabil, dar atunci când acest drept este exercitat prin atacarea celor implicaţi în procedură, cei care efectuează cercetările, acest lucru este, în opinia mea, dovada unui potenţial infracţional foarte ridicat.
O notă găsită în biroul lui Craxi – biroul propriu al lui Craxi – puteţi, dacă doriţi, în această privinţă, să o ascultaţi pe Simonetta Carloni, care, repet, a confirmat acest lucru – conţinea, printre alte remarci glumeţe, o referire foarte precisă în timp la eliberarea din închisoare a lui Dell’Utri – este datată după eliberarea lui Dell’Utri. Printre alte glume, în notă scrie: «Cazul Di Pietro trebuie să devină un caz exemplar: trebuie să aflăm adevărul deoarece toate condiţiile sunt prielnice. Logica obişnuită de a lovi o persoană pentru a da o lecţie altor o sută. Forza Italia trebuie să îşi recâştige independenţa, ceea ce înseamnă că nu trebuie să fie supus cerinţelor aliaţilor şi expus pericolelor şi incertitudinii. Există ţinte-cheie, în special Cartelul Milano [un grup al procurorilor publici din Milano care luptă împotriva corupţiei] Trebuie să avem curajul să cerem îndepărtarea lui înainte să o facă ei. Trebuie să denunţăm prejudiciile cauzate de revoltă. Trebuie să începem prin a folosi oamenii ca exemple şi să ne luptăm. Trebuie să folosim forţa parlamentară în toate felurile posibile. Acest lucru include solicitarea de anchete cu multă publicitate şi denunţarea abuzurilor autorităţilor – de către Craxi. Confiscarea întrebării parlamentare adresate de Maiolo, trimisă prin fax de grupul parlamentar Forza Italia... Luca Mantovani, care i-a trimis-o spre informare lui Bettino Craxi două zile mai târziu împreună cu o scrisoare de însoţire care spune: «Ţin să subliniez, între altele, că Maiolo a adunat în ultimele câteva ore mai multe documente cu scopul de a adresa şi alte întrebări în viitorul apropiat referitoare la conducerea Ministerului Public din Milano.» Există transcrieri ale unor convorbiri telefonice, în care putem citi: «Trebuie să îi bombardăm în presă». De asemenea, sunt atacuri legate de ce s-a publicat în Il Mattino. Este câte ceva pentru toată lumea – nu numai pentru Ministerul Public din Milano. Sunt atacuri la adresa altor colegi şi referiri la alţi colegi. Într-o conversaţie cu Craxi, o femeie spune «Şi el este uluit» şi că persoana în cauză a fost folosită de grupul din Milano ca ucigaş; ea spune că a auzit de la Biondi că persoana care soseşte să vorbească este efectiv în serviciul lui Caselli. Nu vă mai vorbesc de restul, deoarece puteţi citi şi dumneavoastră. Vă voi citi numai un fragment, parţial pentru că mă priveşte şi parţial pentru că priveşte această procedură. «Şi de ce nu vine altcineva?, făcând referire la Salamone, care este evident implicat ... el ştie adevărul. «Cred că Milano l-a oprit». «Sunt pe cale » – aici vorbeşte abonatul, Bettino Craxi – «să îl denunţ pe acest Ielo. Atât declaraţiile lui Borelli împotriva lui Mancuso, cât şi declaraţiile făcute de Ielo, intră sub incidenţa art. 289 [din Codul penal]».
Acesta vorbeşte cu un anume Salvatore, care nu a fost identificat încă, dar sper că va fi identificat foarte curând, care repetă: «Da, dar el se ocupă de asta.» Craxi răspunde: «El nu are nicio legătură cu asta.» Persoana cu care vorbeşte spune: «Nu, sigur că nu. Ministerul se ocupă de asta.»
Preşedintele: Procurorul este rugat să aducă acuzaţiile fără să facă aluzii, să ţină partea cuiva sau să facă comentarii de natură personală.
Procurorul: Domnule preşedinte, acuzaţia se bazează pe premisa că aceste transcrieri ale convorbirilor telefonice arată, în sensul art. 133, un comportament – şi în această privinţă acuzatul, Bettino Craxi, a săvârşit o infracţiune – demnă de un infractor recunoscut – este comportamentul cuiva care îi atacă pe toţi cei care şi-au făcut pur şi simplu treaba pentru că pentru asta sunt plătiţi şi de aceea au ales să îşi facă treaba şi au încercat să o facă în mod corespunzător, dar lui nu îi pasă, trebuie să îi atace şi...
Preşedintele: Am înţeles de ce procurorul a solicitat prezentarea acestor documente.
Procurorul: Probele prezentate au fost rezumate considerabil, domnule preşedinte, deoarece există şi alte materiale şi eu sunt la dispoziţia avocatului apărării şi a instanţei. A, staţi puţin – acestea cuprind, de asemenea, toate măsurile de autorizare a cererilor de interceptare a convorbirilor telefonice şi confiscările; sunt toate anexate.
Preşedintele: Anexate la seturile individuale de probe... motivările procurorului... Să începem să îl ascultăm pe avocatul care îl apără pe Craxi şi care este persoana cea mai direct interesată, iar apoi dacă ceilalţi vor să intervină...”
25. Avocatul reclamantului a solicitat să i se acorde accesul la deciziile de autorizare a interceptărilor şi la toate documentele la care făcuse referire procurorul. Acesta a declarat că urma să prezinte comentarii cu privire la acestea într-o etapă ulterioară, observând, în orice caz, că unele fapte imputate clientului său nu puteau fi considerate comportamente agresive, fiind mai degrabă simple expuneri ale adevărului.
26. Judecătoria a amânat pentru termenul din 19 octombrie 1995 decizia privind cererea procurorului de admitere a probelor. Transcrierile convorbirilor telefonice interceptate pe linia reclamantului au fost puse la dispoziţia părţilor imediat după şedinţa din 29 septembrie 1995. Domnului Guiso, avocatul reclamantului, i-a fost pus la dispoziţie dosarul, inclusiv toate transcrierile, şi i s-a oferit posibilitatea de a-şi prezenta în scris observaţiile.
27. La 2 şi, respectiv, 9 octombrie 1995, cei doi avocaţi ai reclamantului (domnii Lo Giudice şi Guiso) au fost informaţi că dosarul cu interceptările telefonice a fost depus la registratura Ministerului Public. Ulterior, avocaţii reclamantului au ridicat obiecţii cu privire la admiterea interceptărilor ca probe. În special, aceştia au argumentat că, contrar art. 268 C. proc. pen., judecătoria nu a ţinut o audiere specială înainte de şedinţa din cadrul procesului, în prezenţa atât a avocaţilor apărării, cât şi a acuzării, cu scopul de a selecta interceptările care erau semnificative şi de a le exclude pe cele considerate ilegale. De asemenea, acuzarea nu a solicitat prelungirea termenului de cincisprezece zile de interceptare a convorbirilor telefonice, astfel încât interceptările efectuate după primele cincisprezece zile erau ilegale şi nu puteau fi folosite.
3. Cu privire la divulgarea în presă a conţinutului conversaţiilor telefonice interceptate
28. Conţinutul şi numele interlocutorilor anumitor conversaţii telefonice au fost publicate ulterior în presă.
29. În special, în numărul ziarului „L’Unità” din 30 septembrie 1995, a fost publicat un articol intitulat „Dosarul şi conspiraţiile împotriva lui Di Pietro [unul din magistraţii din echipa care a cercetat cazul referitor la campania «mâini curate»]”. În acest articol se menţiona faptul că interceptările convorbirilor telefonice ale reclamantului arătau că acesta pregătea o campanie de defăimare împotriva unor oameni politici, cu ajutorul unei „doamne din Bologna”, care era membru al unei asociaţii ilegale de masoni liberi. De asemenea, într-una din interceptări, doamna Margherita Boniver (un politician italian) i-a spus lui Craxi că domnul Berlusconi (actualul prim-ministru al Italiei) avusese o conversaţie cu domnul Arafat despre el şi că Arafat l-ar fi „invitat” pe Craxi. În altă convorbire telefonică, fiul unuia din avocaţii reclamantului spusese că „ministrul” ar fi iniţiat o acţiune împotriva domnului Paolo Ielo.
30. În aceeaşi zi, precum şi la 1 şi 2 octombrie 1995, L’Unità a publicat, de asemenea, următoarele extrase din unele dintre convorbirile telefonice interceptate.
Conversaţia din 26 iulie 1995 cu un anume Luca:
Craxi (vorbind cu Luca): „Acest Salamone [procurorul din Brescia] este altul care vrea să se dea în spectacol, voi vedea dacă există elemente pentru a introduce o plângere penală împotriva lui.”
Conversaţia din 28 iulie cu o femeie necunoscută:
Femeia: „Sunt într-o cabină telefonică din Roma. L-am văzut pe prietenul acela al tău de la Senat.”
Craxi: „De ce acest mare prieten al meu nu a zis nici măcar un cuvânt?”
Femeia: „Te lasă pe tine să comentezi. Este pierdut şi spune că această persoană a fost folosită de grupul Milano în calitate de criminal. Spune că ştie de la Biondi că cel care a vorbit este practic un servitor al lui Caselli [un binecunoscut magistrat italian].”
Craxi: „A, da?”
Femeia: „Referitor la povestea fratelui.”
Conversaţia din 3 august 1995 cu un prieten neidentificat:
Craxi: „Ar trebui ca ei să meargă şi să vadă. Ar trebui să se stabilească dacă un magistrat poate cumpăra un Mercedes la un preţ foarte convenabil. Poate să împrumute bani de la un prieten pentru a-şi plăti datoriile la jocurile de noroc? Deci toate astea sunt legale, se poate face. Să facem o lege: magistraţii pot împrumuta bani fără a plăti dobândă legală.”
Conversaţia din 14 august 1995 cu un bărbat neidentificat:
Bărbatul: „Săptămâna viitoare vă voi furniza toate elementele pe care mi le-aţi cerut despre Kronos [o agenţie de presă], cel mai important lucru este că, cel puţin până acum o lună şi jumătate, nu ştiu dacă acum a fost revocat, Prodi era consilierul celei mai mari companii deţinute de ea.”
Craxi: „A, a, a, foarte bine, dă-mi toate datele, te rog.”
Bărbatul: „Consilier al celei mai mari companii pe care o deţine, unul din cei cinci membri ai organului de conducere era Prodi, aşa că...”
Craxi: „Super, atunci aş dori să primesc materialul referitor la celălalt lucru...”
Conversaţia din 25 august 1995 cu domnul Filippo Facci [un ziarist]:
Craxi: „...Există nişte piloni în Tangentopoli [termen folosit de presă pentru a desemna sistemul de corupţie dezvăluit de cercetarea cazului „mâini curate”] care nu s-au implicat şi ar trebui să fie în interior, apoi putem găsi soluţia, dar fără glumă, nu mă supăr din cauza apartamentului lui D’Alema [un politician italian care a fost ulterior prim-ministru al Italiei]... ”
Facci: „Scuze, telefonul a căzut când luam cartea, paginile 192 şi 193, unde vorbeşte despre Giovannini...”
Craxi: „E o poveste, nu chiar despre chestia aia, care va stârni un mic scandal, dar va fi un contract obişnuit asupra căruia nu s-a putut interveni... mincinoşii sunt alţii şi acest Giovannini este un alt Greganti, apropiat de D’Alema, să-l ia naiba. Ministerul Public din Roma a deschis o anchetă pentru calomnie, dar va veni ziua judecăţii, lua-l-ar....”
Conversaţia din 2 septembrie 1995 cu un anume Valterino:
Craxi: „Ce se întâmplă cu ancheta lui Salamone? Acum nu mai e vorba despre Di Pietro, ci despre mine?”
Valterino: „Am înţeles că au fost prezentate documente împotriva ta.”
Craxi: „Ce documente?”
Valterino: „Documentele privind percheziţia.”
Craxi: „Documentele privind percheziţia nu au nicio legătură cu Di Pietro.”
Conversaţia din 2 septembrie 1995 cu avocatul Guiso:
Guiso: „Di Pietro este în Cernobbio. Astăzi, Il corriere della sera spune că e un nimeni şi că a fost recomandat – şi acest lucru e foarte important – de un agent din cadrul unei secţii a poliţiei americane care cercetează probleme financiare. Acesta îl susţine mult, ţine cont, te rog, că fusese trei luni în America si acum a apărut în Cernobbio, ar trebui să vorbească în dimineaţa asta pe tema «politica externă, etica şi finanţele.»
Craxi: „E o nebunie, dar asta e tema Fundaţiei Mac Namara.”
Guiso: „Asta arată că a avut legături cu America, nicidecum viitorul incert pe care îl declarase când a părăsit funcţia. Apoi, un ziarist mi-a dat o carte cu foarte multe informaţii. Nu ţi-o pot trimite prin fax pentru că are caractere foarte mici.”
Craxi: „Trimite-mi-o la adresa aia prin DHL. La adresa aia pe care o ştii.”
Conversaţia din 5 septembrie 1995 cu un ziarist de la Il Messaggero:
Ziaristul: „Ai auzit de noii politicieni italieni?”
Craxi: „Cine sunt?"
Ziaristul: „Di Pietro.”
Craxi: „Un mic traficant aventurier (avventuriero trafficante).”
Conversaţia din 6 septembrie pe linia lui Craxi din Hammamet. Doamna Tina Soncini vorbeşte cu un anume Michele:
Soncini: „Am veşti interesante pentru el.”
Michele: „Spune că poţi trimite un fax.”
Soncini: „Îl voi trimite mâine cu unele referiri la Bologna.”
Michele: „Să folosim un cod, unul puţin modificat, ştim despre ce fel de persoane vorbim.”
Soncini: „Voi trimite nişte numere de telefon ... Mi s-a zis că mama este o persoană cu multă experienţă”.
Michele: „Nou-îmbogăţită, toate astea ne sunt de folos, poate şi nişte apartamente...”
Conversaţia din 6 septembrie 1995 cu o anume Simona:
Craxi: „Problema a fost să realizăm fizionomia personajului... Pe scurt, ăsta e indiciul, se pare că a făcut nişte lucruri greşite.”
Simona: „E o muncă enormă, sunt zece documente pe zi.”
Craxi: „Procesele în care a fost implicat, ştiu câte ceva, ar trebui să analizăm informaţiile, se spune că tribunalul i-a închis uşa în nas, se vorbeşte despre pregătirea unor cărţi de către unii prieteni, cere să le trimitem lista cu membrii editurii.”
Conversaţia din 11 septembrie 1995 cu domnul De Jorio, un ziarist:
Craxi: „Ar trebui să vorbeşti cu cineva care să vină să vorbească cu mine. Problema....este să avem mâinile libere şi informaţii.”
De Jorio: „Avem câteva.”
Craxi: „Ce face un ziar ca acesta, scandal şi satiră, nu?”
De Jorio: „Am fost singurul ziar din Italia care a publicat documente despre Gladio [o organizaţie secretă despre care se bănuia că a fost înfiinţată de partidul comunist pentru a-şi atinge scopurile în timpul războiului rece]... instanţele au întrerupt procedurile privind această problemă.”
Craxi: „Nu este singurul aspect cu privire la care au întrerupt procedurile, este o tendinţă sistematică de a întrerupe procedurile care privesc partidul comunist.”
De Jorio: „Ştiţi ce am descoperit? Că, în afară de Pio La Torre, şi gangsterul Felice Cavallero Pollini a fost membru al Gladio şi a fost antrenat în străinătate... şi implicat în operaţiunea «aurul din Dongo».”
Craxi: „Sunt multe lucruri. Ei cred că au rezolvat problema cu ţapul ispăşitor, îşi fac iluzii, ar fi trebuit să mă omoare, dar cum nu au reuşit....au încercat de două ori, o dată serviciile secrete americane, o dată serviciile secrete engleze.
De Jorio: „Domnule preşedinte, fiţi atent, ştiu că aici în Italia vor să organizeze [ceva], să vină [acolo] şi să vă ia, se pare că oferă 60 de milioane [lire, aproximativ 30 987 euro] de persoană, în cadrul serviciilor secrete, să vă ia şi să vă ducă în altă parte.”
Craxi: „Bine, bine, încearcă să faci asta.”
De Jorio: „Vă spun asta pentru că o persoană în care am încredere, la ultima întâlnire cu mine... Ştiu că a fost constituit un grup Z, ţinut în umbra unei organizaţii de masoni liberi, alcătuită din aproximativ 600 de magistraţi, iar şeful acestui grup urmează să fie Scalfaro [Preşedintele Republicii Italiene la vremea respectivă].”
Craxi: „Am auzit despre asta, dar nu o cred, nu sunt convins.”
Conversaţia din 12 septembrie 1995 cu un ziarist neidentificat:
Ziaristul: „Va veni Salamone [să vă vadă în Hammamet]?”
Craxi: „Habar nu am. Sunt aici, toată lumea ştie unde pot fi găsit.”
Conversaţia din 12 septembrie 1995 cu un ziarist necunoscut:
Ziaristul: „Voi afirma că aţi spus: „Am prieteni nu numai în lumea arabă şi cred că un centru precum Centrul Wiesenthal va fi construit într-o capitală europeană, [şi acest centru] va cerceta clanurile de judecători şi pe toţi cei care în ultimii trei ani au acţionat pe nedrept împotriva mea şi împotriva multor altor oameni.”
Craxi: „Nu, nu e bine aşa. În primul rând, nu au acţionat numai împotriva mea, nu e vorba de clanurile de judecători, ci de toate clanurile care includ judecători ... [un centru care] protejează şi caută adevărul... Şi încă mai sunt de aflat multe adevăruri.”
Ziaristul: „Apoi vă întreb despre Di Pietro şi îmi răspundeţi «Scriu o carte care va avea titlul „Mimi, un miracol italian”.»
Craxi: „Nu, vreau să scriu, vreau să scriu mai puţin, nu o carte... E prea important.”
Conversaţia din 21 septembrie 1995 cu domnul Pierangelo Maurizio, un ziarist:
Maurizio: „Acum lucrez pentru Il tempo, şi show-ul de televiziune al lui Gianfranco despre Cinquestelle a început din nou ... Am văzut chestia aia despre Enel [compania producătoare de energie electrică italiană].”
Craxi: „Povestea din ediţia de astăzi a Il giornale este sfârşitul lumii, ştiţi cine este personalitatea politică la care mă refer?”
Maurizio: „Nu, sincer nu ştiu.”
Craxi: „Este vorba de D’Alema, este o declaraţie [făcută de] Bitetto [un director al Enel care a fost acuzat de corupţie şi a făcut declaraţii care contestau răspunderea penală a lui Craxi şi a altor politicieni].”
Maurizio: “... despre care vorbiţi în cărţile dumneavoastră.”
Craxi: „Nu ştiam, există o declaraţie dată de Bitetto, în care menţionează că, cu ani în urmă, dar este o continuitate în infracţiune, acesta a participat la o întâlnire în Bari sau Brindisi, unde au fost prezenţi D’Alema, secretarul regional al PSI şi alţii şi unde el, în calitate de reprezentant al Enel... a discutat contractele de achiziţii publice de lucrări din Brindisi.”
Maurizio „Şi cu declaraţia asta cum rămâne?”
Craxi: „O am, o să v-o trimit.”
Maurizio: „Poate, vă sun mâine.”
Craxi: „Acum vor ieşi la iveală câteva lucruri despre acel tânăr.”
Maurizio: „Iau o altă întorsătură... toate chestiile despre D’Alema.”
Craxi: „Lucrurile din Veneţia sunt mai puţin [importante] decât alte lucruri... Aş vrea să fiu informat personal. Aş dori un număr de fax unde să vă trimit informaţii.”
Conversaţia din 23 septembrie 1995 cu un anume Rosario:
Rosario: „Faxul s-a stricat, aş fi vrut să vă trimit câteva extrase din ziarele de ieri şi de azi privind căţeluşul care se cheamă Lulù [probabil, fostul magistrat din Milano, Antonio Di Pietro] şi fiul lui. I-aţi văzut?”
Craxi: „Da, da, mersi.”
Conversaţia din 23 septembrie 1995 cu Roberto „Bobo” Craxi, fiul reclamantului:
Bobo: „Chestia aia o să apară lunea viitoare.”
Craxi: „Nu lunea viitoare.”
Bobo: „Nu lunea viitoare, şi pentru că lunea viitoare este cazul Andreotti. O să apară luni, are 25 de pagini şi o vor anticipa.”
Craxi: „în regulă, o să fie o săptămână fierbinte şi le va fi teamă.”
Conversaţia din 23 septembrie 1995 cu doamna Pia Luisa Bianco, o ziaristă:
Bianco (vorbind cu Craxi): „A fost deja paginată. O să v-o trimit în avans ... vom pune mult accent pe ea, avem deja un acord cu Il corriere della sera în sensul că vor pune titluri mari, nu vă faceţi griji pentru că e foarte bine gestionată problema, veţi vedea, va avea un impact puternic.”
Conversaţia din 24 septembrie 1995 cu doamna Tina Soncini:
Soncini: „În afară de aceste documente, am o sursă de unde pot obţine informaţii detaliate, dar am nevoie să organizaţi o întâlnire.”
Conversaţia din 25 septembrie 1995 cu un anume Luca:
Craxi: „Ar trebui să fie atacaţi frontal, fără teamă, cu Mancuso se poartă... Acest Ielo se comportă ca un adevărat mafioso, o aroganţă din partea puterii.”
Luca: „Singura soluţie este să le strigi în faţă o vom face, o vom face. Aici totul este în regulă, mai puţin ticălosul ala de Intini [un politician italian].”
Conversaţia din 25 septembrie 1995 cu un anume Salvatore [probabil domnul Salvatore Lo Giudice, fiul unuia dintre avocaţii care l-au reprezentat pe Craxi în procesul Metropolitana Milanese. Domnul Salvatore Lo Guidice, tot avocat, l-a înlocuit pe tatăl său în cursul unor audieri]:
Salvatore: „Da, se va gândi la asta.”
Craxi: „El nu are nicio legătură cu asta.”
Salvatore: „Ba da, sigur că are, ministerul se va gândi la asta.”
Craxi: „Pentru că este 289 [articol din Codul penal care pedepseşte tentativa de a împiedica funcţionarea organelor constituţionale].”
Salvatore: „Asta depinde de el.”
Craxi: „Una e să introduci o cerere calm, dar nu poţi să faci toate comentariile alea şi să intri în polemici politice, speculaţia lui Ielo este defăimătoare.”
Salvatore: „Dar acum problema serioasă este să îi dăm o mână de ajutor. Este esenţial să îi facem să cedeze în privinţa chestiei de la Veneţia, singurul lucru de care le este teamă, aşa că, având mai multe bănuieli, are nevoie de asta ca de apă.”
Craxi: „Nu ştiu nimic despre povestea asta.”
Salvatore: „Am multe materiale.”
Craxi: „Mă voi ocupa imediat de chestiune, mâine voi trimite faxuri şi apoi vă voi informa.”
Salvatore: „Atunci e important să solicităm disponibilitatea statului.”
Craxi: „Este de ajuns să ajungă imediat, apoi sunaţi când pleacă.”
Salvatore: „Facem totul foarte repede, apoi voi merge direct la Roma. În orice caz, cel cu care lucrăm este de încredere, apoi treaba serioasă este că foloseşte aceleaşi elemente ca şi Milano, prin urmare, ar fi o mare belea dacă se află că, dispunând de aceleaşi elemente, Milano nu a acţionat, sunt multe idei care pot fi folosite.”
Conversaţia de la o dată nespecificată cu un anume domn Paolo Farina:
Craxi: „Ăsta e un idiot, un idiot de prima mână.”
Farina: „A fost înlocuit de ...”
Craxi: „A fost înlocuit pentru că era incompetent.”
Farina: „A fost înlocuit de Andò”.
Craxi: „Era incompetent.”
Farina: „A încercat să sugereze că înlocuirea lui ...”
Craxi: „Sigur că nu ...”
Farina: „S-au prezentat ca susţinători ai [Alleanza nazionale, un partid politic italian].”
Craxi: „Exact ... dar ăla e un idiot, un personaj modest, nu ştiu cum a putut să ajungă acolo.”
L’Unità a scris, de asemenea, că, într-o altă conversaţie cu o persoană necunoscută, Craxi îşi exprimase aprecierea pentru un recital cu Pavarotti transmis de televiziunea italiană; când a aflat că prietenul lui nu îl văzuse, a spus: „Sună-l pe Rossella [directorul unui buletin de ştiri] şi cere să ţi se trimită caseta.”
31. Il Giorno din 30 septembrie 1995 a publicat un articol cu titlul „Încercările unui prieten al şefului P2 [o asociaţie ilegală a masonilor liberi] de a crea probe false”. Se referea la o conversaţie telefonică pe care a avut-o reclamantul la 24 septembrie cu doamna Tina Soncini, în care era vorba de „documente făcute ad hoc” pentru a fi trimise unei companii editoriale. Articolul se referea la legăturile despre care se pretindea că există între Doamna Soncini şi domnul Licio Gelli, şeful P2.
32. La Repubblica din 30 septembrie 1995 a publicat un articol cu titlul „Vom cere arestarea Cartelului [mâini curate]”. În ceea ce priveşte interceptările telefonice, articolul preciza numele unor ziarişti care vorbiseră la telefon cu reclamantul şi conţinutul conversaţiei telefonice cu doamna Boniver relatat de L’Unità. La Repubblica a relatat, de asemenea, conţinutul conversaţiei telefonice pe care o avusese reclamantul cu domnul Luca Iosi, „interlocutorul din Italia” al acestuia, la 14 septembrie 1995. Conversaţia în cauză a fost interpretată ca o încercare de a-l ataca pe domnul Di Pietro în privinţa unui apartament închiriat fiului său. Conţinutul acesteia a fost următorul:
Iosi: „Fiul eroului contribuie în fiecare an cu 2 400 000 de lire [aproximativ 1 239 de euro].”
Craxi: „Aşa mult ... Când o să iasă la iveală chestia asta?”
Iosi: „Acum vom face vâlvă cu cazul şi apoi i-o vom trage [expresie italiană care înseamnă să ataci pe cineva agresiv], 200 000 de lire [aproximativ 103 euro] în ciuda tarifelor pentru chirii şi oficial e pe numele lui doar pentru a-l lăsa pe fiul lui să stea în el.”
33. La Repubblica a relatat şi conţinutul unor conversaţii telefonice pe care le avusese reclamantul cu doamna Tina Soncini, cu o anume Anna, cu domnul Alessandro Caprettini (directorul unui ziar italian), cu doamna Alda D’Eusanio şi domnul Enrico Mentana (doi ziarişti) şi cu un anume Ugo. Conţinutul acestora este următorul:
Conversaţia din 21 iulie 1995:
Craxi: „Enrico, în momentul ăsta nu mă ajuţi.”
Mentana: „Vreţi să spuneţi, onorând adevărul.”
Craxi: „Publicând lucrurile pe care le spun, doar de dragul de a le publica... Băieţii de la Giovine Italia [o organizaţie politică] au făcut ceva azi dimineaţă.”
Mentana: „Nu ştiam asta.”
Craxi: „Gândeşte-te, nimeni nu era acolo, nici televiziunea, acum ar trebui să publici ştirile astea, cel puţin ştirile astea, erau o sută, sunt buni, am trimis o notă de natură istorică, ceva despre Giovine Italia a lui Mazzini [un patriot italian] ... dacă vei continua, vei vedea mica surpriză.”
Conversaţia din 24 iulie 1995:
Craxi: „Ar trebui să vin aşa cum veneam de multe ori în Italia, cu mustaţă: de fapt, veneam cu o perucă şi o mustaţă falsă... Idioţi.”
D’Eusanio: „Ăsta e momentul să facem ceva cu garanţiile procedurale, magistraţii, pentiti, Contrada, Tortora [persoane acuzate de pentiti în procese privind mafia], dacă nu profitaţi de ocaziile astea, nu veţi mai putea face nimic.”
Craxi: „Să spunem adevărul, sunt nişte grupuri care organizează plecări, bande adevărate.”
D’Eusanio: „Bettino [porecla lui Craxi], sunt idioţi, persoane ineficiente, laşi.”
Craxi: „Nu, nu, au ajuns la un acord şi lipsa de curaj face parte din informaţii, toate astea nu s-ar întâmpla dacă nu ar fi nişte laşi în ziare şi la televiziuni.”
D’Eusanio: „Directorul meu este o persoană care nu crede în nimic, prin urmare, se ţine tare pe poziţii şi cineva îl protejează pe el şi pe prietenii lui să continue să nu creadă în nimic.”
Conversaţia din 3 august 1995:
Caprettini: „Cred că lucrul amuzant este următorul, ştiţi ce voi face, voi publica, desigur, această chestie, apoi mă voi adresa unui prieten magistrat şi apoi îi voi spune: Hai să cercetăm această chestiune, aşa vom menţine problema în actualitate.”
Conversaţia din 29 august 1995:
Craxi (vorbind cu Ugo): „Nu înţeleg ce se întâmplă în Italia, dacă mergem la alegeri imediat sau nu; în cazul unui răspuns afirmativ, nu e nimic de făcut; dacă nu, în opt luni vom pregăti o listă cu socialişti, vom pune pe ea o garoafă roz drăguţă [simbolul PSI]. Voi aranja să fie întocmită lista, vorbesc serios. Nu mai putem accepta situaţia.”
Conversaţia din 20 septembrie 1995:
Soncini: „Am avut informaţii despre asta, se zvoneşte, tatăl lui D’Alema în 1941 a fost secretarul [Universităţii grupului fascist] Guf din Ravenna, e sigur.”
Craxi: „Aş vrea să aflu informaţii mai precise ...”
Soncini: „Vă pot oferi întreaga poveste, având în vedere că, după ce a cauzat moartea a trei sute de mii de oameni, a spus-o unui ziarist.”
Craxi: „Şi ne vom ocupa şi de trădare.”
Conversaţia din 25 septembrie 1995:
Craxi: „Trimiteţi-mi un text.”
Anna: „Este foarte important, vi-l trimit şi îl veţi transmite procurorului din Veneţia, domnul Nordio... Acum, este important să le oferim o mână de ajutor, să îi atacăm privind această chestiune legată de Veneţia, singurul lucru de care se tem... această persoană care lucrează cu noi este cineva în care am încredere, apoi treaba serioasă este că foloseşte aceleaşi elemente ca şi Milano, ceea ce va dovedi că Milano nu a acţionat, deşi dispunea de aceleaşi elemente.”
34. La Repubblica a relatat, de asemenea, următoarele conversaţii telefonice din 10 august 1995 dintre Anna Craxi, soţia reclamantului, şi Veronica Berlusconi, soţia actualului prim-ministru al Italiei.
Veronica Berlusconi: „Anna, ce mai faci?”
Anna Craxi: „Bună ziua, totul e în regulă?”
Veronica Berlusconi: „Da, am sosit în Sardinia acum două zile. Călătoria a fost extrem de obositoare ...”
35. La Repubblica a menţionat că „în ziua în care Lady Veronica a avut conversaţia telefonică politicoasă cu prietena ei, soţul acesteia din urmă fusese deja declarat latitante [care eludează în mod deliberat justiţia ] de către Judecătoria din Milano”.
36. Il corriere della sera din 1 octombrie 1995 a publicat conţinutul unei conversaţii telefonice pe care a avut-o reclamantul cu un anume Salvatore, identificat ulterior ca fiind Salvatore Lo Giudice. Conţinutul acesteia este următorul:
Salvatore: „Ar trebui să spunem că suntem gata să fim ascultaţi. Pentru că e o situaţie interesantă. Am avut o serie de contacte cu acest magistrat.”
Craxi: „Bine. Până una-alta, eu nici nu ştiu care sunt lucrurile astea.”
Salvatore: „Este evident, dar el ştie că nu este total irelevant.”
Craxi: „Având în vedere un discurs cu caracter general.”
Salvatore: „Corect. El ştie că [asta] nu are nicio legătură cu cealaltă poveste; sunt doar chestii inserate cu scopul de a veni şi de a te asculta.”
Craxi: „Trimiteţi-mi un text.”
Salvatore: „E foarte important. Vi-l voi trimite şi îl veţi retransmite domnului Nordio, procurorul de la Parchetul de pe lângă Judecătoria din Veneţia. Aveţi nota aceea?”
Craxi: „Nici măcar nu am citit-o.”
Salvatore: „Uitaţi-vă la ea, e lucru serios. Nu va fi nicio problemă cu Tunisia.”
Craxi: „Aici sunt puţin supăraţi pe Italia, în general. Voi interveni.”
Salvatore: „În felul acesta, vom crea o mare problemă pentru ei, pentru că persoana asta mi-a zis lucruri foarte interesante. De exemplu, a consultat Digos [o secţie a poliţiei italiene] şi sunteţi pe lista cu latitanti. Aşa că se va crea un mare contrast, care ne va ajuta mult.”
Craxi: „De ce?”
Salvatore: „Pentru că după aceea vom putea să dovedim că ordinul care vă declară latitante a fost arbitrar. Aşa că, dacă îl putem aduce [să vă vadă], va fi dificil ca ei să justifice faptul că eludaţi justiţia.”
Craxi: „Deci celălalt nu o să vină?”
Salvatore: „Este blocat în Milano.”
Craxi: „Nu pot să cred.”
Salvatore: „Da, ştiu sigur, mi-a zis. Dar acesta, dimpotrivă, este în stare să facă orice [expresie italiană care înseamnă tot ce este necesar pentru ca cineva să îşi atingă scopurile].”
Salvatore: „Deci la Minister este o înţelegere, va fi...”
37. În aceeaşi zi, Il corriere della sera a publicat un interviu cu Salvatore Lo Giudice, care a explicat că conversaţia telefonică în cauză nu privea o „conspiraţie” organizată de reclamant, şi o scrisoare a doamnei Berlusconi, în care contesta posibilitatea de a include în dosar conversaţia pe care o avusese cu soţia reclamantului. Au apărut articole în Il Corriere della sera şi alte ziare privind interviurile şi declaraţiile date de domnul Nordio, procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Veneţia, care a criticat difuzarea publică a interceptărilor telefonice şi a declarat că nu a urmat niciodată proceduri ilegale pentru a servi interesele reclamantului. Acesta din urmă era liber să creadă că ar fi putut profita de cercetările legitime şi imparţiale pe care le efectua domnul Nordio. Presa a publicat alte declaraţii făcute de persoanele cu care a vorbit reclamantul la telefon, precum şi răspunsurile reclamantului la discursul ţinut de Paolo Ielo la 29 septembrie 1995. Reclamantul a declarat, în special, că procurorul în cauză este un „mincinos recunoscut” (bugiardo matricolato) şi că a folosit un limbaj „stalinist”.
38. În următoarele zile, La Repubblica, L’Unità şi Il Corriere della sera au publicat articole care făceau referire la conversaţiile telefonice menţionate anterior şi la discursul ţinut de Paolo Ielo la şedinţa de judecată din 29 septembrie 1995. Acestea conţineau şi încercări de interpretare a sensului exact al conversaţiilor. Unele ziare au comentat că transcrierile conversaţiilor telefonice arătau, împreună cu alte elemente, că reclamantul încerca să se folosească de influenţa şi relaţiile sale pentru a organiza o campanie de defăimare împotriva adversarilor săi politici şi împotriva magistraţilor care îl cercetau. În plus, s-a discutat în presă dacă reclamantul avea sau nu puterea de a influenţa linia politică a partidului Forza Italia, cu ajutorul unor membri cu care păstrase, aparent, o legătură strânsă. La Repubblica din 2 octombrie 1995 a publicat un articol scris la 18 septembrie 1995 de însuşi reclamantul şi care conţinea consideraţii de natură politică.
39. Paolo Ielo a acordat presei o serie de interviuri privind această problemă; el a declarat că regretă faptul că l-a comparat pe reclamant cu un „infractor recunoscut”, dar era de datoria lui să controleze conversaţiile telefonice ale unei persoane care eluda în mod deliberat un ordin judecătoresc. Chiar dacă respectivele conversaţii telefonice nu dezvăluiau niciun comportament relevant din punct de vedere penal, acestea ar trebui să fie luate în considerare pentru a aprecia personalitatea reclamantului şi pentru a stabili pedeapsa pe care procurorul ar fi putut să o ceară la începutul procesului.
4. Deciziile privind legalitatea interceptărilor convorbirilor telefonice
40. La termenul din 19 octombrie 1995, Judecătoria din Milano a solicitat părţilor să clarifice cine dezvăluise presei conţinutul interceptărilor conversaţiilor telefonice înainte ca autoritatea judiciară competentă să fi avut posibilitatea de a se pronunţa cu privire la admisibilitatea acestora. Domnul Ielo a subliniat că, imediat după şedinţa din 29 septembrie 1995, dosarul care conţinea toate interceptările convorbirilor telefonice fusese transmis domnului Guiso, avocatul reclamantului; dosarul se întorsese la Ministerul Public abia lunea următoare, când o parte din transcrieri fuseseră difuzate deja public. Domnul Ielo a concluzionat că procurorul nu putea fi considerat responsabil pentru divulgarea actelor în cauză. Reprezentantul părţii civile a declarat că nu avea nimic de comentat în acest sens: acesta nu copiase transcrierile şi nu le dăduse unor terţe persoane. Domnul Guiso a confirmat versiunea domnului Ielo. Acesta a precizat că a copiat dosarul care îi fusese transmis, dar că făcuse acest lucru într-o manieră deosebit de discretă, pentru a proteja interesele reclamantului şi pentru a evita orice divulgare care l-ar putea prejudicia. Unii ziarişti solicitaseră să li se acorde accesul la transcrieri, dar domnul Guiso refuzase categoric. Domnul Guiso a subliniat că, astfel cum prevede legea, dosarul cu transcrierile fusese pus la dispoziţia tuturor părţilor la proces, nu numai avocaţilor care îl apărau pe reclamant. Domnul Guiso a concluzionat că divulgarea transcrierilor se datora în mod clar acţiunii unor terţe persoane. Nu îl interesa acest aspect, singura problemă pe care dorea să o aducă în discuţie fiind motivul pentru care interceptările conversaţiilor telefonice fuseseră prezentate la şedinţa publică. Avocaţii celorlalte persoane acuzate au declarat că nu erau responsabili pentru divulgare.
41. Prin încheierea din 19 octombrie 1995, Judecătoria Milano a constatat că, contrar alegaţiilor reclamantului (a se vedea, supra, pct. 27), faptul că nu a fost organizată o şedinţă specială înainte de proces, cu scopul de a selecta conversaţiile telefonice interceptate, nu constituia o încălcare a dispoziţiilor relevante din dreptul italian. Judecătoria a observat, în primul rând, că, în conformitate cu art. 271 C. proc. pen. şi cu jurisprudenţa Curţii de Casaţie, nerespectarea formalităţilor menţionate la art. 268 alin. (4) şi (6) C. proc. pen. nu împiedica utilizarea interceptărilor. În plus, aceasta a remarcat că, în conformitate cu art. 295 alin. (3) C. proc. pen., art. 268 în cauză, care privea interceptările convorbirilor telefonice în cursul anchetelor preliminare, ar putea fi aplicat în etapa procesului doar „dacă este posibil”. În prezenta cauză, selectarea materialelor s-a făcut în prezenţa părţilor şi în cadrul său „normal”, adică la audierea procesului. Totuşi, judecătoria a decis să nu folosească informaţiile obţinute din interceptările telefonice efectuate între 20 iulie şi 3 august 1995, având în vedere că acestea erau relevante, dar nu „absolut necesare”, în sensul art. 597 C. proc. pen., pentru aprecierea personalităţii reclamantului. De asemenea, judecătoria a hotărât că interceptările efectuate după 3 august 1995 nu puteau fi folosite ca probe, având în vedere că procurorul nu făcuse nicio cerere pentru extinderea duratei interceptării şi nici nu se putea considera că o astfel de autorizare fusese acordată implicit pe toată durata în care reclamantul urma să se ascundă.
C. Condamnarea reclamantului în procesul Metropolitana Milanese
42. Prin hotărârea din 16 aprilie 1996, Judecătoria din Milano l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de opt ani şi trei luni de închisoare şi la plata unei amenzi de 150 de milioane de lire italiene (aproximativ 77 468 euro). Această sentinţă a fost confirmată în apel la 5 iunie 1997. Hotărârea din apel a fost casată de Curtea de Casaţie şi cauza a fost rejudecată de Judecătoria din Milano, care, la 24 iulie 1998, a redus pedeapsa impusă reclamantului la patru ani şi şase luni de închisoare. Hotărârea a devenit definitivă la 20 aprilie 1999.
43. Reclamantul s-a plâns de caracterul inechitabil al acţiunii penale Metropolitana Milanese în cadrul cererii nr. 63226/00, introdusă la 15 octombrie 1999. Prin decizia din 14 iunie 2001, Curtea a declarat cererea inadmisibilă.
II. Dreptul şi practica interne relevante
A. Efectuarea actelor de cercetare penală după punerea în mişcare a acţiunii penale şi accesul la aceste acte şi la documentele incluse în dosarul procurorului
44. Art. 430 alin. (1) C. proc. pen. îi permite procurorului să efectueze, chiar şi după punerea în mişcare a acţiunii penale, acte de cercetare penală suplimentare (attività integrativa di indagine) în vederea prezentării unor cereri judecătorului. Toate documentele privind aceste acte sunt depuse imediat la dosar. Avocaţilor inculpaţilor şi ai părţii civile li se acordă accesul la actele în cauză şi pot obţine o copie a acestora.
Conform art. 268 C. proc. pen., procurorul trebuie să depună la dosar transcrierile oricărei conversaţii telefonice care a fost interceptată. Avocaţilor inculpaţilor şi ai părţii civile li se acordă accesul la aceste transcrieri şi pot obţine o copie a acestora.
B. Interdicţia de a publica acte şi documente
45. Art. 114 alin. (1) C. proc. pen. interzice publicarea parţială sau totală a oricărui act sau document căruia i se aplică norma de confidenţialitate. În conformitate cu art. 329 C. proc. pen., această normă de confidenţialitate include toate actele efectuate de procuror sau de organele de poliţie în cursul cercetărilor, dar nu se mai aplică la sfârşitul anchetelor preliminare. Odată început procesul, interdicţia de publicare se aplică tuturor actelor aflate la dosarul procurorului (fascicolo del pubblico ministero) până la pronunţarea hotărârii din apel [art. 114 alin. (3) C. proc. pen.]. Actele care nu intră sub incidenţa normei de confidenţialitate pot fi oricând publicate [art. 114 alin. (7) C. proc. pen.].
C. Normele privind selectarea materialelor obţinute în timpul interceptărilor conversaţiilor telefonice
46. În conformitate cu art. 268 alin. (6) C. proc. pen., reprezentanţii părţilor sunt informaţi că, într-un termen stabilit, pot examina transcrierile interceptărilor şi pot asculta conţinutul acestora. După expirarea acestui termen, judecătorul dispune includerea în dosar a tuturor conversaţiilor care nu sunt în mod vădit irelevante. Acesta procedează, chiar şi ex officio, la excluderea (stralcio) materialelor a căror utilizare este interzisă. Procurorul şi avocaţii apărării au dreptul să participe la procedura de excludere şi sunt informaţi cu privire la aceasta cu cel puţin douăzeci şi patru de ore înainte (Il pubblico ministero e i difensori hanno diritto di partecipare allo stralcio e sono avvisati almeno ventiquattro ore prima).
În conformitate cu art. 271 C. proc. pen., rezultatele interceptărilor convorbirilor telefonice nu pot fi utilizate dacă acestea au fost efectuate în cazuri nepermise de lege sau dacă nu au fost respectate cerinţele art. 267 şi ale art. 268 alin. (1) şi (3).
Art. 295 alin. (3) C. proc. pen. stipulează că, pentru a facilita căutarea unei persoane care se sustrage acţiunii penale, procurorul sau judecătorul poate dispune interceptarea convorbirilor telefonice. În acest caz, prevederile art. 268 se aplică „acolo unde este posibil” (ove possibile).
În drept
I. Sfera de aplicare a cauzei
47. În urma deciziei Curţii privind admisibilitatea, reclamantul a prezentat argumente privind fondul, în care s-a plâns de ilegalitatea interceptărilor convorbirilor telefonice.
48. Curtea aminteşte că, în decizia din 7 decembrie 2000, a declarat admisibil capătul de cerere al reclamantului referitor la difuzarea publică a interceptărilor convorbirilor telefonice, dar a declarat inadmisibile celelalte capete de cerere ale reclamantului, inclusiv aspectul pretinsei ilegalităţi a interceptărilor în cauză. Astfel, sfera de aplicare a prezentei cauze în faţa Curţii este limitată la capetele de cerere care au fost declarate admisibile (a se vedea Lamanna împotriva Austriei, nr. 28923/95, pct. 23, 10 iulie 2001, neinclusă în culegere).
II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din convenţie
49. Reclamantul s-a plâns de difuzarea publică şi divulgarea ulterioară în presă a conţinutului conversaţiilor telefonice interceptate. Acesta a argumentat în special că decizia procurorului de a depune la dosar materialele – cu privire la care considera că nu are o valoare probatorie –încălca articolul 8.
Această dispoziţie este redactată după cum urmează:
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”
1. Argumentele părţilor
(a) Reclamantul
50. Reclamantul a criticat faptul că s-a făcut referire la anumite interceptări la şedinţa publică din 29 septembrie 1995, în prezenţa presei, fără impunerea niciunei restricţii privind raportarea. Acesta considera că conţinutul lor nu era relevant pentru proces şi că acesta a fost divulgat cu scopul de a prejudicia imaginea publică a acestuia şi pe cea a persoanelor cu care vorbise la telefon. În special, unele comentarii făcute de domnul Ielo despre doamna Tina Soncini erau false, incorecte şi constituiau o formă de calomnie. De asemenea, reclamantul a pretins că autorităţile nu au respectat procedurile prevăzute de lege, în special la art. 268 C. proc. pen.. În această privinţă, acesta a remarcat că, înainte să le prezinte la şedinţa de judecată publică, procurorul ar fi trebuit să depună la dosar transcrierile conversaţiilor telefonice interceptate, pentru ca apărarea să aibă astfel acces la conţinutul lor. În plus, ar fi trebuit organizată o şedinţă specială nepublică pentru a proceda la excluderea (stralcio) materialelor care nu puteau fi folosite (a se vedea, supra, pct. 46).
51. În orice caz, reclamantul consideră că nu şedinţa de judecată fusese sursa informaţiilor din presă, ci, în principal, depunerea la dosar a majorităţii transcrierilor. În această privinţă, reclamantul a subliniat că procurorul nu a făcut distincţie, în privinţa materialelor depuse la dosar, între materialele cu privire la care considera că ar putea avea valoare probatorie şi restul interceptărilor. Acesta fusese cu siguranţă conştient de conţinutul confidenţial şi privat al materialelor pe care le examinase şi ştia că depunerea lor la dosar urma să le facă publice. În opinia reclamantului, nimic din legea italiană nu impunea depunerea la dosar a tuturor interceptărilor şi nu împiedica acuzarea să îi pună reclamantului la dispoziţie toate sau o parte din interceptări înainte de depunerea acestora.
52. De asemenea, reclamantul a subliniat că campania mani pulite se desfăşurase într-un mod injust şi avea un scop politic. În special, au fost comise o serie de încălcări ale confidenţialităţii care se aplica cercetărilor, cu scopul de a atrage atenţia mass-mediei. Acesta a concluzionat că, prin difuzarea publică a interceptărilor, autorităţile italiene nu respectaseră obligaţiile pozitive care li se impun la art. 8 din convenţie.
(b) Guvernul
53. Guvernul a argumentat că faptul că presa a avut acces la transcrierile interceptărilor telefonice era conform cu legislaţia aplicabilă în ceea ce priveşte publicitatea şedinţelor de judecată şi a documentelor neclasificate aferente proceselor. Acuzarea a ales în mod legitim să solicite includerea interceptărilor ca probe la şedinţa publică, astfel încât avocaţii reclamantului să aibă posibilitatea deplină de a contesta această cerere. În aceste circumstanţe, autorităţile judiciare nu erau responsabile pentru divulgarea conţinutului conversaţiilor telefonice interceptate, a căror includere ca probe împotriva acuzatului a fost solicitată de acuzare.
54. În ceea ce priveşte restul interceptărilor telefonice (cele a căror admitere ca probe nu fusese solicitată de acuzare), Guvernul a subliniat că fuseseră depuse la dosar pentru a fi comunicate avocaţilor reclamantului şi pentru a le oferi astfel acestora posibilitatea de a le utiliza. Accesul la documentele depuse la dosar este garantat doar părţilor şi avocaţilor acestora şi nu ziariştilor sau altor persoane. În plus, după depunerea lor la dosarul Ministerului Public, documentele nu mai intră sub incidenţa normei de confidenţialitate şi pot fi publicate în conformitate cu art. 114 alin. (7) C. proc. pen. Faptul că şi presa a avut acces la aceste documente nu genera răspunderea statului, având în vedere că procurorul nu şi-ar fi putut imagina că cineva ar fi putut divulga ziariştilor conţinutul interceptărilor în cauză. În continuare, Guvernul a subliniat că, înainte de depunerea la dosar, transcrierile fuseseră păstrate confidenţiale în mod corespunzător, astfel cum reiese din faptul că, înainte de data respectivă, conţinutul acestora nu era cunoscut de presă.
55. În plus, Guvernul considera că alegaţia reclamantului, conform căreia procurorul nu a făcut distincţie între materialele cu privire la care considera că ar putea avea o valoare probatorie şi restul interceptărilor, era nefondată şi nu avea niciun temei în sistemul juridic italian. De fapt, este de competenţa instanţei, şi nu a acuzării, să decidă ce documente sunt relevante pentru hotărârea cu privire la acuzaţii. Conform Guvernului, depunând la dosar toate materialele pe care le deţinea, procurorul i-a oferit inculpatului o ocazie echitabilă de a lua la cunoştinţă de elementele care existau împotriva lui.
56. În cele din urmă, Guvernul a remarcat că, prin publicarea materialelor privind interceptările telefonice, presa şi-a exercitat dreptul, garantat la art. 10 din convenţie, de a informa publicul. Este adevărat că presa ar trebui să nu depăşească limitele impuse de protejarea reputaţiei persoanelor; totuşi, Guvernul a observat că reclamantul nu a prezentat niciun document care să demonstreze că persoanele implicate în conversaţiile telefonice utilizaseră căile de atac interne care protejează dreptul acestora de a se bucura de o reputaţie bună, precum o acţiune în despăgubiri în faţa unei instanţe civile sau o cerere pentru deschiderea unui proces penal.
2. Motivarea Curţii
57. Curtea subliniază că respectivele conversaţii telefonice intră sub incidenţa noţiunilor de „viaţă privată” şi „corespondenţă”, în sensul art. 8 (a se vedea, printre alte autorităţi, următoarele hotărâri: Malone împotriva Regatului Unit din 2 august 1984, Seria A nr. 82, p. 30, pct. 64; Kruslin împotriva Franţei şi Huvig împotriva Franţei din 24 aprilie 1990, Seria A nr. 176-A şi B, p. 20, pct. 26, şi p. 52, pct. 25; Halford împotriva Regatului Unit din 25 iunie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-III, p. 1016–17, pct. 48; Kopp împotriva Elveţiei din 25 martie 1998, Culegere 1998-II, p. 540, pct. 53)). Prin urmare, citirea cu voce tare, la audierea din 29 septembrie 1995, şi dezvăluirea conţinutului interceptărilor telefonice presei constituiau un amestec în exercitarea unui drept garantat reclamantului la art. 8 § 1 din convenţie. Guvernul nu a contestat acest lucru.
58. Un astfel de amestec încalcă art. 8, cu excepţia cazului în care acesta este „prevăzut de lege”, urmăreşte unul sau mai multe scopuri legitime, menţionate la paragraful 2, şi este, de asemenea, „necesar într-o societate democratică” pentru a atinge aceste scopuri (a se vedea Petra împotriva României, hotărârea din 23 septembrie 1998, Culegere 1998-VII, p. 2853, pct. 36).
59. Pentru a stabili dacă amestecul contestat este în conformitate cu convenţia, Curtea va examina separat publicarea de către presă a unor pasaje din conversaţiile telefonice şi citirea cu voce tare, la proces, a conţinutului unor interceptări.
(a) Publicarea de către presă a unor pasaje din conversaţiile telefonice ale reclamantului
60. Curtea observă că reclamantul a criticat, în special, faptul că, după şedinţa din 29 septembrie 1995, presa a publicat conţinutul anumitor conversaţii interceptate pe linia telefonică a acestuia din Hammamet.
61. Curtea remarcă faptul că referirea făcută de Guvern la art. 114 alin. (7) C. proc. pen. pare să sugereze că publicarea în cauză era ilegală în temeiul sistemului juridic italian. Cu toate acestea, în circumstanţele speciale ale prezentei cauze, Curtea nu consideră că este necesar să stabilească dacă ingerinţa contestată era „în conformitate cu legea” şi dacă urmărea un scop legitim, ci va presupune în scopul prezentei cauze că aceste cerinţe au fost respectate.
62. Curtea aminteşte că libertatea de exprimare constituie una din fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice şi că garanţiile care trebuie acordate presei sunt deosebit de importante (a se vedea, printre alte autorităţi, Jersild împotriva Danemarcei, hotărârea din 23 septembrie 1994, Seria A nr. 298, p. 23, pct. 31).
63. Mai exact, în ceea ce priveşte raportarea de către presă a unor ştiri privind o acţiune penală pendinte, trebuie să se sublinieze că există o recunoaştere generală a faptului că instanţele nu pot funcţiona în mod izolat. Deşi instanţele constituie forumul necesar pentru stabilirea vinovăţiei sau a nevinovăţiei unei persoane în cazul unei acuzaţii de natură penală, acest lucru nu înseamnă că nu poate exista o discuţie anterioară sau contemporană cu privire la obiectul unor procese penale în altă parte, fie în jurnale de specialitate, în presa generală sau în rândul publicului larg [a se vedea, mutatis mutandis, Sunday Times împotriva Regatului Unit (nr. 1), hotărârea din 6 noiembrie 1980, Seria A nr. 38, p. 40, pct. 65].
64. Raportarea, inclusiv comentariile, la procedura în faţa unei instanţe contribuie la publicitatea acesteia şi astfel este conformă cu cerinţa de la art. 6 § 1 din convenţie, conform căreia şedinţele de judecată trebuie să fie publice. Nu numai că mass-media are sarcina de a comunica astfel de informaţii şi idei: publicul are, de asemenea, dreptul de a le primi (a se vedea Worm împotriva Austriei, hotărârea din 29 august 1997, Culegere 1997-V, p. 1551-1552, pct. 50). Acest lucru este valabil cu atât mai mult atunci când este vorba despre o figură publică, precum, în prezenta cauză. un politician şi fost prim-ministru. Astfel de persoane se expun inevitabil şi cu bună ştiinţă unei analize atente, atât din partea ziariştilor, cât şi a publicului larg (a se vedea, printre alte autorităţi, Lingens împotriva Austriei, hotărârea din 8 iulie 1986, Seria A nr. 103, p. 26, pct. 42).
65. Totuşi, figurile publice au dreptul să se bucure de garanţiile prevăzute la art. 8 din convenţie la fel ca orice altă persoană. În special, interesul publicului de a primi informaţii priveşte doar fapte care sunt legate de acuzaţiile de natură penală aduse împotriva acuzatului. Acest lucru trebuie avut în vedere de ziarişti atunci când comunică informaţii privind o acţiune penală pendinte, iar presa ar trebui să se abţină de la publicarea informaţiilor care sunt de natură să prejudicieze, intenţionat sau nu, dreptul persoanelor acuzate la respectarea vieţii private şi a corespondenţei (a se vedea, mutatis mutandis, Worm împotriva Austriei, hotărâre citată anterior, ibidem).
66. Curtea observă că, în prezenta cauză, unele conversaţii publicate în presă aveau un caracter strict privat. Acestea priveau relaţia reclamantului şi a soţiei sale cu un avocat, un fost coleg, un susţinător politic şi soţia domnului Berlusconi. Conţinutul acestora nu avea aproape deloc legătură cu acuzaţiile de natură penală aduse împotriva reclamantului. Guvernul nu a contestat acest lucru.
67. În opinia Curţii, publicarea acestora de către presă nu corespundea unei nevoi sociale stringente. Prin urmare, amestecul în drepturile reclamantului prevăzute la art. 8 § 1 din convenţie nu era proporţional cu scopurile legitime care ar fi putut fi urmărite şi, în consecinţă, nu era „necesar într-o societate democratică” în sensul paragrafului 2 din acest articol.
68. Rămâne să se stabilească dacă ingerinţa contestată poate să fie imputată statului şi, prin urmare, să angajeze răspunderea Italiei în faţa organelor Convenţiei.
69. În această privinţă, Curtea observă că publicarea a fost făcută de ziare private. Reclamantul nu a sugerat că aceste ziare erau în vreun fel controlate de autorităţile publice.
70. Interceptările publicate de presă nu fuseseră, într-o anumită măsură, citite cu voce tare în instanţă, având în vedere că acuzarea nu solicitase admiterea acestora ca probe împotriva reclamantului. În aceste circumstanţe, Curtea consideră stabilit faptul că sursa informaţiilor ziariştilor a fost majoritatea interceptărilor depuse la dosar.
71. În ceea ce priveşte modalitatea în care presa avusese acces la aceste transcrieri, Curtea nu poate accepta alegaţia reclamantului, conform căreia, prin depunerea la dosar a majorităţii interceptărilor, procurorul a ales să le difuzeze în domeniul public. Din dispoziţiile relevante ale dreptului intern (a se vedea supra, pct. 44) reiese că, în temeiul sistemului juridic italian, depunerea unui document la dosar nu îl face accesibil publicului, ci doar părţilor.
72. În aceste circumstanţe, Curtea ajunge la concluzia că divulgarea conversaţiilor prin intermediul presei nu este o consecinţă directă a unei fapte a procurorului, ci este foarte probabil ca aceasta să fi fost cauzată fie de o eroare a grefei, fie prin obţinerea de către presă a informaţiilor de la una din părţile la acţiune sau de la avocaţii acestora.
73. Totuşi, Curtea reaminteşte că, deşi obiectivul esenţial al art. 8 este acela de a proteja persoanele particulare împotriva ingerinţelor arbitrare ale autorităţilor publice, acesta nu se limitează la a obliga statul să se abţină de la asemenea ingerinţe: pe lângă acest angajament negativ, pot exista obligaţii pozitive inerente respectării efective a vieţii private (a se vedea Botta împotriva Italiei, hotărârea din 24 februarie 1998, Culegere 1998-I, p. 422, pct. 33). Prin urmare, Curtea trebuie să stabilească dacă autorităţile naţionale au luat măsurile necesare pentru a asigura protecţia efectivă a dreptului reclamantului la respectarea vieţii sale private şi a corespondenţei acestuia (a se vedea, mutatis mutandis, Guerra şi alţii împotriva Italiei, hotărârea din 19 februarie 1998, Culegere 1998-I, p. 227, pct. 58).
74. În acest context, Curtea consideră că ar trebui să fie disponibile garanţii adecvate pentru a preveni orice astfel de divulgare cu caracter privat care poate fi contrară garanţiilor de la art. 8 din convenţie (a se vedea, mutatis mutandis şi în legătură cu divulgarea de informaţii personale privind sănătatea, Z împotriva Finlandei, hotărârea din 25 februarie 1997, Culegere 1997-I, p. 347, pct. 95). În plus, atunci când o astfel de divulgare a avut loc, obligaţia pozitivă inerentă respectării efective a vieţii private presupune obligaţia de a efectua investigaţii eficiente pentru a rectifica problema în măsura posibilului.
75. În prezenta cauză, Curtea aminteşte că au avut loc divulgări cu caracter privat, care încalcă art. 8 din convenţie (supra, pct. 67). Rezultă că, odată ce au fost depuse la dosar transcrierile sub răspunderea grefei, autorităţile nu şi-au îndeplinit obligaţia de a oferi o custodie sigură pentru a garanta dreptul reclamantului la respectarea vieţii sale private. De asemenea, Curtea observă că, în prezenta cauză, nu este evident că au fost efectuate investigaţii eficiente pentru a se descoperi circumstanţele în care ziariştii au avut acces la transcrierile conversaţiilor reclamantului şi, după caz, pentru a sancţiona persoanele răspunzătoare pentru erorile comise. De fapt, având în vedere că nu au iniţiat investigaţii eficiente privind problema în cauză, autorităţile italiene nu şi-au putut îndeplini obligaţia alternativă de a oferi o explicaţie plauzibilă legată de modalitatea în care au fost difuzate public comunicările private ale reclamantului.
76. Prin urmare, Curtea consideră că statul pârât nu şi-a îndeplinit obligaţia de a garanta dreptul reclamantului la respectarea vieţii sale private şi a corespondenţei acestuia. În consecinţă, a fost încălcat art. 8 din convenţie.
(b) Citirea cu voce tare a interceptărilor telefonice la audierea din 29 septembrie 1995
77. Curtea observă că, la şedinţa din 29 septembrie 1995, procurorul a citit cu voce tare, în şedinţă publică, anumite extrase din interceptări, care făceau parte din materialele a căror admitere ca probe a solicitat-o. Conform susţinerilor procurorului, interceptările în cauză ar fi putut dovedi, în special, faptul că reclamantul încerca să se ascundă şi să prejudicieze reputaţia unor magistraţi şi politicieni.
78. Curtea ar trebui să stabilească, în primul rând, dacă ingerinţa contestată era „prevăzută de lege”. Chiar dacă autorităţile naţionale, în special instanţele, sunt cele care au obligaţia de a interpreta şi de aplica normele interne relevante [a se vedea Kruslin împotriva Franţei, hotărârea din 24 aprilie 1990, Seria A nr. 176-A, p. 21-22, pct. 29, şi Amann împotriva Elveţiei (MC) nr. 27798/95, pct. 52, CEDO 2000-II], Curtea poate şi trebuie să îşi exercite, într-o anumită măsură, competenţa de a verifica dacă a fost respectată legea internă.
79. Conform argumentelor reclamantului, în conformitate cu art. 268 C. proc. pen., înainte de a prezenta în şedinţă publică transcrierile conversaţiilor interceptate, procurorul ar fi trebuit să le depună la dosar, permiţând astfel apărării să îşi prezinte comentariile; în plus, ar fi trebuit să fie organizată în particular o şedinţă specială, cu scopul de a proceda la excluderea (stralcio) materialelor care nu puteau fi utilizate (a se vedea, supra, pct. 46).
80. În opinia Curţii, scopul acesteia era de a oferi părţilor şi instanţei ocazia de a selecta interceptările care nu aveau nicio relevanţă pentru scopurile procedurii judiciare şi a căror divulgare ar fi putut afecta negativ şi inutil dreptul persoanei acuzate la respectarea vieţii sale private şi a corespondenţei acesteia. Prin urmare, aplicarea sa constituia o garanţie considerabilă pentru dreptul asigurat de art. 8 din convenţie.
81. Făcând uz de dreptul său de necontestat de a interpreta dreptul intern, Judecătoria Milano a considerat că art. 268 nu se aplica în cazul reclamantului, având în vedere că această dispoziţie privea doar interceptările telefonice efectuate în cursul anchetelor preliminare (a se vedea supra, pct. 41). Cu toate acestea, Curtea observă că, în conformitate cu una din dispoziţiile pe care şi-a întemeiat raţionamentul instanţa internă, şi anume art. 295 alin. (3) C. proc. pen., în cazul în care interceptările telefonice au fost dispuse cu scopul de a facilita căutările unei persoane care se sustrage în mod deliberat acţiunii penale, art. 268 ar trebui să se aplice „dacă este posibil” (a se vedea supra, pct. 46). Cu toate acestea, în autorizarea Judecătoriei Milano din 19 octombrie 1995 nu există nicio explicaţie referitoare la motivul pentru care, în etapa procesului, nu au putut fi respectate garanţiile prevăzute la acest articol.
82. În lumina elementelor anterioare, Curtea consideră că reclamantul a fost privat de o garanţie procedurală semnificativă, prevăzută de dreptul intern pentru protejarea drepturilor sale în temeiul art. 8 din convenţie, fără să fie oferite explicaţii adecvate de către instanţele interne competente. În aceste circumstanţe, aceasta nu poate concluziona că ingerinţa contestată era „prevăzută de lege”, având în vedere că autorităţile italiene nu au urmat procedurile prevăzute de lege, înainte de a citi cu voce tare interceptările telefonice la şedinţa din 29 septembrie 1995.
83. În plus, Curtea observă că interpretarea prevederilor legislaţiei interne, oferită de Judecătoria Milano, constituie o recunoaştere a absenţei, în cadrul legislativ referitor la interceptările telefonice, a unor garanţii care să protejeze drepturile asigurate de art. 8 din convenţie. Prin urmare, o astfel de interpretare ar da naştere, în orice caz, unor preocupări serioase privind respectarea, de către stat, a obligaţiilor pozitive ale acestuia de a sprijini protecţia efectivă a acestor drepturi.
84. Astfel, Curtea consideră că art. 8 a fost încălcat. În aceste circumstanţe, nu este necesar să se analizeze problema dacă amestecul în cauză avea un „scop legitim” sau era „necesar într-o societate democratică” pentru atingerea acestuia.
III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 14 şi art. 18 din convenţie
85. Conform reclamantului, difuzarea publică şi divulgarea ulterioară a convorbirilor telefonice interceptate constituiau, de asemenea, o încălcare a art. 14 şi art. 18 din convenţie.
Art. 14
„Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.”
Art. 18
„Restricţiile care, potrivit prezentei convenţii, sunt aduse respectivelor drepturi şi libertăţi, nu pot fi aplicate decât în scopul pentru care ele au fost prevăzute.”
86. Curtea observă că capătul de cerere formulat în baza art. 14 şi art. 18 este întemeiat pe aceleaşi fapte precum cele examinate atunci când a fost abordat capătul de cerere formulat în baza art. 8 din convenţie. Având în vedere decizia sa privind articolul 8, Curtea consideră că nu este necesar să se examineze cauza în temeiul art. 14 şi art. 18.
IV. Cu privire la aplicarea art. 41 din convenţie
87. Art. 41 din convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă”.
A. Prejudiciu
88. Avocaţii reclamantului au pretins că prejudiciul material şi moral suferit de clientul lor până la decesul acestuia este enorm şi dificil de calculat pe baza unor dovezi documentare. Aceştia lasă evaluarea sumei la aprecierea Curţii.
89. Guvernul nu a făcut comentarii cu privire la acest aspect.
90. Curtea nu consideră stabilit faptul că reclamantul a suferit vreun prejudiciu material şi, prin urmare, respinge acest capăt de cerere. Totuşi, Curtea constată că reclamantul a suferit un prejudiciu moral. Ţinând seama de circumstanţele cauzei şi pronunţându-se în echitate, în conformitate cu art. 41 din convenţie, Curtea hotărăşte să îi acorde acestuia 6 000 euro (EUR). Această sumă trebuie să fie împărţită între moştenitorii reclamantului, ceea ce înseamnă că fiecare dintre aceştia trebuie să primească 2 000 EUR.
B. Cheltuieli de judecată
91. Avocaţii reclamantului nu au depus nicio cerere de rambursare a cheltuielilor de judecată, deşi li s-a solicitat acest lucru.
92. În consecinţă, Curtea decide să nu acorde nicio sumă în acest sens.
C. Dobânzi moratorii
93. Curtea consideră necesar ca dobânzile moratorii să se întemeieze pe o rată anuală egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive, Curtea
1. Hotărăşte cu şase voturi la unu că a fost încălcat art. 8 din convenţie în măsura în care statul pârât nu a asigurat o custodie sigură a transcrierilor conversaţiilor telefonice şi, ulterior, nu a efectuat o anchetă eficientă în ceea ce priveşte modul în care aceste conversaţii private au fost difuzate public;
2. Hotărăşte în unanimitate că a fost încălcat art. 8 din convenţie, având în vedere că autorităţile italiene nu au urmat procedura prevăzută de lege, înainte de a citi cu voce tare interceptările telefonice la şedinţa din 29 septembrie 1995.
3. Hotărăşte în unanimitate că capătul de cerere al reclamantului întemeiat pe art. 14 şi art. 18 din convenţie nu dă naştere unor aspecte separate;
4. Hotărăşte în unanimitate
(a) că statul pârât trebuie să plătească fiecărui moştenitor al reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din convenţie, suma de 2 000 EUR (două mii euro), cu titlu de prejudiciu moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
(b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată anuală egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
5. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 17 iulie 2003, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.
Søren Nielsen Christos Rozakis
Grefier adjunct Preşedinte
În conformitate cu art. 45 § 2 din convenţie şi art. 74 § 2 din Regulamentul Curţii, opinia parţial separată a judecătorului V. Zagrebelsky se anexează la prezenta hotărâre.
C.R.
S.N.
Opinia parţial separată a judecătorului V. Zagrebelsky
Sunt de acord cu majoritatea că faptul că procurorul a citit cu voce tare, în şedinţă publică, extrase din unele conversaţii telefonice ale reclamantului constituie o încălcare a art. 8 din convenţie. Totuşi, regret că nu pot fi de acord cu raţionamentul care a condus majoritatea la constatarea încălcării art. 8 din cauza publicării în presă, după şedinţă, a majorităţii conversaţiilor interceptate.
În acest caz, două aspecte trebuiau să fie examinate separat.
(a) În ceea ce priveşte citirea cu voce tare într-o şedinţă publică a unui anumit număr din conversaţiile reclamantului cu prieteni, avocaţi, politicieni şi ziarişti, aş dori să remarc faptul că interceptarea acestora fusese autorizată de instanţă în cadrul audierilor, în temeiul art. 295 alin. (3) C. proc. pen. Acest articol permite monitorizarea apelurilor telefonice pentru a facilita căutarea inculpatului care se sustrage acţiunii penale. Acelaşi articol afirmă că diverse alte articole din Codul de procedură penală, care reglementează cazuri obişnuite de interceptare în cursul unei anchete preliminare, se aplică „dacă este posibil”. Acestea includ art. 268, care reglementează procedura de utilizare a conţinutului apelurilor telefonice interceptate. Alte articole din Codul de procedură penală reglementează tipul de infracţiune pentru care poate fi autorizată monitorizarea, durata maximă a unei astfel de monitorizări, transcrierea conversaţiilor înregistrate în conformitate cu procedura expertizei judiciare şi supravegherea de către instanţă.
Scopul procedurii stabilite la art. 268 este: (a) de a proteja intimitatea persoanei ale cărei conversaţii au fost interceptate şi a persoanelor care au vorbit cu el sau ea; (b) de a le permite părţilor la acţiune să prezinte ca probe conversaţiile relevante pentru cazul lor; (c) de a-i permite instanţei să facă o selecţie a conversaţiilor şi de a exclude conversaţiile care nu au fost prezentate ca probe de către părţi, care sunt în mod vădit irelevante sau a căror utilizare nu este permisă de lege.
Avocaţii părţilor primesc o copie integrală a transcrierilor apelurilor telefonice înregistrate şi aceştia pot solicita, de asemenea, o copie a înregistrărilor originale. Legea prevede că întreaga procedură de selecţie este secretă. Numai conversaţiile considerate admisibile de către instanţă vor fi făcute cunoscute publicului în etapa procesului. Înregistrările sunt păstrate de procuror până la pronunţarea hotărârii definitive, dar persoanele interesate îi pot solicita instanţei să dispună distrugerea înregistrărilor care nu sunt relevante pentru proces (a se vedea art. 266-271 C. proc. pen.).
În opinia mea, procedura prevăzută de dreptul italian îndeplineşte cerinţele stabilite în jurisprudenţa Curţii. Curtea a hotărât: „Deşi obiectivul esenţial al art. 8 este acela de a proteja persoanele particulare împotriva ingerinţelor arbitrare ale autorităţilor publice, acesta nu se limitează la a obliga statul să se abţină de la asemenea ingerinţe: pe lângă acest angajament negativ, pot exista obligaţii pozitive inerente respectării efective a vieţii private sau de familie. Aceste obligaţii pot implica adoptarea unor măsuri destinate să asigure respectarea vieţii private chiar şi în sfera relaţiilor dintre persoane particulare (a se vedea X şi Y împotriva Ţărilor de Jos, hotărârea din 26 martie 1985, Seria A nr. 91, p. 11, pct. 23, şi Stjerna împotriva Finlandei, hotărârea din 25 noiembrie 1994, Seria A nr. 299-B, p. 61, pct. 38). Cu toate acestea, noţiunea de respectare nu este definită clar. Pentru a stabili dacă există asemenea obligaţii, trebuie să se ţină seama de echilibrul just care trebuie obţinut între interesul general şi interesele persoanei particulare, în vreme ce statul beneficiază, în orice caz, de o marjă de apreciere” (a se vedea Botta împotriva Italiei, hotărârea din 24 februarie 1998, Culegere 1998-I, pct. 33).
În plus, în domeniul specific al interceptărilor apelurilor telefonice, Curtea a hotărât că următoarele garanţii minime sunt necesare în statut pentru evitarea abuzurilor de putere: o definire a categoriilor de persoane susceptibile de a li se intercepta telefoanele prin autorizarea instanţei, natura infracţiunilor care pot da naştere unei astfel de autorizări, stabilirea unei limite pentru durata interceptărilor telefonice, procedura de întocmire a unor rapoarte sumare care conţin conversaţiile interceptate, precauţiile care trebuie să fie luate pentru a comunica înregistrările intacte şi în întregime pentru o posibilă verificare de către instanţă şi apărare, precum şi circumstanţele în care pot fi sau nu şterse înregistrările sau pot fi distruse casetele, în special în cazul în care o persoană inculpată a fost eliberată de către un judecător de instrucţie sau achitată de către o instanţă (a se vedea următoarele hotărâri: Valenzuela Contreras împotriva Spaniei, din 30 iulie 1998, Culegere 1998-V, pct. 46; Kruslin împotriva Franţei, din 24 aprilie 1990, Seria A nr. 176-A, pct. 35; Huvig împotriva Franţei, din 24 aprilie 1990, Seria A nr. 176-B, pct. 34).
În prezenta cauză, procurorul a citit cu voce tare în public unele dintre conversaţiile reclamantului cu terţe persoane, i-a solicitat instanţei să le accepte şi a pus imediat transcrierile tuturor conversaţiilor interceptate la dispoziţia avocaţilor părţilor. La următoarea audiere, instanţa, după ce a ascultat părţile, a refuzat să accepte conversaţiile drept probe, parţial deoarece interceptările continuaseră chiar şi după încheierea perioadei autorizate, dar şi pentru că, în orice caz, acestea nu erau absolut necesare pentru pronunţarea unei hotărâri în cauză. De fapt, procurorul solicitase instanţei să admită conversaţiile respective drept probe în ultima parte a procesului, etapă în care sunt permise probe noi numai „dacă este absolut necesar” (art. 507 C. proc. pen.).
De asemenea, instanţa a afirmat că procedura de selectare a conversaţiilor interceptate care puteau fi admise drepte probe avusese loc în public în mod corespunzător. Aceasta a considerat că procedura secretă nu era posibilă în etapa procesului şi că norma de confidenţialitate era aplicabilă numai în etapa anchetei preliminare.
În opinia mea, a existat o ingerinţă în viaţa privată şi în comunicările reclamantului şi această ingerinţă contravenea dreptului intern, deoarece instanţa putea şi, prin urmare, ar fi trebuit, în drept, să selecteze conversaţiile relevante în particular, cu participarea părţilor.
În orice caz, dacă existau îndoieli cu privire la modul de aplicare a legii în etapa procesului, autorităţile ar fi trebuit să interpreteze legea într-un mod compatibil cu convenţia. În hotărârea nr. 10 din 199, Curtea Constituţională italiană a hotărât că Legea nr. 848 din 1955, care a introdus convenţia în sistemul italian, este o sursă „tipică” de drept şi, prin urmare, nu poate fi abrogată sau modificată de alte legi ordinare. Acest lucru înseamnă că legile ordinare precum Codul de procedură penală ar trebui să fie interpretate şi aplicate în conformitate cu prevederile convenţiei. De asemenea, art. 2 alin. (1) din Legea nr. 81 din 1987, care i-a dat Guvernului competenţa de a redacta şi aplica un nou cod de procedură penală, afirmă că dispoziţiile codului trebuie să fie în conformitate cu convenţiile internaţionale, precum Convenţia europeană a drepturilor omului, şi, în consecinţă, instanţele ar trebui să interpreteze şi să aplice dispoziţiile respective în lumina convenţiei.
Aş dori să adaug că, în cazul în care nu era posibilă o astfel de interpretare a dreptului italian şi hotărârea instanţei era singura posibilă în temeiul dreptului relevant, atunci ar trebui să fie constatată o încălcare a art. 8 din convenţie, din mai multe motive: încălcarea ar fi consecinţa neconformităţii dreptului italian şi nu a încălcării dreptului respectiv.
Pentru aceste motive, concluzionez că a fost încălcat art. 8 din convenţie.
(b)Majoritatea membrilor Curţii au considerat la pct. 72 din hotărâre: „[C]urtea ajunge la concluzia că divulgarea conversaţiilor prin intermediul presei nu este o consecinţă directă a unei fapte a procurorului, ci este foarte probabil ca aceasta să fi fost cauzată fie de o eroare a grefei, fie prin obţinerea de către presă a informaţiilor de la una din părţile la acţiune sau de la avocaţii acestora”.
Iau această afirmaţie ca punct de plecare pentru propriul meu raţionament.
Ne putem imagina toate tipurile de comportament din partea unor funcţionari publici sau avocaţi, sau din partea oamenilor care îi asistă în munca lor. Ne putem imagina fapte intenţionate sau neglijenţă din partea celor responsabili pentru păstrarea transcrierilor conversaţiilor. Dar nu ştim cine le-a dat ziariştilor o copie sau mai multe copii ale majorităţii transcrierilor conversaţiilor sau cum au procedat. Tot ce ştim este că textul tuturor conversaţiilor reclamantului a fost comunicat părţilor imediat după ce procurorul citise câteva dintre ele cu voce tare la audiere. Comunicarea către părţi a făcut parte din procedura de selectare a înregistrărilor care urmau să fie acceptate de judecător.
Două argumente au determinat majoritatea să constate o încălcare a art. 8 (a se vedea pct. 74): (a) „ar trebui să fie disponibile garanţii adecvate pentru a preveni orice astfel de divulgare cu caracter privat care poate fi contrară garanţiilor de la art. 8 din convenţie”; (b) „în plus, atunci când o astfel de divulgare a avut loc, obligaţia pozitivă inerentă respectării efective a vieţii private presupune obligaţia de a efectua investigaţii eficiente pentru a rectifica problema în măsura posibilului”.
Majoritatea consideră că „odată ce au fost depuse transcrierile sub răspunderea grefei, autorităţile nu şi-au îndeplinit obligaţia de a oferi o custodie sigură pentru a garanta dreptul reclamantului la respectarea vieţii sale private. De asemenea, Curtea observă că, în prezenta cauză, nu este evident că au fost efectuate investigaţii eficiente pentru a se descoperi circumstanţele în care ziariştii au avut acces la transcrierile conversaţiilor reclamantului şi, după caz, pentru a sancţiona persoanele răspunzătoare pentru erorile comise. De fapt, având în vedere că nu au iniţiat investigaţii eficiente privind problema în cauză, autorităţile italiene nu şi-au putut îndeplini obligaţia alternativă de a oferi o explicaţie plauzibilă legată de modalitatea în care comunicările private ale reclamantului au fost difuzate public.” (a se vedea pct. 75).
Astfel cum s-a rezumat mai sus, dreptul italian prevede o procedură pentru monitorizarea apelurilor telefonice conformă cu cerinţele obligaţiilor pozitive ale statului, stabilite de jurisprudenţa Curţii. În ceea ce priveşte dezvăluirea înregistrărilor în avans sau din alte motive decât utilizarea lor legitimă în cadrul unor audieri publice, legea prevede că documentele oficiale care sunt legate de o procedură penală nu pot fi publicate, chiar dacă nu mai intră sub incidenţa confidenţialităţii, până la pronunţarea hotărârii în apel (art. 114 C. proc. pen.). Funcţionarii publici şi avocaţii sunt responsabili pentru încălcări ale art. 114 şi se aplică sancţiuni disciplinare (art. 115 C. proc. pen.). Codul penal stabileşte sancţiuni pentru orice persoană (fie că este funcţionar public sau persoană particulară) răspunzătoare pentru orice divulgare ilegală (a se vedea art. 326 şi art. 684 C. pen.).
Acest mecanism legal îndeplineşte în totalitate cerinţele identificate de Curte la pct. 74 din hotărâre, dar este necesar să fie clarificat un aspect: contrar a ceea ce pare să reiasă din pct. 75, nu cred că este posibil ca autorităţile să fie considerate răspunzătoare în vreun fel pentru asigurarea unei custodii sigure a copiilor înregistrărilor şi transcrierilor furnizate părţilor private la acţiune.
În acest caz – în opinia mea, pentru prima dată – Curtea impune statelor contractante o nouă obligaţie pozitivă care depăşeşte ceea ce a solicitat până acum Curtea în cazurile referitoare la interceptarea apelurilor telefonice de către autorităţi. Jurisprudenţa Curţii referitoare la acest aspect a fost citată anterior. Obligaţiile procedurale pozitive sunt considerate de către Curte ca fiind necesare şi inerente art. 8, cu scopul de a evita abuzurile de putere şi, prin urmare, o încălcare a acestei dispoziţii. Din câte ştiu, Curtea nu a mai impus niciodată statului, în cazuri comparabile cu acesta, o obligaţie procedurală similară cu obligaţia de a efectua o anchetă eficientă, după încălcarea art. 8. Nu mă refer numai la o ingerinţă în viaţa privată şi în corespondenţă prin interceptarea conversaţiilor telefonice, dar şi la amestecul identic cauzat de cenzurarea corespondenţei sau publicarea unor documente referitoare la o procedură judiciară.
Până acum, doar în cazuri care priveau art. 2 şi art. 3 Curtea a impus statelor o obligaţie procedurală de a efectua o anchetă eficientă, ulterioară faptelor care au condus la moartea sau tortura unei persoane, sau supunerea la tratamente inumane sau degradante. Dar o astfel de cerinţă este justificată în mod evident şi logic de necesitatea de a proteja un astfel de drept fundamental precum dreptul la viaţă şi de a preveni tortura sau relele tratamente. Nu cred că obiectivul Curţii poate fi extins cu uşurinţă astfel încât să acopere orice încălcare posibilă a convenţiei, în afara drepturilor care au o importanţă atât de mare încât nu sunt supuse niciunei derogări, chiar şi în situaţii de urgenţă (art. 15 § 2).
Acesta este primul motiv pentru care m-am abătut de la concluzia majorităţii.
Dar doresc să adaug un argument suplimentar diferit, deoarece s-ar putea crede că datoria statului de a efectua o anchetă eficientă pentru a stabili persoana răspunzătoare pentru dezvăluire este o consecinţă inerentă interdicţiei legale privind divulgarea anumitor documente. Aş fi de acord cu această opinie în ceea ce priveşte dreptul naţional şi cu siguranţă este regretabil că persoana răspunzătoare pentru dezvăluire nu a fost identificată şi sancţionată, dar nu văd cum acest lucru dă naştere unei obligaţii pozitive care îi revine statului în temeiul art. 8 din convenţie.
În ceea ce priveşte poziţia adoptată de majoritatea Curţii, mă întreb ce reprezintă, în opinia Curţii, o anchetă eficientă în acest tip de cazuri.
La prima audiere ulterioară celei la care procurorul a citit cu voce tare unele dintre conversaţiile telefonice interceptate, preşedintele completului a încercat să stabilească persoana răspunzătoare pentru dezvăluire (a se vedea pct. 40 din hotărâre). A fost o anchetă ineficientă pentru că nu a avut niciun rezultat? Dar cel puţin autorităţile au încercat.
Conform majorităţii, investigaţia nu a fost suficientă pentru a îndeplini obligaţia statului pârât, iar acesta nu a efectuat o anchetă eficientă. În acest caz, Curtea ar trebui, în opinia mea, să precizeze ce anume constituie o anchetă eficientă în acest context. Şi trebuie să fim realişti în această privinţă. Curtea ar trebui să ţină seama de faptul că, în mod normal, singura metodă eficientă este de a obliga ziariştii să îşi dezvăluie sursele sau să se facă uz de proceduri foarte intruzive împotriva lor, precum interceptarea comunicărilor lor sau percheziţionarea domiciliilor sau a birourilor acestora. Totuşi, s-a considerat că acest tip de investigaţie contravine convenţiei (art. 10) în Roemen şi Schmit împotriva Luxemburgului (hotărârea din 25 februarie 2003, nr. 51772/99), iar protejarea surselor jurnalistice este una din condiţiile de bază ale libertăţii presei. Fără o astfel de protecţie, sursele pot fi descurajate să nu asiste presa în informarea publicului privind probleme de interes public (un interes public care ar putea fi contestat cu dificultate în acest caz) (a se vedea Goodwin împotriva Regatului Unit, hotărârea din 27 martie 1996, Culegere 1996-II, pct. 39) În consecinţă, dreptul italian prevede protejarea surselor jurnalistice [a se vedea art. 200 alin. (3), art. 201, art. 256 şi art. 271 alin. (2) C. proc. pen.]. Trebuie adăugat faptul că, conform dosarului, în acest caz, reclamantul nu s-a plâns sau nu le-a cerut autorităţilor italiene să efectueze o astfel de anchetă privind articolele din presă. Şi nici nu a dat în judecată pe nimeni pentru despăgubiri.
Curtea nu a putut găsi nicio răspundere directă a statului pentru dezvăluire. În opinia mea, prin obligarea statelor contractante să efectueze o anchetă eficientă, inversând, în acelaşi timp, sarcina probei (a se vedea pct. 75 din hotărâre), Curtea a adoptat fără motive suficiente regimul obligaţiilor pozitive ale statelor, prevăzut la art. 2 şi art. 3 din convenţie, şi le-a impus statelor o sarcină dificil, dacă nu imposibil, de îndeplinit. Procedând astfel, hotărârea concluzionează impunând statului un fel de răspundere obiectivă. Şi acest lucru, în opinia mea, este greu acceptabil în cadrul sistemului convenţiei.