©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (www.csm1909.ro) şi al Institutului European din România (www.ier.ro). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (www.csm1909.ro) and the European Institute of Romania (www.ier.ro). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a treia
CAUZA CÂRLAN ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
(Cererea nr. 34828/02)
Hotărâre
Strasbourg
20 aprilie 2010
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Cârlan împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis López Guerra, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 23 martie 2010,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 34828/02 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Dan Cârlan („reclamantul”), a sesizat Curtea la 6 septembrie 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. Reclamantul este reprezentat de Dragomir Tomaşeschi, avocat în Iaşi. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, Răzvan Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantul susţine, în special, că i-a fost îngrădită libertatea de exprimare, în urma condamnării sale la plata unei amenzi penale şi daune-interese, pentru declaraţii făcute, în calitate de consilier local, cu ocazia a două conferinţe de presă.
4. La 7 noiembrie 2005, preşedintele Secţiei a treia a decis să comunice cererea Guvernului. În conformitate cu art. 29 § 3 din Convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. Reclamantul, domul Dan Cârlan, este născut în 1961 şi are domiciliul în Iaşi.
A. Originea cauzei
6. În 1998, reclamantul făcea parte din Consiliul local Iaşi şi era membru al unui partid de opoziţie. În această calitate, a constituit, împreună cu alţi zece consilieri municipali, „Comisia pentru analiza situaţiei imobilelor cu destinaţie comercială administrate de către primărie” („comisia”), care şi-a început activitatea în martie 1998.
7. La 8 mai 1998, reclamantul a organizat o conferinţă de presă cu ocazia căreia a afirmat:
„[...] dacă există o mafie a imobilelor cu destinaţie comercială, primarul însuşi se află la capul acesteia; primarul C.S. se găseşte în vârful piramidei ilegalităţilor.”
8. La 11 mai 1998, comisia a publicat un raport conform căruia primarul atribuise unor diferite persoane fizice şi juridice, inclusiv unei fundaţii unde era preşedinte, numeroase imobile cu destinaţie comercială, fără să respecte procedura legală, adică fără să organizeze o licitaţie publică în acest scop. Aceasta a constatat de asemenea că, în mai multe cazuri, chiria plătită de locatari era mult inferioară celei prevăzute de lege şi că aceştia din urmă încheiaseră cu terţi, cu consimţământul primarului, contracte de subînchiriere, negociind astfel chirii superioare. Imobilul cu destinaţie comercială, atribuit fundaţiei al cărei preşedinte era primarul, se găsea în aceeaşi situaţie.
9. La 15 mai 1998, reclamantul a organizat o a doua conferinţă de presă în cursul căreia a declarat:
„Primarul C.S. nu a respectat dispoziţiile Legii administraţiei publice locale nr. 69/1991, aşa cum a fost modificată de OUG nr. 22/ 1997, în ceea ce priveşte modalităţile de atribuire a imobilelor cu destinaţie comercială.”
10. La cererea reclamantului, poliţia a efectuat o anchetă cu privire la atribuirea imobilelor menţionate. În urma acesteia, două rapoarte de expertiză au confirmat parţial concluziile raportului comisiei. După deschiderea unei cercetări judiciare împotriva primarului pentru abuz în serviciu, poliţia a transmis dosarul procurorului cu propunerea trimiterii cauzei în faţa instanţei.
11. La 29 martie 2001, procurorul a decis clasarea cauzei, pe motiv că faptele nu erau prevăzute de legea penală.
12. Corpul de control al prim-ministrului („corpul de control”) a analizat, de asemenea, aceste susţineri, considerând că majoritatea concluziilor raportului comisiei locale nu erau confirmate, dar că anumite decizii luate de primar în atribuirea imobilelor cu destinaţie comercială erau totuşi lipsite de temei legal.
B. Condamnarea reclamantului pentru calomnie
13. La 11 iunie 1998, primarul C.S. a sesizat Judecătoria Iaşi cu o plângere penală şi constituire de parte civilă împotriva reclamantului, pentru calomnie.
14. La 15 iunie 1998, reclamantul şi C.S. au semnat un „acord de reconciliere”, declarând că toate procedurile penale în curs pentru calomnie trebuiau considerate ca fiind încheiate şi că regretau toate declaraţiile publice calomnioase.
15. La 29 martie1999, C.S. a declarat în faţa instanţei că avea intenţia să-şi menţină plângerea penală. La 17 decembrie 1999, instanţa a decis să continue procedura.
16. Prin hotărârea din 8 mai 2001, instanţa l-a achitat pe reclamant pentru declaraţia din 15 mai 1998 şi l-a obligat la plata unei amenzi penale de 10 milioane de lei (ROL), pentru afirmaţiile făcute la 8 mai 1998, respingând în acelaşi timp cererile civile formulate de C.S. Aceasta a considerat că reclamantul acţionase în interes personal şi nu în calitate de membru al autorităţii publice pe care o reprezenta şi că, prin urmare, depăşise limitele stabilite de Constituţie pentru exercitarea libertăţii de exprimare şi a dreptului cetăţenilor de a fi informaţi cu privire la chestiuni de interes public.
17. Instanţa a considerat că reclamantul prezentase declaraţii ale martorilor şi documente ca elemente de probă, fără să precizeze că dorea să facă proba verităţii afirmaţiilor pe care le făcuse. În consecinţă, instanţa a refuzat să aplice art. 207 C. pen şi să verifice dacă declaraţiile reclamantului corespundeau realităţii pe motiv că acesta nu solicitase în mod expres proba verităţii. A considerat, de asemenea, că nu era competentă să judece nelegalitatea acţiunilor primarului întrucât acestea nu puteau fi considerate nelegale decât după anularea lor de către o instanţă competentă. Instanţa a mai considerat că reclamantul ar fi avut posibilitatea legală de a formula recurs pentru a le anula.
18. Prin hotărârea definitivă din 7 martie 2002, Tribunalul Iaşi a respins recursul reclamantului. A admis recursul lui C.S. şi l-a obligat pe reclamant la plata de 60 000 000 ROL, cu titlu de daune-interese pentru prejudiciul moral suferit.
19. În mod similar judecătoriei, tribunalul a hotărât că reclamantul făcuse declaraţii calomnioase în nume propriu şi pentru propriile interese, fără intenţia de a reprezenta consiliul local. Tribunalul a considerat, de asemenea, că acordul de reconciliere invocat de reclamant nu putea să producă niciun efect, întrucât acesta nu visa cauza în mod expres, iar C.S. declarase în faţa instanţei, la 29 martie 1999, că dorea să-şi menţină plângerea.
20. Instanţa a constatat că reclamantul depusese la dosarul cauzei, în faţa judecătoriei, un act în care preciza că probele depuse serveau pentru dovedirea declaraţiilor sale. . A observat, de asemenea, că reclamantul ceruse judecătoriei să examineze cauza sub toate aspectele şi să constate nelegalitatea acţiunilor primarului. Cu toate acestea, tribunalul a considerat că este necompetent să se pronunţe asupra pretinsei nelegalităţii a acestor acţiuni, acest lucru implicând ieşirea din cadrul procesual fixat de părţi, şi anume plângerea penală a lui C.S.
21. A considerat, de asemenea, că judecătoria analizase documentele prezentate de reclamant pentru a face proba verităţii declaraţiilor sale şi conchisese că niciun element nu dovedea veridicitatea acestora. După ce a citat concluziile corpului de control, conform cărora majoritatea concluziilor raportului comisiei nu erau confirmate, instanţa a considerat că reclamantul nu reuşise să facă proba verităţii.
22. Condamnarea reclamantului a fost înscrisă în cazierul său judiciar.
II. DREPTUL INTERN RELEVANT
23. Esenţialul dispoziţiilor din dreptul intern relevant, şi anume fragmente din Codul penal, din Codul civil şi din Codul de procedură penală, este descris în cauza Boldea împotriva României [nr. 19997/02, pct. 16-18, CEDO 2007-... (fragmente)], şi Constantinescu împotriva României (nr. 28871/95, pct. 37, CEDO 2000-VIII).
24. Articolele relevante din Codul penal sunt redactate după cum urmează:
Art. 206
„Afirmarea ori imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancţiune penală, administrativă sau disciplinară ori dispreţului public, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.”
Art. 207
„Proba verităţii celor afirmate sau imputate este admisibilă, dacă afirmarea sau imputarea a fost săvârşită pentru apărarea unui interes legitim. Fapta cu privire la care s-a făcut proba verităţii nu constituie infracţiunea de insultă sau calomnie.”
25. Potrivit art. 63 alin. (3) C. pen., în vigoare la momentul faptelor, maximumul pentru amenda penală prevăzută pentru infracţiunea de calomnie era de 30 000 000 ROL.
26. Prin decizia nr. 62/2007 din 18 ianuarie 2007, publicată de Monitorul Oficial nr. 104 din 12 februarie 2007, Curtea Constituţională a declarat neconstituţională legea de abrogare a art. 205-207 C. pen., referitoare la insultă şi calomnie, pe motiv că reputaţia persoanelor, astfel cum este garantată de Constituţie, trebuie protejată în mod necesar prin sancţiuni de drept penal.
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 6 § 1 DIN CONVENŢIE
27. Reclamantul se plânge de refuzul instanţelor de a lua în considerare probele de natură să dovedească veritatea declaraţiilor pentru care a fost condamnat pentru calomnie. Acesta invocă art. 6 § 1 din Convenţie, ale cărui dispoziţii relevante sunt redactate după cum urmează:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.” [...]
28. Guvernul contestă acest argument
A. Cu privire la admisibilitate
29. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
a) Argumentele părţilor
30. Guvernul consideră că admisibilitatea probelor intră în primul rând sub incidenţa normelor de drept intern şi că, în principiu, instanţele naţionale sunt cele care trebuie să evalueze probele administrate. Invocând cauza Perna împotriva Italiei (nr. 48898/99, pct. 26, 27 iulie 2001) aminteşte că sarcina Curţii consistă în a analiza dacă procedura considerată în ansamblu, inclusiv modul de prezentare al mijloacelor de probă, a avut un caracter echitabil. Guvernul subliniază că instanţele interne au permis reclamantului să aducă probe suficiente pentru a-şi dovedi nevinovăţia (documente, mărturii şi interogatoriu). Conform Guvernului, Judecătoria Iaşi, după ce a analizat elementele de probă (inclusiv raportul comisiei), a ajuns la concluzia că afirmaţiile calomnioase din 8 mai 1998 nu aveau niciun temei real şi că reclamantul nu acţionase cu bună-credinţă, această constatare având ca rezultat inaplicabilitatea art. 207 C. pen. cu privire la exceptio veritatis. Această constatare ar fi fost, de altfel, confirmată de Tribunalul Iaşi, sesizat cu recurs. Din contră, în ceea ce priveşte afirmaţiile făcute la 15 mai 1998, Guvernul indică faptul că instanţele interne au luat în considerare în mod corespunzător faptul că acestea se bazau pe fapte revelate de raportul comisiei, indicând că primarul C.S. nu respectase dispoziţiile legilor în vigoare.
31. Reclamantul nu a prezentat observaţii ca răspuns.
b) Motivarea Curţii
32. Curtea aminteşte că în primul rând instanţele naţionale sunt cele care au competenţa de a stabili faptele şi de a interpreta legislaţia internă. În exercitarea puterii sale de control, rolul Curţii nu este sub nicio formă de a se substitui instanţelor interne competente, ci de a verifica din perspectiva art. 6 hotărârile pe care le-au pronunţat conform puterii lor de apreciere.
33. Convenţia neintenţionând să garanteze drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă cererile şi observaţiile părţilor sunt cu adevărat „înţelese”, adică examinate în mod corespunzător de instanţa sesizată. Altfel spus, art. 6 îi atribuie „instanţei” obligaţia de a efectua o examinare efectivă a motivelor, argumentelor şi probelor părţilor, cu excepţia cazului în care se apreciază relevanţa acestora (Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, hotărârea din 19 aprilie 1994, seria A nr. 288, p. 19, pct. 59, Virgil Ionescu împotriva României, nr. 53037/99, pct. 44, 28 iunie 2005.)
34. Astfel, Curtea aminteşte că art. 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze deciziile, dar că acesta nu poate fi înţeles ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument. Amploarea acestei obligaţii poate varia în funcţie de natura deciziei. În plus, trebuie să se ţină seama, în special, de diversitatea motivelor pe care un reclamant le poate ridica în instanţă şi de diferenţele în statele contractante, în materie de dispoziţii legale, cutume, concepţii doctrinale, prezentare şi redactare a hotărârilor. Din acest motiv, chestiunea dacă o instanţă nu şi-a îndeplinit obligaţia de motivare care decurge din art. 6 din Convenţie nu se poate analiza decât în lumina circumstanţelor speţei [Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria A nr. 303-B, şi Ferreira Alves împotriva Portugaliei (nr. 4), nr. 41870/05, pct. 34, 14 aprilie 2009].
35. În speţă, reclamantul se plânge de refuzul instanţelor de a examina principalul său mijloc de apărare, şi anume probele de natură să demonstreze veridicitatea declaraţiilor cu privire la nelegalitatea acţiunilor primarului.
36. Curtea observă că Judecătoria Iaşi, pentru a respinge proba verităţii, a hotărât că reclamantul nu ceruse în mod expres să facă dovada veridicităţii afirmaţiilor în litigiu. Tribunalul Iaşi în schimb, a declarat că nu va examina această probă, considerând că nu este competent să se pronunţe asupra susţinerilor reclamantului de nelegalitate. Cu toate acestea a considerat că majoritatea concluziilor raportului comisiei nu erau confirmate, apreciind astfel că reclamantul nu făcuse dovada veridicităţii declaraţiilor sale şi respingând în totalitate exceptio veritatis.
37. Curtea observă că este adevărat că instanţele naţionale sesizate în această cauză nu au răspuns decât în mod indirect la exceptio veritatis invocată de reclamant. Astfel, Judecătoria Iaşi s-a dovedit foarte formalistă considerând că reclamantul nu ceruse în mod expres administrarea acestei probe, când de fapt făcuse acest lucru în esenţă. Cu toate acestea, chiar dacă Tribunalul Iaşi a declarat iniţial că nu era competent cu privire la acest aspect, a efectuat totuşi o examinare a dovezilor aduse de reclamant. A ajuns în cele din urmă la concluzia că acesta nu reuşise să facă dovada spuselor sale. (supra, pct. 21). În aceste condiţii, Curtea consideră că argumentele în apărarea reclamantului au fost într-adevăr luate în considerare, sub toate aspectele lor şi au fost respinse de instanţă, care a apreciat că acesta nu putuse să dovedească veridicitatea susţinerilor sale.
38. Ţinând seama de cele de mai sus, Curtea a ajuns la concluzia că în speţă a fost încălcat art. 6 din Convenţie.
II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 10 § 1 DIN CONVENŢIE
39. Reclamantul susţine că, în cauză, condamnarea sa sub aspect penal şi civil pentru calomnie a încălcat dreptul său la libertatea de exprimare. Acesta invocă art. 10 din Convenţie, care prevede:
„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere [...]
2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.”
40. Guvernul respinge acest argument
A. Cu privire la admisibilitate
41. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
a) Argumentele părţilor
42. Guvernul nu contestă faptul că, în speţă, condamnarea reclamantului constituie într-adevăr o ingerinţă în dreptul acestuia la libertatea de exprimare. Cu toate acestea, consideră că această ingerinţă era justificată.
43. Guvernul a subliniat în primul rând că afirmaţiile reclamantului, la originea condamnării sale pentru calomnie, erau de natură factuală şi nu judecăţi de valoare. Conform Guvernului, este vorba de acuzaţii directe privind nelegalităţi pretins comise de primarul C.S. în exercitarea atribuţiilor sale, pentru care nicio sancţiune nu fusese pronunţată. Conform Guvernului, judecătoria a condamnat reclamantul doar pentru afirmaţiile pe care le făcuse la conferinţa de presă din 8 mai 1998, când acuzase primarul C.S. că era „la vârful piramidei nelegalităţilor”, afirmaţii care l-ar fi putut expune pe acesta, dacă s-ar fi dovedit adevărate, la o condamnare penală. În acest sens, Guvernul face trimitere la cauza Times Newspaper Limited împotriva Marii Britanii (hotărârea din 11 octombrie 2005) şi Pedersen şi Baadsgaard împotriva Danemarcei [nr. 49017/99, pct. 80, CEDO 2004-XI, (GC)]. Guvernul subliniază, de asemenea, că, în speţă, condamnarea a fost motivată pe larg de prima instanţă, care a făcut distincţia între afirmaţiile făcute la cele două conferinţe de presă organizate de reclamant, numai cele din 8 mai 1998 fiind considerate calomnioase.
44. Conform Guvernului, judecătoria a considerat pe bună dreptate că afirmaţiile în litigiu făceau parte dintr-o campanie de presă îndreptată împotriva primarului C.S. şi că depăşeau limitele drepturilor constituţionale, întrucât reclamantul ar fi putut folosi o altă exprimare pentru a-şi formula criticile şi pentru a contribui astfel la o discuţie publică liberă, asupra unui subiect de interes general. În acest sens, Guvernul face referire la cauza Constantinescu împotriva României menţionată anterior în dreptul intern relevant (supra, pct. 73 şi 74).
45. Reclamantul nu a prezentat observaţii ca răspuns.
b) Motivarea Curţii
46. Condamnarea în litigiu se analizează ca o „ingerinţă” în exercitarea dreptului său la libertatea de exprimare, ceea ce Guvernul nu contestă. O asemenea ingerinţă încalcă art. 10 din Convenţie, cu excepţia cazului în care este „prevăzută prin lege”, este îndreptată către unul sau mai multe din scopurile legitime prevăzute la art. 10 § 2 şi este „necesară” într-o societate democratică, pentru îndeplinirea scopului sau scopurilor respective.
a. „Prevăzut de lege”
47. Curtea observă că, pentru a ajunge la condamnarea reclamantului, instanţele interne s-au întemeiat pe art. 206 C. pen. care sancţionează calomnia, considerând prin urmare că ingerinţa era într-adevăr „prevăzută de lege”.
b. „Scop legitim”
48. Părţile sunt de acord că ingerinţa era într-adevăr îndreptată în speţă spre unul dintre scopurile legitime enumerate la art. 10 § 2 din Convenţie, şi anume protecţia reputaţiei şi a drepturilor altora. Curtea nu găseşte niciun motiv să adopte un punct de vedere diferit.
c. „Necesar într-o societate democratică”
49. Curţii îi rămâne de stabilit dacă această ingerinţă era „necesară” într-o societate democratică pentru a atinge scopul legitim urmărit. În această privinţă, Curtea face trimitere la principiile fundamentale care decurg din jurisprudenţa sa în materie (a se vedea, printre multe altele, Brasilier împotriva Franţei, nr. 71343/01, pct. 31-32, 11 aprilie 2006 şi Mamère împotriva Franţei, nr. 12697/03, pct. 9, CEDO 2006-XIII).
50. Curtea observă că reclamantul a fost obligat la plata unei amenzi penale şi la daune-interese pentru declaraţiile care l-au vizat pe primarul Municipiului Iaşi, pe care le făcuse la conferinţa de presă din 8 mai 1998.
51. Curtea aminteşte jurisprudenţa sa conform căreia faptul de a califica drept nelegale acţiunile unui primar, exprimând o opinie personală de natură juridică, reprezintă o judecată de valoare şi trebuie analizată ca atare. Prin urmare, nu i se putea solicita reclamantului să demonstreze exactitudinea aprecierii sale (Vides Aizsardzības Klubs împotriva Letoniei, nr. 57829/00, pct. 46, 27 mai 2004).
52. Aminteşte, de asemenea, că dacă materialitatea declaraţiilor de fapt poate fi dovedită, exactitudinea judecăţilor de valoare nu poate fi demonstrată (a se vedea, printre altele Odabaşi şi Koçak împotriva Turciei, nr. 50959/99, pct. 21, 21 februarie 2006). În ceea ce priveşte judecăţile de valoare, obligaţia de a aduce probe este prin urmare imposibil de respectat şi aduce atingere libertăţii de opinie înseşi, element fundamental al dreptului garantat de art. 10 (Ierusalim împotriva Austriei, nr. 2658/95, pct. 42, CEDO 2001-II).
53. Or, în cazul în speţă, instanţele naţionale au declarat calomnioşi termenii folosiţi de reclamant pentru a-şi formula acuzaţiile, pe motiv că nicio autoritate competentă nu constatase în mod expres nelegalitatea faptelor pe care reclamantul le imputa primarului.
54. Curtea nu este convinsă de faptul că analiza instanţelor interne a ţinut seama în mod corespunzător de contextul politic în care au fost făcute afirmaţiile, nici de interesul general care era în joc (a se vedea mutatis mutandis, Desjardin împotriva Franţei, nr. 22567/03, pct. 39, 22 noiembrie 2007).
55. Curtea observă că afirmaţiile reclamantului se refereau la acţiuni pretins nelegale ale primarului municipiului Iaşi. Nelegalitatea acestor acte era confirmată de raportul comisiei pentru analiza situaţiei imobilelor cu destinaţie comercială, din care reclamantul făcea parte, şi parţial de ancheta poliţiei şi de raportul corpului de control al Guvernului. În aceste circumstanţe, Curtea consideră că exista într-adevăr o bază factuală suficient de susţinută la originea afirmaţiilor făcute de reclamant. Constată, de asemenea, că aceste afirmaţii au fost făcute în cadrul unei conferinţe de presă referitoare la un subiect de interes general evident, şi anume atribuirea imobilelor cu destinaţie comercială administrate de primărie.
56. Aceasta constată, de asemenea, că, deşi instanţele interne au reţinut contrariul, reiese din modul în care reclamantul a decis să organizeze cele două conferinţe de presă, coordonându-le cu raportul comisiei, că a făcut afirmaţiile în litigiu în calitate de consilier municipal, membru al unui partid de opoziţie şi al comisiei sus-menţionate. Or, libertatea de exprimare, preţioasă pentru fiecare, este cu atât mai importantă pentru partidele politice şi membrii lor activi (a se vedea, mutatis, mutandis, Partidul comunist unificat al Turciei şi alţii împotriva Turciei , hotărârea din 30 ianuarie 1998, Culegere 1998-I, p. 22 pct. 46). Într-adevăr, ingerinţele în libertatea de exprimare a unui membru al opoziţiei, care îşi reprezintă electorii, semnalează preocupările acestora şi le apără interesele, impune Curţii să efectueze un control cât mai strict posibil (a se vedea, în special Incal împotriva Turciei, hotărârea din 9 iunie 1998, Culegere 1998-IV, p. 1566, pct. 48).
57. Dacă termenii folosiţi de reclamant la conferinţa de presă din 8 mai 1998 pot duce la o interpretare neadecvată, Curtea consideră totuşi că rămân în limitele admisibile ale exagerării şi provocării. Această constatare este cu atât mai evidentă cu cât limitele până la care poate fi dusă critica faţă de un om politic, vizat în această calitate, sunt mai mari decât în cazul unei simple persoane particulare: spre deosebire de aceasta din urmă, prima persoană se expune în mod inevitabil şi conştient unui control atent al faptelor şi gesturilor sale atât al jurnaliştilor cât şi al masei cetăţenilor; trebuie, prin urmare, să facă dovada unei toleranţe mai mari faţă de aceste critici. (Desjardin împotriva Franţei, pct. 49; Lingens împotriva Austriei, hotărârea din 8 iulie 1986, seria A nr. 103, p. 26, pct. 42; Incal, citată anterior, pct. 54).
58. Curtea aminteşte că natura şi severitatea pedepselor impuse sunt elemente care trebuie luate în considerare atunci când este evaluată proporţionalitatea unui atingeri aduse dreptului la libertatea de exprimare garantat de art. 10 din Convenţie [a se vedea, printre multe altele, Cumpănă şi Mazăre împotriva României (GC), nr. 33348/96, pct. 111, CEDO 2004-XI].
59. Ţinând seama de marja de apreciere îngustă a statului în materie, Curtea consideră că ingerinţa în libertatea de exprimare a unui reclamant nu a fost, în speţă, justificată prin motive relevante şi suficiente. În plus, consideră că severitatea pedepsei impuse reclamantului, precum şi înscrierea condamnării în cazierul său judiciar, rup echilibrul just care trebuie păstrat între protecţia dreptului individului la libertatea de exprimare şi cerinţele interesului general.
60. Ţinând seama de cele de mai sus, Curtea concluzionează că în speţă a fost încălcat art. 10 din Convenţie.
III. CU PRIVIRE LA CELELALTE PRETINSE ÎNCĂLCĂRI
61. Reclamantul se plânge, invocând art. 6 § 1, de faptul că instanţele naţionale nu au ţinut seama de „acordul de reconciliere” pe care îl încheiase cu C.S., la 15 iunie 1998.
62. Ţinând seama de ansamblul elementelor de care dispune, şi în măsura în care este competentă să se pronunţe asupra susţinerilor formulate, Curtea nu a constat nicio încălcare a drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie sau de protocoalele sale.
Reiese că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.
IV. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENŢIE
63. Art. 41 din Convenţie prevede:
„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
64. Reclamantul nu a formulat nicio cerere de reparaţie echitabilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 6 § 1, privind neluarea în calcul a probelor, şi pe art.10 din Convenţie şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;
2. Hotărăşte că nu a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie;
3. Hotărăşte că nu a fost încălcat art. 10 § 1 din Convenţie;
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 20 aprilie 2010, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.
Santiago Quesada Josep Casadevall
Grefier Preşedinte