©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (www.csm1909.ro) şi al Institutului European din România (www.ier.ro). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (www.csm1909.ro) and the European Institute of Romania (www.ier.ro). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a treia
CAUZA FLOAREA POP ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
(Cererea nr. 63101/00)
Hotărâre
Strasbourg
6 aprilie 2010
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Floarea Pop împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis López Guerra, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
După ce a deliberat în camera de consiliu, la 16 martie 2010,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea (nr. 63101/00) îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, doamna Floarea Pop („reclamanta”), a sesizat Curtea la 1 august 2000 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. Reclamanta, care a beneficiat de asistenţă judiciară, a fost reprezentată succesiv de Monica Macovei, Ioana Banu, Adriana Dăgăliţă şi Nicoleta Popescu, avocaţi în Bucureşti. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. La 11 aprilie 2006, preşedintele Secţiei a treia a decis să comunice cererea Guvernului. În conformitate cu art. 29 § 3 din Convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
4. Reclamanta s-a născut în 1946 şi are domiciliul în Bucureşti.
A. Evoluţia stării de sănătate a fiului reclamantei sub controlul autorităţilor şi decesul acestuia la scurt timp după punerea în libertate
5. În iulie 1992, fiul reclamantei, Radu Daniel Achim („Radu A.”), la vremea respectivă, în vârstă de şaptesprezece ani, a fost plasat în arest preventiv în sediul Poliţiei Municipiului Bucureşti, iar ulterior, în ianuarie 1993, a fost internat în Centrul de Reeducare pentru Minori Găeşti („centrul pentru minori”), înainte de a fi condamnat pentru furt la o pedeapsă cu închisoarea de doi ani şi şase luni, prin hotărârea Judecătoriei Bucureşti din 9 iunie 1993.
6. În timp ce, în dosarul medical deschis de către autorităţi în septembrie 1992, acesta figura ca fiind „clinic sănătos”, în raportul privind examenul radiologic, realizat în octombrie 1992, şi în cel referitor la radioscopia toracică, datând din aprilie 1993, medicul centrului pentru minori a stabilit, la 25 august 1993, fără ca persoana interesată să fi fost supusă în acest interval altor examinări şi vaccinări periodice impuse de legislaţia în vigoare, diagnosticul de „tuberculoză pulmonară secundară fibro-nodulară” şi de „pneumonie tuberculoasă ulcerată”. După ce, la 30 august 1993, a fost transferat la Penitenciarul-Spital Bucureşti –Jilava („penitenciarul-spital”), în octombrie 1993, Radu A. a iniţiat, la indicaţiile autorităţilor, procedura de întrerupere a executării pedepsei cu închisoarea pentru a fi internat într-un spital civil, ceea ce o comisie medico-legală recomandase în decembrie 1993, având în vedere gravitatea diagnosticului [tuberculoză (TBC) pulmonară extinsă pe stânga cu diseminare colaterală; insuficienţă cardio-respiratorie; caşexie TBC şi anemie]. Ca urmare a hotărârii favorabile pronunţate la 11 ianuarie 1994, Radu A. a fost pus în libertate. La 14 ianuarie 1994, acesta a fost transportat cu targa la Spitalul civil Filaret, unde medicul C.I. a constatat că suferea, printre altele, şi de anemie severă, de insuficienţă renală şi de întârziere psihică (oligofrenie), menţionând că TBC-ul debutase în aprilie 1993, că pacientul nu mai avea masă musculară şi că nu putea nici măcar să stea în picioare sau să se deplaseze. În ciuda tratamentului administrat, fiul reclamantei a decedat la 21 ianuarie 1994.
7. La 16 februarie 1994, reclamanta a solicitat Ministerului Justiţiei („ministerul”) să iniţieze o anchetă în scopul identificării şi concedierii persoanelor responsabile de decesul fiului său, cauzat, potrivit acesteia, de relele tratamente la care a fost supus pe perioada internării în centrul pentru minori şi în penitenciarul-spital (lovituri, duşuri cu apă rece, hrană insuficientă şi de proastă calitate, ceea ce a dus la o pierdere în greutate severă, băiatul ajungând de la 67 kg la 30 kg pentru o înălţime de 1,81 metri etc.). În martie 1994, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a dispus efectuarea cercetării penale şi a unei autopsii, după ascultarea mărturiei medicului C.I. din cadrul Spitalului Filaret, care a precizat, între altele, că Radu A. fusese adus la institut în ianuarie 1994 pe o targă, că era înfometat şi se afla într-o stare inacceptabilă de igienă pentru un pacient al unui spital, iar valorile anumitor analize sanguine erau inexplicabile pentru o persoană care se presupune că beneficiase de un tratament corespunzător.
8. La 11 aprilie 1994, Direcţia Inspecţie Penitenciară din cadrul ministerului („inspectorii”) a furnizat un raport, depus apoi la dosarul parchetului, în care se menţiona că boala de care suferea Radu A. fusese depistată târziu la centrul pentru minori, că examinările medicale şi vaccinările nu fuseseră efectuate în mod corespunzător şi că atitudinea personalului medical şi tratamentul administrat ulterior fuseseră adecvate.
9. Tot în aprilie 1994, parchetul i-a audiat pe reclamantă şi pe medicul C.I., care au precizat că Radu A. le vorbise despre relele tratamente la care ar fi fost supus (a se vedea supra, pct. 7). Pentru a evalua incidenţa eventualelor erori medicale în ceea ce priveşte decesul lui Radu A., parchetul a dispus efectuarea unei noi expertize medico-legale. În mai 1994, trei supraveghetori militari, un educator şi doi foşti colegi de cameră ai lui Radu A. din centrul pentru minori, audiaţi de către autorităţi, au declarat că Radu A. era maladiv şi „întârziat mintal” şi că fusese îngrijit de către personalul centrului. Începând cu 31 mai 1994, având în vedere statutul personalului care l-a supravegheat şi l-a îngrijit pe Radu A., parchetul militar a fost considerat competent să efectueze ancheta respectivă. La 9 iunie 1994, în urma expertizei medico-legale realizate de medicul S. din cadrul Institutului M.M. pe baza dosarului medical al persoanei în cauză, s-a ajuns la concluzia că decesul lui Radu A. fusese cauzat de o insuficienţă cardio-respiratorie şi hepato-renală provocată de TBC, că îngrijirile primite fuseseră adecvate şi că evoluţia defavorabilă a bolii fusese provocată de o cădere imunitară şi de rezistenţa la tratamentul medicamentos. Raportul a fost completat la 3 noiembrie 1994, medicul S. adăugând că era puţin probabil ca susţinerile lui Radu A. (care suferea de acromegalie, de oligofrenie şi de TBC) din 1994 să fie veridice. S. a recunoscut totuşi că efectivul de personal al penitenciarului-spital nu permitea o supraveghere individuală permanentă, că tratamentul medicamentos administrat fusese adecvat stării de sănătate şi „resurselor existente”, şi că era posibil ca duşurile cu apă rece să se dovedească necesare în lipsa apei calde şi în prezenţa unei stări de igienă total neadecvate.
10. Fără să aştepte să primească şi să examineze documentele solicitate în martie 1994, referitoare la regimul internării lui Radu A. în penitenciarul-spital, procurorul D. de la parchetul militar, prin ordonanţa din 5 octombrie 1994, a dispus neînceperea urmăririi penale. Acesta s-a bazat pe declaraţiile martorilor şi pe expertiza medico-legală menţionată anterior, concluzionând că, în speţă, nu a existat o eroare medicală sau de supraveghere [art. 10 lit. a) C. proc. pen.].
11. Prin rezoluţia din 14 februarie 1995, procurorul C. a infirmat ordonanţa menţionată anterior, şi a dispus începerea urmăririi penale, considerând că dosarul era incomplet, că faptele relevante nu fuseseră stabilite şi că declaraţiile făcute la centrul pentru minori nu precizau identitatea autorităţilor în faţa cărora fuseseră obţinute. Acesta a dispus identificarea şi audierea colegilor de cameră, a persoanelor care l-au supravegheat direct, a educatorului şi a medicului lui Radu A. din centrul pentru minori, precum şi a personalului care l-a supravegheat şi l-a îngrijit în penitenciarul-spital. Niciunul dintre aceste acte de urmărire penală nu a fost efectuat înainte de luna mai a anului 1996, când s-a început audierea a nouă dintre cele zece persoane salariate ale spitalului menţionat anterior, ale căror mărturii au fost considerate relevante de către parchet (medici, asistente medicale, infirmiere, alţi bolnavi din aceeaşi cameră). Aceste persoane au infirmat susţinerile reclamantei, precizând că Radu A. beneficiase de îngrijirile necesare şi de o igienă corporală adecvată, fiind spălat cu apă caldă la pat, întrucât nu se mai putea deplasa.
12. O comisie medicală a Institutului M.M. a confirmat conţinutul raportului medicului S. (a se vedea, pct. 9 in fine), adăugând, între altele, că diagnosticul de TBC ar fi putut fi stabilit înainte de luna august a anului 1993, dacă o observaţie clinică din partea unui specialist şi mai multe controale radiologice ar fi fost efectuate.
13. Prin rezoluţia din 5 iulie 1996, procurorul O. din cadrul parchetului militar a stabilit, pe de o parte, că nu reieşea din dosar că decesul lui Radu A. fusese cauzat de o eroare medicală, precum pretindea reclamanta, şi, de pe altă parte, că dosarul trebuia trimis la Parchetul de pe lângă Tribunalul Militar Bucureşti pentru a fi continuată cercetarea pentru rele tratamente (art. 267 C. proc. pen.) şi ucidere din culpă ca urmare a nerespectării obligaţiei profesionale/medicale [art. 178 alin. (2) C. proc. pen.].
14. La 29 iulie 1996, prim-procurorul militar C. a constatat că în perioada iunie 1994 şi februarie 1995 procurorul militar însărcinat cu dosarul nu a administrat niciun act cu excepţia ordinului vizând efectuarea unei expertize medico-legale suplimentare. Procurorul a considerat că în acest stadiu dosarul nu conţinea nicio probă care să permită să se concluzioneze că relele tratamente pretinse nu au existat. Procurorul a dispus, de asemenea, ca dosarul privind perioada anterioară datei de 30 septembrie 1996 să fie completat cu documente din dosarul medical al lui Radu A. şi cu mărturii ale medicilor responsabili, în vederea clarificării unor chestiuni de natură penală în ceea ce priveşte unele modificări aduse dosarului şi absenţa clişeelor radiologice din 1992 şi 1993.
15. După ce, la 20 ianuarie 1999, a redactat un proces-verbal referitor la conţinutul dosarului lui Radu A. pe perioada internării, dosar ce nu evidenţiat nicio probă contrară constatărilor făcute în dosarul de anchetă, întrucât nu existau modificări ale fişei medicale corespunzătoare, la 9 martie 2000, procurorul militar a dispus clasarea cauzei. Reiterând concluziile precedente de neîncepere a urmăririi penale, acesta a precizat că susţinerile pe care le făcuse Radu A. în faţa reclamantei şi a medicului C. I. (a se vedea supra, pct. 7) erau de ordin general şi că se refereau mai degrabă la regimul de detenţie decât la relele tratamente şi că, potrivit dosarului medical, persoana în cauză nu semnalase autorităţilor simptome care ar fi necesitat investigaţii şi tratamente medicale amănunţite. Prin urmare, acesta a conchis că faptele pretinse fie nu existau [art. 10 lit. a) C. proc. pen.], fie nu erau prevăzute de legea penală [art. 10 lit. b) C. proc. pen.]. Acesta a adăugat că, în speţă, nu există niciun învinuit. Ordonanţa nu a fost comunicată reclamantei.
16. La cererea reclamantei, care dorea să cunoască rezultatul plângerii sale penale, parchetul a informat-o, la 12 mai 2000, de clasarea cauzei referitoare la decesul fiului său şi i-a permis, la 19 iunie 2000, să ia cunoştinţă de conţinutul dosarului. La 20 iunie 2000, în urma recursului reclamantei care se baza, în special, pe latura procedurală a art. 2 din Convenţie, Parchetul Militar de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a confirmat temeinicia clasării cauzei.
C. Procedura civilă pentru acordarea de daune-interese îndreptată împotriva ministerului şi Administraţiei Generale a Penitenciarelor
17. La 14 ianuarie 1998, în temeiul art. 2, 6 şi 13 din Convenţie şi art. 998-1000 din C. civ., reclamanta a sesizat Judecătoria Bucureşti cu o acţiune în daune-interese împotriva Ministerului Justiţiei. Aceasta susţinea că centrul pentru minori şi penitenciarul-spital nu îi asiguraseră fiului său îngrijirile medicale adecvate stării sale (hrană, igienă) şi că erau responsabili de decesul acestuia. De asemenea, imputa parchetului, sesizat cu privire la acest aspect, faptul de a nu fi efectuat, din iulie 1996, niciun act de procedură în ancheta pendinte.
18. Hotărârea din 27 martie 1998, prin care judecătoria respinsese acţiunea pe motivul prescrierii acesteia, a fost casată cu trimitere la 27 noiembrie 1998 de Tribunalul Bucureşti, care a considerat că nu avusese loc prescrierea dat fiind că reclamanta nu cunoştea identitatea persoanelor fizice responsabile de decesul fiului său.
19. În faţa judecătoriei, ministerul a introdus în cauză Direcţia Generală a Penitenciarelor (DGP), iar reclamanta a mărit suma solicitată cu titlu de daune-interese la 140 000 000 lei româneşti (ROL), reprezentând aproximativ 7 500 euro (EUR) la momentul faptelor. Întrucât instanţa a stabilit obligaţia părţii interesate de a plăti aproximativ 9 000 000 ROL pentru taxa de timbru, reclamanta a solicitat Ministerului Finanţelor, în mai 2000, să fie scutită de plată, ţinând seama de precaritatea veniturilor sale. Acesta din urmă a decis doar că reclamanta dispunea de un termen de plată a cheltuielilor respective până în iunie 2001. Întrucât reclamanta a susţinut că era în imposibilitatea de a plăti, suma a fost achitată în locul ei de organizaţia neguvernamentală Helsinki România (APADOR-CH).
20. După administrarea unei expertize medicale şi audierea martorilor citaţi de către persoana interesată, printre care medicul C.I., Judecătoria Bucureşti, prin hotărârea din 22 ianuarie 2001, a obligat ministerul să plătească reclamantei suma de 30 000 000 ROL pentru prejudiciul moral, reţinând că acesta era responsabil, în calitate de comitent, pentru faptele prepuşilor săi. Această hotărâre a fost modificată prin decizia Tribunalului Bucureşti din 18 aprilie 2002, care a admis integral acţiunea reclamantei, însă ulterior a fost casată cu trimitere prin hotărârea Curţii de Apel Bucureşti din 4 noiembrie 2002, cu motivarea că obligaţia solidară de plată reţinută ar fi trebuit să revină de asemenea DGP.
21. După amânări cauzate de lipsa de legalitate a procedurii de citare a părţilor şi de incompatibilitatea completului de judecată, o nouă decizie din 22 mai 2003 care admitea acţiunea reclamantei a fost casată, pentru lipsa motivării, prin hotărârea din 31 octombrie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, care a reţinut cauza pentru judecarea acesteia în apel.
22. Prin hotărârea din 4 mai 2004, curtea de apel a admis apelul reclamantei şi acţiunea în integralitatea sa şi a obligat pârâţii la plata în solidar a 140 000 000 ROL pentru prejudiciul moral. Aceasta a reţinut că, din expertiza medico-legală şi din mărturiile administrate, reieşea că pârâţii nu luaseră, într-o fază incipientă, măsurile necesare pentru depistarea bolii de care suferea Radu A. şi că nu-i administraseră încă de la început tratamentul necesar, în condiţii de detenţie adecvate, ceea ce ar fi putut împiedica deznodământul nefericit. Constatând că decesul survenise din cauza erorilor comise de persoanele însărcinate cu supravegherea şi îngrijirea lui Radu A., curtea de apel a adăugat că pârâţii nu puteau susţine că răspunderea exclusivă revenea medicilor, „întrucât aceştia erau singurii care aveau posibilitatea să identifice persoanele vinovate de decesul lui Radu A.”
23. La cererea reclamantei, întemeiată pe hotărârea executorie pronunţată în apel, ministerul a plătit, la 31 octombrie 2005, suma totală de aproximativ 153 000 000 ROL, din care 151 000 000 reprezentau suma acordată de instanţe cu titlu de prejudiciu moral, actualizată pe baza indicelui de inflaţie (adică 4 130 EUR la momentul faptelor).
24. Prin hotărârea din 2 noiembrie 2005, Curtea de Apel Bucureşti, competentă să judece recursul după modificarea dispoziţiilor procedurale, a respins recursurile formulate de minister şi de DGP, care susţineau, printre altele, că partea interesată ar fi trebuit să identifice prepuşii responsabili şi faptele concrete care cauzaseră prejudiciul. După ce a reiterat în detaliu obligaţiile care le incumbă autorităţilor în temeiul aspectului material al art. 2 din Convenţie şi faptele relevante în speţă, curtea de apel a concluzionat că responsabilitatea revenea ministerului şi DGP pentru faptele comise de prepuşii lor. În afară de aceasta, Curtea a adăugat că partea interesată fusese în imposibilitatea de a identifica persoanele responsabile de decesul fiului său şi faptele comise de fiecare dintre ele, întrucât era vorba de „omisiuni” şi de „neglijenţe” comise în perioada privării lui Radu A. de libertate. Curtea de apel s-a pronunţat, în plus, după cum urmează:
„[...] reclamanta a sesizat parchetul militar în vederea realizării unei anchete penale, astfel încât autorităţile au obligaţia pozitivă şi procedurală de a efectua o anchetă aprofundată şi efectivă, pentru a identifica persoanele fizice subordonate, prepuşii şi faptele lor, vinovăţia şi raportul de cauzalitate, în vederea unei eventuale acţiuni în regres împotriva acestora. Ancheta trebuia să se desfăşoare din oficiu.
[...]
În speţă, reclamanta a suferit un prejudiciu moral cauzat de suferinţa provocată de decesul fiului său şi de pierderea eventualului sprijin material şi moral pe care acesta i l-ar fi putut oferi. Încălcarea dreptului la viaţă are şi „victime prin ricoşeu”, reclamanta fiind cu certitudine o astfel de victimă.
Autorităţile aveau, de asemenea, obligaţia să efectueze o anchetă oficială, efectivă, cu scopul de a stabili cauzele decesului şi de a identifica şi a sancţiona responsabilii, o anchetă independentă şi imparţială efectuată cu diligenţa rezonabilă. [...] în speţă, ancheta a fost efectuată de persoane subordonate din punct de vedere instituţional, şi anume de inspectorii, care nu au identificat vinovaţii pentru ca aceştia să fie sancţionaţi (cel puţin printr-o procedură disciplinară).
Prin urmare, Curtea de Apel constată, că a fost încălcat art. 2 din Convenţie şi că art. 998-999 şi 1003 alin. (3) C. civ. sunt aplicabile [...]; prin urmare este necesar să se respingă recursul formulat de DGP.”
II. DREPTUL INTERN RELEVANT
25. În speţă, dispoziţiile relevante din Codul de procedură penală [art.10 lit. a) şi b)], din Codul civil [art. 998-999 şi 1000 alin. (3)] şi cele referitoare la taxa de timbru şi la funcţionarea Institutului de Medicină Legală M.M., în vigoare la momentul faptelor, sunt descrise în cauza Notar împotriva României [(dec.), nr. 42860/98, pct. 82, 13 noiembrie 2003]. Conform obligaţiei asumate în momentul soluţionării amiabile a cauzei Notar, menţionată anterior, (decizia din 20 aprilie 2004), Guvernul a adoptat Ordonanţa nr. 12/2005 din 21 ianuarie 2005, în temeiul căreia acţiunile în daune-interese bazate pe fapte referitoare la pretinse încălcări ale art. 2 şi 3 din Convenţie sunt scutite de obligaţia de plată a taxei de timbru.
26. Dispoziţiile relevante din Legea nr. 92 din 4 august 1992 pentru organizarea judecătorească, republicată la 30 septembrie 1997 („Legea nr. 92/1992”), din Legile nr. 303 şi 304 din 28 iunie 2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi, respectiv, organizarea judiciară („Legile nr. 303/2004 şi 304/2004”), jurisprudenţa internă relevantă şi lucrările Comisiei de la Veneţia privind eficienţa căilor de atac interne în materie de durată excesivă a procedurilor (cea de-a 69-a sesiune, decembrie 2006) sunt rezumate în cauza Abramiuc împotriva României (nr. 37411/02, pct. 68-74, 24 februarie 2009.)
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA PRETINSELE ÎNCĂLCĂRI ALE ART. 2 ŞI 3 DIN CONVENŢIE
27. Conform reclamantei, autorităţile au neglijat să-i asigure fiului său supravegherea şi îngrijirile medicale adecvate, cât şi condiţii de detenţie corespunzătoare, ceea ce i-ar face responsabili de decesul tânărului. În plus, aceasta reproşează autorităţilor competente că nu au efectuat o anchetă efectivă, imparţială şi promptă care să poată duce la identificarea şi sancţionarea persoanelor responsabile. Reclamanta invocă art. 2 şi 3 din Convenţie, redactate după cum urmează:
Art. 2
„Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. [...]
Art. 3
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
28. Guvernul respinge acest argument.
A. Cu privire la admisibilitate
1. Argumentele părţilor
29. Bazându-se pe procedura civilă finalizată prin hotărârea din 2 noiembrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, Guvernul consideră că reclamanta a pierdut calitatea de victimă şi că aceste capete de cerere trebuie respinse pentru incompatibilitate ratione personae. Astfel, precizează pe de o parte că instanţele interne, în special curtea de apel, au recunoscut prin hotărârile lor că decesul lui Radu A. se datorase neglijenţei autorităţilor în depistarea bolii de care suferea, tratamentului medical superficial, cât şi condiţiilor sanitare şi de detenţie inadecvate. Pe de altă parte, adaugă că, în acelaşi timp, curtea de apel a recunoscut în mod expres că, din punct de vedere procedural, a fost încălcat art. 2, menţionând că ancheta desfăşurată nu respectase cerinţele stabilite de jurisprudenţa Curţii. În cele din urmă subliniază că, prin acordarea sumei solicitate persoanei interesate, curtea de apel a reparat prejudiciul moral suferit de aceasta. Făcând trimitere la cauzele Calvelli şi Ciglio împotriva Italiei [(GC), nr. 32967/96, CEDO 2002-I] şi Vo împotriva Franţei [(GC), nr. 53924/00, CEDO 2004-VIII], acesta susţine că, în cazul în care un deces nu este provocat în mod intenţionat, o cale de atac de natură civilă poate îndeplini cerinţele impuse de art. 2 din Convenţie.
30. În opinia reclamantei, hotărârea din 2 noiembrie 2005, citată anterior, a recunoscut şi a reparat doar încălcarea aspectului material al art. 2 din Convenţie. Această hotărâre, pronunţată după unsprezece ani de la decesul lui Radu A., oferă explicaţii cu privire la cauzele decesului şi răspunderea civilă a instituţiilor statului, dar nu conţine, în schimb, nicio constatare în privinţa obligaţiilor procedurale întemeiate pe art. 2 şi 3, referitoare la ancheta penală finalizată prin rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale a parchetului militar din 20 iunie 2000. Conform reclamantei, spre deosebire de cauzele citate de Guvern, relele tratamente la care a fost supus fiul său în detenţie au fost mai mult decât ceea ce ar putea fi considerat drept neglijenţă sau eroare medicală neintenţionată şi impuneau realizarea unei anchete penale oficiale. În plus, în observaţiile sale din 21 noiembrie 2006, reclamanta a afirmat că nu avut loc nici recunoaşterea, nici repararea prejudiciului suferit de ea însăşi în calitate de persoană vătămată ca urmare a atitudinii dispreţuitoare a autorităţilor pe toată perioada anchetei privitoare la decesul fiului său. În opinia sa, acesta este un capăt de cerere pe care Curtea îl poate desprinde din oficiu chiar dacă nu a fost formulat în mod explicit.
31. În plus, trimiterea făcută în hotărârea din 2 noiembrie 2005 la încălcarea obligaţiilor procedurale respective priveşte doar ancheta realizată de inspectorii din cadrul ministerului şi nu ancheta penală efectuată de parchet, reclamanta plângându-se de aceasta din urmă. De asemenea, suma reparaţiei acordate nu ar fi fost satisfăcătoare întrucât, la vremea respectivă, existau constrângeri legislative (taxe de timbru), ce au dispărut ca urmare a cauzei Notar citate anterior, care nu i-ar fi permis, având în vedere veniturile sale, să solicite o reparaţie adecvată a prejudiciului moral suferit. Potrivit reclamantei, concluzia la care a ajuns Curtea de Apel Bucureşti în procedura civilă nu poate dispensa statul român de obligaţia de a efectua o anchetă efectivă, conform art. 2 şi 3 din Convenţie, pentru a identifica şi a sancţiona agenţii statului responsabili de decesul fiului său.
2. Motivarea Curţii
a) Cu privire la aspectul material al art. 3 din Convenţie
32. Chiar dacă Guvernul nu a ridicat excepţia de incompatibilitate ratione temporis în speţă, Curtea aminteşte încă de la început că, atunci când este vorba de capete de cerere referitoare la aspectul material al art. 2 şi 3 din Convenţie, competenţa sa ratione temporis în ceea ce priveşte cererile formulate împotriva României debutează la 20 iunie 1994, dată de la care recunoaşterea de către acest stat a dreptului de recurs individual produce efecte. Prin urmare, în această cauză, Curtea nu poate decât să se declare ca fiind lipsită de competenţă ratione temporis pentru a se pronunţa asupra răspunderii autorităţilor pentru relele tratamente suferite de fiul reclamantei, urmate de decesul acestuia la 21 ianuarie 1994.
b) Cu privire la aspectul material al art. 2 şi 3 din Convenţie
33. În primul rând, Curtea observă că nu a fost necesar să examineze compatibilitatea cu convenţia a capătului de cerere formulat de reclamantă la 21 noiembrie 2006 (a se vedea supra, pct. 30 in fine). Curtea subliniază, de asemenea, că acest capăt de cerere a fost formulat tardiv, ulterior comunicării cererii şi, în plus, la mai mult de şase luni după încheierea, la 2 noiembrie 2005, a procedurii în daune-interese, aceasta fiind ultima procedură în cadrul căreia au fost examinate circumstanţele decesului lui Radu A. În consecinţă, acest capăt de cerere trebuie respins ca inadmisibil pentru nerespectarea termenului de şase luni, în temeiul art. 35 § 1 şi 4 din Convenţie.
34. În ceea ce priveşte celelalte capete de cerere referitoare la aspectul procedural al articolelor citate anterior, Curtea nu consideră necesar să examineze aplicabilitatea Convenţiei ratione temporis, întrucât apreciază că, în orice caz, excepţia ridicată de Guvern cu privire la pierderea, de către partea interesată, a calităţii de victimă trebuie admisă, din motivele expuse mai jos.
35. Curtea aminteşte că, în primul rând, autorităţile naţionale sunt cele care trebuie să remedieze o pretinsă încălcare a Convenţiei. În această privinţă, Curtea reaminteşte că a şti dacă un reclamant se poate pretinde victimă a unei pretinsei încălcări este o chestiune care se poate pune în toate etapele procedurii în sensul Convenţiei [Sediri împotriva Franţei (dec.), nr. 44310/05, 10 aprilie 2007]. În plus, Curtea aminteşte că o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu este suficientă în principiu pentru a-i retrage acestuia calitatea de victimă, decât dacă autorităţile naţionale au recunoscut, în mod explicit sau în esenţă, apoi au reparat în mod corespunzător şi suficient încălcarea Convenţiei [Mathew împotriva Ţărilor de Jos, nr. 24919/03, pct. 149, CEDO 2005-IV, şi Scordino împotriva Italiei (nr. 1) (GC), nr. 36813/97, pct. 179-180 şi 193, CEDO 2006-V].
36. În speţă, luând notă de argumentele părţilor, Curtea va examina succesiv chestiunile care trebuie clarificate dacă, având în vedere faptele respective, finalizarea procedurii în daune-interese putea să aibă ca rezultat retragerea calităţii reclamantei de victimă, fără ca o anchetă penală efectivă să fie necesară (i) şi, în caz afirmativ, dacă a existat o recunoaştere a încălcărilor pretinse (ii) şi o reparaţie adecvată a prejudiciului suferit de partea interesată în această privinţă (iii).
i) Cu privire la caracterul suficient, în speţă, al procedurii în daune-interese
37. Recunoscând, în acord cu reclamanta, gravitatea faptelor în cauză, Curtea nu poate, în schimb, să reţină o altă încadrare decât aceea stabilită de instanţele interne, care s-au raportat la ansamblul erorilor, omisiunilor şi neglijenţelor comise de persoanele însărcinate cu supravegherea şi îngrijirea fiului părţii interesate, fapte ce au avut ca rezultat decesul acestuia (a se vedea supra pct. 22 şi 24). Trebuie, prin urmare, să se facă distincţia între cauza prezentă şi cele referitoare la relele tratamente aplicate de către agenţii statului în mod intenţionat şi care au avut ca rezultat decesul unei persoane. În astfel de cauze, Curtea a considerat că, în absenţa unei anchete penale efective care să ducă la identificarea şi pedepsirea responsabililor, simpla acordare de daune-interese ca urmare a constatării unei încălcări a art. 2 din Convenţie nu este suficientă pentru a retrage persoanei respective calitatea de victimă (Nikolova şi Velitchkova împotriva Bulgariei, nr. 7888/03, pct. 55-56, 20 decembrie 2007, şi Yeter împotriva Turciei, nr. 33750/03, pct. 58, 13 ianuarie 2009).
38. În această privinţă, Curtea aminteşte că, dacă atingerea adusă dreptului la viaţă sau la integritate fizică nu este intenţionată, obligaţia pozitivă de a institui „un sistem judiciar eficient” nu impune, în toate cazurile, urmărirea penală. În special, în contextul specific al neglijenţei medicale, obligaţia menţionată anterior poate fi îndeplinită de asemenea, de exemplu, dacă sistemul juridic respectiv conferă persoanelor interesate dreptul la acţiune în faţa instanţelor civile, separat sau concomitent cu dreptul la acţiune în faţa instanţelor penale, în scopul stabilirii răspunderii în cauză şi, dacă este cazul, al obţinerii aplicării oricărei sancţiuni civile corespunzătoare, precum plata de daune-interese şi publicarea hotărârii [a se vedea, de exemplu, Calvelli şi Ciglio, citate anterior, pct. 51, Mastromatteo împotriva Italiei (GC), nr. 37703/97, pct. 90 şi 94-95, CEDO 2002-VIII, şi Vo, citată anterior, pct. 90]. Acelaşi principiu se aplică eventualei răspunderi a agenţilor statului pentru decesele survenite ca urmare a neglijenţei acestora (Branko Tomašić şi alţii împotriva Croaţiei, nr. 46598/06, pct. 64, CEDO 2009-...) În general, Curtea a examinat, prin raportare la diferite tipuri de acţiuni de natură penală, disciplinară şi civilă disponibile, respectarea obligaţiei procedurale întemeiate pe art. 2 în cauzele cu privire la decesul unei persoane care poate să fi fost cauzat de lipsa supravegherii sau a tratamentului medical adecvat, în perioada în care această persoană se afla sub controlul autorităţilor [Tarariyeva împotriva Rusiei, nr. 4353/03, pct. 90-101, 14 decembrie 2006; a se vedea, de asemenea, mutatis mutandis, Dodov împotriva Bulgariei, nr. 59548/00, pct. 87-98, 7 ianuarie 2008, şi Rowley împotriva Marii Britanii (dec.), nr. 31914/03, 2 februarie 2005].
39. Prin urmare, Curtea admite că, în circumstanţele speţei, recunoaşterea încălcărilor pretinse în procedura în daune-interese, urmată de o reparaţie adecvată, putea retrage reclamantei calitatea de victimă.
ii) Cu privire la recunoaşterea încălcărilor pretinse
40. Curtea observă că instanţele interne reţinut nu doar erorile, omisiunile şi neglijenţele comise de persoanele însărcinate cu supravegherea şi îngrijirea lui Radu A. în timpul detenţiei ca motive ale decesului, ci şi responsabilitatea ministerului şi cea a DGP. Prin urmare, dacă procedura civilă nu avea ca obiect – şi, prin urmare, nu a avut drept rezultat - stabilirea răspunderii individuale în această cauză, instanţele au reţinut răspunderea civilă a ministerului şi a DGP, care aveau posibilitatea, în calitate de angajatori, să identifice persoanele responsabile (a se vedea supra, pct. 22). De asemenea, Curtea constată că, deşi parchetul nu era parte în procedură, reclamanta s-a plâns în acţiunea sa introductivă de caracterul ineficient al anchetei penale, şi de enunţarea de către curtea de apel a obligaţiilor procedurale ale autorităţilor, aceasta reţinând mai multe aspecte de lipsă a conformităţii în cadrul anchetei (absenţa unei anchete desfăşurate din oficiu, existenţa unor relaţii de subordonare, etc.) (a se vedea supra, pct. 17 şi 24).
41. Făcând trimitere la observaţiile de mai sus cu privire la tipul de anchetă care trebuie să fie realizată de către autorităţi în cazul unei atingeri, comise fără intenţie, a drepturilor garantate de art. 2 şi 3 din Convenţie, Curtea nu poate da dovadă de un formalism excesiv şi consideră că termenii folosiţi în hotărârile lor de către instanţe, în special de curtea de apel, pot fi consideraţi drept o recunoaştere, cel puţin în esenţă, a încălcării aspectului procedural al articolelor Convenţiei (a se vedea, mutatis mutandis, Trepachkine împotriva Rusiei, nr. 36898/03, pct. 70, 19 iulie 2007).
iii) Cu privire la caracterul adecvat şi suficient al reparării prejudiciului suferit
42. Curtea aminteşte că a şti dacă o persoană a obţinut repararea prejudiciului care i-a fost cauzat - comparabilă cu reparaţia echitabilă la care se referă art. 41 din Convenţie - prezintă importanţă pentru a evalua dacă această persoană se mai poate pretinde victima unei presupuse încălcări [Cocchiarella împotriva Italiei (GC), nr. 64886/01, pct. 72, CEDO 2006-V, şi Stan împotriva României (dec.), nr. 6936/03, 20 mai 2008].
43. În speţă, Curtea observă că reclamanta a mărit în cursul procedurii suma pretinsă pentru prejudiciul moral, că instanţele i-au acordat integral această sumă, care i-a fost plătită de autorităţi înainte de încheierea procedurii (a se vedea supra, pct. 19 şi 22-23) [a se vedea, a contrario, Öneryıldız împotriva Turciei (GC), nr. 48939/99, pct. 42 şi 152, CEDO 2004-XII, şi Dodov, citată anterior].
44. Cu siguranţă, Curtea nu pierde din vedere că suma menţionată anterior trebuia să acopere, de asemenea, dacă nu chiar în primul rând, prejudiciul moral cauzat de încălcarea aspectului material al art. 2 şi 3 din Convenţie, şi că este imposibil să aprecieze care parte a sumei corespunde prejudiciului moral ce decurge din încălcarea aspectului procedural al articolelor menţionate anterior. Cu toate acestea, observă că, în cazul în care suma respectivă este inferioară celei acordate, în general, de către Curte în cauze similare privind România (a se vedea, mutatis mutandis, Trufin împotriva României, nr. 3990/04, pct. 57, 20 octombrie 2009, şi Alexandru Marius Radu împotriva României, nr. 34022/05, pct. 56, 21 iulie 2009), există un raport de proporţionalitate în sensul jurisprudenţei sale [Apicella împotriva Italiei (GC), nr. 64890/01, pct. 104 şi 142, CEDO 2006- [...], şi Di Sante împotriva Italiei (dec.), nr. 56079/00, 14 iunie 2007]. În orice caz, Curtea trebuie sa ţină cont, de asemenea, de faptul că instanţele interne nu puteau să acorde părţii interesate o sumă superioară celei pe care o solicitase ea însăşi.
45. Curtea poate admite că dispoziţiile legale referitoare la plata taxei de timbru într-o astfel de procedură, abrogate în ianuarie 2005, ar fi putut juca un rol în favoarea deciziei reclamantei de a limita valoarea pretenţiilor cu titlu de prejudiciu moral. Cu toate acestea, observă că respectivele dispoziţii nu au privat partea interesată de posibilitatea de a solicita, şi de a primi, în repararea prejudiciului moral, o sumă care nu este în mod vădit derezonabilă.
46. Prin urmare, Curtea a conchis că, în circumstanţele cauzei, reparaţia de care a beneficiat reclamanta poate fi considerată adecvată şi suficientă.
47. Pe scurt, Curtea consideră că, prin procedura în daune-interese, autorităţile naţionale au recunoscut încălcarea aspectului procedural al art. 2 şi 3 din Convenţie şi că au reparat în mod adecvat şi suficient prejudiciul suferit de reclamantă în această privinţă. Prin urmare, este necesar să fie admisă excepţia preliminară a Guvernului referitoare la pierderea, de către partea interesată, a calităţii de victimă, să se concluzioneze că această parte a cererii este incompatibilă ratione personae cu dispoziţiile Convenţiei în sensul art. 35 § 3 şi că trebuie respinsă, în temeiul art. 35 pct. 4 din Convenţie.
II. CU PRIVIRE LA PRETINSELE ÎNCĂLCĂRI ALE ART. 6 § 1 DIN CONVENŢIE
48. Reclamanta pretinde, în cererea sa introductivă, că absenţa unei anchete penale efective şi refuzul Ministerului de Finanţe, în procedura în daune-interese ulterioară, de a o scuti de plata taxelor de timbru (a se vedea supra, pct. 19 ) au adus atingere dreptului său de acces la o instanţă. De asemenea, în scrisoarea din 19 decembrie 2005, aceasta se plânge de durata excesivă a procedurii în daune-interese menţionată anterior. Reclamanta invocă art. 6 § 1 din Convenţie, a cărui parte relevantă în speţă este redactată după cum urmează:
„Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale [...] în termen rezonabil, de către o instanţă independentă şi imparţială [...] care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]”.
49. În ceea ce priveşte capătul de cerere formulat de reclamantă cu privire la pretinsa lipsă a posibilităţii de acces la o instanţă, Curtea observă că aspectele pe care reclamanta le subliniază nu au împiedicat-o să iniţieze şi să continue acţiunea în daune-interese, şi că la încheierea acesteia partea interesată a primit suma solicitată cu titlu de prejudiciu moral. Prin urmare, Curtea consideră ca reclamanta nu poate pretinde că este victima încălcării dreptului de acces la o instanţă. Prin urmare, acest capăt de cerere este incompatibil ratione personae cu dispoziţiile Convenţiei în sensul art. 35 § 3 şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 4 din Convenţie.
50. În ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe durata procedurii în daune-interese, Curtea constată că acesta nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
51. Conform reclamantei, durata procedurii nu este rezonabilă şi este, în principal, imputabilă autorităţilor.
52. Guvernul susţine că durata procedurii se datorează complexităţii cauzei şi comportamentului reclamantei şi că nu există nicio perioadă de inactivitate imputabilă autorităţilor.
53. Curtea apreciază că perioada care trebuie să fie luată în calcul a început la 14 ianuarie 1998, dată la care reclamanta a introdus acţiunea, şi că s-a încheiat la 2 noiembrie 2005, prin hotărârea Curţii de Apel Bucureşti. Prin urmare, aceasta a durat aproape şapte ani şi zece luni, şi a implicat trei grade de jurisdicţie. Curtea aminteşte că, în multe cauze care au ridicat probleme similare celei din prezenta speţă, s-a pronunţat, ţinând seama de criteriile rezultate din jurisprudenţa sa consacrată în materie, concluzionând în sensul nerespectării „termenului rezonabil” [a se vedea, printre multe altele, Frydlender împotriva Franţei (GC), nr. 30979/96, pct. 43-45, CEDO 2000-VII; Gorou împotriva Greciei (nr. 2) (GC), nr. 12686/03, pct. 24 şi 46, 20 martie 2009 şi Carstea şi Grecu împotriva României, nr. 56326/00, pct. 36-37 şi 42-44, 15 iunie 2006].
54. În speţă, pentru Curte este suficient să observe că, în trei rânduri, hotărârile pronunţate de instanţele interne au fost casate, dintre care de două ori cu trimitere, în special pentru erori de natură procedurală care nu sunt imputabile reclamantei (prescriere, lipsa motivării, etc.) În afară de aceasta, trimiterea cauzei putea continua la nesfârşit, întrucât nicio dispoziţie legală nu putea să îi pună capăt (a se vedea, Ispan împotriva României, nr. 67710/01, pct. 45, 31 mai 2007, şi Wierciszewska împotriva Poloniei, nr. 41431/98, pct. 46, 25 noiembrie 2003). În opinia Curţii, instanţele naţionale ar fi trebuit să acţioneze cu mai multă diligenţă, având în vedere obiectul litigiului, care privea răspunderea autorităţilor pentru decesul fiului părţii interesate şi repararea prejudiciului suferit de aceasta.
55. După examinarea tuturor datelor care i-au fost prezentate, pe baza jurisprudenţei în materie, Curtea consideră că, în speţă, durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinţei „termenului rezonabil”.
Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie.
III. CU PRIVIRE LA PRETINSELE ÎNCĂLCĂRI ALE ART. 13 DIN CONVENŢIE
56. Reclamanta pretinde că nu a beneficiat de o cale de atac eficientă care ar fi permis examinarea fondului capetelor de cerere întemeiate pe art. 2, 3 şi 6 din Convenţie (accesul la o instanţă) şi i-ar fi permis să se plângă de neregulile anchetei penale referitoare la condiţiile de detenţie şi la decesul fiului său. Aceasta susţine, de asemenea, că întrucât procedura în daune-interese nu a dus la identificarea şi la sancţionarea persoanelor responsabile, nu a putut să aibă ca rezultat pierderea calităţii sale de victimă. În scrisoarea sa din 19 decembrie 2005, reclamanta aminteşte, printre altele, că de abia după zece ani de la decesul lui Radu A., instanţele interne au formulat o concluzie în această procedură. În cele din urmă, reclamanta se plânge de absenţa unei căi de atac efective care să poată oferi un remediu în ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la durata procedurii în daune-interese. Aceasta invocă art. 13 din Convenţie, redactat după cum urmează:
„Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de [...] Convenţie au fost încălcate, are dreptul de a se adresa efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea ar fi fost comisă de persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”
57. În ceea ce priveşte capătul de cerere formulat de reclamantă şi întemeiat pe art. 13, coroborat cu art. 2, 3 şi 6 § 1 (dreptul de acces la o instanţă) din Convenţie, Curtea aminteşte că principiile relevante care rezultă din jurisprudenţa sa, conform cărora un reclamant trebuie să dispună de un recurs efectiv, care să permită instanţei naţionale să cunoască conţinutul unei plângeri „credibile”, întemeiate pe Convenţie, şi de un mijloc prin intermediul căruia să poată obţine o reparaţie corespunzătoare a încălcării drepturilor sale garantate prin Convenţie (a se vedea, printre altele, Öneryıldız, citată anterior, pct. 145-149). În speţă, reamintind că, în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 2, 3 şi 6 § 1 din Convenţie (dreptul de acces la o instanţă), a concluzionat în sensul pierderii de către reclamantă a calităţii sale de victimă ca urmare a procedurii în daune-interese (a se vedea supra, pct. 33-48), Curtea consideră că, pentru aceleaşi motive, această parte a cererii este, de asemenea, incompatibilă ratione personae cu dispoziţiile Convenţiei în sensul art. 35 § 3, şi că trebuie respinsă, în temeiul art. 35 § 4 din Convenţie.
58. În schimb, în ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la absenţa unei căi de atac efective care să poată să ofere un remediu în ceea ce priveşte capătul de cerere privind durata procedurii în daune-interese, Curtea constată că acesta nu este în mod vădit nefondat conform art. 35 § 3 din Convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
59. Guvernul prezintă observaţii similare celor expuse în cauza Abramiuc (citată anterior, pct. 112-113), considerând, în principiu, că reclamanta putea să sesizeze Consiliul Superior al Magistraturii (CSM) cu o plângere referitoare la durata procedurii interne în temeiul Legilor nr. 92/1992 şi nr. 303/2004 menţionate anterior.
60. Reclamanta neagă caracterul efectiv al recursului formulat de Guvern şi susţine că, sub acest aspect, a fost încălcat art. 13 din Convenţie.
61. Curtea aminteşte că această chestiune a fost deja examinată amănunţit, inclusiv recursul invocat de Guvern, şi că a hotărât în sensul existenţei unei încălcări a art. 13 din Convenţie. Curtea reiterează, de asemenea, că aceasta nu aduce atingere în niciun fel oricărei evoluţii pozitive pe care o pot cunoaşte, în viitor, cu privire la acest aspect, dreptul şi jurisprudenţa interne (Abramiuc, citată anterior, pct. 118-132). În speţă, Curtea consideră că Guvernul nu a prezentat argumente şi exemple din jurisprudenţă internă, care i-ar permite să nu concluzioneze în acest sens.
62. Prin urmare, este necesar să se constate că a fost încălcat art. 13 din Convenţie.
IV. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENŢIE
63. Art. 41 din Convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
64. Reclamanta solicită 15 000 euro (EUR) pentru prejudiciul moral pe care pretinde că l-a suferit prin încălcarea art. 6 şi 13 din Convenţie din cauza duratei excesive a procedurii în daune-interese şi a absenţei unui recurs efectiv în această privinţă.
65. Guvernul consideră că suma solicitată este excesivă prin raportare la jurisprudenţa Curţii.
66. Curtea aminteşte că a concluzionat în sensul încălcării de către statul român a obligaţiilor care îi incumbă în temeiul art. 6 § 1 din Convenţie (durata procedurii în daune-interese) şi al art. 13 din Convenţie. Având în vedere circumstanţele deosebite ale acestei cauze şi pronunţându-se în echitate, conform art. 41 din Convenţie, Curtea consideră că reclamanta a suferit un prejudiciu moral evident în legătură de cauzalitate directă cu încălcările constatate şi că este necesar să i se acorde 5 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
67. Reclamanta solicită, de asemenea, 8 745 EUR pentru onorariul avocatului în faţa Curţii şi pentru cheltuielile de judecată suportate în faţa instanţelor interne şi 743 500 lei româneşti pentru cheltuielile de corespondenţă între aceasta şi Curte. Avocatul părţii interesate, pune la dispoziţie o Convenţie ce conţine acordul acesteia din urmă pentru ca plata sumelor respective de către Curte să fie efectuată direct avocatului său; prezintă, de asemenea, o notă referitoare la numărul de ore facturate şi la activităţile desfăşurate.
68. Guvernul consideră că suma solicitată cu titlu de onorariu al avocatului este excesivă în raport cu activitatea menţionată în nota avocatului părţii interesate şi prin raportare la sumele solicitate în alte cauze de acest fel. Acesta solicită Curţii să nu acorde decât cheltuielile considerate reale, necesare, rezonabile şi dovedite.
69. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În speţă, Curtea constată mai întâi că, la 9 ianuarie 2007, suma de 850 EUR a fost plătită, cu titlu de asistenţă juridică, avocatului care a prezentat observaţiile reclamantei în faţa Curţii. De asemenea, consideră că sumele pretinse nu au fost neapărat expuse cu privire la capetele de cerere declarate admisibile de către Curte (a se vedea, mutatis mutandis, Raninen împotriva Finlandei, nr. 20972/92, pct. 73 in fine, CEDO 1997-VIII, şi Papon împotriva Franţei, nr. 54210/00, pct. 118 in fine , CEDO 2002-VII). Având în vedere documentele aflate în posesia sa şi criteriile menţionate anterior, Curtea consideră că este rezonabil să acorde reclamantei suma de 1 500 EUR pentru toate cheltuielile în faţa Curţii, inclusiv cele de corespondenţă. Având în vedere convenţia încheiată de partea interesată cu avocatul, Curtea hotărăşte că suma menţionată anterior va fi vărsată direct acestuia din urmă.
70. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 6 § 1 din Convenţie (durata procedurii în daune-interese) şi pe art. 13 din Convenţie (recurs efectiv referitor la durata procedurii), şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere.
2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie;
3. Hotărăşte că a fost încălcat art. 13 din Convenţie;
4. Hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă, în conformitate cu articolul 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii:
i. 5 000 EUR (cinci mii euro), la care se va adăuga orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral;
ii. 1 500 EUR (o mie cinci sute euro), pentru cheltuieli de judecată, sumă ce trebuie plătită direct Adrianei Dăgăliţă, care a reprezentat-o pe reclamantă în calitate de avocat;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
5. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 6 aprilie 2010, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.
Santiago Quesada Josep Casadevall
Grefier Preşedinte