©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (www.csm1909.ro) şi al Institutului European din România (www.ier.ro). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (www.csm1909.ro) and the European Institute of Romania (www.ier.ro). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Traducere din limba franceză
Consiliul Europei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a III-a
din 17 iulie 2008
în Cauza Burlacu şi alţii împotriva României
(Cererea nr. 3041/04)
Strasbourg
Devenită definitivă la data de 17.10.2008
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute în art. 44 alin. (2) din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.
În Cauza Burlacu şi alţii împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din:
Josep Casadevall, preşedinte,
Elisabet Fura-Sandström,
Corneliu Bîrsan,
Boštjan M. Zupančič,
Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer,
Luis López Guerra, judecători,
şi Stanley Naismith, grefier adjunct de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 24 iunie 2008,
a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
1. La originea cauzei se află cererea nr. 3041/04, introdusă împotriva României de zece cetăţeni ai acestui stat, doamnele Alina Antonela Burlacu, Alexandrina Boboc, Luminita Coban, Doina Brandusa Duta, Dana Mustatea şi Luxa Radulescu şi domnii Dan Sever Radulescu, Stefan Razvan Baiasu, Catalin Baiasu şi Neculai Baiasu (reclamanţii), care au sesizat Curtea la data de 9 decembrie 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamanţii sunt reprezentaţi de Organizaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului (OADO) cu sediul la Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La data de 10 iulie 2007, Curtea a hotărât să comunice Guvernului cererea. Aşa cum prevede art. 29 alin. 3 al Convenţiei, ea a hotărât de asemenea că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamanţii locuiesc la Bucureşti, cu excepţia celei de-a cincea reclamante, care locuieşte la Moutford (Luxembourg).
5. La data de 10 ianuarie 1998, în calitate de moştenitori ai lui M.I., reclamanţii au cerut comisiei însărcinată cu aplicarea Legii nr. 18/1991 privind fondul funciar în satul Ciorăşti (comisia locală şi Legea nr. 18/1991) reconstituirea dreptului lor de proprietate asupra unui teren de 25 ha, teren pe care M.I. l-a deţinut în satul respectiv şi care era exploatat la vremea comiterii faptelor de o societate agricolă din Măicăneşti, un sat vecin.
6. Printr-o hotărâre din data de 25 aprilie 2002 comisia judeţeană Vrancea însărcinată cu aplicarea Legii nr. 18/1991 (comisia judeţeană) a respins cererea reclamanţilor, dispunând reconstituirea dreptului lor de proprietate asupra terenului în cauză sub forma unui drept la despăgubiri pentru acest teren, fără restituire în natură.
7. La o dată neprecizată din anul 2002, prin intermediul împuternicitului său F.V., prima reclamantă a sesizat Judecătoria Focşani cu o acţiune îndreptată împotriva comisiilor locală şi judeţeană, privind modificarea hotărârii din data de 25 aprilie 2002 citată anterior şi reconstituirea în natură a terenului de 25 ha.
8. După ce a dispus efectuarea unei expertize tehnice şi a constatat că terenul în litigiu făcea obiectul unui contract de concesiune din partea Administraţiei Domeniilor Statului (ADS) în satul Măicăneşti, printr-o sentinţă din data de 14 aprilie 2003, Judecătoria Focşani a admis acţiunea introdusă de prima reclamantă şi a dispus reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea sa pe terenul în litigiu.
9. Printr-o decizie definitivă din data de 26 iunie 2003, Tribunalul Vrancea a respins ca neîntemeiat recursul formulat de comisia locală - care susţinea că nu exista teren disponibil în sat -, şi a admis recursul intentat de reclamantă care cerea să se menţioneze în mod expres în dispozitiv obligaţia unei restituiri a terenului în natură. Tribunalul a considerat că reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu a fost decisă la data de 25 aprilie 2002 de comisia judeţeană, interesata contestând numai modalitatea prin care trebuia să aibă loc această reconstituire, şi anume acordarea de despăgubiri. Tribunalul a concluzionat că, la cererea comisiilor locală şi judeţeană ADS trebuia să cedeze comisiei locale terenul al cărui amplasament exact fusese identificat în urma expertizei, pentru a se proceda la punerea în posesie a reclamantei şi la eliberarea titlului de proprietate.
10. La data de 20 august şi de 2 octombrie 3002 reclamanţii au cerut Primăriei Ciorăşti să execute decizia definitivă din 26 iunie 2003. La data de 12 ianuarie 2004 Primăria a refuzat să dea curs cererii lor, reiterând motivele invocate în faţa instanţelor interne.
11. Printr-o decizie din data de 15 ianuarie 2004, Tribunalul Vrancea a respins ca neîntemeiată contestaţia în anulare formulată de comisia locală împotriva deciziei din data de 26 iunie 2003 citată anterior, aceasta invocând că ADS nu a fost parte în proces, că Tribunalul şi-a depăşit competenţele identificând amplasamentul terenului în cauză şi că decizia nu putea fi executată de comisia din Ciorăşti.
12. La data de 5 martie 2004 Prefectura Vrancea a răspuns reclamanţilor, cu excepţia celei de-a patra reclamante, celui de-al optulea reclamant şi celui de-al zecelea reclamant, că întârzierea în punerea în executare a deciziei definitive din data de 26 iunie 2003 se datora procedurii de urmat pentru transferul terenului în cauză din patrimoniul ADS în cel al comisiei locale.
13. La data de 13 mai 2005, referindu-se la sentinţa din data de 14 aprilie 2003, comisia locală a încheiat un proces-verbal de punere în posesie a moştenitorilor lui M.I. a terenului de 25 ha, aşa cum a fost identificat în raportul de expertiză realizat în procedura pe fond. Procesul-verbal menţiona numele reclamanţilor, cu excepţia celor ale celei de-a patra reclamante şi a ultimilor trei reclamanţi în locul cărora cita numele rudei lor, S.C., decedată în anul 2000. Acest proces-verbal a fost semnat de reclamanţii interesaţi sau de împuterniciţii lor (cel de-al nouălea reclamant a semnat în numele reclamanţilor moştenitori ai lui E.C.).
14. Tot în luna mai 2005 comisia locală a eliberat un titlu de proprietate pentru terenul de 25 ha în chestiune. Titularii titlului de proprietate erau moştenitorii lui M.I, care figurau în procesul-verbal de punere în posesie (paragraful 13 de mai sus).
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE PERTINENTE
15. Articolul 13 (3) din legea nr. 18/1991 privind fondul funciar prevede că comisiile administrative competente eliberează titlul de proprietate tuturor moştenitorilor persoanei care a fost proprietara terenului în cauză, aceşti moştenitori beneficiind ulterior de dreptul comun pentru a reglementa eventualele controverse între ei. Regulamentul de aplicare al acestei legi precum şi jurisprudenţa internă au precizat în această privinţă că comisiile administrative au obligaţia de a elibera titlul de proprietate tuturor moştenitorilor unui fost proprietar, în măsura în care aceştia au depus o cerere administrativă de reconstituire a dreptului lor de proprietate (a se vedea art. 34 din regulamentul de aplicare publicat la data de 21 decembrie 2001 şi, între altele, decizia definitivă din data de 17 martie 2000 a Curţii de Apel Cluj). Din practica internă reiese că, în acest caz, trebuie eliberat un titlu de proprietate în care figurează moştenitorii fostului proprietar al terenului, chiar dacă unul dintre ei a decedat între data cererii de restituire şi cea a eliberării titlului (decizia definitivă nr. 578 din data de 18 februarie 2003 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie).
I. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1
16. Reclamanţii se plâng în esenţă că neexecutarea de către autorităţi a obligaţiei de a-i pune în posesia terenului de 25 ha pe amplasamentul precizat în decizia definitivă din data de 26 iunie 2003 pronunţată de Tribunalul Vrancea a adus atingere dreptului lor la respectarea bunurilor lor, aşa cum este prevăzut de art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede următoarele:
"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
17. Guvernul contestă această afirmaţie.
A. Asupra admisibilităţii
18. Guvernul susţine că numai prima reclamantă a fost parte în procedura judiciară încheiată prin decizia definitivă din data de 26 iunie 2003 pronunţată de Tribunalul Vrancea în favoarea sa şi că ceilalţi reclamanţi nu ar putea prin urmare să beneficieze de calitatea de victime; în privinţa lor, el consideră că această plângere trebuie respinsă ca fiind incompatibilă ratione personae.
19. Reclamanţii nu au prezentat observaţii asupra acestui punct.
20. Curtea reaminteşte că noţiunea de « victimă » trebuie interpretată în mod autonom şi independent de noţiunile interne ca cele privind interesul sau calitatea de a acţiona. Articolul 34 desemnează astfel persoana direct afectată de actul sau omisiunea în litigiu, adică persoana având un interes personal, direct şi valabil de a obţine încetarea acestuia (Gayduk şi alţii împotriva Ucrainei (Hotărâre), nr. 45526/99 şi altele, CEDH 2002-VI). În lumina circumstanţelor cauzei, Curtea consideră că excepţia lipsei calităţii de victimă invocată de Guvern este strict legată de fondul plângerii în cauză şi decide să o alăture fondului (a se vedea, mutatis mutandis, Ceglia împotriva Italiei, nr. 21457/04, paragraful 24, 19 octombrie 2006). De altfel, ea constată că această plângere nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate şi o declară deci admisibilă.
B. Asupra fondului
21. Guvernul este de acord că reclamanţii pot pretinde să beneficieze de dreptul de a intra în posesia terenului în suprafaţă de 25 ha situat pe amplasamentul prevăzut în decizia definitivă din data de 26 iunie 2003 şi de a primi un titlu de proprietate în această privinţă. Cu toate acestea, în opinia sa, în luna mai 2005 autorităţile au efectuat aceste operaţiuni care reprezentau punerea în executare a deciziei citată anterior, astfel încât interesaţii nu au suferit o ingerinţă disproporţionată în dreptul lor la respectarea bunurilor lor.
22. Reclamanţii nu au prezentat observaţii ca răspuns.
23. Curtea consideră că, dacă termenii dispozitivului deciziei definitive din data de 26 iunie 2003 care confirmă dreptul primei reclamante de a i se restitui terenul în litigiu ar putea crea îndoieli asupra calităţii de victimă a celorlaltor reclamanţi şi asupra dreptului lor de a invoca în favoarea lor existenţa unui « bun » sau al unei « speranţe legitime » privind terenul de 25 ha (a se vedea, mutatis mutandis, Constantinescu şi alţii împotriva României (Hotărâre), nr. 33605/03, 1 aprilie 2008), trebuie luat în calcul ansamblul de elemente relevante în speţă pentru a examina aceste chestiuni. În această privinţă, Curtea constată că din consideraţiile deciziei citate anterior reiese că reconstituirea dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra terenului de 25 ha în cauză a fost decisă prin decizia din data de 25 aprilie 2002 a comisiei judeţene şi că prima reclamantă nu intenţiona să conteste această decizie, pronunţată în favoarea tuturor reclamanţilor, decât în ceea ce priveşte nerestituirea în natură a terenului în litigiu. De altfel, nici Guvernul, nici reclamanţii, inclusiv prima reclamantă, nu au contestat modalitatea prin care autorităţile competente, în baza deciziei definitive din data de 26 iunie 2003 şi în aplicarea Legii nr. 18/1991 (paragraful 15 de mai sus), în luna mai 2005 au pus interesaţii în posesia terenului de 25 ha pe amplasamentul stabilit în procedura judiciară urmată de prima reclamantă.
24. Ţinând cont de cele de mai sus şi în special de poziţia primei reclamante care nu invocă deloc faptul că ar fi trebuit să i se restituie tot terenul în cauză, Curtea consideră că plângerea reclamanţilor trebuie interpretată ca referindu-se la termenul necesar autorităţilor pentru a-i pune în posesia terenului de 25 ha pe amplasamentul stabilit în decizia din data de 26 iunie 2003 şi a le elibera un titlu de proprietate. Datorită motivelor menţionate anterior, Curtea consideră că intră în joc interesele personale ale reclamanţilor diferite de cele ale primei reclamante şi că interesaţii sunt prin urmare « direct şi personal afectaţi » de comportamentul autorităţilor de stat (a se vedea, mutatis mutandis, A.P.C.A., L.P.C.A., Abîd şi alţi 646 împotriva României (Hotărâre), nr. 34746/97, 10 iulie 2001).
25. Remarcând că Guvernul admite că reclamanţii puteau pretinde că beneficiază de dreptul de a intra în posesia terenului de 25 ha situat pe amplasamentul prevăzut în decizia definitivă din data de 26 iunie 2003 şi de a primi un titlu de proprietate în această privinţă, Curtea observă că aceste operaţiuni nu au fost realizate de autorităţile competente decât în luna mai a anului 2005 (paragrafele 13, 14 şi 15 in fine de mai sus). Ea dezvăluie că Guvernul nu a oferit nicio explicaţie credibilă pentru ingerinţa al cărui obiect l-a făcut dreptul reclamanţilor datorită termenului exagerat în executarea acestor operaţiunii de către autorităţi. Ingerinţa în cauză era deci arbitrară şi antrena încălcarea principiului legalităţii. O asemenea concluzie scuteşte Curtea să descopere dacă a fost menţinut un echilibru just între cerinţele interesului general şi imperativele apărării drepturilor individuale ale reclamanţilor (a se vedea, mutatis mutandis, Gavrileanu împotriva României, nr. 18037/02, paragraful 55, 22 februarie 2007).
26. Prin urmare, Curtea consideră că trebuie respinsă excepţia Guvernului întemeiată pe lipsa calităţii de victime a celorlaltor reclamanţi decât prima reclamantă şi concluzionează că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1.
II. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 alin. 1 din Convenţie
27. Recurgând la aceleaşi motive ca cele prezentate în titlul plângerii întemeiate pe art. din Protocolul nr. 1, reclamanţii se plâng de o încălcare a dreptului lor de acces la justiţie. Ei invocă art. 6 alin. 1 din Convenţie, care prevede următoarele în partea sa relevantă în speţă :
"Orice persoană are dreptul la judecarea echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanţă independentă şi imparţială (...) care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)"
28. Guvernul susţine că neparticipând la procedura în faţa instanţelor interne, spre deosebire de prima reclamantă, ceilalţi reclamanţi nu ar putea beneficia de calitatea de victime ; în ceea ce îi priveşte, această plângere ar trebui, în opinia sa, să fie respinsă ca fiind incompatibilă ratione personae. În subsidiar, reamintind că autorităţile au procedat în luna mai 2005 la punerea în posesie a reclamanţilor a terenului care face obiectul deciziei definitive din data de 26 iunie 2003 şi la eliberarea titlului de proprietate, Guvernul estimează că nu a avut loc încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie.
29. Reclamanţii nu au prezentat observaţii ca răspuns.
30. Ţinând cont de natura plângerii şi de probele aflate la dosar, Curtea consideră că această excepţie trebuie alăturată fondului. De altfel, observând că această plângere nu se confruntă cu un alt motiv de inadmisibilitate şi ţinând cont de legătura strânsă existentă între această plângere şi cea întemeiată pe art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea o declară admisibilă.
31. Relevând că reclamanţii reiau argumentele expuse anterior potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1 şi ţinând cont de plângerea întemeiată pe acest articol (paragrafele 23-26 de mai sus), Curtea consideră că nu trebuie examinat separat fondul plângerii întemeiată pe art. 6 alin. 1 din Convenţie (a se vedea, mutatis mutandis, Glod împotriva României, nr. 41134/98, paragraful 46, 16 septembrie 2003, Hauler împotriva României, nr. 67703/01, paragraful 41, 12 iulie 2007 şi Crisan împotriva României, nr. 42930/98, paragraful 32, 27 mai 2003). Această concluzie scuteşte de altfel Curtea să se pronunţe asupra excepţiei ridicate de Guvern (Moschopoulos-Veïnoglu şi alţii împotriva Greciei, nr. 32636/05, paragraful 35, 18 octombrie 2007).
III. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
32. În conformitate cu art. 41 din Convenţie,
"În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă."
33. Reclamanţii solicită împreună 120.000 euro pentru prejudiciile material şi moral, fără a preciza suma solicitată pentru fiecare gen de prejudiciu şi fără a indica modalitatea de calcul a acestei sume.
34. Guvernul consideră că reclamanţii nu pot solicita vreo sumă cu titlu de prejudiciu material, în măsura în care au fost puşi în posesia terenului ce face obiectul deciziei definitive din data de 26 iunie 2003 a Tribunalului Vrancea şi autorităţile le-au eliberat un titlu de proprietate. În ceea ce priveşte prejudiciul moral invocat, el reţine lipsa oricărei referiri din partea interesaţilor la cauzele acestui prejudiciu şi, indicând jurisprudenţa Curţii în cauze similare, el consideră că suma cerută este excesivă. În final, el consideră că o eventuală constatare a încălcării ar reprezenta, în sine, o reparaţie suficientă a prejudiciului moral invocat.
35. Curtea nu constată nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul material invocat şi respinge această cerere. În schimb, statuând în echitate, ea consideră că trebuie să se acorde fiecărui reclamant 500 cu titlu de prejudiciu moral suferit datorită întârzierii în executarea de către autorităţi a obligaţiei de a-i pune în posesia terenului de 25 ha şi de a le elibera un titlu de proprietate.
B. Costuri şi cheltuieli
36. Reclamanţii solicită de asemenea rambursarea « cheltuielilor lor de judecată », fără a le cifra sau a împărţi suma şi fără a prezenta acte doveditoare.
37. Guvernul se opune solicitării lor.
38. Curtea reaminteşte că potrivit art. 41 din Convenţie, ea rambursează cheltuielile a căror realitate şi necesitate li se stabileşte şi al căror cuantum este rezonabil (a se vedea, în special Nikolova împotriva Bulgariei [GC], nr. 31195/96, paragraful 79, CEDH 1999-II). Or, în cazul în speţă, reclamanţii nu şi-au exprimat în cifre şi nici nu şi-au justificat cererea. Prin urmare, ţinând cont de elementele de care dispune şi de criteriile menţionate anterior, Curtea respinge această cerere.
C. Majorări de întârziere
39. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte marginale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE:
1. alătură pe fond excepţia preliminară ridicată de Guvern întemeiată pe lipsa calităţii de victime a celorlaltor reclamanţi decât prima reclamantă şi o respinge în ceea ce priveşte plângerea întemeiată pe art. 1 din Protocolul nr. 1
2. declară cererea admisibilă ;
3. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 ;
4. hotărăşte că nu trebuie examina pe fond capătul de cerere întemeiat pe art. 6 alin. 1 din Convenţie ;
5. hotărăşte :
a) că statul pârât trebuie să plătească fiecăruia din reclamanţi, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie, 500 euro (cinci sute euto) sumă ce va fi convertită în moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la data plăţii, la care se va adăuga orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit ;
b) că, începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, suma va fi majorată cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale.
6. Respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.
Întocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 17 iulie 2008, în temeiul art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.
preşedinte
Stanley Naismith,
grefier adjunct