©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (www.csm1909.ro) şi al Institutului European din România (www.ier.ro). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (www.csm1909.ro) and the European Institute of Romania (www.ier.ro). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
SECŢIA A TREIA
CAUZA ZAHARIA contra ROMÂNIEI
(Cerere nr. 26835/03)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
4 noiembrie 2008
Definitivă la data de 04.02.2009.
Poate suferi modificări de formă.
În cauza Zaharia contra României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secţia a treia), reunită într-un complet format din :
Josep Casadevall, preşedinte,
Elisabet Fura-Sandström,
Corneliu Bîrsan,
Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer,
Ineta Ziemele,
Ann Power, judecători,
şi Santiago Quesada, grefier al secţiei,
După ce a deliberat în camera de consiliu la 14 octombrie 2008,
A pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 26835/03) îndreptată împotriva României, al cărei cetăţean, dl. Constantin Zaharia (« reclamantul»), a sesizat Curtea la 4 august 2003 în temeiul articolului 34 din Convenţia pentru apărarea Drepturilor şi a Libertăţilor Fundamentale ale Omului (« Convenţia »).
2. Reclamantul este reprezentat în faţa Curţii de către domnul Emilian Mirel Burcea, avocat la Bucureşti. Guvernul român (« Guvernul ») este reprezentat de reprezentantul său, dl. Răzvan-Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerile Externe.
3. La 1 septembrie 2006, Curtea a hotărât să comunice cererea Guvernului. În temeiul articolul 29 § 3, aceasta a hotărât că vor fi examinate în acelaşi timp admisibilitatea şi fondul cauzei.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI
4. Reclamantul, domnul Constantin Zaharia, este cetăţean român, s-a născut în 1952 şi este domiciliat în Sighetul Marmaţiei, România.
5. Până în anul 2000, reclamantul era agent în cadrul poliţiei de frontieră. Acesta avea statutul de militar. La cererea sa, la data de 31 martie 2000, reclamantul a fost trecut în rezervă.
6. La trecerea sa în rezervă, prin aplicarea articolului 31 din Legea nr. 138 din 20 iulie 1999 cu privire la salarii şi alte drepturi ale militarilor, reclamantului i s-a acordat o plată compensatorie care corespundea cu douăzeci şi nouă de solde brute. Conform acestui articol de lege, aceste plăţi compensatorii nu sunt impozabile.
7. În plus, în temeiul art. 80 din Legea nr. 56 din 4 iunie 1992 („Legea nr. 56/1992”) privind frontiera de stat a României, astfel cum a fost modificată prin Ordonanţa Guvernului nr. 80/1999, reclamantul a primit un ajutor bănesc egal cu de douăsprezece ori solda integrală a ultimei luni de activitate.
8. În ce priveşte plăţile compensatorii prevăzute de art. 31 al.1 din Legea nr. 138/1999, la data plăţii acestora, ministerul de interne a reţinut suma corespunzătoare impozitului pe venit, calculat conform Ordonanţei nr. 73 din 27 august 1999 privind impozitul pe venit („Ordonanţa nr.73/1999”), lipsindu-l pe reclamant de suma de 35 728 222 lei vechi româneşti (ROL).
9. În ce priveşte ajutorul bănesc acordat în temeiul legii nr. 56/1992, Ministerul l-a calculat în funcţie de solda netă, apreciind că expresia „soldă integrală” menţionată în legea respectivă se referă la solda netă. În consecinţă, Ministerul a dedus din ajutorul respectiv 10 943 328 ROL, reprezentând suma corespunzătoare impozitului pe venit, calculat în funcţie de prevederile Ordonanţei nr. 73/1999 anterior menţionate.
10. Reclamantul a promovat o acţiune pe rolul tribunalului Bucureşti în contradictoriu cu Ministrul de Interne („Ministerul”), prin care a solicitat rambursarea impozitului reţinut, arătând că legile nr. 138/1999 şi 56/1992 exonerează de impozit plăţile compensatorii şi ajutoarele băneşti la care reclamantul era îndreptăţit. Ministerul s-a opus acestei susţineri arătând că impozitele respective erau conforme prevederilor Ordonanţei nr. 73/1999.
11. Prin hotărârea din 11 noiembrie 2002, tribunalul a respins acţiunea reclamantului. În ce priveşte plăţile compensatorii prevăzute de art. 31 § 1 din Legea nr. 138/1999, tribunalul a apreciat că la data când reclamantul a fost trecut în rezervă, Ordonanţa Guvernului nr. 73/1999 era în vigoare şi, prin urmare, plata compensatorie acordată reclamantului nu era scutită de impozit.
În ce priveşte ajutorul bănesc acordat în temeiul legii nr. 56/1992, tribunalul a apreciat că „solda integrală” prevăzută de legea respectivă însemna în realitate solda lunară netă, şi nu solda lunară brută, aşa cum a susţinut reclamantul.
12. Această hotărâre a fost confirmată de către Curtea de Apel din Bucureşti care, prin hotărârea din 25 februarie 2003, definitivă, a respins recursul reclamantului. Curtea a decis, în ce priveşte plăţile compensatorii, că, atât în temeiul art. 6 lit. f) din Ordonanţa Guvernului nr. 73/1999 cât şi conform principiului general conform căruia orice venit este impozabil, în mod întemeiat suma de bani acordată reclamantului a fost impozitată. În ce priveşte ajutorul bănesc prevăzut de legea nr. 56/1992, instanţa a considerat că solda integrală reprezenta în realitate solda lunară netă.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA JUDICIARĂ RELEVANTE
13. Dispoziţiile legale şi jurisprudenţa internă relevante referitoare la plăţile compensatorii prevăzute de Legea nr. 138/1999 din 20 iulie 1999 referitoare la salariaţi şi alte drepturi ale militarilor sunt descrise în cauza Driha împotriva României (no.29556/02, hotărârea din 21 februarie 2008, §§ 10-17).
14. Articolul 80 § 3 al legii nr. 56 din 4 iunie 1992 privind frontiera de stat a României, astfel cum a fost modificată prin Ordonanţa Guvernului nr. 80/1999, prevede următoarele:
„Personalul Poliţiei de Frontieră Române care şi-a pierdut total capacitatea de muncă în timpul şi în legătură cu serviciul va primi, în afara drepturilor ce decurg din pensionare, un ajutor bănesc egal cu de 12 ori solda integrală avută în ultima lună de activitate.”
15. Contrar plăţilor compensatorii prevăzute de Legea nr. 138/1999, ajutorul bănesc acordat în temeiul lefii privind frontiera de stat nu a făcut obiectul unei jurisprudenţe contradictorii la nivelul Curţii supreme de justiţie, marea majoritate a instanţelor naţionale chemate să interpreteze termenii „soldă integrală” considerând că este vorba de solda lunară netă.
ÎN DREPT
I. REFERITOR LA INVOCAREA ÎNCĂLCĂRII ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL Nr. 1
16. Reclamantul susţine că plăţile compensatorii primite în temeiul legilor nr. 138/1999 şi 56/1992, cu ocazia pensionării sale, au fost ilegal supuse impozitării, cu încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1, care prevede următoarele :
Articolul 1 din Protocolul nr. 1
« « Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu se afectează dreptul pe care îl au Statele de a promulga legile pe care le consideră necesare spre a reglementa utilizarea bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuţii sau amenzi. »
17. Guvernul a invocat o excepţie constând în neaplicabilitatea art. 1 din Protocolul 1, arătând că reclamantul nu dispune de un bun actual, de o creanţă sau de o speranţă legitimă, în sensul prevederilor Convenţiei.
18. În ceea ce priveşte ajutoarele băneşti primite de către reclamant în temeiul Legii nr. 56/1992, Curtea a constatat că impozitarea acestora era prevăzută de lege, astfel cum a fost aceasta interpretată de către instanţele naţionale. Contrar plăţilor compensatorii reglementate de legea nr. 138/1999, acest ajutor bănesc nu a suscitat apariţia unei jurisprudenţe contradictorii la nivelul Curţii supreme de justiţie. Luând în considerare ampla marjă de apreciere recunoscută statelor, în special atunci când realizează şi pun în practică politica lor fiscală, Curtea nu apreciază că reclamantul poate să pretindă că deţine un bun în sensul prevăzut de Convenţie, în ce priveşte suma despre care pretinde că i-a fost reţinută în mod ilegal, în temeiul Legii nr. 56/1992.
19. Rezultă că această parte a plângerii este incompatibilă ratione materiae cu prevederile Convenţiei în sensul articolului 35 § 3 şi trebuie respinsă în temeiul 35 § 4 din Convenţie.
20. În ceea ce priveşte acea parte a plângerii referitoare la impozitarea plăţilor compensatorii reţinută în temeiul Legii nr. 138/1999, Curtea constată că excepţia invocată de guvern este strâns legată de temeiul plângerii, astfel că se impune a fi examinată odată cu fondul.
21. În acest sens, Curtea constată că această plângere nu este nefondată în sensul articolului 35 § 3 şi nu este afectată de nici un alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare o declară admisibilă.
B. Pe fond
22. Curtea constată că în cauza Driha anterior citată a fost examinată aceeaşi problemă ca şi cea invocată în prezenta cauză. În acea hotărâre, Curtea a ajuns la concluzia încălcării articolului 1 din Protocolul 1, examinat separat şi combinat cu articolul 14 din Convenţie.
23. Curtea consideră că guvernul nu a oferit nici un fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită. Ca şi în cauza anterior menţionată, Curtea consideră că articolul 1 din Protocolul 1 îşi găseşte aplicarea în cauză, având în vedere că, în temeiul prevederilor clare ale art. 31 ale Legii nr. 138/1999, reclamantul avea dreptul să se aştepte ca plăţile compensatorii cuvenite să fie exceptate de impozitare, astfel cum rezulta de altfel din jurisprudenţa internă din perioada în care acesta a contestat impozitarea respectivă (cauza Driha citată, §§ 14-17).
24. Curtea apreciază că ingerinţa denunţată este manifest ilegală pe planul dreptului intern (cauza Driha anterior citată §33) şi, ca urmare, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor reclamantului. O astfel de concluzie dispensează Curtea să mai examineze dacă au fost respectate celelalte condiţii prevăzute de art. 1 anterior menţionat. (Driha, §§ 22-23).
25. Ca urmare, Curtea consideră că se impune respingerea excepţiei de incompatibilitate ratione materie invocată de către guvern şi concluzionează că a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1.
II. REFERITOR LA INVOCAREA ÎNCĂLCĂRII ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL Nr. 1 LA CONVENŢIE COROBORAT CU ARTICOLUL 14 DIN CONVENŢIE
26. Reclamantul se plânge în plus de faptul că, având în vedere că alţi militari care se găsesc în situaţia sa au beneficiat de o plată compensatorie neimpozitată, a suferit o discriminare contrarie articolului 1 din Protocolul 12 la Convenţie. Curtea apreciază că această plângere trebuie examinată sub aspectul art. 14 combinat cu art. 1 din Protocolul 1. Articolul 14 din Convenţie prevede următoarele:
« Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de (...) Convenţie trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie. »
27. Guvernul contestă această teză susţinând că reclamantul nu arată care ar fi temeiul discriminării pretinse şi că în orice caz autonomia de care se bucură instanţele interne în interpretarea legii interne nu ar putea fi calificată drept discriminare.
28. Curtea reţine că acest capăt de cerere este legat de cel examinat mai sus şi trebuie deci să fie de asemenea declarat admisibil.
29. Curtea nu reţine nici un motiv care ar pute să o determine să se îndepărteze de concluzia la care a ajuns în cauza Driha (§§ 34-39). În temeiul art. 14 din Convenţie, discriminarea constă în a trata în mod diferit, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă, persoane aflate în situaţii comparabile (Willis contra Marii Britanii, nr. 36042/97, § 48, CEDO 2002-IV). Pe de altă parte, lista pe care o cuprinde articolul 14 are un caracter exemplificativ şi nu limitativ (vezi Engel şi alţii contra Olandei, hotărârea din 8 iunie 1976, seria A nr. 22, p. 30, § 72 şi Rasmussen contra Danemarcei, hotărârea din 28 noiembrie 1984, seria A nr. 87, p. 13, § 34).
30. Curtea reţine că, spre deosebire de reclamant, alţi militari trecuţi în rezervă au beneficiat de această plată compensatorie fără ca ea să fie grevată de impozit. Or, Curtea nu găseşte, în speţă, nici un motiv de natură a justifica o asemenea discriminare.
31. În concluzie, a avut loc o încălcare a articolului 14 din Convenţie combinat cu articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
III. REFERITOR LA ALTE ÎNCĂLCĂRI INVOCATE
32. Invocând articolul 6 din Convenţie, reclamantul se plânge de caracterul pretins a fi inechitabil al procedurii, având în vedere jurisprudenţa contradictorie a instanţelor naţionale.
33. Curtea aminteşte că contenciosul fiscal nu face parte din sfera de aplicare a drepturilor şi obligaţiilor civile, în pofida efectelor patrimoniale pe care le produce cu privire la situaţia contribuabililor ( Ferrazini c. Italia [GC], nr. 44759/98, §§ 21-30, CEDH 2001-VII).
34. Rezultă că această plângere este incompatibilă ratione materie cu prevederile Convenţiei în sensul art. 35 § 3 şi se impune a fi respinsă în temeiul art. 35 § 4.
IV. REFERITOR LA APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE
35. În termenii articolului 41 din Convenţie,
« Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor acesteia, şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi contractante nu permite decât ştergerea imperfectă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă. »
A. Daune
36. Reclamantul reclamă 9285 lei noi româneşti (RON), sau 2630 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material reprezentând valoarea actualizată în funcţie de indicele de inflaţie a sumei de 35 728 222 lei vechi româneşti (ROL) reţinuţi cu titlu de impozit al plăţilor compensatorii plătite în temeiul Legii nr. 138/1999, la care se adaugă 2844 RON (805 EUR), valoarea reactualizată a sumei de 10 943 328 ROL reţinuţi cu titlu de impozit al ajutorului bănesc acordat în temeiul legii nr. 56-1992. Reclamantul solicită de asemenea suma de 7261 RON (2056 EUR) cu titlu de dobânzi pentru sumele susmenţionate, precum şi suma de 5000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral pe care le-ar fi suferit.
37. Guvernul contestă aceste pretenţii.
38. Curtea subliniază că nu a constatat încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 examinat separat şi coroborat cu articolul 14 din Convenţie decât în ceea ce priveşte impozitarea plăţilor compensatorii plătite în temeiul Legii nr. 138/1999. Curtea apreciază, pronunţându-se în echitate după cum cere articolul 41 din Convenţie, că se cuvine să acorde reclamantului 2200 euro (EUR) cu titlu de daune materiale.
39. Totodată, Curtea consideră că evenimentele respective au creat reclamantului o stare de incertitudine şi de suferinţă a căror reparare nu este suficientă printr-o simplă constatare a încălcării drepturilor. Curtea apreciază că suma de 1000 EUR reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit.
B. Costuri şi cheltuieli de judecată
44. Reclamantul nu cere rambursarea costurilor şi cheltuielilor de judecată.
C. Dobânzi moratorii
45. Curtea judecă adecvat să îşi întemeieze rata dobânzilor moratorii pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal al Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Uneşte cu fondul excepţia preliminară invocată de către guvern referitoare la inaplicabilitatea ratione materie a articolului 1 din Protocolul 1 la Convenţiei în ce priveşte acea parte a plângerii referitoare la impozitarea plăţilor compensatorii primite de către reclamant în temeiul Legii nr. 138/1999 şi o respinge;
2. Declară cererea admisibilă în ce priveşte plângerea întemeiată pe articolul 1 din Protocolul 1 la Convenţie în ce priveşte acea parte a acesteia referitoare la impozitarea plăţilor compensatorii primite de reclamant în temeiul Legii nr. 138/1999, examinată separat şi împreună cu articolul 14 din Convenţie, şi inadmisibilă pentru rest ;
2. Afirmă că a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 ;
3. Afirmă că a avut loc o încălcare a articolului 14 coroborat cu articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;
4. Afirmă
a) că Statul acuzat trebuie să achite reclamantului, în termen de trei luni începând de la data la care hotărârea va fi devenit definitivă conform à articolului 44 § 2 din Convenţie, sumele următoare, ce se vor converti în moneda naţională a Statului acuzat, la cursul de schimb aplicabil la data plăţii:
i. 2200 EUR (două mii două sute euro), plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit aferent, pentru prejudiciul material;
ii. 1000 EUR (o mie de euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit aferent, pentru prejudiciu moral;
b) că de la data expirării termenului menţionat şi până la plata acesteia, această sumă se va majora cu o dobândă simplă cu rata egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană aplicabile pe durata acestei perioade, majorată cu trei puncte procentuale;
5. Respinge cererea de satisfacţie echitabilă pentru rest.
Redactată în franceză, apoi comunicată în scris la 4 noiembrie 2008 cu aplicarea articolului 77 §§ 2 şi 3 din regulament.
Santiago Quesada Josep Casadeval Preşedinte Grefier