©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (www.csm1909.ro) şi al Institutului European din România (www.ier.ro). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (www.csm1909.ro) and the European Institute of Romania (www.ier.ro). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a treia
CAUZA L.Z. ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
(Cererea nr. 22383/03)
Hotărâre
Strasbourg
3 februarie 2009
Definitivă
3/05/2009
Hotărârea poate suferi modificări de formă.
În cauza L.Z. împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura-Sandtröm, Corneliu Bîrsan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Ann Power, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 13 ianuarie 2009,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 22383/03 îndreptată împotriva României prin care un resortisant al acestui stat, domnul L.Z. („reclamantul”), a sesizat Curtea la 4 iulie 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”). Preşedintele camerei a autorizat nedivulgarea identităţii reclamantului (art. 47 pct. 3 din regulament).
2. Reclamantul, căruia i s-a acordat beneficiul asistenţei judiciare, este reprezentat de Nicoleta Popescu şi Diana Olivia Hatneanu, avocate în Bucureşti. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantul susţine că i-a fost încălcat dreptul la o anchetă efectivă în urma formulării unei plângeri pentru viol, suferit în timpul detenţiei.
4. La 3 aprilie 2007, preşedintele secţiei a treia a hotărât să comunice Guvernului cererea. Astfel cum prevede art. 29 § 3 din convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. Prin hotărârea din 17 octombrie 2002, Tribunalul Prahova l-a condamnat pe reclamant la şapte ani de închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, reţinându-se în sarcina acestuia că şi-a însuşit o căruţă şi un cal. La 10 aprilie 2002, a fost încarcerat la Penitenciarul Ploieşti. În urma apelului şi recursul reclamantului, prin hotărârile din 2 decembrie 2002 şi 25 martie 2003, Curtea de Apel Ploieşti şi Curtea Supremă de Justiţie au confirmat hotărârea pronunţată de prima instanţă.
6. În timpul detenţiei, reclamantul a intrat în greva foamei şi a ingerat în mod voluntar o cantitate mare de medicamente. Acesta a fost diagnosticat cu tulburări de personalitate, încadrat în categoria deţinuţilor periculoşi şi repartizat în celulă cu deţinuţi care aveau de executat pedepse lungi, dintre care unii pentru omor.
7. La 5 martie 2004, reclamantul a adus la cunoştinţa autorităţilor penitenciarului faptul că a fost violat de doi deţinuţi. În aceeaşi zi, reclamantul şi alţi cinci deţinuţi, printre care se numărau cei doi incriminaţi de reclamant, au dat declaraţii scrise privind faptele în cauză. Reclamantul a susţinut că violul a avut loc în luna februarie. Ceilalţi deţinuţi au negat faptele.
8. La 6 martie 2004, reclamantul a reintrodus plângerea şi a solicitat să fie examinat de un medic legist. Cererea sa a fost respinsă pe motiv că, în lipsa mijloacelor suficiente, acesta nu putea acoperi costurile unui examen medical.
9. La 8 martie 2004, directorul penitenciarului a trimis plângerea la Parchetul de pe lângă Judecătoria Ploieşti. În scrisoarea din 10 martie 2004 adresată Parchetului, reclamantul a reintrodus plângerea şi a solicitat o expertiză.
10. La cererea medicului penitenciarului, la 12 martie 2004, reclamantul a fost examinat de un chirurg de la spitalul judeţean în vederea unui tratament. Acesta din urmă a confirmat existenţa unei fisuri anale şi a menţionat că reclamantul susţinea că a fost violat în ianuarie 2004. Medicul a recomandat transferul la spitalul penitenciarului, transfer refuzat de către reclamant.
11. În scrisoarea din 5 aprilie 2004, adresată comandantului poliţiei locale, reclamantul a descris faptele şi a solicitat să fie primit de acesta din urmă.
12. La 20 aprilie 2004, un agent de poliţie a mers la penitenciar şi i-a interogat pe reclamant şi pe ceilalţi doi deţinuţi. Aceştia din urmă au negat faptele, în timp ce reclamantul a susţinut că a fost violat în ianuarie. Acesta a adăugat că nu a ţipat după ajutor de frica represaliilor şi că nu a depus plângere imediat deoarece a aşteptat întoarcerea din concediu a unui gardian în care avea încredere.
13. La 27 aprilie 2004, reclamantul a fost dus din nou la spitalul judeţean cu diagnosticul „fisură anală veche”. Acestuia i s-a aplicat un tratament corespunzător.
14. La 1 iunie 2004, Parchetul a pronunţat o rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale pe motiv că infracţiunile pretinse nu au fost confirmate de documentele de la dosar. În urma contestaţiei reclamantului, la 5 iulie 2004, prim-procurorul parchetului a confirmat neînceperea urmăririi penale, considerând că depunerea plângerii şi examenul medical trebuiau să aibă loc imediat după pretinsa agresiune.
II. DREPTUL INTERN RELEVANT
15. Posibilitatea contestării în faţa instanţei a unei rezoluţii de neîncepere a urmăririi penale a fost prevăzută de art. 2781 C. proc. pen., în urma modificării prin Legea nr. 281 din 24 iunie 2003, intrată în vigoare la 1 ianuarie 2004.
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 3 DIN CONVENŢIE
16. Reclamantul reclamă absenţa unei anchete efective privind acuzaţia de viol, în timp ce era închis la Penitenciarul Ploieşti. Acesta invocă art. 3 din convenţie, redactat după cum urmează:
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
A. Cu privire la admisibilitate
17. Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne. Arată că reclamantul putea folosi calea de atac prevăzută de art. 2781 C. proc. pen., în speţă o acţiune în faţa instanţelor interne împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale din 1 iunie 2004. Guvernul consideră că acţiunea prevăzută de articolul menţionat era suficientă, accesibilă şi efectivă în sensul art. 35 § 1 din convenţie.
18. Conform susţinerilor Guvernului, această acţiune asigură posibilitatea examinării rezoluţiei în litigiu de către o instanţă, în baza documentelor de la dosar şi a analizării oricărui nou mijloc de probă. El oferă exemple din jurisprudenţă care, conform acestuia, dovedesc că respectiva cale de atac este eficientă, atât în teorie, cât şi în practică. În sfârşit, în ceea ce priveşte accesibilitatea acestei acţiuni, Guvernul consideră că reclamantul a fost cu siguranţă informat cu privire la aceasta, având în vedere faptul că autorităţile penitenciarului aduceau la cunoştinţa deţinuţilor toate modificările legislative şi că reclamantul însuşi le-a folosit în 2005, în cadrul unei alte proceduri penale.
19. Reclamantul contestă argumentul Guvernului. Afirmă că era vorba de o nouă cale de atac de care nu avea cunoştinţă. În această privinţă, acesta reaminteşte că rezoluţia în litigiu nu indică acest lucru şi susţine că informarea deţinuţilor cu privire la drepturile lor este doar o iluzie. În ceea ce priveşte acţiunea introdusă în 2005, acesta subliniază că a fost introdusă la mult timp de la petrecerea faptelor care fac obiectul prezentei cereri şi că, în consecinţă, nu poate dovedi că avea cunoştinţă de această cale de atac în 2004.
20. Curtea reaminteşte că, în conformitate cu jurisprudenţa sa constantă, art. 35 § 1 din convenţie le impune reclamanţilor epuizarea căilor de atac disponibile în mod normal şi suficiente în ordinea juridică internă pentru a le permite obţinerea unei reparaţii pentru încălcările pretinse. Cu toate acestea, subliniază că trebuie să aplice respectiva regulă ţinând seama în mod corespunzător de context, cu o anumită flexibilitate şi fără un formalism excesiv. Acest lucru demonstrează faptul că, în general, Curtea trebuie să analizeze în mod realist, nu doar acţiunile prevăzute în teorie în sistemul juridic al părţii contractante în cauză, ci şi situaţia personală a reclamanţilor [Selmouni împotriva Franţei (MC), nr. 25803/94, pct. 77, CEDO 1999-V].
21. În speţă, Curtea ia act de faptul că noua cale de atac introdusă de art. 2781 C. proc. pen. a devenit disponibilă la 1 ianuarie 2004, adică cu şase luni înainte de ultima rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale.
22. În mod similar Guvernului, Curtea consideră că procedura instituită de articolul citat i-a permis reclamantului să conteste rezoluţia menţionată anterior în faţa unei instanţe (a se vedea, mutatis mutantis, Stoica împotriva României, nr. 42722/02, pct. 107, 4 martie 2008). Cu toate acestea, era necesar ca autorităţile competente să îl informeze pe reclamant de existenţa acestei noi acţiuni. Or, reclamantul afirmă că acest lucru nu s-a întâmplat, ceea ce documentele de la dosar, prezentate de părţi, nu par să contrazică [mutatis mutandis, Dumitru Popescu împotriva României (nr. 1), nr. 49234/99, pct. 53, 26 aprilie 2007].
23. Chiar presupunând că reclamantul a fost informat cu privire la posibilitatea de a contesta această rezoluţie, Curtea nu este convinsă, având în vedere circumstanţele cauzei, că o acţiune bazată pe dispoziţiile indicate de Guvern i-ar fi permis într-adevăr reclamantului să obţină soluţionarea pretinsei încălcări a convenţiei.
24. Într-adevăr, dacă este adevărat că instanţa competentă era obligată să audieze martorii şi să admită noi probe, este adevărat şi faptul că trecerea timpului ducea la scăderea posibilităţii obţinerii de elemente de natură medico-legală pentru a stabili originea şi cauza fisurii anale menţionate pe certificatul din 12 martie 2004 [mutatis mutandis, Dumitru Popescu (nr. 1), citată anterior, pct. 56]. Un examen medico-legal efectuat cât mai repede posibil după depunerea plângerii reprezenta în mod incontestabil elementul esenţial care ar fi permis stabilirea faptului că reclamantul a fost victima unui viol sau nu. Or, un asemenea examen medico-legal nu a avut loc, în ciuda solicitărilor reclamantului (a contrario, Stoica, citată anterior, pct. 12 şi 13).
25. Având în vedere termenul scurs între depunerea plângerii şi respingerea sa definitivă prin rezoluţia din 5 iulie 2004, nu este nerezonabil să considerăm că aprecierea din partea instanţei în cauză risca să rămână dependentă de ancheta desfăşurată iniţial de către organele de cercetare penală şi în special din lipsa unui examen medico-legal realizat în timp util [mutatis mutandis, Dumitru Popescu (nr. 1), citată anterior, pct. 56]. Pe de altă parte, chiar presupunând că instanţele naţionale au constatat nereguli în desfăşurarea anchetei, ceea ce ar putea fi considerate ca o recunoaştere a pretinsului viol, Curtea ia act de faptul că dreptul intern nu prevede nici o formă de reparaţie.
26. În lumina circumstanţelor deosebite ale speţei şi fără a contesta principiul eficienţei acţiunii introduse de art. 2781 C. proc. pen., Curtea consideră că, în cazul reclamantului, această acţiune nu poate fi considerată corespunzătoare pentru a-i oferi o reparaţie pentru pretinsele violuri. Prin urmare, excepţia preliminară a Guvernului nu poate fi reţinută.
B. Cu privire la fond
27. Reclamantul denunţă absenţa unei anchete efective cu privire la plângerea sa pentru viol.
28. Guvernul respinge acest argument. Acesta precizează că declaraţiile celor cinci deţinuţi coincid şi neagă faptele şi că, în plus, reclamantul şi-a schimbat declaraţiile cu privire la data pretinsei agresiuni. Guvernul adaugă că, în lipsa altor probe, certificatul din 12 martie 2004 nu poate fi suficient pentru a dovedi existenţa unei agresiuni sexuale, fisura anală putând avea cauze multiple. În sfârşit, Guvernul consideră că un examen medico-legal ar fi fost util doar imediat după pretinsa agresiune, ori reclamantul şi-a depus tardiv plângerea.
29. Curtea reaminteşte că violul pretins de reclamant intră, indiscutabil, în sfera de aplicare a art. 3 din convenţie. De asemenea, deschiderea de către autorităţi a unei anchete oficiale în cazul în care un deţinut afirmă în mod credibil că a fost supus la rele tratamente de către alţi deţinuţi este capitală pentru a preveni cea mai mică formă de toleranţă împotriva unor acte ilegale sau înţelegeri pentru săvârşirea lor [mutatis mutandis, Pantea împotriva României, nr. 33343/96, pct. 199, CEDO 2003‑VI (fragmente)].
30. Curtea ia act de faptul că, în prezenta cauză, o anchetă a fost iniţiată în urma unei plângeri depuse de reclamant la 5 martie 2004. Urmează să fie stabilit caracterul „efectiv” al acesteia.
31. Curtea reaminteşte că, în prezenţa unor acuzaţii credibile conform cărora un reclamant a fost victima unor violenţe în perioada detenţiei, este necesară efectuarea unui examen medical cât mai repede posibil pentru a evita ca urmele violenţelor să dispară (Poltoratski împotriva Ucrainei, nr. 38812/97, pct. 126, CEDO 2003‑V).
32. În speţă, Curtea evidenţiază că, în ciuda cererilor repetate ale reclamantului de a fi examinat de către un medic legist, autorităţile penitenciarului s-au opus pe motiv că nu dispunea de mijloacele financiare necesare pentru a acoperi costurile examenului medical.
33. Pe de o parte, Curtea este surprinsă de obligarea deţinuţilor de a suporta costurile examenului medical ca un act prealabil acestui examen şi, pe de altă parte, de întârzierea cu care au reacţionat autorităţile penitenciarului, având în vedere că reclamantul nu a fost prezentat unui medic decât la o săptămână de la depunerea plângerii.
34. În plus, Curtea constată că vizitele medicale din 12 martie şi 27 aprilie 2004 nu par să fi avut loc în cadrul anchetei iniţiate în urma plângerii pentru săvârşirea infracţiunii de viol. Într-adevăr, rezultă din documentele medicale eliberate cu aceste ocazii că cele două consultări s-au limitat la prescrierea unui tratament pentru fisură anală, autorităţile interne nesolicitând medicilor nici o lămurire privind eventualele cauze şi origine ale rănii confirmate la 12 martie 2004 şi despre care autorităţile penitenciarului au fost informate.
35. Bineînţeles, întârzierea în depunerea plângerii şi contradicţiile în ceea ce priveşte data agresiunii sunt imputabile reclamantului şi au îngreunat sarcina anchetatorilor. Cu toate acestea, autorităţile naţionale nu pot fi scutite de obligaţia de a folosi toate mijloacele pe care le aveau la dispoziţie pentru a stabili dacă infracţiunea pretinsă a fost săvârşită sau nu împotriva reclamantului.
36. Ţinând seama de natura acestei infracţiuni, Curtea consideră că un examen medical complet, realizat cât mai repede posibil, putea fi decisiv pentru a confirma sau infirma versiunea reclamantului privind desfăşurarea faptelor [a se vedea, mutatis mutandis, Batı şi alţii împotriva Turciei, nr. 33097/96 şi 57834/00, pct. 143, CEDO 2004‑IV (fragmente)]. Or, parchetul a pronunţat rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale fără a-l fi interogat vreodată pe reclamant, bazându-se exclusiv pe declaraţiile părţilor, obţinute în penitenciar de către gardienii penitenciarului şi de către un agent de poliţie.
37. Având în vedere circumstanţele deosebite ale cauzei şi ţinând seama de caracterul credibil şi de gravitatea acuzaţiilor reclamantului, Curtea concluzionează că ancheta desfăşurată de autorităţile interne a fost insuficientă şi că, în consecinţă, a fost încălcat art. 3 din convenţie sub aspect procedural.
II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 6 DIN CONVENŢIE
38. Invocând art. 6 din convenţie, reclamantul se plânge de soluţionarea procedurii penale şi de condamnarea sa pentru tâlhărie.
39. Curtea reaminteşte că nu era de competenţa sa să cunoască erorile de fapt sau de drept pretins comise de o instanţă internă [García Ruiz împotriva Spaniei (MC), nr. 30544/96, pct. 28, CEDO 1999‑I].
40. În speţă, Curtea ia act de faptul că, la finalul unei proceduri, conform art. 6 din convenţie, instanţele interne au condamnat reclamantul la şapte ani de închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie. Aceasta nu identifică în dosar nici un indiciu care să poată contesta această procedură.
41. Rezultă că acest motiv este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din convenţie.
III. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENŢIE
42. Art. 41 din convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
43. Reclamantul solicită cu titlu de prejudiciu moral suma de 35 000 euro (EUR) ca urmare a traumelor psihice provocate de măsurile Parchetului şi ale autorităţilor penitenciarului prin refuzarea anchetării acuzaţiei de viol şi prin menţinerea în aceeaşi celulă cu agresorii săi.
44. Guvernul consideră că această sumă este excesivă şi susţine că o constatare a violului poate reprezenta, prin ea însăşi, o reparaţie satisfăcătoare pentru prejudiciul moral suferit de reclamant.
45. Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral ca urmare a lipsei unei anchete efective a acuzaţiilor de viol. Având în vedere circumstanţele cauzei şi pronunţându-se în echitate, astfel cum prevede art. 41, aceasta a decis să îi acorde 5 000 EUR cu acest titlu.
B. Cheltuieli de judecată
46. Reclamantul solicită 2 750 euro (EUR) cu titlu de onorarii avocaţiale în faţa Curţii. Acesta se bazează pe convenţia privind onorariile încheiată cu cei doi avocaţi şi în temeiul căreia această sumă putea fi exigibilă doar în momentul în care dispunea de mijloace financiare.
47. Guvernul nu se opune rambursării cheltuielilor efectuate, la prezentarea documentelor justificative. Totuşi, acesta consideră că suma solicitată este excesivă şi afirmă că cheltuielile nu au fost dovedite.
48. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de procedură decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului lor. Având în vedere elementele care se află în posesia sa şi criteriile mai sus menţionate, Curtea consideră că este rezonabil să se acorde reclamantului suma de 1 500 EUR pentru toate cheltuielile în faţa Curţii.
C. Dobânzi moratorii
49. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 3 din convenţie sub aspect procedural şi inadmisibilă în ce priveşte celelalte capete de cerere;
2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 3 din convenţie sub aspect procedural;
3. Hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, în conformitate cu art. 44 § 2 din convenţie, suma de 5 000 EUR (cinci mii euro), cu titlu de daune morale, şi 1 500 EUR (o mie cinci sute euro) pentru cheltuieli de judecată, care trebuie convertiţi în moneda naţională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
4. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 3 februarie 2009, în temeiul art. 77 pct. 2 şi 3 din regulament.
Santiago Quesada Josep Casadevall
Grefier Preşedinte