©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (www.csm1909.ro) şi al Institutului European din România (www.ier.ro). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (www.csm1909.ro) and the European Institute of Romania (www.ier.ro). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a treia
CAUZA CIUTĂ ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
(Cererea nr. 35527/04)
Hotărâre
18 mai 2010
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Ciută împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupančič, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, Ann Power, judecători,şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
După ce a deliberat în camera de consiliu, la 27 aprilie 2010,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 35527/04 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Ştefan Ciută („reclamantul”), a sesizat Curtea la 21 septembrie 2004 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. La 30 aprilie 2008, preşedintele Secţiei a treia a hotărât să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu art. 29 § 3 din Convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
4. Reclamantul s-a născut în 1953 şi locuieşte în Braşov.
A. Accidentul şi plângerile subsecvente
5. La 25 martie 1992, reclamantul şi-a zdrobit trei degete de la mâna stângă într-un accident de muncă. Acesta a fost dus la spital, unde a suferit o intervenţie chirurgicală, în urma căreia i-au fost amputate două degete.
6. La 26 martie 1992, s-a constituit o comisie de anchetă în cadrul societăţii private la care lucra reclamantul. După investigarea accidentului, comisia a considerat că a fost vina reclamantului deoarece acesta nu a respectat normele de securitate relevante.
7. Reclamantul a introdus o plângere la Inspectoratul Teritorial de Muncă Braşov împotriva modului în care a fost desfăşurată ancheta. La 15 aprilie 1993, inspectoratul a concluzionat că ancheta s-a desfăşurat în conformitate cu legislaţia din domeniul muncii.
8. Începând cu 17 aprilie 1992, reclamantul a introdus mai multe plângeri penale la parchet împotriva concluziilor inspectoratului, împotriva medicilor şi împotriva angajatorului său în ceea ce priveşte cauzele accidentului. Conform documentelor de la dosar, până în 1997, mai mulţi procurori au refuzat sau au confirmat refuzul de a iniţia o anchetă penală, considerând că reclamantul era responsabil pentru accident şi că acesta acceptase intervenţia chirurgicală. În scrisoarea din 10 noiembrie 1997, adresată Procurorului general, reclamantul menţiona, inter alia, că a renunţat să se mai confrunte cu procurorii şi că a introdus o acţiune civilă.
B. Cererea de despăgubire
9. La 6 august 1997, reclamantul a introdus o acţiune civilă împotriva angajatorului său, împotriva Direcţiei de Sănătate Publică Braşov, împotriva Direcţiei de Muncă şi Protecţie Socială Braşov şi împotriva Ministerului Finanţelor. Acesta a solicitat ca Direcţia de Sănătate Publică să fie obligată să îl trimită, pe cheltuiala acesteia, la o instituţie medicală din străinătate pentru înlocuirea celor două degete. De asemenea, acesta a solicitat despăgubiri pentru prejudiciul material şi moral. Reclamantul a pretins că amputarea celor două degete a fost cauzată de incompetenţa medicului şi că nu şi-a dat consimţământul pentru intervenţia chirurgicală.
10. Din cele douăzeci şi cinci de şedinţe care au avut loc între 18 septembrie 1997 şi 14 mai 1999, patru au fost amânate la cererea reclamantului pentru că avocatul acestuia era bolnav sau pentru studierea dosarul întocmit anterior de procuror. La alte zece şedinţe, acesta a întrebat dacă poate aduce probe în proces. Instanţa a admis cererile reclamantului de a audia martori şi de a prezenta documente şi rapoarte de expertiză medico-legală şi grafologică, însă a mai menţionat, cu alte două ocazii, că reclamanţii nu au fost citaţi în mod corespunzător. Declaraţiile reclamanţilor au fost, de asemenea, puse la dispoziţie.
Alte zece şedinţe au fost amânate deoarece instanţa nu a citat în mod corespunzător celelalte părţi în proces.
11. La 21 mai 1999, Tribunalul Braşov a respins acţiunea, stabilind că reclamantul era singurul vinovat şi că, în baza raportului de expertiză medico-legală, intervenţia chirurgicală a fost necesară, iar reclamantul şi-a exprimat consimţământul. De asemenea, instanţa a considerat că cererea reclamantului de audiere a altor martori era relevantă, dar nu concludentă deoarece era greu de crezut că martorii puteau infirma documentele prezentate de specialişti.
12. La 14 ianuarie 2000, Curtea de Apel Braşov a respins apelul reclamantului, luând în considerare că, exceptând vinovăţia sa, acesta nu îşi pierduse capacitatea de muncă, continuând să lucreze la aceeaşi societate.
13. Reclamantul a introdus o nouă acţiune, plângându-se de refuzul instanţei de a admite probele pe care dorea să le prezinte, inclusiv noile rapoarte de expertiză medico-legală şi grafologică. Din cele şase şedinţe care au avut loc, două au fost amânate deoarece instanţa nu a citat reclamanţii în mod corespunzător, iar alte două au fost amânate pentru deliberări. În cursul unei şedinţe, reclamantul s-a opus în mod expres amânării procedurii.
14. La 26 octombrie 2001, Curtea Supremă de Justiţie a admis acţiunea, a casat hotărârile anterioare şi a trimis cauza Judecătoriei Braşov, solicitându-i să admită probele suplimentare şi să reexamineze cauza. Instanţa a reţinut că instanţele inferioare nu au respectat dispoziţiile Codului de procedură civilă prin respingerea solicitării reclamantului de a prezenta noi probe. Prin urmare, aceasta a considerat relevantă solicitarea reclamantului de a audia martori.
15. În timpul rejudecării, din cele douăzeci şi două de şedinţe care au avut loc între 27 februarie 2002 şi 8 decembrie 2003, doar trei au fost amânate la solicitarea reclamantului. În cadrul altor trei şedinţe, instanţa a audiat patru martori propuşi de reclamant, i-a solicitat acestuia să furnizeze informaţii suplimentare şi a admis cererile sale referitoare la rapoartele de expertiză medico-legală şi grafologică. Ulterior, instanţa a dispus o nouă amânare pentru pregătirea rapoartelor de expertiză. La 10 aprilie 2002, reclamantul a introdus noi cereri, iar la 19 iunie 2002, spitalul a intervenit în cadrul procedurii. Alte două şedinţe au fost amânate deoarece instanţa nu a citat în mod corespunzător celelalte părţi în proces.
În cadrul altor opt şedinţe, reclamantul a introdus cereri de recuzare a judecătorilor individuali, a întregii secţii sau a tuturor instanţelor din Braşov. Patru dintre aceste cereri au fost declarate nule pentru neplata taxei judiciare de timbru, una fost respinsă pentru lipsa motivării şi trei ca nefondate. În special, la 5 septembrie 2003, instanţa a hotărât că cererea a fost introdusă cu rea-credinţă şi, prin urmare, i-a aplicat acestuia o amendă pe motiv că a recuzat judecătorii în mai multe rânduri, i-a insultat şi a făcut remarci nepotrivite la adresa lor.
16. Cu toate acestea, la 19 septembrie 2003, Curtea Supremă de Justiţie a admis cererea reclamantului de strămutare a procedurii la Judecătoria Ploieşti pentru îndoieli întemeiate cu privire la imparţialitatea obiectivă a judecătorilor. La 1 octombrie 2003, Judecătoria Braşov a strămutat cauza la respectiva instanţă.
17. La 15 decembrie 2003, Judecătoria Ploieşti a respins acţiunea. Pe baza rapoartelor de expertiză, aceasta a stabilit că reclamantul era singurul vinovat pentru producerea accidentului, că raportul de expertiză grafologică a confirmat că reclamantul şi-a dat consimţământul prin semnătură pentru intervenţia chirurgicală, acceptând riscurile acesteia, şi că, în ciuda invalidităţii permanente, capacitatea acestuia de muncă nu a fost diminuată. De asemenea, aceasta a stabilit că cercetările referitoare la accident, realizate de comisia de anchetă, au fost conforme cu legea.
18. La 27 aprilie 2004, Curtea de Apel Ploieşti a considerat că acţiunea reclamantului era nefondată. De asemenea, aceasta a stabilit că, în conformitate cu instrucţiunile Curţii Supreme (a se vedea supra, pct. 14), nu era necesară reexaminarea rapoartelor de analiză grafologică şi medico-legală.
19. Reclamantul a formulat o nouă acţiune în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, plângându-se că instanţa inferioară a respins cererea de reexaminare a rapoartelor de expertiză. La 28 iulie 2004, Înalta Curte a considerat că, în conformitate cu noile dispoziţii legale referitoare la modificarea locului de judecată, era de competenţa curţii de apel să examineze acţiunea şi să o retrimită la instanţa respectivă.
20. La 15 noiembrie 2005, Curtea de Apel Ploieşti a respins acţiunea printr-o hotărâre definitivă. Aceasta a admis hotărârea instanţei inferioare care nu a considerat necesară reexaminarea rapoartelor de expertiză şi care era în concordanţă cu instrucţiunile Curţii Supreme.
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 6 § 1 DIN CONVENŢIE
21. Reclamantul s-a plâns că durata procedurii a fost incompatibilă cu cerinţa de „termen rezonabil”, prevăzută la art. 6 § 1 din Convenţie, formulat după cum urmează:
„Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale [...] într-un termen rezonabil, de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]”.
22. Guvernul a contestat acest argument, susţinând că respectiva cauză a fost deosebit de complexă din cauza necesităţii de a prezenta mai multe rapoarte de expertiză şi de a audia martori. În plus, reclamantul a solicitat mai multe amânări şi a depus numeroase cereri de recuzare a judecătorilor sau de strămutare a procedurii la o altă instanţă. De asemenea, acesta a susţinut că reclamantul a întârziat procedura, folosind toate căile de atac disponibile în dreptul intern pentru a se plânge de deciziile nefavorabile ale instanţei.
23. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 6 august 1997 şi s-a încheiat la 15 noiembrie 2005. Astfel, aceasta a durat mai mult de opt ani şi trei luni pentru trei grade de jurisdicţie.
A. Cu privire la admisibilitate
24. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De asemenea, Curtea constată că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
25. Potrivit Curţii, caracterul rezonabil al duratei procedurii trebuie examinat în lumina circumstanţelor cauzei, cu referire la următoarele criterii: complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi al autorităţilor competente şi miza litigiului pentru reclamant [a se vedea, printre multe altele, Frydlender împotriva Franţei (GC), nr. 30979/96, pct. 43, CEDO 2000‑VI].
26. Curtea a descoperit frecvente încălcări ale art. 6 § 1 din Convenţie în cauze similare celei prezente (a se vedea Frydlender, citată anterior).
27. După examinarea tuturor materialelor prezentate, Curtea a hotărât că Guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care să o convingă să ajungă la o concluzie diferită în prezenta cauză. În timp ce reclamantul era responsabil pentru întârzierile de câteva luni, doar comportamentul acestuia nu reprezintă o explicaţie pentru durata totală a procedurii.
28. În continuare, Curtea observă că anumite şedinţe au avut loc în cursul procedurii (a se vedea supra, pct. 10 şi 15) şi nu poate considera, în acest sens, că instanţele naţionale au fost inactive. Cu toate acestea, faptul că instanţele au organizat numeroase şedinţe nu înseamnă în mod necesar că respectiva cauză avansa. În plus, acest litigiu era legat de despăgubirea pentru prejudicierea sănătăţii reclamantului. Curtea consideră că natura litigiului impunea o anumită diligenţă din partea instanţelor naţionale (a se vedea, mutatis mutandis, Marchenko împotriva Rusiei, nr. 29510/04, pct. 40, 5 octombrie 2006; Păunoiu împotriva României, nr. 32700/04, pct. 27, 16 septembrie 2008; şi Drăgănescu împotriva României, nr. 29301/03, pct. 22, 30 septembrie 2008).
29. De asemenea, Curtea reaminteşte că un reclamant nu poate fi criticat pentru recurgerea la toate căile de atac din dreptul intern în apărarea intereselor sale (a se vedea, mutatis mutandis, Yağcı şi Sargın împotriva Turciei, 8 iunie 1995, pct. 66, seria A nr. 319-A). În prezenta cauză, Curtea constată că eforturile constante ale reclamantului de a prezenta probe (a se vedea supra, pct. 11 şi 13) au fost acceptate de Curtea Supremă de Justiţie (a se vedea supra, pct. 14). În plus, reclamantul a încercat în repetate rânduri să conteste imparţialitatea judecătorilor şi a eşuat din mai multe motive, dar în cele din urmă a reuşit (a se vedea supra, pct. 15 şi 16).
30. În continuare, Curtea observă eşecul constant al instanţelor de a cita diferite părţi în proces (a se vedea supra, pct. 10, 13 şi 15). În plus, o anumită întârziere a fost cauzată şi de reexaminarea cauzei din cauza erorilor comise de instanţele inferioare (a se vedea supra, pct. 14).
31. Având în vedere jurisprudenţa în materie, Curtea consideră că, în prezenta cauză, durata procedurii a fost excesivă şi nu a îndeplinit cerinţa unui „termen rezonabil”.
Prin urmare, art. 6 § 1a fost încălcat.
II. CU PRIVIRE LA CELELALTE PRETINSE ÎNCĂLCĂRI ALE CONVENŢIEI
32. În temeiul art. 2 şi 3, reclamantul s-a plâns că a fost torturat de medici şi că degetele i-au fost amputate fără a-şi da consimţământul. De asemenea, în temeiul art. 6 § 1, acesta s-a plâns de soluţiile pronunţate de instanţele naţionale, care nu au examinat faptele în mod corect, au refuzat să audieze martorii propuşi de acesta, au interpretat în mod greşit dreptul intern şi nu au fost imparţiale. În plus, reclamantul s-a plâns de ancheta penală efectuată de procurori.
33. După o examinare atentă a cererilor reclamantului în lumina tuturor elementelor de care dispune, Curtea consideră că, în măsura în care este competentă să se pronunţe cu privire la aspectele invocate, acestea nu indică nicio încălcare aparentă a drepturilor şi a libertăţilor stabilite în Convenţie.
34. Rezultă că acest capăt de cerere trebuie declarat inadmisibil ca fiind în mod vădit nefondat, în conformitate cu art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.
III. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENŢIE
35. Art. 41 din Convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
36. Reclamantul a solicitat 1 000 000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material pentru scăderea capacităţii sale de muncă în urma amputării celor două degete. În plus, acesta a solicitat o pensie de 2 000 EUR pe lună, pentru tot restul vieţii, şi 1 000 EUR pe lună pentru îngrijitor. De asemenea, reclamantul a solicitat 3 000 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
37. Guvernul a contestat suma solicitată cu titlu de prejudiciu material pe motiv că nu s-a stabilit nicio legătură de cauzalitate între prejudiciul material pretins şi pretinsa încălcare a duratei procedurii. În plus, acesta a considerat că o constatare a încălcării constituie în sine o reparaţie suficientă pentru orice prejudiciu moral pe care reclamantul l-ar fi putut suferi. În orice caz, Guvernul consideră că sumele solicitate sunt prea mari.
38. Curtea nu a identificat nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul material pretins; prin urmare, aceasta respinge cererea. Cu toate acestea, instanţa consideră că reclamantul a suferit prejudicii morale din cauza încălcării constatate. Pronunţându-se în echitate, aceasta îi acordă 2 000 EUR pentru acest capăt de cerere.
B. Cheltuieli de judecată
39. De asemenea, reclamantul a solicitat 100 000 EUR pentru cheltuielile de judecată efectuate în faţa instanţelor naţionale şi în faţa Curţii, reprezentând onorariul avocatului, cheltuielile pentru raportul de expertiză, transport şi taxele poştale. Acesta a prezentat un contract de asistenţă judiciară, facturile pentru onorariul avocatului şi raportul de expertiză, precum şi pentru transport şi taxele poştale.
40. Guvernul a contestat aceste pretenţii, pe motiv că avocatul nu a semnat contractul de asistenţă judiciară, că acesta nu prevedea onorariul cerut şi că era imposibil să se echivaleze cererile de despăgubire pentru cheltuielile de călătorie cu călătoriile efectuate în cursul prezentei cauze.
41. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. Curtea consideră că reclamantul nu a dovedit că pretinsele cheltuieli de judecată au fost efectuate pentru a determina instanţa naţională să se conformeze cerinţelor art. 6 § 1 (a se vedea, Zimmermann şi Steiner împotriva Elveţiei, 13 iulie 1983, pct. 37, seria A nr. 66, şi Craiu împotriva României, nr. 26662/02, pct. 38, 7 octombrie 2008). Cu toate acestea, având în vedere informaţiile de care dispunea şi criteriile menţionate anterior şi pronunţându-se în echitate, în conformitate cu art. 41 din Convenţie, Curtea i-a acordat reclamantului 100 EUR pentru cheltuielile de judecată.
C. Dobânzi moratorii
42. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte durata excesivă a procedurilor şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;
2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie;
3. Hotărăşte:
(a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, 2 000 EUR (două mii euro), pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
(b) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în acelaşi termen de trei luni, 100 EUR (o sută euro), pentru cheltuieli de judecată, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
(c) că sumele menţionate anterior trebuie convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii;
(d) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
4. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 18 mai 2010, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.
Santiago Quesada Josep Casadevall
Grefier Preşedinte