©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (www.csm1909.ro) şi al Institutului European din România (www.ier.ro). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (www.csm1909.ro) and the European Institute of Romania (www.ier.ro). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a treia
CAUZA BĂLAŞA ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
(Cererea nr. 21143/02)
Hotărâre
(fond)
Strasbourg
20 aprilie 2010
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Bălaşa împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Ann Power, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
După ce a deliberat în camera de consiliu, la 23 martie 2010,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 21143/02 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Ion Bălaşa („reclamantul”), a sesizat Curtea la 21 mai 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan‑Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. La 4 martie 2009, preşedintele Secţiei a treia a hotărât să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu art. 29 § 3 din Convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
4. Reclamantul s-a născut în 1941 şi locuieşte în Piteşti.
A. Originea cauzei
5. În 1991, a intrat în vigoare Legea fondului funciar nr. 18/1991 („Legea nr. 18/1991”) având ca obiect restituirea anumitor bunuri deţinute de persoane juridice de drept public foştilor proprietari.
6. În temeiul acestei legi, mama reclamantului a solicitat comisiei locale din comuna Dîrmăneşti, responsabile cu aplicarea legii menţionate anterior („comisia locală”), restituirea mai multor terenuri aflate pe teritoriul comunei, care au reprezentat aportul adus la constituirea unei cooperative agricole de producţie.
7. În conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 15/1990, societatea A. („societatea”) a preluat patrimoniul fostei cooperative agricole de producţie, proprietar al terenului.
8. La 29 august 1991, mamei reclamantului i-a fost eliberată o adeverinţă de reconstituire a dreptului de proprietate asupra unui teren de 5,7 hectare situat în comuna Dîrmăneşti. La aceeaşi dată, aceasta a fost pusă în posesia a 5 hectare de teren situate în satul Piscani, din aceeaşi comună, în locul numit „Poiana Târgului”. La 30 august 1991, mama reclamantului a încheiat cu acesta din urmă un contract prin care reclamantul a dobândit proprietatea unui teren agricol de 3,5 hectare situat în comuna Dîrmăneşti. Prin contractul de vânzare-cumpărare din 14 ianuarie 1992, reclamantul a cumpărat de la mama sa restul terenului, adică o suprafaţă de 1,5 hectare în comuna Dîrmăneşti. Acesta a început să construiască o benzinărie pe respectivul teren.
9. La 29 noiembrie 1993, a fost eliberat un titlu de proprietate pe numele reclamantului şi al mamei sale pentru o suprafaţă totală de 5,7 hectare („ha”) în satul Negreni (comuna Dîrmăneşti).
B. Acţiunea în revendicare
10. Prin hotărârea din 26 ianuarie 1993, Judecătoria Câmpulung a respins acţiunea în revendicarea terenului în cauză introdusă de societate împotriva reclamantului. Instanţa a constatat că aceasta din urmă nu şi-a dovedit dreptul de proprietate asupra terenului respectiv, în timp ce mama reclamantului îl dobândise legal, prin reconstituire, la 29 august 1991. În plus, instanţa a adăugat că, prin ordonanţa preşedinţială din 27 mai 1992, Judecătoria Câmpulung a obligat societatea să respecte dreptul de proprietate al reclamantului.
11. Această hotărâre a fost confirmată prin hotărârea definitivă din 14 mai 1994 a Tribunalului Argeş.
C. Prima cerere de anulare a titlului de proprietate introdusă de societate
13. Prin hotărârea definitivă din 25 martie 1998, Curtea de Apel Piteşti a respins acţiunea introdusă de societate. Curtea de apel a motivat că problema proprietăţii terenului fusese deja soluţionată în cadrul acţiunii în revendicare care s-a încheiat prin hotărârea din 14 mai 1994 şi care avea autoritate de lucru judecat, ceea ce făcea inutilă analizarea acţiunii introduse de societate. Totuşi, Curtea a constatat că societatea nu a depus la dosar titlul dreptului său de proprietate.
D. A doua cerere introdusă de societate privind constatarea nulităţii titlului de proprietate
14. Societatea a sesizat Judecătoria Câmpulung cu o nouă acţiune împotriva reclamantului, a mamei sale şi a Comisiei Judeţene Argeş, care viza constatarea nulităţii titlului de proprietate. Societatea a motivat că, în titlul de proprietate eliberat la 29 noiembrie 1993, cele 5,7 ha de teren figurau în satul Negreni, în timp ce punerea în posesie a fost efectuată pentru suprafaţa de 5 ha din satul Piscani la „Poiana Târgului”. Conform menţiunilor din cartea funciară, reclamantul şi mama acestuia nu au avut niciodată teren în acest sat. În sprijinul solicitărilor sale, societatea a depus la dosar informaţiile furnizate de Direcţia Evidenţă Imobiliară şi Cadastrală.
15. În cursul procedurii, mama reclamantului a decedat, în procedură intervenind doi moştenitori. Reclamantul a invocat autoritatea de lucru judecat şi lipsa calităţii de a acţiona a societăţii, făcând trimitere la hotărârile din 14 mai 1994 şi 25 martie 1998 prin care au fost respinse solicitările societăţii pe motiv că aceasta nu avea drept de proprietate asupra terenului în litigiu.
16. Bazându-se pe informaţiile furnizate de Direcţia Evidenţă Imobiliară şi Cadastrală, pe o expertiză tehnică şi pe registrul agricol, instanţa a constatat că terenul în litigiu figura în satul Piscani şi că, după reorganizare, în temeiul Legii nr. 15/1990, societatea care dobândise patrimoniul fostei cooperative agricole de producţie, proprietar al terenului, a obţinut dreptul de administrare a terenului respectiv în temeiul art. 37 din Legea nr. 18/1991.
17. Prin hotărârea din 17 iunie 1998, Judecătoria Câmpulung a admis acţiunea societăţii şi, în temeiul art. III alin. (1) din Legea nr. 169/1997, a anulat parţial titlul de proprietate pentru suprafaţa de 5 hectare situată în „Poiana Târgului”. În primul rând, în raport cu hotărârile din 14 mai 1994 şi 25 martie 1998, instanţa a concluzionat că acestea nu aveau autoritatea de lucru judecat, lipsindu-le identitatea de obiect şi de cauză. Considerând că acţiunile în revendicare şi în anulare, dezbătute în cadrul procedurilor anterioare, aveau un regim juridic diferit de cel al acţiunii în constatare, instanţa a concluzionat ulterior că, în orice caz, obiectul era în mod esenţial diferit, având în vedere că, în temeiul art. 37 din lege, societatea era titular al dreptului de administrare a terenului şi nu al dreptului de proprietate.
18. Motivele hotărârii indicau că punerea în posesie a celor 5 ha de la „Poiana Târgului”, în satul Piscani, încălca dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 18/1991, şi că punerea în posesie a reclamantului pe acel amplasament, de către comisia locală, a fost nelegală. De asemenea, instanţa a subliniat că reclamantul ar fi putut obţine echivalentul acestei suprafeţe de teren sub formă de acţiuni în cadrul societăţii în conformitate cu art. 37 din legea menţionată anterior.
19. Reclamantul a introdus apel împotriva acestei hotărâri. După casarea cu trimitere, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa.
20. Prin hotărârea din 30 martie 2001, Tribunalul Dâmboviţa a respins apelul reclamantului şi a menţinut hotărârea pronunţată de judecătorie.
21. În urma recursului reclamantului, aceasta hotărâre a fost confirmată prin hotărârea definitivă din 26 noiembrie 2001 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti.
E. Acţiunea introdusă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Câmpulung privind anularea titlului de proprietate
22. Parchetul de pe lângă Judecătoria Câmpulung a introdus în faţa Judecătoriei Câmpulung, în temeiul art. III lit. a) din Legea nr. 169/1997 care completa Legea nr. 18/1991, o acţiune care viza anularea aceluiaşi titlu de proprietate, precum şi a actelor de reconstituire şi a actelor ulterioare prin care reclamantul dobândise dreptul de proprietate asupra terenului.
23. Parchetul şi-a întemeiat cererea pe concluziile cercetării desfăşurate ca urmare a plângerii formulate de societate împotriva reclamantului. Conform parchetului, cercetarea a confirmat nelegalitatea titlului. Obiectul plângerii nu reiese în mod clar din dosar. Parchetul a făcut referire, în această privinţă, la ordonanţa din 5 octombrie 1999, prin care un procuror a dispus încetarea urmăririi penale ca urmare a prescripţiei răspunderii penale.
24. În cadrul şedinţei din 10 februarie 2000, avocatul reclamantului a solicitat ca toate probele administrate de parchet să fie prezentate în faţa instanţei în vederea unei dezbateri contradictorii. Acesta sublinia, în special, că părţile nu au fost convocate pentru expertiză. Conform avocatului, mijloacele de probă invocate de parchet erau mijloace de probă extrajudiciare, iar audierea martorilor şi efectuarea unei expertize erau, astfel, necesare.
25. Instanţa a respins cererea introdusă de avocatul reclamantului. Instanţa a decis că o nouă audiere a martorilor nu era necesară şi relevantă în contextul acţiunii care viza constatarea nulităţii absolute a titlului de proprietate în temeiul Legii nr. 169/1997. În plus, instanţa a considerat că reclamantul nu prezentase cererea de efectuare a unei expertize la prima şedinţă consacrată concluziilor cu privire la fondul cauzei, în conformitate cu dispoziţiile Codului de procedură civilă şi că, prin urmare, cererea era inadmisibilă. Ca urmare a respingerii cererilor, avocatul reclamantului a formulat o cerere de recuzare a tuturor judecătorilor Tribunalului Argeş.
26. Prin încheierea din 14 martie 2000, Curtea Supremă de Justiţie a decis strămutarea cauzei la o altă instanţă de acelaşi grad, Judecătoria Târgovişte, confirmând actele de procedură efectuate până la strămutarea cauzei. La 16 aprilie 2000, cauza a fost înregistrată pe rolul acestei instanţe.
27. În cadrul şedinţei din 26 octombrie 2000, avocatul reclamantului a reiterat cererea de administrare a probelor. Parchetul nu a contestat această cerere. Instanţa a pronunţat încheierea prin care a respins cererea. Conform instanţei, chestiunea probelor fusese deja soluţionată prin încheierea din 10 februarie 2000, prin care cererea reclamantului a fost respinsă. Conform hotărârii, dosarul era complet, toate probele necesare fiind deja adunate.
28. În concluziile sale pe fondul cauzei, reclamantul a pretins că nu a avut o ocazie reală de a discuta probele, nici în faţa parchetului, nici în timpul dezbaterilor în faţa instanţei. Conform acestuia, probele administrate în timpul examinării plângerii penale formulate de societate nu aveau nicio valoare în litigiul civil. Reclamantul a reproşat parchetului că ignorase principiile care reglementau litigiile civile. În plus, acesta pretindea că problema dreptului de proprietate asupra terenului fusese deja soluţionată cu autoritate de lucru judecat în cadrul litigiilor anterioare dintre părţi.
29. Prin hotărârea din 7 noiembrie 2000, Judecătoria Târgovişte a admis acţiunea parchetului şi a anulat parţial titlul de proprietate al reclamantului pentru o parte din cele 5 ha. În esenţă, hotărârea instanţei a reiterat motivele deciziei pronunţate în cadrul acţiunii în constatarea nulităţii introduse de societate, insistând asupra faptului că reclamantul şi mama acestuia nu aveau dreptul să li se atribuie proprietatea terenului din satul Piscani, acest teren făcând parte din domeniul privat al statului.
30. Reclamantul a formulat apel împotriva acestei hotărâri, motivând că instanţa nu a analizat şi nu s-a pronunţat cu privire la mijloacele sale de probă şi a reiterat concluziile cu privire la fondul cauzei. Cu această ocazie, la 28 februarie 2001, la momentul depunerii motivelor de apel, acesta a solicitat tribunalului examinarea probelor şi posibilitatea de a-şi formula apărarea.
31. Prin hotărârea din 6 iunie 2001, Tribunalul Dâmboviţa a respins apelul ca nefondat. Instanţa a concluzionat, fără nicio altă precizare că, deşi nu a putut propune martori, reclamantul a beneficiat totuşi de posibilitatea de a prezenta documentele în sprijinul solicitărilor sale. Această hotărâre a fost confirmată în recurs prin hotărârea definitivă din 26 noiembrie 2001 a Curţii de Apel Ploieşti.
F. Cererea de revizuire a acţiunii în revendicare
32. La 10 iulie 2001, societatea a introdus o cerere de revizuire a hotărârii din 26 ianuarie 1993 prin care acţiunea sa în revendicare fusese declarată inadmisibilă. Societatea a susţinut că excepţia de inadmisibilitate invocată în cadrul acţiunii în revendicare era rezultatul prezentării unor documente lipsite de caracter legal. În această privinţă, societatea a invocat hotărârea din 7 noiembrie 2000 a Judecătoriei Târgovişte prin care a fost admisă cererea parchetului cu privire la anularea actelor emise în cadrul procedurii administrative privind reconstituirea dreptului de proprietate, precum şi a titlului de proprietate.
33. Prin hotărârea definitivă din 14 martie 2003, Curtea de Apel Ploieşti a admis parţial recursul reclamantului şi a constatat că, în temeiul contractului de concesiune încheiat la 26 aprilie 2000 cu Agenţia Domeniilor Statului (ADS), societatea avea doar drept de folosinţă şi exploatare a terenului. Prin urmare, curtea de apel a eliminat din dispozitivul hotărârii menţiunea cu privire la respectarea dreptului de proprietate şi a dispus ca reclamantul să respecte posesia netulburată a terenului.
II. DREPTUL INTERN RELEVANT
34. Dispoziţiile relevante ale Legii fondului funciar nr. 18/1991, republicată în Monitorul Oficial din 5 ianuarie 1998, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 169/1997:
Art. 8
„Stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor care se găsesc în patrimoniul cooperativelor agricole de producţie se face în condiţiile prezentei legi, prin reconstituirea dreptului de proprietate sau constituirea acestui drept.
De prevederile legii beneficiază membrii cooperatori care au adus pământ în cooperativa agricolă de producţie sau cărora li s-a preluat în orice mod teren de către aceasta, precum şi, în condiţiile legii civile, moştenitorii acestora [...]”
Art. 11
„În scopul stabilirii dreptului de proprietate prin reconstituirea sau constituirea acestuia, atribuirii efective a terenurilor celor îndreptăţiţi şi eliberării titlurilor de proprietate, în fiecare comună, oraş sau municipiu, se constituie, prin decizia prefecturii, o comisie condusă de primar.
Comisiile comunale, orăşeneşti sau municipale vor funcţiona sub îndrumarea unei comisii judeţene, numită prin decizia prefecturii şi condusă de prefect.
[...]
Comisia judeţeană este competentă să soluţioneze contestaţiile şi să valideze sau să invalideze măsurile stabilite de comisiile subordonate.
Împotriva hotărârii comisiei judeţene, cel nemulţumit poate face plângere la judecătoria [...] în termen de 30 de zile de la data la care a luat cunoştinţă de soluţia dată de comisia judeţeană.
[...]
Controlul judecătoresc se limitează exclusiv la aplicarea corectă a dispoziţiilor imperative din prezenta lege cu privire la dreptul de a obţine titlul de proprietate, la întinderea suprafeţei de teren ce se cuvine şi, dacă este cazul, la exactitatea reducerii acestei suprafeţe, potrivit legii.”
Art. 37
„Persoanele ale căror terenuri agricole au fost trecute în proprietate de stat, ca efect al unor legi speciale, altele decât cele de expropriere, şi care se află în administrarea unităţilor agricole de stat devin, la cerere, acţionari la societăţile comerciale înfiinţate, în baza Legii nr. 15/1990, din actualele unităţi agricole de stat [...]
[...] Numărul de acţiuni primite va fi proporţional cu suprafaţa de teren în echivalent arabil, trecută în patrimoniul statului, fără a putea depăşi însă valoarea a 10 ha teren de familie, în echivalent arabil.”
Art. 60
„Terţii care au fost vătămaţi în drepturile lor prin hotărârea comisiei judeţene sau prin ordinul prefectului ori în alt mod, prin acte administrative prealabile ordinului, cum este cazul propunerilor primarului, şi care nu aveau interes de a se adresa acestor organe, având deja un titlu de proprietate privată asupra terenului, ori li se recunoscuse un asemenea drept, potrivit legii, nu pot folosi decât calea acţiunilor de drept comun, petitorii sau, după caz, posesorii, în special revendicarea, şi nu procedura prevăzută în acest capitol.”
Art. 60 citat anterior a fost abrogat de Legea nr. 247/2005 la 25 iulie 2005.
35. Legea nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, publicată în Monitorul Oficial nr. 299 din 4 noiembrie 1997, prevede, în special:
Art. III
„(1) Sunt lovite de nulitate absolută, potrivit dispoziţiilor legislaţiei civile aplicabile la data încheierii actului juridic, următoarele acte emise cu încălcarea prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991:
a) actele de reconstituire sau de constituire a dreptului de proprietate, în favoarea persoanelor fizice care nu erau îndreptăţite, potrivit legii, la astfel de reconstituiri sau constituiri [...]”
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1 LA CONVENŢIE
36. Reclamantul se plânge de imposibilitatea de a beneficia de parcela de teren înscrisă în titlul său de proprietate în urma anulării respectivului titlu, la 26 noiembrie 2001, de Curtea de Apel Piteşti, în ciuda confirmării anterioare de către instanţe. Acesta invocă art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, redactat după cum urmează:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului Statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare reglementării folosirii bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”
37. Guvernul contestă acest argument.
A. Cu privire la admisibilitate
38. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De asemenea, Curtea constată că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
39. Reclamantul afirmă că a devenit în mod legal proprietarul terenului în litigiu, în temeiul legilor de restituire în vigoare la momentul faptelor, şi anume Legea nr. 18/1991. Conform acestuia, la data restituirii, legislaţia nu impunea autorităţilor administrative obligaţia generală de restituire pe vechile amplasamente. Reclamantul afirmă că aceeaşi legislaţie a permis autorităţilor administrative să îi acorde o suprafaţă de teren superioară celei deţinute anterior de familia sa.
40. Guvernul a recunoscut că în perioada 1991 - 2000, reclamantul a deţinut 5,7 hectare de teren înscrise în titlul de proprietate din 29 noiembrie 1993 şi că în urma anulării în justiţie a acestui titlu de proprietate nu i-a fost emis niciun alt titlu de proprietate. Conform Guvernului, suprafaţa de 5 hectare de teren din satul Piscani, la care se face referire în titlul de proprietate din 29 noiembrie 1993, nu trebuia reconstituită, cu atât mai mult cu cât părinţii reclamantului aveau drept de reconstituire numai pentru 3,10 hectare în satul Negreni. În sprijinul afirmaţiilor sale, Guvernul face trimitere la motivarea hotărârii din 7 noiembrie 2000, pronunţată de Judecătoria Târgovişte, conform căreia tatăl reclamantului nu a fost proprietarul terenului în litigiu, conform procesului-verbal întocmit la 16 martie 1949, cu privire la confiscarea bunurilor lui O.C. În cele din urmă, Guvernul consideră că instanţele interne au hotărât în mod legal anularea parţială a titlului de proprietate al reclamantului, în ceea ce priveşte cele 5 hectare de teren, precum şi a actelor subsecvente (contract de vânzare-cumpărare, contract de rentă viageră, certificat de atestare a dreptului de proprietate, precum şi procesul-verbal de punere în posesie).
41. În speţă, Curtea consideră eliberarea unui titlu de proprietate reclamantului pentru un teren (a se vedea supra, pct. 9) în posesia căruia s-a aflat şi pe care l-a exploatat în mod direct sau indirect timp de peste nouă ani, a reprezentat, în mod corect, garanţia de a putea păstra posesia efectivă asupra terenului şi de a bucura de acesta. Prin urmare, Curtea consideră că reclamantul avea un drept patrimonial, care se analizează ca un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în ciuda faptului că hotărârea definitivă din 26 noiembrie 2001 a Curţii de Apel Piteşti, care confirma hotărârea din 17 iunie 1998 pronunţată de Judecătoria Câmpulung, a anulat titlul menţionat anterior (a se vedea, mutatis mutandis, Gashi împotriva Croaţiei, nr. 32457/05, pct. 22, 13 decembrie 2007).
42. Curtea trebuie să examineze efectele acestei hotărâri asupra dreptului de proprietate al reclamantului. În această privinţă, Curtea evidenţiază că reclamantul se află într-o situaţie de incertitudine totală în ceea ce priveşte acest teren, în măsura în care titlul de proprietate care reprezenta fundamentul dreptului său a fost anulat, astfel încât persoana în cauză nu are în prezent nicio posibilitate de a dispune de teren din punct de vedere juridic. Rezultă că hotărârea respectivă a avut drept efect privarea persoanei în cauză de bunul său în sensul celei de a doua teze de la art. 1 § 1 din Protocolul nr. 1.
43. Curtea reaminteşte că o privare de proprietate care intră sub incidenţa acestei norme poate fi justificată doar dacă se demonstrează, în special, că aceasta a survenit pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege. În plus, orice ingerinţă în exerciţiul dreptului de proprietate trebuie să răspundă criteriul proporţionalităţii.
44. Art. 1 din Protocolul nr. 1 impune, în special, ca orice ingerinţă din partea autorităţii publice în exerciţiul dreptului la respectarea bunurilor să fie legală. Supremaţia dreptului, unul dintre principiile fundamentale ale unei societăţi democratice, este legată de ansamblul articolelor din Convenţie [Iatridis împotriva Greciei (GC), nr. 31107/96, pct. 58, CEDO 1999-II]. Principiul legalităţii presupune existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise şi previzibile (Belvedere Alberghiera S.R.L. împotriva Italiei, nr. 31524/96, pct. 57, CEDO 2000-VI).
45. În speţă, Curtea observă că Judecătoria Târgovişte şi-a întemeiat constatarea referitoare la anularea titlului de proprietate pe art. III alin. (1) din Legea nr. 169/1997, care prevedea nulitatea absolută în cazul în care dreptul de proprietate a fost recunoscut în favoarea persoanelor care nu aveau acest drept.
47. Totuşi, aceasta evidenţiază că, abia în 1997, Legea nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991 a prevăzut sancţiunea nulităţii menţionată anterior şi că instanţele au aplicat această sancţiune în ceea ce priveşte titlul de proprietate în cauză, deşi acesta din urmă data din 1993, adică cu aproximativ patru ani înainte de adoptarea Legii nr. 169/1997. În plus, Curtea subliniază că abia la 26 aprilie 2000, adică la şapte ani de la eliberarea titlului de proprietate în favoarea reclamantului, societatea a obţinut un drept de concesiune asupra aceluiaşi teren, în timp ce reclamantul era proprietarul legitim al acestuia. De asemenea, Curtea observă că, înainte de a fi anulat de Judecătoria Câmpulung, titlul de proprietate al reclamantului a fost confirmat de două ori de instanţele interne, adică la 14 mai 1994 şi 25 martie 1998 (cf. supra, pct. 11 şi 13). În sfârşit, în cadrul procedurii în revizuire, la 14 martie 2003, Curtea de Apel Piteşti a hotărât că dreptul societăţii se limita la dreptul de folosinţă şi exploatare a terenului şi a eliminat din dispozitivul hotărârii din 7 noiembrie 2000 menţiunea cu privire la dreptul de proprietate al societăţii asupra terenului în litigiu (cf. supra, pct. 32 şi 33).
48. De asemenea, Curtea ia act de faptul că terenul în cauză a făcut obiectul punerii în posesie, la 29 august 1991, de către autorităţile administrative locale, confirmată de instanţele interne ca urmare a respingerii unei acţiuni în revendicare şi a unei prime acţiuni în anularea aceluiaşi titlu. În măsura în care din documentele aflate la dosar nu reiese că reclamantul ar fi acţionat în mod nelegal pentru a i se acorda terenul în cauză (Gashi, citată anterior, pct. 37) şi în măsura în care este de datoria autorităţilor să verifice dacă au fost îndeplinite cerinţele legii înainte de adoptarea deciziilor în cauză (a se vedea, mutatis mutandis, Drăculeţ împotriva României, nr. 20294/02, pct. 40, 6 decembrie 2007), Curtea consideră că persoana în cauză nu putea să se aştepte în mod rezonabil la anularea titlului de proprietate după mai mult de opt ani de la eliberare prin aplicarea noii legi care stabilea această sancţiune.
49. Având în vedere cele de mai sus şi ţinând seama de circumstanţele cauzei, Curtea consideră că anularea respectivului titlu de proprietate nu putea fi previzibilă pentru reclamant [a se vedea, mutatis mutandis, Fener Rum Erkek Lisesi Vakfı împotriva Turciei, nr. 34478/97, pct. 57, CEDO 2007-... (extrase)].
50. Curtea poate accepta că anularea respectivului titlu a fost necesară pentru a asigura reconstituirea dreptului de proprietate al terţilor, fără ca aceştia din urmă să se poată plânge şi de încălcarea dreptului lor de proprietate, în măsura în care aveau dreptul de a li se elibera un titlu de proprietate (a contrario, Gashi, citată anterior, pct. 40). Cu toate acestea, Curtea reaminteşte că s-a pronunţat în sensul în care atenuarea anumitor încălcări nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporţionate (a se vedea, mutatis mutandis, Pincová şi Pinc, nr. 36548/97, CEDO 2002‑VIII, pct. 58, şi Raicu împotriva României, nr. 28104/03, pct. 25, 19 octombrie 2006) şi că erorile autorităţilor administrative nu trebuie suportate exclusiv de către persoanele de drept privat în cauză. Nu trebuie ca beneficiarul unui titlu administrativ de proprietate necontestat şi care se află în posesia unui teren de peste opt ani să suporte consecinţele sistemului administrativ instituit.
51. Curtea a hotărât că individul privat de proprietate are dreptul, în principiu, să primească despăgubiri „proporţionale cu valoarea bunului” de care a fost privat, chiar dacă „obiectivele legitime «de utilitate publică» [...] pot milita pentru o rambursare inferioară valorii de piaţă” (ibidem). Rezultă că echilibrul menţionat anterior este, în general, atins atunci când despăgubirea acordată expropriatului este proporţională cu valoarea „de piaţă” a bunului, astfel cum a fost aceasta stabilită la momentul privării de proprietate (cf. Pincová şi Pinc, citată anterior, pct. 53). În speţă, trebuie să se constate că, în ciuda anulării titlului său de proprietate asupra terenului în litigiu din motive imputabile autorităţilor administrative locale, reclamantul nu a primit nici despăgubiri şi nici un teren echivalent.
52. Reiese că reclamantul a trebuit să suporte un prejudiciu special şi exorbitant care a întrerupt justul echilibru care trebuia să existe între, pe de o parte, cerinţele de interes general şi, pe de altă parte, apărarea dreptului la respectarea bunurilor.
Prin urmare, a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1.
II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 6 § 1 DIN CONVENŢIE
53. Reclamantul invocă o atingere adusă principiilor egalităţii armelor şi contradictorialităţii, din cauza refuzului instanţelor de a admite probe în cadrul procedurii în anularea titlului său de proprietate, iniţiată de parchet şi încheiată prin hotărârea definitivă din 26 noiembrie 2001 a Curţii de Apel Ploieşti. Aceasta invocă art. 6 § 1 din Convenţie, care se citeşte după cum urmează:
„Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil [...] de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]”.
A. Cu privire la admisibilitate
54. Curtea reaminteşte că, pentru ca art. 6 § 1 să îşi găsească aplicarea sub aspect „civil”, trebuie să fi existat o „contestare” a unui „drept” de „natură civilă” care să poată fi considerat, cel puţin în mod întemeiat, recunoscut în dreptul intern. Trebuie să fie vorba despre o „contestare” reală şi însemnată; aceasta poate viza atât însăşi existenţa unui drept, cât şi domeniul său de aplicare sau modalităţile sale de exercitare. Rezultatul procedurii trebuie să fie hotărâtor în mod direct pentru dreptul în cauză: o legătură forţată sau repercusiuni îndepărtate nu sunt suficiente pentru invocarea art. 6 § 1 [a se vedea, de exemplu, hotărârea Athanassoglou şi alţii împotriva Elveţiei (GC), nr. 27644/95, pct. 43, CEDO 2000-IV].
55. Curtea ia act că, în speţă, existenţa unei contestări a unui drept recunoscut în dreptul intern nu generează controverse.
56. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De asemenea, Curtea evidenţiază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
57. Reclamantul confirmă că martorii au fost ascultaţi de parchet, dar susţine că nu a fost implicat în această procedură pentru a le putea adresa întrebări. Acesta reaminteşte că procedura penală declanşată împotriva sa a încetat prin prescripţie (a se vedea pct. 23). În cele din urmă, reclamantul afirmă că instanţele interne şi-au întemeiat hotărârile pe probele examinate în cadrul unei alte proceduri, fără a i se acorda posibilitatea de a le contesta.
58. Guvernul susţine că părţile în această procedură au beneficiat de drepturi procedurale în deplină legalitate şi au putut dezbate într-o manieră contradictorie în privinţa tuturor afirmaţiilor celeilalte părţi.
59. Acesta adaugă că, prin încheierea din 10 februarie 2000, Judecătoria Câmpulung a respins cererea formulată de reprezentantul reclamantului cu privire la o nouă audiere a martorilor şi o nouă expertiză judiciară întrucât era vorba de probe deja examinate de parchet, în cursul anchetei penale. Conform Guvernului, judecătoria a hotărât că, în speţă, nu se impunea o nouă audiere a martorilor, întrucât aceasta nu era relevantă şi necesară în cazul unei acţiuni în anulare formulate în temeiul Legii nr. 169/1997. În ceea ce priveşte cererea cu privire la o nouă expertiză tehnică, Guvernul afirmă că o astfel de cerere ar fi trebuit formulată conform art. 108 alin. (3) C. proc. civ., înainte de şedinţa dedicată concluziilor pe fondul cauzei şi că, prin urmare, instanţa a respins cererea ca inadmisibilă. Conform Guvernului, după trimiterea cauzei, la 14 martie 2000, în faţa judecătoriei, această ultimă instanţă nu avea competenţa de a relua chestiunea probelor. Guvernul precizează că, în cursul şedinţei din 6 iunie 2001, din faţa instanţei de apel, reprezentantul reclamantului nu a reiterat cererea de examinare a probelor. Conform Guvernului, această ultimă cerere a fost din nou formulată la 19 noiembrie 2001, în recurs, în faţa Curţii de Apel Ploieşti.
60. Guvernul subliniază că hotărârea din 6 iunie 2001 a Tribunalului Dâmboviţa, confirmată de Curtea de Apel Ploieşti, a fost pronunţată după intrarea în vigoare a Ordonanţei Guvernului („OUG”) nr. 138/2000 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă. Conform Guvernului, după modificarea acestui cod, trimiterea unei cauze unei instanţe inferioare pentru o nouă examinare nu mai era posibilă. Guvernul precizează că reclamantul a avut posibilitatea, oferită de art. 295 C. proc. civ., de a solicita o nouă examinare a probelor având în vedere caracterul devolutiv al căii de atac.
61. În cele din urmă, Guvernul afirmă că instanţele interne nu au refuzat să examineze probele propuse de reclamant, însă şi-au bazat deciziile pe probele specifice unei acţiuni în anulare, adică pe documente. Prin urmare, Guvernul solicită Curţii să constate că acest capăt de cerere al reclamantului este în mod vădit nefondat.
62. Curtea reaminteşte că principiul egalităţii armelor este unul dintre elementele noţiunii mai cuprinzătoare de proces echitabil, în sensul art. 6 § 1 din Convenţie. Acesta impune un „echilibru just” între părţi: fiecăreia trebuie să i se ofere o posibilitate rezonabilă de a-şi susţine cauza în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie de dezavantaj net faţă de adversarul sau adversarii săi [a se vedea, printre altele, hotărârile Ankerl împotriva Elveţiei, 23 octombrie 1996, Culegere 1996-V, p. 1567-1568, pct. 38, Nideröst-Huber împotriva Elveţiei, 18 februarie 1997, Culegere 1997-I, p. 107-108, pct. 23, şi Kress împotriva Franţei (GC), nr. 39594/98, pct. 72, CEDO 2001-VI].
63. În speţă, Curtea constată că procedura în litigiu nu a oferit reclamantului o asemenea posibilitate. Trebuie să se ia act că, la 10 februarie 2000, Judecătoria Câmpulung a respins cererea de examinare a probelor, formulată de reprezentantul reclamantului (cf. supra, pct. 25). De asemenea, Curtea ia act de refuzul Judecătoriei Târgovişte de a examina probele propuse de reprezentantul reclamantului, motivat de refuzul iniţial al Judecătoriei Câmpulung (cf. supra, pct. 28).
64. În ceea ce priveşte alegaţiile Guvernului referitoare la caracterul tardiv al cererii de efectuare a unei noi expertize formulate de reclamant, Curtea constată că judecătoriile, care au ales să folosească, printre altele, concluziile expertizei efectuate în cadrul cercetării penale, trebuia să le supună părţilor spre discuţie şi să le permită să le conteste. Reiese în mod clar din elementele aflate la dosar că reclamantul nu a avut niciodată această posibilitate. În plus, luând în considerare că era vorba despre probe examinate anterior de parchet şi că această instituţie era pârâta în prezenta acţiune civilă, se impunea o vigilenţă sporită pentru a se respecta principiul egalităţii armelor şi al contradictorialităţii. În ceea ce priveşte argumentul privind posibilitatea, pentru reclamant, de a solicita, în temeiul art. 295 C. proc. civ., o nouă examinare a probelor, în apel, Curtea constată că, în ciuda afirmaţiilor Guvernului, o astfel de cerere a fost depusă de reclamant, la 28 februarie 2001, în momentul motivării apelului, şi că tribunalul nu a dat curs acestei cereri.
65. De asemenea, Curtea ia act că Judecătoria Târgovişte şi apoi Tribunalul Dâmboviţa şi Curtea de Apel Piteşti s-au mulţumit să ia în considerare constatările din cadrul urmăririi penale desfăşurate împotriva reclamantului drept singurele mijloace de probă pentru a verifica legalitatea titlului de proprietate al reclamantului, fără a le supune propriului control, deşi nicio instanţă nu a avut posibilitatea de a examina acuzaţiile formulate de parchet împotriva reclamantului. În ceea ce priveşte cercetarea judecătorească care îl viza pe reclamant, Curtea reaminteşte că a stabilit deja că, înainte de 1 iulie 2004, nicio dispoziţie din legislaţia românească nu permitea contestarea unei decizii a procurorului în faţa unei instanţe [Rupa împotriva României (dec.), nr. 58478/00, 14 decembrie 2004; Kalanyos şi alţii împotriva României (dec.), nr. 57884/00, 19 mai 2005; şi Dumitru Popescu împotriva României (nr. 1), nr. 49234/99, pct. 52-53, 26 aprilie 2007]. Prin urmare, reclamantul se afla în imposibilitatea de a supune controlului unei instanţe ancheta penală desfăşurată împotriva sa.
66. Această situaţie a avut drept consecinţă privarea reclamantului de orice posibilitate de a răspunde acuzaţiilor pârâtului. O astfel de posibilitate se poate dovedi necesară, având în vedere că dreptul la o procedură contradictorie implică, pentru o parte, posibilitatea de a discuta observaţiile celeilalte părţi (a se vedea, printre altele, hotărârea Ruiz-Mateos împotriva Spaniei din 23 iunie 1993, seria A nr. 262, p. 25, pct. 63).
67. În plus, nici tribunalul, nici curtea de apel nu au răspuns argumentelor invocate de reclamant în recursul său. Acestea nu au făcut decât să reia, cuvânt cu cuvânt, justificarea dată de judecătorie cu privire la respingerea probelor propuse de reclamant [a se vedea şi, mutatis mutandis, Albina împotriva României, nr. 57808/00, pct. 33, 28 aprilie 2005, şi Boldea împotriva României, nr. 19997/02, pct. 33, CEDO 2007-... (fragmente)].
68. Prin urmare, Curtea consideră că, în circumstanţele cauzei, procedura în anulare a titlului de proprietate al reclamantului, iniţiată de parchet şi încheiată prin hotărârea din 26 noiembrie 2001 a Curţii de Apel Ploieşti nu a fost echitabilă.
Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie.
III. CU PRIVIRE LA CELELALTE PRETINSE ÎNCĂLCĂRI
69. Citând art. 6 § 1 din Convenţie, reclamantul se plânge de încălcarea principiilor independenţei, imparţialităţii şi securităţii raporturilor juridice, precum şi de durata excesivă în ceea ce priveşte procedura civilă de anulare a titlului său de proprietate, iniţiată de societate şi încheiată prin hotărârea din 26 noiembrie 2001 a Curţii de Apel Ploieşti.
70. Având în vedere raţionamentul şi concluzia la care a ajuns în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea nu consideră necesară examinarea separată a acestor capete de cerere.
IV. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENŢIE
71. Art. 41 din Convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţele acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă”.
A. Prejudiciu
72. Reclamantul solicită 311 850 000 lei româneşti („ROL”) adică, după calculele efectuate de reclamant, aproximativ 180 090 dolari americani („USD”) pentru valoarea de piaţă a terenului în litigiu. Acesta nu a prezentat, în termenul acordat, documente justificative şi/sau expertize care să îi sprijine cererea. De asemenea, reclamantul solicită repararea prejudiciului moral cu o sumă pe care o lasă la aprecierea Curţii.
73. Guvernul se opune acordării unei despăgubiri materiale şi invocă absenţa oricărui document justificativ în acest sens din partea reclamantului. Conform Guvernului, adevărata valoare a celor 311 850 000 ROL solicitaţi de reclamant, după conversia în euro („EUR”) ar fi de 7 252 EUR.
74. Curtea consideră că nu se pune problema aplicării art. 41 cu privire la acest punct, astfel încât este necesar să nu se pronunţe asupra acesteia, ţinând seama şi de eventualitatea unui acord între statul pârât şi persoana în cauză (art. 75 § 1 şi 4 din Regulamentul Curţii).
B. Cheltuieli de judecată
75. De asemenea, reclamantul solicită rambursarea cheltuielilor de judecată efectuate cu ocazia procedurilor interne şi în faţa Curţii printr-o sumă pe care o lasă la aprecierea Curţii.
76. Guvernul observă că reclamantul nu a furnizat niciun document justificativ care să dovedească cheltuielile de judecată efectuate. Guvernul nu se opune rambursării acestora, cu condiţia să fie dovedite, necesare şi să aibă legătură cu cauza.
77. Curtea reaminteşte că, în temeiul art. 41 din Convenţie, pot fi rambursate doar cheltuielile pentru care s-a stabilit că au fost într-adevăr efectuate, că au fost necesare şi rezonabile [a se vedea, printre altele, Nikolova împotriva Bulgariei (GC), nr. 31195/96, pct. 79, CEDO 1999-II].
78. Ţinând seama de faptul că reclamantul nu a justificat cheltuielile de judecată efectuate, Curtea decide să nu îi acorde nicio sumă cu acest titlu.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE,
1. Declară admisibile capetele de cerere întemeiate pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi art. 6 § 1 din Convenţie în ceea ce priveşte respectarea principiilor egalităţii armelor şi contradictorialităţii;
2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;
3. Hotărăşte că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie;
4. Hotărăşte că nu trebuie examinate separat celelalte capete de cerere formulate de reclamant;
5. Hotărăşte că nu se pune problema aplicării art. 41;
în consecinţă:
a) o amână în ceea ce priveşte cererile de despăgubire pentru prejudiciul material şi moral;
b) solicită Guvernului şi reclamantului să îi adreseze în scris, în termen de trei luni de la data la rămânerii definitive a hotărârii, în temeiul art. 44 § 2 din Convenţie, observaţiile lor cu privire la această chestiune şi, în special, să o informeze cu privire la orice acord la care ar putea ajunge;
c) nu se pronunţă asupra procedurii ulterioare şi delegă preşedintelui camerei sarcina de a o stabili după caz;
6. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 20 aprilie 2010, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.
Santiago Quesada Josep Casadevall
Grefier Preşedinte