©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (www.csm1909.ro) şi al Institutului European din România (www.ier.ro). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (www.csm1909.ro) and the European Institute of Romania (www.ier.ro). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
SECŢIA A TREIA
CAUZA MOLDOVEANU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
(Cererea nr. 13386/02)
HOTĂRÂRE
Strasbourg
Hotărâre definitivă
29/10/2008
Această hotărâre poate suferi modificări de formă.
În cauza Moldoveanu împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din JOSEP CASADEVALL, preşedinte, ELISABET FURA-SANDSTRÖM, CORNELIU BÎRSAN, ALVINA GYULUMYAN, EGBERT MYJER, INETA ZIEMELE, ANN POWER, judecători, şi SANTIAGO QUESADA, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 8 iulie 2008,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 13386/02 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Victor Moldoveanu („reclamantul”), a sesizat Curtea la 31 ianuarie 2002 în temeiul articolului 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. Reclamantul, care a beneficiat de asistenţă judiciară, este reprezentat de Dan Miron, avocat din Constanţa. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. La 20 decembrie 2005, Curtea a hotărât să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu articolul 29 § 3 din convenţie, aceasta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
4. Reclamantul s-a născut în 1942 şi locuieşte în Bucureşti.
A. Procedura împotriva CNM Navrom pentru plata drepturilor salariale datorate reclamantului
5. Societatea comercială Compania Naţională Maritimă Navrom S.A. Constanţa (denumită în continuare „CNM Navrom”) este o societate cu capital de stat, constituită de autorităţi în 1990 în urma unei restructurări a întreprinderilor de stat care activau în domeniul navigaţiei maritime înainte de 1989 (infra pct. 19).
6. În perioada noiembrie 1996 – iunie 1997, reclamantul a fost comandantul navei C., al cărei proprietar era CNM Navrom. Pe parcursul acestei perioade, nava respectivă a fost închiriată societăţilor O.M. şi P.S. La 23 mai 1997, aceste societăţi şi CNM Navrom au încheiat un protocol care prevedea, printre altele, că datoriile existente faţă de echipajele navelor închiriate de CNM Navrom vor fi plătite de aceasta din urmă, care îşi rezerva dreptul de a introduce o acţiune în rambursare.
7. La întoarcerea din voiajele pe mare, reclamantul nu a primit decât o parte din sumele pe care era îndreptăţit să le primească pentru perioada menţionată anterior. Potrivit persoanei în cauză, neplata sumelor restante se datora epuizării fondurilor alocate CNM Navrom de către Guvern.
8. La 12 octombrie 1998, reclamantul a introdus în faţa Judecătoriei Constanţa o acţiune îndreptată împotriva CNM Navrom şi a societăţilor O.M. şi P.S., având drept obiect plata unor sume de bani reprezentând în special drepturile salariale neplătite în timpul perioadei menţionate anterior.
9. Prin hotărârea din 14 iulie 1999, Judecătoria Constanţa a obligat in solidum părţile pârâte la plata către reclamant a sumelor de 18 586 dolari americani şi 7 200 000 lei vechi româneşti (ROL).
10. Prin hotărârea din 17 noiembrie 1999, pronunţată în urma apelului societăţilor O.M. şi P.S., Tribunalul Constanţa a luat act de faptul că reclamantul renunţase la acţiunea împotriva celor două societăţi şi a confirmat hotărârea din 14 iulie 1999 în ceea ce priveşte CNM Navrom.
11. Prin hotărârea din 14 martie 2000, recursul CNM Navrom a fost respins pe motiv că aceasta din urmă l-a formulat omisso medio, fără să formuleze apel. Reclamantul a solicitat învestirea cu formulă executorie a hotărârii din 17 noiembrie 1999 a Tribunalului Constanţa.
B. Demersurile reclamantului privind obţinerea plăţii creanţei sale şi procedura de lichidare judiciară a CNM Navrom
12. La 26 noiembrie 1998, Tribunalul Constanţa a decis deschiderea procedurii de lichidare judiciară a CNM Navrom.
13. La 1 martie 1999, acesta a desemnat societatea P. în calitate de lichidatoare a CNM Navrom. Reclamantul şi-a înscris în tabelul creditorilor creanţa rezultată din hotărârea definitivă din 17 noiembrie 1999 a Tribunalului Constanţa.
14. La 14 decembrie 2000, societatea lichidatoare P. a publicat tabelul creditorilor CNM Navrom. Invocând în esenţă art. 108 (9) din Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului („Legea nr. 64/1995”), aceasta a înscris creanţa reclamantului drept creanţă chirografară (poziţia 108 punctul 9), cu menţiunea „plata sumelor mai sus indicate nu este garantată”.
15. Reclamantul a contestat poziţia atribuită creanţei sale pe motiv că aceasta avea un caracter privilegiat în temeiul Convenţiei internaţionale pentru unificarea anumitor reguli referitoare la privilegiile şi ipotecile maritime, încheiată la Bruxelles în 1926 (denumită în continuare „Convenţia din 1926”). Acesta a solicitat înscrierea creanţei sale la poziţia 108 – punctul 3 din tabelul creditorilor, poziţie ce corespunde creanţelor izvorâte din salarii.
16. Sesizată de Curtea de Apel Constanţa în cursul procedurii, prin decizia din 2 octombrie 2001, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a art. 108 din Legea nr. 64/1995 invocată de reclamant, care se plângea de un tratament diferit al creditorilor care pretindeau drepturile salariale. Curtea Constituţională a considerat că aceşti creditori nu se aflau în aceeaşi situaţie, ţinând seama de vechimea creanţelor; cei ale căror creanţe apăruseră cu mai mult de şase luni înainte de deschiderea procedurii de lichidare judiciară dispuneau de mai mult timp pentru a acţiona cu promptitudine în vederea obţinerii plăţii înainte ca debitorul să se afle într-o asemenea situaţie. În ceea ce priveşte Convenţia din 1926 invocată de reclamant, Curtea Constituţională a observat că aceasta nu era aplicabilă în speţă, deoarece se referea la executarea creanţelor asupra navelor şi nu a celor asupra societăţilor comerciale de transport maritim, aceste ultime creanţe fiind supuse procedurii prevăzute de Legea nr. 64/1995.
17. Prin hotărârea definitivă din 10 decembrie 2001, pronunţată în ultimă instanţă, Curtea de Apel Constanţa a respins contestaţia reclamantului pe motiv că societatea lichidatoare înscrisese corect creanţa acestuia în cadrul creanţelor chirografare. Aceasta a considerat că art. 108 (3) din Legea nr. 64/1995, care stabilea în mod imperativ ordinea de prioritate a creanţelor, nu se referea decât la creanţele izvorâte din contracte de muncă, pe cel mult şase luni anterioare deschiderii procedurii falimentului, şi a confirmat că data care trebuia luată în considerare în această privinţă nu era cea a hotărârii din 17 decembrie 1999, ci data, anterioară, la care creditorul era îndreptăţit să obţină plata salariului din partea angajatorului în temeiul contractului de muncă. Curtea de Apel a adăugat că aplicarea Legii nr. 64/1995 o elimina pe cea a oricărei alte dispoziţii de drept intern sau internaţional, cu atât mai mult cu cât Convenţia din 1926 avea un obiect diferit, şi anume executarea creanţelor asupra navelor.
18. În scrisoarea din 19 ianuarie 2006 trimisă Guvernului, societatea lichidatoare P. l-a informat pe acesta că procedura de lichidare judiciară a CNM Navrom era în curs, dar că, având în vedere sumele obţinute din vânzarea activelor societăţii debitoare, creanţele chirografare, ca cea a reclamantului, nu puteau fi plătite a priori. În prezent, procedura falimentului este în curs.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE RELEVANTE
A. Dispoziţii legale şi alte acte adoptate de autorităţi privind CNM Navrom
19. Compania Naţională Maritimă Navrom Constanţa (CNM Navrom) a fost constituită prin H.G. nr. 494 din 9 mai 1990; aceasta îşi exercita activitatea economică sub controlul Ministerului Transporturilor. În temeiul Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, compania a devenit societatea comercială CNM Navrom S.A.; aceasta era astfel menţionată în lista publicată de Guvern în Monitorul Oficial la 17 ianuarie 1991, listă care se referea la structurile administrative având statutul de regie autonomă sau de societate comercială, constituite în domeniul transportului naval. Legea nr. 15/1990 prevedea că, iniţial, statul era acţionarul unic al unei asemenea societăţi, că titluri de valoare echivalente cu 30% din capitalul social urmau să fie transmise Agenţiei naţionale pentru privatizare, aflate în subordinea Guvernului, pentru a fi ulterior distribuite, cu titlu gratuit, cetăţenilor români, şi că Guvernul trebuia să elaboreze o strategie de privatizare pe domeniu de activitate economică. În afară de aceasta, prin Ordonanţa nr. 1 din 14 ianuarie 1994, Guvernul a adăugat la bugetul de stat o datorie contractată de CNM Navrom în calitate de societate cu capital de stat. Prin Hotărârea nr. 397 din 4 august 1997, Hotărârea nr. 375 din 7 iulie 1998 şi Hotărârea nr. 93 din 17 iunie 1999, Guvernul a alocat fonduri celor trei companii maritime cu capital majoritar de stat, printre care CNM Navrom, pentru a asigura securitatea navelor acestor societăţi care aveau dificultăţi financiare şi juridice, în diferite porturi ale globului, şi pentru repatrierea şi plata salariilor restante şi a diurnei datorate echipajelor acestor nave în conformitate cu contractele de muncă. Prima dintre aceste hotărâri prevedea că sumele respective trebuiau rambursate în urma restructurării societăţilor respective şi a vânzării unui anumit număr de nave.
20. Transferată pe lista societăţilor Fondului Proprietăţii de Stat (FPS), CNM Navrom era menţionată în H.G. nr. 140 din 7 aprilie 1998 privind strategia autorităţilor în procesul de privatizare a societăţilor cu capital de stat. În domeniul transportului maritim, hotărârea preconiza menţinerea controlului statului numai pentru a asigura nevoile strategice şi de apărare ale ţării şi pentru a pune în valoare porturile naţionale. În acest scop, hotărârea prevedea restructurarea şi privatizarea a trei companii naţionale de navigaţie, printre care CNM Navrom, potrivit unei strategii care implica, printre altele, FPS şi ministerele implicate. Restructurarea era considerată drept o etapă necesară, prealabilă privatizării societăţilor respective. Aceasta trebuia să implice crearea unei noi companii naţionale de transport maritim cu active (nave) provenite de la celelalte trei companii. După vânzarea unui anumit număr de nave, privatizarea celor rămase din aceste ultime companii era preconizată prin divizarea acestora în mai multe societăţi comerciale şi prin vânzarea pachetului de acţiuni deţinut de FPS.
B. Dispoziţii legale privind lichidarea judiciară a unei societăţi şi poziţia creanţelor referitoare la drepturile salariale
21. Convenţia internaţională pentru unificarea anumitor reguli referitoare la privilegiile şi ipotecile maritime, încheiată la Bruxelles în 1926 şi intrată în vigoare pentru România la 4 februarie 1938, prevede că respectivele creanţe izvorâte din contractul de angajare a comandantului şi a echipajului sunt privilegiate faţă de navă, accesoriile sale şi navlul voiajului în timpul căruia au apărut acestea şi că nava păstrează aceste creanţe privilegiate indiferent de proprietar. De altfel, legea naţională poate acorda un privilegiu altor creanţe, fără să modifice poziţia alocată creanţelor menţionate anterior.
22. În redactarea sa de la momentul faptelor, Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului prevedea, la art. 108, ordinea de plată a creanţelor în cazul lichidării judiciare a unei societăţi comerciale. Creanţele izvorâte din contractele de muncă, pe cel mult şase luni anterioare deschiderii procedurii falimentului, se aflau pe poziţia a treia, iar creanţele chirografare pe poziţia a noua şi ultima, după – printre altele – creanţele statului, cele garantate cu garanţii reale sau cele rezultate din contracte de credit bancar etc.
23. Articolul 11 din Constituţie, în redactarea sa de la momentul faptelor, prevedea că statul se obliga să respecte cu bună-credinţă obligaţiile rezultate din tratatele internaţionale la care era parte şi că tratatele ratificate de Parlament făceau parte integrantă din dreptul intern.
C. Practica internă privind executarea silită a unui titlu executoriu în cazul unei proceduri de faliment pendinte împotriva societăţii debitoare
24. Prin hotărârea definitivă din 6 septembrie 2002, pronunţată într-o procedură de poprire a sumelor de bani deţinute de o societate debitoare asupra conturilor bancare, Curtea de Apel Galaţi a hotărât că o societate comercială aflată în lichidare judiciară nu putea face obiectul unei executări silite şi că plata creanţei trebuia solicitată în cadrul procedurii falimentului.
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1
25. Reclamantul se plânge în esenţă de o atingere adusă dreptului său la respectarea bunurilor ca urmare a imposibilităţii de a obţine plata creanţei privind drepturile sale salariale, creanţă confirmată prin hotărârea definitivă din 17 noiembrie 1999 a Tribunalului Constanţa. Acesta invocă în esenţă articolul 1 din Protocolul 1, redactat după cum urmează:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”
26. Guvernul respinge acest argument.
A. Cu privire la admisibilitate
27. Considerând că este vorba despre relaţii contractuale între persoane particulare, Guvernul consideră că respectivele consecinţe ale lichidării unei societăţi comerciale asupra plăţii creanţei reclamantului nu pot face ca articolul 1 din Protocolul nr. 1 să fie aplicabil în speţă ratione materiae, întrucât statul nu este direct responsabil de această lichidare. Cu acest titlu, bazându-se pe o hotărâre a Curţii [Omasta împotriva Slovaciei (dec.), nr. 40221/98, 10 decembrie 2002], Guvernul consideră, fără excepţie, că statul nu trebuie considerat răspunzător pentru neplata unei creanţe ca urmare a insolvabilităţii debitorului. De asemenea, Guvernul adaugă că reclamantul şi-a diminuat posibilitatea de a obţine plata creanţei renunţând să continue acţiunea judiciară pe fond împotriva societăţilor O.M. şi P.S. În cele din urmă, întrucât procedura de lichidare judiciară a CNM Navrom este încă în curs, nu se pot face speculaţii cu privire la soarta creanţei persoanei în cauză la încheierea acestei proceduri.
28. Reclamantul respinge argumentele Guvernului.
29. Curtea consideră că excepţia Guvernului, având în vedere argumentele invocate de acesta din urmă, este strâns legată de esenţa capătului de cerere întemeiat pe articolul 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât este necesar să fie unită cu fondul (a se vedea, mutatis mutandis, Ceglia împotriva Italiei, nr. 21457/04, pct. 24, 19 octombrie 2006).
30. De asemenea, Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul articolului 35 § 3 din convenţie. Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
31. Chiar dacă aplicarea Legii nr. 64/1995 de către instanţele interne pentru a stabili ordinea de prioritate a creanţelor în procedura falimentului CNM Navrom ar putea constitui o ingerinţă în dreptul reclamantului la respectarea bunurilor, Guvernul consideră că această ingerinţă era prevăzută de legea în cauză, urmărea un scop legitim de interes public – stabilirea unei ordini echitabile între diverşii creditori – şi era proporţională cu scopul respectiv. În această privinţă, Guvernul precizează că un debitor privat este răspunzător de datoriile sale chiar şi după declararea falimentului, creditorii putând fi plătiţi prin vânzarea eventualelor bunuri sau venituri viitoare ale debitorului. În orice caz, Guvernul evidenţiază marja mare de apreciere de care dispune statul pentru a-şi trasa politicile economice şi sociale şi constată că reclamantul a beneficiat de o procedură judiciară echitabilă pentru a contesta măsurile pe care le considera contrare dreptului său la respectarea bunurilor.
32. Reclamantul susţine că era inutil să continue procedura pe fond îndreptată împotriva CNM Navrom şi împotriva celorlalte două societăţi, având în vedere că, din protocolul din 23 mai 1997, reieşea că prima dintre aceste societăţi era singura care trebuia să-i plătească drepturile salariale. Acesta pretinde că, prin deciziile lor de confirmare a faptului că creanţa sa era chirografară, instanţele interne nu i-au respectat drepturile salariale şi consideră că plângerea sa se referă în principal la refuzul statului de a respecta hotărârea definitivă din 17 noiembrie 1999, care i-a recunoscut drepturile salariale respective. Cu acest titlu, reclamantul consideră că Guvernul nu poate susţine că o hotărâre definitivă prin care se dispune plata unei creanţe poate să rămână neexecutată, pe motiv că dispoziţiile interne în materie de faliment privilegiază alte creanţe, precum cheltuielile suportate de societatea lichidatoare.
33. Curtea observă că, prin contestarea calificării creanţei sale drept creanţă chirografară de către instanţele interne în cadrul procedurii falimentului, reclamantul se plânge în ultimă instanţă de imposibilitatea de a obţine plata creanţei privind drepturile sale salariale, care decurge din hotărârea definitivă din 17 noiembrie 1999 a Tribunalului Constanţa. Curtea subliniază că Guvernul nu a oferit elemente în sprijinul argumentului său, potrivit căruia statul nu ar fi răspunzător de neplata pretinsă, deoarece, în speţă, era vorba de legăturile dintre particulari şi de insolvabilitatea unui debitor privat. În această privinţă, din dreptul intern relevant reiese că societatea debitoare, companie naţională maritimă, a fost constituită de către stat şi că autorităţile deţineau capitalul social majoritar al acesteia. De asemenea, în 1998, Guvernul intenţiona să restrângă controlul pe care îl exercita asupra celor trei companii naţionale maritime, printre care CNM Navrom, şi să iniţieze restructurarea, iar apoi privatizarea acestei societăţi, pe baza unei strategii concepute de FPS şi de ministerele implicate (supra pct. 19 şi 20).
34. Deşi constată că CNM Navrom este o persoană juridică diferită, Curtea consideră că, pe baza consideraţiilor precedente, Guvernul nu a demonstrat că aceasta beneficia de o independenţă instituţională şi operaţională suficientă faţă de autorităţi pentru ca statul să poată fi exonerat de răspunderea sa faţă de convenţie pentru acţiunile şi omisiunile sale (a se vedea, mutatis mutandis, Cooperativa Agricolă Slobozia-Hanesei împotriva Moldovei, nr. 39745/02, pct. 19, 3 aprilie 2007, Grigoryev şi Kakaurova împotriva Rusiei, nr. 13820/04, pct. 35, 12 aprilie 2007, şi Vostokmash Avanta împotriva Ucrainei, nr. 8878/03, pct. 23, 20 septembrie 2007). De asemenea, având în vedere că în favoarea reclamantului s-a pronunţat hotărârea definitivă din 17 noiembrie 1999 prin care CNM Navrom era obligată la plata unei sume de bani, Curtea consideră că persoana în cauză dispunea de un „bun” în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, care se aplică în speţă. Prin urmare, neplata sumei respective constituie o ingerinţă în dreptul reclamantului la respectarea bunurilor.
35. Curtea constată că Guvernul consideră că neplata creanţei reclamantului ce reiese din hotărârea definitivă menţionată anterior se datora procedurii de lichidare judiciară a CNM Navrom, care era în curs, precum şi ordinii de prioritate a creanţelor stabilite de Legea nr. 64/1995. Curtea nu consideră necesar să examineze argumentele părţilor referitoare la procedura internă privind calificarea creanţei reclamantului drept creanţă chirografară şi la ordinea creanţelor stabilită de dreptul intern. Aceasta observă că acţiunea împotriva CNM Navrom, care a condus la pronunţarea hotărârii definitive din 17 noiembrie 1999, a fost iniţiată de către reclamant înainte de deschiderea procedurii de lichidare judiciară, că instanţele interne nu au considerat necesar să suspende judecata şi au obligat societatea debitoare la plata unei anumite sume. Chiar dacă derularea unei proceduri de faliment poate justifica o anumită întârziere în plata unei creanţe, făcând trimitere la concluzia sa de mai sus în ceea ce priveşte răspunderea statului în speţă, Curtea reaminteşte totuşi jurisprudenţa sa, potrivit căreia autorităţile nu pot pretexta lipsa resurselor pentru a nu onora o datorie bazată pe o hotărâre judecătorească (Bourdov împotriva Rusiei, nr. 59498/00, pct. 35, CEDO 2002-III). Prin urmare, faptul că o procedură de lichidare judiciară este în curs în privinţa unei societăţi faţă de care statul este responsabil nu poate, potrivit convenţiei, să justifice neplata unei creanţe izvorâte dintr-o hotărâre definitivă (Grigoryev şi Kakaurova, citată anterior, pct. 16 şi 37, Shlepkin împotriva Rusiei, nr. 3046/03, pct. 25, 1 februarie 2007 şi, mutatis mutandis, Kletsova împotriva Rusiei, nr. 24842/04, pct. 30, 12 aprilie 2007). Or, în speţă, Curtea observă că reclamantul se află, în prezent, în imposibilitatea de a obţine plata sumei, acordată printr-o hotărâre definitivă de peste opt ani, şi că argumentele Guvernului nu pot constitui o justificare valabilă în această privinţă.
36. Prin urmare, Curtea respinge excepţia preliminară a Guvernului şi constată în speţă încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1.
II. CU PRIVIRE LA CELELALTE PRETINSE ÎNCĂLCĂRI
37. Reclamantul se plânge că instanţele interne nu au considerat drept privilegiată creanţa sa rezultată din hotărârea definitivă din 17 noiembrie 1999, în conformitate, în special, cu Convenţia din 1926. Acesta susţine, de asemenea, că instanţele interne l-au discriminat spre deosebire de alţi salariaţi, ale căror creanţe salariale au primit un loc privilegiat în temeiul Legii nr. 64/1995. Cu acest titlu, reclamantul invocă în esenţă articolul 6 § 1 şi articolul 14 din convenţie.
38. În ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe articolul 6 § 1 din convenţie, Guvernul consideră că interpretarea şi aplicarea de către instanţele interne a dreptului intern şi internaţional referitor la ordinea creanţelor nu au adus atingere dreptului reclamantului la un proces echitabil.
39. Ţinând seama de concluziile sale de la pct. 33-36 de mai sus, Curtea consideră că aceste capete de cerere trebuie declarate admisibile fără să fie necesar să se pronunţe, de asemenea, cu privire la fondul acestora (a se vedea, mutatis mutandis, Popescu şi Toader împotriva României, nr. 27086/02, pct. 40-41, 8 martie 2007, şi Spanoche împotriva României, nr. 3864/03, pct. 56-57, 26 iulie 2007).
III. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE
40. Articolul 41 din convenţie prevede:
„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
41. Reclamantul solicită 18 586 euro (EUR) şi 12 761 463 lei noi româneşti (ROL) cu titlu de prejudiciu material cauzat ca urmare a neplăţii creanţei confirmate prin hotărârea definitivă din 17 noiembrie 1999, suma în ROL reprezentând suma alocată prin hotărârea citată anterior, actualizată potrivit informaţiilor oferite de Banca Naţională a României (BNR). În plus, acesta solicită 3 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral cauzat ca urmare a neplăţii timp de aproximativ zece ani a drepturilor salariale ce i-au fost recunoscute printr-o hotărâre definitivă.
42. Făcând trimitere la argumentele sale prezentate asupra admisibilităţii şi fondului cauzei şi referitoare la faptul că procedura de lichidare judiciară a CNM Navrom este încă în curs, Guvernul consideră că cererea reclamantului cu titlu de prejudiciu material este prematură, prejudiciul pretins nefiind sigur înainte de încheierea acestei proceduri. În ceea ce priveşte cererea pentru prejudiciul moral, Guvernul consideră că o eventuală constatare a încălcării din partea Curţii ar reprezenta în sine o reparaţie suficientă cu acest titlu.
43. Curtea reaminteşte că o hotărâre de constatare a unei încălcări presupune pentru statul pârât obligaţia juridică, în temeiul convenţiei, de a pune capăt încălcării şi de a-i elimina efectele astfel încât să restabilească pe cât posibil situaţia anterioară acestei încălcări [Metaxas împotriva Greciei, nr. 8415/02, pct. 35, 27 mai 2004, şi Iatridis împotriva Greciei (reparaţie echitabilă) (GC), nr. 31107/96, pct. 32, CEDO 2000-XI]. Curtea reiterează că a constatat încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 ca urmare a imposibilităţii reclamantului de a obţine plata sumei, acordată printr-o hotărâre definitivă de peste opt ani, fără ca Guvernul să prezinte o justificare valabilă. Prin urmare, este necesar să se respingă argumentele Guvernului şi să se concluzioneze că reclamantul a suferit un prejudiciu material ca urmare a privării sale, timp de mai mulţi ani, de suma alocată prin hotărârea din 17 noiembrie 1999 pronunţată de Tribunalul Constanţa. Ţinând seama de elementele de care dispune şi pronunţându-se în echitate, Curtea acordă reclamantului 19 000 EUR cu titlu de prejudiciu material.
44. În plus, Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral din cauza frustrării cauzate de neplata sumelor ce i-au fost acordate prin hotărârea din 17 noiembrie 1999, în special cu titlu de drepturi salariale, şi că acest prejudiciu nu este suficient compensat prin constatarea încălcării. Având în vedere toate elementele de care dispune şi pronunţându-se în echitate, în conformitate cu articolul 41 din convenţie, Curtea acordă reclamantului 3 000 EUR pentru prejudiciul moral suferit.
B. Cheltuieli de judecată
45. După actualizarea sumelor menţionate în chitanţele prezentate, reclamantul solicită 16 848 411 ROL pentru cheltuielile de judecată suportate în cursul procedurilor interne privind CNM Navrom, din care 2 655 000 ROL reprezentau onorariul plătit avocatului său în aprilie 2000 pentru „executarea silită” a hotărârii din 17 noiembrie 1999. Reclamantul solicită, de asemenea, 18 000 000 ROL pentru onorariul perceput de avocatul său în faţa Curţii şi prezintă o chitanţă întocmită în acest sens.
46. Guvernul observă că chitanţele prezentate de reclamant nu menţionează obiectul procedurilor pentru care avocatul acestuia a solicitat onorariul respectiv, astfel încât legătura de cauzalitate cu procedura internă relevantă în speţă nu este stabilită. În plus, Guvernul constată că persoana în cauză ar fi putut solicita rambursarea majorităţii cheltuielilor suportate în faţa instanţelor interne care i-au admis acţiunea împotriva CNM Navrom. În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată suportate în faţa Curţii, Guvernul consideră că reclamantul nu a prezentat documente justificative.
47. Curtea reiterează că, atunci când constată o încălcare a convenţiei, poate acorda rambursarea cheltuielilor de judecată suportate în cadrul procedurilor interne, dar numai atunci când au fost efectuate „pentru a preveni sau a corecta, prin acestea, respectiva încălcare” (Forum Maritim împotriva României, nr. 63610/00 şi 38692/05, pct. 180, 4 octombrie 2007). Reamintind că a constatat numai încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 ca urmare a neplăţii de către autorităţi a creanţei izvorâte din hotărârea definitivă din 17 noiembrie 1999, ţinând seama de elementele de care dispune şi de criteriile menţionate anterior, Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 100 EUR pentru cheltuielile de judecată suportate la nivel intern.
48. În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată suportate în cadrul procedurii din faţa Curţii, aceasta constată că reclamantul a primit 850 EUR cu titlu de asistenţă judiciară pe parcursul acestei proceduri, sumă ce acoperă onorariile avocatului său menţionate anterior. Prin urmare, este necesar să se respingă cererea reclamantului în această privinţă.
C. Dobânzi moratorii
49. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Uneşte cu fondul excepţia preliminară a Guvernului privind inaplicabilitatea ratione materiae a articolului 1 din Protocolul nr. 1 şi o respinge;
2. Declară cererea admisibilă;
3. Hotărăşte că a fost încălcat articolul 1 din Protocolul nr. 1;
4. Hotărăşte că nu trebuie examinate capetele de cerere întemeiate pe articolul 6 § 1 şi pe articolul 14 din convenţie;
5. Hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă, în conformitate cu articolul 44 § 2 din convenţie, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii:
i. 19 000 EUR (nouăsprezece mii euro), la care se adaugă orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul material;
ii. 3 000 EUR (trei mii euro), la care se adaugă orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral;
iii. 100 EUR (o sută euro), la care se adaugă orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru cheltuielile de judecată;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
6. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 29 iulie 2008, în temeiul articolului 77 § 2 şi 3 din regulament.
Santiago Quesada Josep Casadevall Grefier Preşedinte