©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (www.csm1909.ro) şi al Institutului European din România (www.ier.ro). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (www.csm1909.ro) and the European Institute of Romania (www.ier.ro). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a treia
CAUZA C.B. ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
(Cererea nr. 21207/03)
Hotărâre
Strasbourg
20 aprilie 2010
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza C.B. împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Ann Power, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 23 martie 2010,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 21207/03 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul C.B. („reclamantul”), a sesizat Curtea la 21 octombrie 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”). Preşedintele camerei a aprobat cererea de nedivulgare a identităţii sale formulată de către reclamant (art. 47 § 3 din regulament).
2. Reclamantul este reprezentat de A. Pavelescu, avocat în Bucureşti. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantul pretinde, în special, că a fost victima unei internări abuzive într-o unitate psihiatrică.
4. La 19 februarie 2009, preşedintele Secţiei a treia a hotărât să comunice cererea Guvernului. În conformitate cu art. 29 § 3 din Convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. Reclamantul s-a născut în 1960 şi are domiciliul în Bucureşti.
6. Mama reclamantului locuia în satul Podenii Noi, judeţul Prahova. Reclamantul a intervenit în favoarea acesteia prin numeroase denunţuri penale pentru furt şi alte acţiuni în justiţie împotriva unor persoane particulare şi împotriva unor agenţi ai statului, dintre care, în special, împotriva şefului Postului de Poliţie Podenii Noi, Vasile P.
7. La 15 octombrie 2001, agentul de poliţie Vasile P. a formulat o plângere penală împotriva reclamantului pentru denunţare calomnioasă. Acesta pretindea că reclamantul a depus mai multe plângeri penale împotriva sa, soluţionate prin neînceperea urmăririi penale.
8. La 3 septembrie 2002, a început urmărirea penală împotriva reclamantului pentru denunţare calomnioasă.
A. Internarea reclamantului într-o unitate psihiatrică
9. În septembrie 2002, reclamantul se pregătea pentru examenul de licenţă în drept, pe care trebuia să îl susţină în cursul anului 2003.
10. La 4 septembrie 2002, la ora 6.30 dimineaţa, în timp ce se afla la domiciliu, reclamantul a fost chemat la uşă de nişte strigăte: „Deschideţi! Poliţia!”.
11. Acesta a hotărât să nu deschidă uşa, întrucât nu cunoştea motivele care să justifice prezenţa poliţiei la domiciliul său.
12. Astfel, poliţia a pătruns cu forţa în apartamentul acestuia, după ce a spart încuietorile de la uşă. Procurorul M. de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Ploieşti s-a prezentat la domiciliul reclamantului, însoţit de doi ofiţeri şi de doi agenţi de poliţie de la Biroul Investigaţii Criminale.
13. Pătrunderea forţată a organelor de poliţie este descrisă în procesul-verbal întocmit în aceeaşi zi, în prezenţa a doi martori asistenţi.
14. Încercările reclamantului de a afla motivul descinderii au eşuat, acesta a fost încătuşat cu mâinile la spate, fără a primi vreo explicaţie, şi a fost escortat în afara locuinţei în timp ce vecinii asistau la incident.
15. Ulterior, reclamantul a fost transferat cu maşina la secţia de poliţie, unde a primit un exemplar al Ordonanţei parchetului nr. 10405 din 3 septembrie 2002. Prin această ordonanţă, parchetul a constatat că agentul de poliţie Vasile P. din comuna Podenii Noi depusese o plângere împotriva reclamantului pentru ultraj şi denunţare calomnioasă, în temeiul art. 239 şi 259 alin. (1) C. pen. Prin ordonanţă s-a reţinut că, la 13 februarie 2002, s-a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva reclamantului în ceea ce priveşte infracţiunea de ultraj, dar că cercetările continuau pentru infracţiunea de denunţare calomnioasă. În continuare, parchetul a motivat că, deşi fusese citat să se prezinte „în mai multe rânduri la sediul poliţiei din Ploieşti, la Biroul Investigaţii Criminale, pentru a fi audiat, [C.B.] nu s-a prezentat, ci, dimpotrivă, a preferat să depună plângere împotriva convocărilor”. Parchetul a adăugat că, în speţă, exista un certificat medical eliberat de N.C., „medicul de familie al reclamantului”, care avea cabinetul în Podenii Noi, din care reieşea că acesta din urmă suferea de „schizofrenie”. Fără a oferi un alt motiv care să impună internarea reclamantului, parchetul a concluzionat că existau îndoieli privind sănătatea psihică a reclamantului în momentul săvârşirii faptelor pentru care era cercetat şi a dispus, în baza art. 117 C. proc. pen., internarea într-o unitate psihiatrică „până la finalizarea expertizei efectuate de către Spitalul de Psihiatrie Voila”. Parchetul a stabilit atât aspectele pe care trebuia să le vizeze expertiza, cât şi termenul care trebuia respectat, şi anume 3 octombrie 2002.
16. La secţia de poliţie, reclamantul a dat apoi o declaraţie de învinuit, în prezenţa unui avocat numit din oficiu.
17. După ce i s-a prezentat ordonanţa procurorului privind internarea, reclamantul a fost condus, sub escorta poliţiei, la Serviciul Judeţean de Medicină Legală Prahova pentru a fi prezentat în faţa unei comisii medicale în vederea efectuării expertizei psihiatrice. Fără a examina reclamantul, comisia a emis în aceeaşi zi avizul potrivit căruia acesta trebuia internat imediat în vederea stabilirii stării de sănătate psihică, aviz pe care l-a înaintat Spitalului Clinic de Psihiatrie „Prof. Dr. Al. Obregia” din Bucureşti (denumit în continuare „Spitalul Obregia”). Biletul de trimitere a fost redactat astfel:
„Rugăm internare cu precizare de diagnosticare – examen psihologic”
18. În prima sa scrisoare care însoţeşte cererea introductivă, trimisă de către reclamant Curţii, la 30 septembrie 2002, acesta din urmă preciza că informase comisia de expertiză medico-legală în privinţa acordului său de a fi internat în Spitalul Obregia din Bucureşti pentru diagnosticare, dar că, cu toate acestea, poliţia continua să îl priveze de libertate.
19. În cursul aceleiaşi zile de 4 septembrie 2003, poliţia l-a condus sub escortă la Spitalul Obregia din Bucureşti, însoţit de scrisoarea din 4 septembrie 2002 din partea şefului Poliţiei din Ploieşti, prin care se solicita internarea reclamantului în pavilionul de maximă siguranţă, întrucât acesta se sustrăsese oricărui control medical de specialitate [Vă solicităm (...) să fie internat în pavilionul de maximă siguranţă, întrucât acesta se sustrage oricărui control medical de specialitate].
20. Prin procesul-verbal întocmit la 4 septembrie 2002 şi semnat de doi agenţi de poliţie, de medicul de gardă şi de un martor asistent s-a consemnat internarea. În procesul-verbal se menţiona că cei doi agenţi de poliţie au încredinţat reclamantul medicului de gardă.
21. Reclamantul a fost internat în secţia nr. X a spitalului. Având în vedere că a coabitat cu pacienţi cu boli psihice, acestuia i-au fost provocate stări de angoasă.
22. Acesta a fost externat la 18 septembrie 2002, adică la două săptămâni de la internare, în baza ordinului unei comisii formate din trei experţi, care au concluzionat că reclamantul nu suferea de tulburări psihice:
„Nu a prezentat tulburări psihice manifestate clinic în timpul internării”.
23. La o dată neprecizată, reclamantul a depus plângere împotriva măsurii internării. La 24 aprilie 2003, Parchetul de pe lângă Judecătoria Ploieşti a respins plângerea reclamantului, motivând că acesta fusese deja trimis în judecată şi că putea să îşi invoce drepturile în faţa instanţei.
24. Ca urmare a acestor evenimente, reclamantul nu a putut să susţină, în 2003, examenul de licenţă la Facultatea de Drept, fiind constrâns să îl amâne pentru anul următor.
B. Continuarea procedurii penale împotriva reclamantului
25. Prin rechizitoriul din 9 decembrie 2002, Parchetul de pe lângă Tribunalul Judeţean Prahova a trimis reclamantul în judecată pentru denunţare calomnioasă, motivând că în perioada 1999 – 2001 acesta formulase „mai multe plângeri şi denunţuri false împotriva agentului de poliţie Vasile P., şeful Postului de Poliţie Podenii Noi” pentru comportament abuziv.
26. Reclamantul a solicitat strămutarea cauzei la un alt tribunal din motive ce priveau buna administrare a justiţiei. Prin hotărârea din 12 februarie 2003, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, cererea a fost respinsă.
27. Prin hotărârea din 29 mai 2003 a Judecătoriei Ploieşti, reclamantul a fost condamnat cu suspendare la o pedeapsă cu închisoarea de un an şi şase luni pentru denunţare calomnioasă. Apelul reclamantului a fost respins prin hotărârea din 10 septembrie 2003 a Tribunalului Prahova. Prin hotărârea din 29 octombrie 2003 a Curţii de Apel Ploieşti, recursul formulat de către reclamant a fost admis, ca urmare a unui viciu de procedură privind citarea sa în faţa instanţei. Cauza a fost trimisă Judecătoriei Ploieşti pentru o nouă judecată în fond.
28. În depoziţia sa din 11 mai 2004, din faţa instanţei, reclamantul denunţa arestarea brutală din 4 septembrie 2002.
29. Prin hotărârea din 8 iulie 2004, pronunţată de judecătorie, reclamantul a fost condamnat cu suspendare pentru denunţare calomnioasă la o pedeapsă cu închisoarea de şase luni. În urma apelului reclamantului, această hotărâre a fost confirmată de Tribunalul Prahova, la 20 septembrie 2004.
30. Reclamantul a introdus recurs împotriva acestei ultime hotărâri.
31. Prin hotărârea din 4 noiembrie 2004, Curtea de Apel Ploieşti a casat hotărârile pronunţate anterior în cauză şi l-a achitat pe reclamant pe motiv că acesta nu a făcut altceva decât să îşi exercite drepturile, intervenind în mod legal în favoarea mamei sale, în litigiile acesteia din urmă, şi că faptele în cauză nu aveau caracter penal, întrucât pragul de gravitate impus de legea penală nu fusese atins. Instanţa a reţinut că reclamantul a fost internat într-o unitate psihiatrică în cursul procedurii penale respective, în baza certificatului medical eliberat de către medicul N.C., care nu era medicul reclamantului şi care nu îl cunoştea pe acesta. Conform curţii de apel, acest certificat „nu putea fi luat în considerare” întrucât nu era conform cu realitatea. Hotărârea curţii de apel este redactată, în părţile sale relevante, după cum urmează:
„În baza certificatului medical eliberat de medic [N.C.], în care au fost introduse afirmaţii neconforme cu realitatea, inculpatul a fost supus unei expertize medico-legale privind eventualele afecţiuni psihiatrice, iar concluziile au fost negative.
În plus, pentru a fi supus expertizei, inculpatului i s-a forţat uşa, a fost ridicat şi i s-au pus cătuşe pentru a fi dus la spital.”
C. Referatul întocmit de Spitalul Clinic de Psihiatrie „Prof. Dr. Al. Obregia” din Bucureşti cu privire la reclamant
32. Referatul din 6 martie 2009, întocmit în cadrul Spitalului Obregia, furnizat de Guvern, menţiona că, la 4 septembrie 2002, reclamantul, care nu mai fusese niciodată internat în spitalul respectiv, fusese internat de urgenţă în Secţia X Psihiatrie, cu diagnostic de internare „Precizare de diagnostic”. De asemenea, se menţiona că trimiterea a fost făcută de Poliţia Municipiului Ploieşti – Direcţia Cercetări Penale.
33. Documentul din 6 martie 2009 menţiona, în plus, conform raportului poliţiei, că în privinţa reclamantului fusese eliberat un certificat de către medic [N.C.], potrivit căruia acesta suferea de „schizofrenie”.
34. În cele din urmă, raportul menţiona că reclamantul fusese internat în spitalul de psihiatrie cu acordul său, în vederea stabilirii unui diagnostic şi că nu fusese privat de libertate în timpul examenelor clinice şi paraclinice.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE RELEVANTE
A. Dreptul intern relevant
35. Dispoziţiile relevante ale Codului de procedură penală prevăd următoarele:
Art. 117
„Efectuarea unei expertize psihiatrice este obligatorie în cazul infracţiunii de omor deosebit de grav, precum şi atunci când organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are îndoială asupra stării psihice a învinuitului sau inculpatului.
Expertiza în aceste cazuri se efectuează în instituţii sanitare de specialitate. În vederea efectuării expertizei, organul de cercetare penală cu aprobarea procurorului sau a instanţei de judecată dispune internarea învinuitului ori inculpatului pe timpul necesar. Această măsură este executorie şi se aduce la îndeplinire, în caz de opunere, de organele de poliţie.
[...]”
36. Prin Decizia nr. 76 din 20 mai 1999, publicată în Monitorul Oficial nr. 323 din 6 iulie 1999, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 117 alin. (2) C. proc. pen. Excepţia de neconstituţionalitate fusese ridicată din oficiu de Judecătoria Filiaşi, pe motiv că durata măsurii internării în vederea efectuării unei expertize psihiatrice, prevăzute la art. 117 citat anterior, nu a fost precizată, prin urmare putea fi prelungită fără limită şi că necesitatea internării nu a fost supusă niciunui control jurisdicţional, ceea ce încalcă, conform instanţei, dreptul la libertate şi siguranţă, astfel cum este garantat de Constituţie.
În decizia citată anterior, Curtea Constituţională a considerat că art. 117 C. proc. pen. nu instituia o sancţiune de drept penal, ci o măsură procesuală pe care organele judiciare erau obligate să o ia atunci când exista îndoială în privinţa stării psihice a învinuitului ori inculpatului şi se impunea efectuarea unei expertize psihiatrice. În plus, Curtea Constituţională a reţinut că nu era posibil să se stabilească de la început şi în mod strict durata expertizei, având în vedere caracterul particular şi complexitatea acesteia.
37. Dispoziţiile Legii nr. 487/2002 a sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice, publicată în Monitorul Oficial nr. 589 din 8 august 2002, reglementează, în Secţiunea a doua din Capitolul 5, internarea nevoluntară. Conform art. 45‑47, internarea nevoluntară a unei persoane se poate realiza la solicitarea familiei, a medicului curant, a reprezentanţilor poliţiei, jandarmeriei, parchetului, pompierilor sau ai altor servicii abilitate ale administraţiei locale, a unui medic psihiatru, numai în cazul în care acesta a constatat că, din cauza tulburărilor psihice ale persoanei respective, există un pericol iminent de vătămare pentru sine sau pentru alte persoane sau dacă există riscul unei înrăutăţiri grave a stării sale.
Decizia de internare este supusă revizuirii parchetului, după cum se prevede la art. 53 din legea respectivă.
În temeiul art. 54, persoana în cauză sau reprezentantul acesteia pot sesiza instanţa care va trebui să se pronunţe în cadrul unei proceduri de urgenţă, după audierea persoanei internate, dacă starea acesteia o permite, sau după deplasarea la spitalul de psihiatrie.
B. Informaţiile furnizate de Guvern cu privire la practica spitalelor de psihiatrie
38. Referatul din 6 martie 2009 al Spitalului Obregia, citat anterior (a se vedea supra, pct. 32), menţiona că durata de internare necesară în scopul stabilirii unui diagnostic depinde de fiecare caz, în funcţie de antecedente şi de observaţia clinică care trebuie să dureze minimum paisprezece zile. Respectivul referat nu făcea trimitere la niciun temei legal sau la lucrări de specialitate.
C. Poziţia Amnesty International
39. În Memorandumul adresat Guvernului României cu privire la tratamentul persoanelor internate în secţii şi spitale de psihiatrie, din 4 mai 2004 (EUR 39/003/2004) (Memorandum to the government concerning inpatient psychiatric treatment), Amnesty International menţionează că, în unele spitale de psihiatrie cu statut de unităţi de maximă siguranţă, persoanele internate pentru tratament în temeiul Codului penal nu sunt separate efectiv de ceilalţi pacienţi şi rezidenţi, ceea ce amplifică riscul de abuz asupra persoanelor mai vulnerabile.
40. Acelaşi document indică, de asemenea, că în cadrul unei vizite făcute în noiembrie 2003, un reprezentant al Amnesty International, care vizitase un pavilion închis pentru bărbaţii din Spitalul de Psihiatrie „Prof. Dr. Al. Obregia” din Bucureşti, a primit informaţii potrivit cărora mulţi dintre cei aduşi la spital refuzaseră iniţial să fie internaţi, dar că, ulterior, au fost „convinşi” că acest lucru era în interesul lor, pentru a semna un formular prin care îşi exprimau consimţământul în vederea tratamentului. Astfel, douăzeci de bărbaţi internaţi în pavilionul închis erau consideraţi ca fiind „internaţi voluntar”. Unii s-au plâns că ar fi vrut să părăsească spitalul, dar că acest lucru nu le-a fost permis. S-a semnalat, de asemenea, că acolo era internat un bărbat care nu suferea de nicio tulburare mintală şi care nu primea niciun tratament.
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 5 § 1 LIT. E) DIN CONVENŢIE
41. Reclamantul denunţă nelegalitatea măsurii internării într-o unitate psihiatrică şi, în special, caracterul arbitrar al acesteia, în absenţa unui certificat medical cu privire la necesitatea respectivei internări. Acesta invocă art. 5 § 1 din Convenţie, formulat după cum urmează:
„1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:
[...]
e) dacă este vorba despre detenţia legală [...] a unui alienat, [...]”
42. Guvernul contestă acest argument.
A. Cu privire la admisibilitate
43. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
44. Guvernul pretinde, în principal, că reclamantul a fost de acord cu internarea. În această privinţă, Guvernul face trimitere la ultimul paragraf de la pagina 25 din prima scrisoare trimisă de către reclamant Curţii, la 30 septembrie 2002, în care acesta din urmă preciza că a fost de acord cu internarea sa la Spitalul Obregia din Bucureşti (a se vedea supra, pct. 18). De asemenea, Guvernul face trimitere la referatul din 6 martie 2009, prezentat de Spitalul Obregia (a se vedea supra, pct. 32‑34).
De asemenea, Guvernul subliniază că, în temeiul art. 43 din Legea nr. 487/2002 a sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice, publicată la 8 august 2002, reclamantul avea dreptul să părăsească spitalul, la cerere, în orice moment şi că, prin urmare, nu a fost privat de libertate.
45. În subsidiar, Guvernul subliniază că internarea reclamantului a fost dispusă cu respectarea dispoziţiilor legale, şi anume a dispoziţiilor art. 117 C. proc. pen. Internarea sa în unitatea psihiatrică a fost necesară pentru efectuarea unei expertize medico-legale, având în vedere că existau îndoieli cu privire la starea sănătăţii sale psihice ca urmare a certificatului eliberat de „pretinsul medic al lui C.B.”.
De asemenea, Guvernul subliniază că, la 4 septembrie 2002, reclamantul a fost examinat de un medic care i-a eliberat un bilet de trimitere la Spitalul Obregia pentru un consult medical. În cele din urmă, Guvernul atrage atenţia că, spre deosebire de cauza Filip împotriva României, nr. 41124/02, din 14 decembrie 2006, reclamantul „a petrecut doar două săptămâni” la spitalul de psihiatrie, adică durata minimă pentru efectuarea unei expertize, aşa cum se precizează în referatul Spitalului Obregia.
46. Reclamantul atrage atenţia că decizia procurorului care a dispus efectuarea expertizei psihiatrice în privinţa sa nu i-a fost comunicată înainte de a fi ridicat în mod brutal de la domiciliu de către poliţie pentru a fi internat nevoluntar. Acesta adaugă că nu a fost niciodată consultat de medicul generalist N.C. şi că nu i s-a adus la cunoştinţă certificatul eliberat de către acesta din urmă, potrivit căruia ar fi suferit de „schizofrenie”.
De asemenea, reclamantul susţine că, în mod contrar celor afirmate de Guvern, nu i s-a oferit libertatea de a se prezenta de bunăvoie la controlul psihiatric, ceea ce ar fi făcut, conform scrisorii sale din 30 septembrie 2002. Dimpotrivă, a fost ridicat cu forţa, de la domiciliul său, de poliţie, la primele ore ale dimineţii, apoi dus cu cătuşe la spitalul de psihiatrie, sub escorta unor agenţi de poliţie înarmaţi şi, deci, împotriva voinţei sale.
47. Reclamantul precizează că, din biletul de trimitere al Serviciului Judeţean de Medicină Legală Prahova, nu reieşea că acesta prezenta vreun simptom de boală mintală sau că era periculos.
2. Motivarea Curţii
48. Curtea reaminteşte că o persoană nu poate fi considerată „alienată” şi nu poate fi privată de libertate decât în cazul în care alienarea sa a fost dovedită, iar tulburarea are un caracter sau o dimensiune care justifică internarea; internarea nu se poate prelungi în mod valabil fără ca respectiva tulburare să persiste (Winterwerp împotriva Ţărilor de Jos, 24 octombrie 1979, pct. 39, seria A nr. 33, Johnson împotriva Regatului Unit, 24 octombrie 1997, pct. 60, Culegere de hotărâri şi decizii 1997‑VII şi, mai recent, hotărârea Filip citată anterior, pct. 55‑59). În această privinţă, nicio privare de libertate a unei persoane considerate alienate nu poate fi considerată conformă art. 5 § 1 lit. e) dacă aceasta s-a stabilit fără consultarea unui medic specialist.
Având în vedere libertatea de apreciere crescută de care dispun, în astfel de cazuri, statele contractante în materie de internare cu titlu de urgenţă (Varbanov împotriva Bulgariei, nr. 31365/96, pct. 47, CEDO 2000‑X), se acceptă, în cazurile urgente, cu risc ridicat sau atunci când o persoană este arestată din cauza comportamentului său violent, ca un astfel de certificat să fie obţinut imediat după arestare, însă în toate celelalte situaţii, consultarea prealabilă este indispensabilă. În cazul în care nu există altă posibilitate, de exemplu, atunci când persoana în cauză refuză să se prezinte la consult, trebuie să se solicite, cel puţin, evaluarea de către un medic specialist, în baza dosarului, în caz contrar nefiind posibil să se susţină că alienarea persoanei în cauză a fost dovedită (Varbanov citată anterior, pct. 47).
În cele din urmă, privarea de libertate este o măsură atât de gravă încât nu se justifică decât în cazul în care alte măsuri, mai puţin severe, au fost luate în considerare şi sunt apreciate ca fiind insuficiente pentru apărarea interesului personal sau public care impune detenţia. Trebuie să se clarifice că privarea de libertate a persoanei în cauză era indispensabilă având în vedere circumstanţele (Witold Litwa împotriva Poloniei, nr. 26629/95, pct. 78, CEDO 2000‑III).
49. În speţă, din documentele aflate la dosar, reiese că reclamantul, care era acuzat de denunţare calomnioasă, a fost supus unei măsuri de internare într-o unitate psihiatrică dispuse de procuror la 3 septembrie 2002, pentru o durată nedeterminată, în vederea efectuării unei expertize psihiatrice, în temeiul art. 117 C. proc. pen. (a se vedea supra, pct. 15).
50. Curtea observă că pentru executarea ordonanţei procurorului, reclamantul a fost ridicat cu forţa, de la domiciliul său, de poliţie, care i-a forţat uşa la ora 6.30 dimineaţa, apoi, sub escorta agenţilor a fost condus încătuşat la secţia de poliţie şi la Serviciul Judeţean de Medicină Legală Prahova şi, în sfârşit, la spitalul de psihiatrie unde a fost internat de urgenţă (a se vedea supra, pct. 10‑20).
51. Curtea consideră că, având în vedere circumstanţele cauzei, modalităţile de executare a ordonanţei de internare într-o unitate psihiatrică au fost în mod evident disproporţionate. Astfel, acestea contrazic argumentele Guvernului potrivit cărora reclamantul a fost de acord cu internarea sa.
52. De altfel, Guvernul nu a prezentat niciun document care să conţină semnătura reclamantului, prin care acesta din urmă şi-ar fi exprimat acordul pentru internare, la 4 septembrie 2002.
53. Faptul de a-şi fi exprimat disponibilitatea pentru a se supune voluntar unei expertize psihiatrice nu modifică constatarea Curţii cu privire la caracterul nevoluntar al internării. De altfel, înainte de a i se prezenta ordonanţa din 3 septembrie 2002, şi fără a i se oferi în vreun fel ocazia de a se supune de bunăvoie dispoziţiei judiciare, poliţia l-a ridicat cu forţa de la domiciliul său la primele ore ale dimineţii, acesta continuând să fie privat de libertate pe toată durata zilei de 4 septembrie 2002, apoi a fost încredinţat medicilor de gardă de la Spitalul Obregia.
54. Curtea concluzionează că, fiind vorba despre o internare nevoluntară, dispoziţiile Legii nr. 487/2002 cu privire la internarea nevoluntară a persoanelor cu tulburări psihice invocate de Guvern nu sunt relevante în cauză.
55. În ceea ce priveşte chestiunea de a şti dacă internarea nevoluntară într-o unitate psihiatrică a reclamantului a fost „legală”, în sensul art. 5 § 1 lit. e) din Convenţie, Curtea observă că ordonanţa procurorului, prin care s-a stabilit necesitatea acestei internări, s-a bazat pe îndoielile anchetatorilor cu privire la sănătatea psihică a reclamantului şi pe certificatul unui medic generalist. Acesta nu l-a văzut şi nici examinat vreodată pe reclamant, astfel cum reiese din hotărârea Curţii de Apel Ploieşti din 4 noiembrie 2004 şi a pus un diagnostic neconform cu realitatea (a se vedea supra, pct. 31).
56. Curtea consideră că evaluarea efectuată de un psihiatru, prealabilă oricărei internări nevoluntare, era indispensabilă, având în vedere, în special, că reclamantul nu avea antecedente de tulburări psihice. De altfel, în absenţa unui comportament violent din partea reclamantului şi luând în considerare că Guvernul nu a demonstrat existenţa unui risc pentru el însuşi sau pentru alte persoane, în speţă nu era vorba, în mod evident, de o internare cu titlu de urgenţă (a se vedea Filip, citată anterior, pct. 60) Pe de altă parte, din biletul de trimitere al Serviciului Judeţean de Medicină Legală Prahova, invocat de Guvern, nu reieşea că reclamantul ar prezenta vreun simptom de boală mintală sau că ar fi periculos (a se vedea supra, pct. 17). În plus, Curtea observă că urmăririle penale împotriva reclamantului vizau acuzaţia de denunţare calomnioasă şi nu o infracţiune de o gravitate care ar fi putut să denote o anumită stare de pericol din partea reclamantului.
57. În cazul în care este adevărat că internarea reclamantului, dispusă de procuror, avea drept scop tocmai obţinerea unui certificat medical, pentru a se stabili dacă acesta avea discernământul necesar spre a fi considerat responsabil din punct de vedere penal şi că, la momentul internării sale, acesta a fost dus la un centru de psihiatrie unde a fost consultat de medici, nimic nu indică totuşi că medicii care l-au internat în spitalul de psihiatrie la 4 septembrie 2002 au fost întrebaţi dacă reclamantul trebuia în mod necesar internat în vederea efectuării unui examen medico-legal (a se vedea Filip, citată anterior, pct. 61).
58. Mai mult, Curtea observă că referatul comisiei medicale din 18 septembrie 2002, întocmit la două săptămâni de la internare, a concluzionat că reclamantul nu suferea de tulburări psihice.
În ceea ce priveşte argumentul Guvernului, bazat pe poziţia exprimată de Spitalul Obregia, potrivit căruia durată minimă de internare în vederea efectuării unei expertize psihiatrice este de paisprezece zile, Curtea observă că acesta nu se bazează pe nicio dispoziţie legală, astfel cum prevede art. 5 § 1 din Convenţie.
De asemenea, Guvernul nu a explicat de ce nu au fost luate alte măsuri, mai puţin drastice decât internarea într-un pavilion de maximă siguranţă (a se vedea supra, pct. 19) şi, în caz afirmativ, de ce nu au fost considerate insuficiente pentru apărarea interesului personal sau public care impunea privarea de libertate a reclamantului. De altfel, Curtea observă că nu există niciun indiciu la dosar conform căruia reclamantul ar fi refuzat să se supună de bunăvoie examenului psihiatric. În cele din urmă, nu există nimic în dosar care să poată demonstra că medicii specialişti au încercat să stabilească, pe baza dosarului, alienarea persoanei în cauză (Varbanov citată anterior, pct. 47).
În cele din urmă, Curtea nu poate decât să regrete caracterul în mod evident disproporţionat al modalităţilor de realizare a internării. Reclamantul a fost ridicat de agenţii de poliţie care i-au forţat uşa la primele ore ale dimineţii. I s-au pus cătuşe, apoi a fost condus la postul de poliţie şi, ulterior, la laboratorul medico-legal pentru ca, în final, să fie dus la spitalul de psihiatrie. Trebuie subliniat că acesta nu comisese niciun gest violent şi că necesitatea internării sale nu fusese stabilită în mod legal de către un medic.
59. Prin urmare, Curtea consideră că privarea de libertate a reclamantului timp de paisprezece zile nu era justificată şi nici conformă cu art. 5 § 1 lit. e).
Prin urmare, a fost încălcat art. 5 § 1 lit. e) din Convenţie.
II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 5 § 4 DIN CONVENŢIE
60. Reclamantul denunţă încălcarea art. 5 § 4 din Convenţie, formulat după cum urmează în părţile sale relevante:
„4. Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau detenţie are dreptul să introducă recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii detenţiei sale şi să dispună eliberarea sa dacă detenţia este ilegală.”
61. Guvernul contestă acest argument, precizând că reclamantul trebuia să se prevaleze de căile de atac oferite de Legea nr. 487/2002.
62. Curtea consideră că acest capăt de cerere este legat de cel examinat anterior şi, prin urmare, la rândul său, acesta trebuie să fie declarat admisibil.
63. Curtea va examina acest capăt de cerere, în lumina principiilor consacrate în materie şi reamintite în hotărârea Filip, citată anterior (pct. 70-74).
64. În speţă, Curtea constată, în primul rând, că baza legală a măsurii internării reclamantului într-o unitate psihiatrică, la care autorităţile, şi anume poliţia, parchetul şi Curtea de Apel Ploieşti, au făcut trimitere, o reprezenta art. 117 C. proc. pen., cu privire la necesitatea efectuării expertizei psihiatrice în cadrul unei proceduri penale, şi nu dispoziţiile Legii nr. 487/2002 cu privire la internarea nevoluntară într-o unitate psihiatrică a persoanelor care se pun în pericol sau care reprezintă un pericol pentru ceilalţi (a se vedea supra, pct. 37).
65. Curtea subliniază că Guvernul nu a oferit niciun exemplu din practica judiciară care să poată demonstra că plângerea prevăzută de Legea nr. 487/2002, în cadrul procedurii generale de internare nevoluntară, este admisibilă în ceea ce priveşte contestarea deciziei procurorului prin care s-a ordonat efectuarea expertizei psihiatrice, în cadrul procedurii penale.
66. Deşi nu exclude că plângerea putea fi eficientă, după cum susţine Guvernul, în speţă, Curtea subliniază că plângerea formulată de reclamant împotriva măsurii internării a fost respinsă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Ploieşti pe motiv că acesta fusese deja trimis în judecată şi putea să îşi invoce drepturile în faţa instanţei (a se vedea supra, pct. 22-23).
67. Prin urmare, în mod similar Judecătoriei Filiaşi în sesizarea sa adresată Curţii Constituţionale (a se vedea supra, pct. 36), Curtea consideră că măsura internării dispusă în vederea efectuării unei expertize psihiatrice, măsură prevăzută la art.117 citat anterior, nu a fost supusă niciunui control judecătoresc, în ceea ce priveşte necesitatea internării.
68. Prin urmare, a fost încălcat art. 5 § 4 din Convenţie din cauza absenţei unui control de legalitate în privinţa măsurii internării reclamantului.
III. CU PRIVIRE LA CELELALTE PRETINSE ÎNCĂLCĂRI
69. Invocând art. 3 şi 8 din Convenţie, reclamantul se plânge de condiţiile degradante ale arestării sale din 4 septembrie 2002 şi de violarea domiciliului său. De asemenea, acesta pretinde că a suferit o stare de angoasă în timpul internării, ca urmare a coabitării cu bolnavi psihici „adevăraţi”. Invocând art. 6 § 1 din Convenţie, reclamantul se plânge de inechitatea procedurii penale desfăşurate împotriva sa pentru denunţare calomnioasă, în ceea ce priveşte decizia de a fi supus în mod nevoluntar unei examinări psihiatrice.
70. Curtea consideră că aceste capete de cerere sunt legate de cele examinate anterior şi, prin urmare, la rândul lor, acestea trebuie să fie declarate admisibile.
71. Având în vedere constatările referitoare la art. 5 § 1 lit. e) şi 4 (a se vedea supra, pct. 59 şi 68), Curtea consideră că nu este necesară examinarea separată a acestora.
IV. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENŢIE
72. Art. 41 din Convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţele acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă”.
A. Prejudiciu
73. Reclamantul pretinde 500 000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral. Acesta precizează, pe lângă suferinţele acute provocate de teama indusă de poliţie, resimţite apoi în timpul celor două săptămâni de internare alături de bolnavi psihici, în momentul internării sale nevoluntare într-o unitate psihiatrică, că se pregătea pentru examenul de licenţă în drept. Din cauza tulburărilor provocate de internarea sa, a trebuit să amâne examenul pentru anul următor, astfel că a reuşit să obţină diploma în drept abia în 2004, în loc de 2003.
În plus, reclamantul subliniază că şansele de a exercita o profesie juridică, conform calificării sale, au fost compromise, prin atribuirea stigmatului de „schizofren” de către autorităţi şi, prin urmare, de către societate. Făcând trimitere la copiile articolelor de presă relevante, acesta precizează că internarea sa într-o unitate psihiatrică a fost mediatizată şi, în consecinţă, şi-a atras compasiunea oamenilor şi, în acelaşi timp, eticheta de „victimă”, dacă nu chiar cea de „nebun”.
În cele din urmă, acesta precizează că singurul loc de muncă pe care l-a găsit a fost cel de administrator în cadrul Universităţii, adică un post inferior calificării sale profesionale şi nivelului salarial corespunzător şi că, astfel, şansele sale de a duce o viaţă decentă din punct de vedere material şi de a-şi susţine mama bolnavă sunt foarte reduse.
74. Guvernul contestă aceste pretenţii.
75. Curtea consideră că, având în vedere încălcările constatate, reclamantului trebuie să i se acorde o despăgubire, cu titlu de prejudiciu. Pronunţându-se în echitate, în conformitate cu art. 41, Curtea îi acordă 20 000 euro (EUR) pentru toate prejudiciile.
B. Cheltuieli de judecată
76. Reclamantul nu a prezentat nicio cerere de rambursare a cheltuielilor de judecată.
C. Dobânzi moratorii
77. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibilă;
2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 5 § 1 lit. e) din Convenţie;
3. Hotărăşte că a fost încălcat art. 5 § 4 din Convenţie;
4. Hotărăşte că nu trebuie examinate separat capetele de cerere întemeiate pe art. 3, 6 § 1 şi 8 din Convenţie;
5. Hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, 20 000 EUR (două zeci mii euro), pentru toate prejudiciile, sumă care trebuie convertită în moneda naţională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
6. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 20 aprilie 2010, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.
Santiago Quesada Josep Casadevall
Grefier Preşedinte