©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (www.csm1909.ro) şi al Institutului European din România (www.ier.ro). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (www.csm1909.ro) and the European Institute of Romania (www.ier.ro). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

Secţia a patra

(Cererea nr. 41087/98)

HOTĂRÂRE

STRASBOURG

5 iulie 2001

Definitivă

12/12/2001

În cauza Phillips împotriva Regatului Unit,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a patra), reunită într-o cameră compusă din G. Ress, preşedinte, A. Pastor Ridruejo, J. Makarczyk, Sir Nicolas Bratza, M. V. Butkevych, N. Vajić, M. J. Hedigan, judecători, şi V. Berger, grefier de secţie,

După ce a deliberat în camera de consiliu la 8 februarie şi 14 iunie 2001,

Pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la această ultimă dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află cererea nr. 41087/98, introdusă împotriva Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord de un cetăţean britanic, domnul Steven Phillips („reclamant”), care a sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) la 20 aprilie 1998 în temeiul fostului art. 25 din Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale („Convenţia”).

2. Reclamantul este reprezentat de R. James, Solicitor în Newport (Gwent), precum şi de R. Pearse Wheatley, Barrister în Londra. Guvernul Regatului Unit („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, doamna H. Fieldsend, din cadrul Foreign and Commonwealth Office (Ministerul Afacerilor Externe).

3. În cererea adresată Comisiei, domnul Phillips afirma în special că prezumţia legală, aplicată împotriva sa de către instanţa care a pronunţat un ordin de confiscare în urma condamnării sale pentru încălcarea legislaţiei privind stupefiantele, îi încălcase dreptul la prezumţia de nevinovăţie în sensul art. 6 § 2 din Convenţie.

4. Cererea a fost transmisă Curţii la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenţie (art. 5 § 2 din protocolul menţionat).

5. Cererea, atribuită Secţiei a patra a Curţii (art. 52 § 1 din Regulamentul Curţii), a fost declarată parţial admisibilă la 30 noiembrie 2000 [Nota grefierului: decizia Curţii este disponibilă la grefă].

6. Reclamantul şi Guvernul au depus observaţii cu privire la fond (art. 59 § 1 din regulament).

7. La 8 februarie 2001, o şedinţă publică a avut loc la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg (art. 59 § 2 din regulament).

S-au înfăţişat:

–– pentru Guvern

H. Fieldsend, Foreign and Commonwealth Office (Ministerul Afacerilor Externe), agent,

D. Perry, consilier,

M. Dyson, din cadrul Home Office (Ministerul de Interne),

P. Vallance, din cadrul Home Office (Ministerul de Interne), consilieri;

– pentru reclamant

R. Pearse Wheatley, consilier,

Y. Chandarana, Junior Counsel,

R. James, Solicitor.

Curtea i-a audiat pe domnii Pearse Wheatley şi Perry.

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

8. La 27 iunie 1996, Crown Court din Newport l-a găsit pe reclamant vinovat de participarea la importul unei mari cantităţi de răşină de canabis în noiembrie 1995 cu încălcarea art. 170 § 2 din Legea din 1979 privind administraţia vămilor şi accizelor. La 12 iulie 1996, instanţa l-a condamnat la o pedeapsă de nouă ani de închisoare pentru infracţiunea respectivă. Persoana în cauză avea deja cazier judiciar, însă nu mai fusese condamnată pentru o infracţiune prevăzută de legislaţia privind stupefiantele.

9. S-a efectuat o cercetare privind resursele acestuia, conform art. 2 din Legea din 1994 privind traficul de stupefiante („Legea din 1994” – a se vedea infra).

La 15 mai 1996, un inspector specializat în circuitele financiare ale stupefiantelor, numit de Serviciul vămilor şi accizelor, i-a informat pe avocaţii (Solicitors) reclamantului că efectua o investigaţie asupra chestiunilor financiare ale clientului acestora şi că dorea să îl audieze pe acesta din urmă pentru a ajuta instanţa să stabilească dacă acesta obţinuse câştiguri din participarea sa la traficul de stupefiante. Reclamantul a refuzat să se lase audiat de inspectorul respectiv.

10. Conform art. 11 din Legea din 1994, inspectorul a întocmit un raport scris, care i-a fost notificat reclamantului şi a fost înaintat instanţei.

Inspectorul a notat în raport că reclamantul nu avea nicio sursă de venituri impozabile declarate, deşi era proprietarul oficial al unei case transformate în patru apartamente, unde a început să practice în decembrie 1991 o activitate de pensiune (cazare cu mic dejun inclus). Examinarea conturilor societăţii imobiliare a persoanei interesate a indicat depozite în numerar şi în cecuri efectuate în decursul perioadei august 1994–noiembrie 1995 însumând peste 17 000 de lire sterline (GBP), în privinţa cărora inspectorul dădea de înţeles că puteau constitui venitul din închirierea celor patru apartamente. S-a aflat că reclamantul devenise în iulie 1992 gestionarul unui magazin de presă în care părinţii săi erau singurii acţionari şi că în septembrie 1992 cumpărase un magazin cu suma de 28 493,25 GBP, din care suma de 12 200 GBP s-a plătit în numerar. Respectivul era proprietarul declarat al cinci automobile, a căror valoare totală a fost estimată de expert la 15 000 GBP; s-a descoperit că respectivul cheltuise 2 000 GBP pe un BMW 520i în octombrie 1995 şi circa 88 400 GBP în legătură cu importul de canabis care avusese loc în noiembrie 1995 (şi care i-a adus o condamnare). Inspectorul a concluzionat că reclamantul obţinuse câştiguri din participarea sa la traficul de stupefiante şi că suma câştigurilor sale în acest sens se ridica la 117 838,27 GBP.

În privinţa activelor executabile ale respectivului, inspectorul s-a exprimat astfel:

„Este probabil ca valoarea activelor executabile ale domnului Phillips să fie cunoscută numai de către pârât şi consider că este logică supoziţia că orice traficant de stupefiante de succes (în măsura în care aceasta este situaţia pârâtului) are grijă să se asigure, în măsura posibilă, că veniturile ocupaţiei sale vor fi disimulate astfel încât să fie nedepistabile. De exemplu, tranzacţiile sale comerciale se efectuează întotdeauna în numerar, nu se păstrează niciodată documente, iar unele bunuri – precum BMW 520i – sunt înregistrate sub un nume fals.”

11. Reclamantul a răspuns într-o declaraţie scrisă, în care contesta obţinerea unor câştiguri din traficul de stupefiante. Acesta a explicat că în 1990–1991 a fost găsit vinovat de furt auto şi a fost condamnat la plata a 25 000 GBP către societatea de asigurări care despăgubise victimele. Acesta afirma că şi-a vândut casa lui X pentru 50 000 GBP pentru ştergerea datoriei şi că a folosit restul de 12 000 GBP pentru a cumpăra magazinul de presă pentru părinţii săi, deoarece le datora şi acestora bani. Acesta nega că ar fi deţinut vreo cotă din afacerea cu magazinul de presă. Atunci când a ieşit din închisoare, în aprilie 1994, s-a apucat de comercializat telefoane. De acolo proveneau cei 17 000 GBP care figurau în contul societăţii sale imobiliare. Acesta afirma că nu era proprietarul niciuneia dintre maşinile înregistrate pe numele său, susţinând despre fiecare dintre ele fie că fusese cumpărată şi vândută în numele unui prieten, fie că fusese furată şi nu avea asigurare. În final, acesta afirma că singurele bunuri executabile erau constituite de o sumă de 200 GBP din contul unei societăţi imobiliare şi de echipamentul unui garaj închiriat de la autoritatea locală. La răspunsul său erau anexate înscrisuri şi declaraţii sub jurământ, menite în principal să coroboreze afirmaţia sa conform căreia nu mai era proprietarul casei.

12. Inspectorul a depus o a doua declaraţie, conform art. 11 § 1 din Legea din 1994, în care afirma în special că reclamantul continua să fie proprietarul casei şi că cesiunea bunului către X nu a fost înregistrată niciodată.

13. În şedinţa privind confiscarea, în faţa Crown Court, reclamantul a depus mărturie şi a citat martori. În hotărârea din 24 decembrie 1996, judecătorul a precizat:

„În mod evident, este sarcina acuzării să stabilească potrivit criteriului probabilităţii [on a balance of probabilities] că acuzatul a obţinut câştiguri din traficul de stupefiante, respectiv că a fost plătit sau retribuit în alt mod în legătură cu traficul. În cazul de faţă, nu există nicio dovadă directă a acestuia, astfel încât Coroana m-a invitat să fac supoziţiile de la art. 4 § 3 din lege, şi anume: (a) că bunurile deţinute de persoana interesată ulterior condamnării sale şi cele care au fost transferate după 18 noiembrie 1989, data relevantă, trebuie considerate elemente constitutive ale unui astfel de câştig, şi (b) că orice cheltuială pe care acesta a efectuat-o ulterior datei indicate s-a realizat din plăţile încasate în legătură cu traficul de stupefiante în care era implicat. Am obligaţia să aplic aceste prezumţii, dacă acuzatul nu demonstrează, potrivit criteriului probabilităţii, că acestea sunt incorecte sau dacă ajung la convingerea că aplicarea acestora ar implica un risc grav de a cauza o nedreptate părţii interesate.”

Judecătorul a formulat observaţia generală că, în eforturile sale de a anula prezumţia şi de a infirma susţinerile procurorului, reclamantul omisese să întreprindă demersurile obişnuite, simple şi evidente pe care le-ar fi urmat dacă versiunea sa asupra faptelor ar fi fost adevărată. De exemplu, în loc să citeze ca martor pe prezumtivul cumpărător al casei, X, şi alte persoane în numele cărora afirmase că a cumpărat sau vândut automobile, reclamantul nu citase decât propria persoană, pe tatăl său şi un solicitor.

14. Judecătorul a considerat că susţinerea acuzării, conform căreia reclamantul era în continuare proprietarul casei, era corectă şi că cele 50 000 GBP prezumtiv plătite de către X pentru cumpărarea casei corespundeau în realitate unui venit din traficul de stupefiante. Judecătorul a declarat:

„Prezumţia care trebuie aplicată este simplă, iar acuzatul nu a demonstrat nici că aceasta este incorectă, nici că denotă riscul unei nedreptăţi.

Există indicii concrete, în baza dreptului civil al probei, care demonstrează că [X] a participat în calitate de complice la infracţiunea pentru care a fost condamnat acuzatul. Cei doi au călătorit împreună în Jamaica, aproximativ în perioada în care aranjamentele privind transportul încărcăturii cu plante de canabis comprimate ar fi avut loc în mod normal. S-a constatat că un telefon mobil care ar fi fost folosit la pregătirile privind transportul stupefiantelor ar fi fost înregistrat pe numele de [X]. Ca şi juraţii, eu nu îl cred pe domnul Phillips. Ceea ce s-a petrecut acolo, după părerea mea, constituie un plan conceput special pentru a oferi o acoperire care să explice transferurile de fonduri de tipul celor pe care le implică de obicei disimularea câştigului obţinut din traficul de stupefiante. Avem aici un transfer de proprietate în aparenţă obişnuit, oficial, comercial, care s-a realizat aşa cum trebuie, prin intermediul unor solicitors, dar care în cele din urmă nu s-a finalizat nicicum în mod oficial, iar eu cred de fapt că era vorba de un act simulat şi că bunul în cauză (...) se află încă în proprietatea acuzatului (...)”

15. Acuzarea susţinea că reclamantul primise de altfel de la X suma de 28 000 GBP în numerar. Persoana în cauză recunoaşte că a primit suma respectivă, însă afirmă că nu făcuse decât să încaseze un cec emis de tatăl reclamantului pentru a răscumpăra cota acestuia din întreprinderea familiei, pentru un total de 50 000 GBP. Referitor la această tranzacţie, judecătorul a remarcat:

„Nu mi s-a oferit nicio explicaţie plauzibilă pentru participarea lui [X] la încasarea cecului în cauză, iar în opinia mea este imposibil să se găsească alta decât aceea conform căreia [X] nu făcea decât să încaseze un cec, dar că cecul în cauză reprezenta în realitate o plată. Asta înseamnă că eu consider o minciună nu numai versiunea acuzatului, ci şi pe cea a tatălui său, ceea ce eu chiar cred. Consider că loialitatea faţă de familie a prevalat faţă de onestitate.

Chiar dacă acuzatul nu mai are în prezent nici un interes oficial în sediile comerciale rămase în care familia îşi desfăşoară activitatea comercială, eu nu cred povestea prezentată de acuzat şi de tatăl său conform căreia primul nu mai are niciun interes în afacere. Chiar şi în cadrul aceleiaşi familii, nu se poate crede deloc că cumpărarea unei cote de întreprindere pentru suma de 50 000 GBP s-ar putea realiza fără niciun act. Mai mult, este vorba cel mai probabil de un plan menit să mascheze motivul real al plăţii de 28 000 GBP efectuate de [X] către acuzat, respectiv că era vorba de o plată în legătură cu traficul de stupefiante.”

16. Referitor la tranzacţiile cu automobile efectuate de reclamant, judecătorul s-a exprimat astfel:

„Dacă se ţine seama de estimările cele mai mici furnizate de persoana în cauză pentru sumele pe care le-a plătit, se ajunge la un total de 11 400 GBP în numerar. Acuzatul a declarat juraţilor că întotdeauna efectua tranzacţiile în numerar, nu numai pe cele în litigiu, ci şi toate celelalte, prezentându-se astfel juraţilor ca un bişniţar care, după ce într-o perioadă se specializase în automobile, s-a reorientat către telefoane mobile şi care era dispus să se implice în orice fel de afacere care i-ar fi putut aduce un câştig. Acesta susţine că nu întocmea niciodată acte. El recunoaşte şi afirmă că tranzacţiile sale în domeniul automobilelor erau când licite, când ilicite, precum în cazul de faţă. În perioada în litigiu, acesta a fost condamnat pentru acte de înşelăciune în vânzarea de automobile şi a primit pentru asta o pedeapsă relativ grea cu închisoarea. Documentele care mi-au fost prezentate conţin şi indicii despre obţinerea unor comisioane legitime din vânzările normale de automobile.

Însă faptul că ar fi putut avea alte surse de bani, licite dar şi ilicite, nu înlătură, în opinia mea, cea de a doua prezumţie într-un asemenea caz în care niciun fel de evidenţă, completă sau parţială, nu este disponibilă sau posibilă. Am văzut ceea ce sigur constituie doar o parte din tranzacţiile lui şi sunt convins că suma de 11 400 GBP trebuie considerată un câştig.”

17. Judecătorul a apreciat că reclamantul a obţinut câştiguri din traficul de stupefiante în valoare de 91 400 GBP.

În continuare, a calculat valoarea bunurilor executabile deţinute de reclamant în modul următor:

„Din motivele pe care le-am indicat mai sus, sunt convins că [reclamantul] este în realitate proprietarul [casei]. În lipsa unei evaluări actuale şi luând act de recenta şi modesta redresare a pieţei imobiliare după o lungă perioadă de depresie, sunt convins că suma de 50 000 GBP, despre care a declarat în mărturie că reprezenta valoarea proprietăţii în 1992, adică în îndelungata perioadă de depresie, constituie o estimare echitabilă a câştigurilor nete probabile din vânzarea proprietăţii respective în acest moment sau într-un viitor relativ apropiat.

Din nou, din motivele pe care le-am indicat mai sus, sunt convins că acuzatul încă mai deţine o treime din magazinul de presă al părinţilor săi. Acesta şi tatăl său au declarat că afacerea valora 150 000 GBP în 1993. Cele 150 000 GBP constituiau baza declarată a celor 50 000 GBP pe care i-a primit în schimb. Nu există dovezi că respectiva cotă are valoare este mai mică în prezent, în consecinţă consider că respectiva cotă executabilă din afacere valorează 50 000 GBP. Întrucât am stabilit sumele executabile la 100 000 GBP, suma respectivă o depăşeşte pe cea de 91 400 GBP şi, în temeiul secţiunii 5, consider că această valoare din urmă este cea care trebuie recuperată.”

Având în vedere dificultăţile inerente executării cotei reclamantului din întreprinderea de familie, judecătorul i-a acordat persoanei în cauză trei ani pentru achitarea sumei stabilite prin ordinul de confiscare, cu o pedeapsă de 2 ani de închisoare cu executare în caz de neplată.

18. La 28 ianuarie 1997, reclamantului i s-a refuzat dreptul de recurs împotriva condamnării şi sancţiunii sale (inclusiv impunerea ordinului de confiscare). Cererea sa pentru o nouă autorizaţie pentru a introduce apel împotriva condamnării şi sentinţei sale a fost respinsă la 22 ianuarie 1998, în urma unei audieri în plen la curtea de apel.

II. DREPTUL INTERN RELEVANT

A. Legea din 1994 privind traficul de stupefiante

19. Art. 2 din Legea din 1994 prevede că atunci când o persoană găsită vinovată de una sau mai multe infracţiuni legate de traficul de stupefiante compare în faţa instanţei pentru a i se pronunţa pedeapsa, Crown Court trebuie să emită un ordin de confiscare în cazul în care consideră că persoana în cauză a primit, la un moment dat, o plată sau o altă retribuţie în legătură cu traficul de stupefiante.

20. În temeiul secţiunii 2 din Legea din 1994, ordinul de confiscare trebuie să stabilească suma corespunzătoare câştigului pe care acuzatul se presupune că l-a obţinut din traficul de stupefiante, cu excepţia cazului în care Crown Court consideră că la data emiterii ordinului se poate obţine numai o sumă mai mică.

21. Pentru a stabili dacă şi în ce măsură acuzatul a obţinut câştiguri din traficul de stupefiante, instanţa are obligaţia, în temeiul art. 4 § 2 şi art. 3 din Legea din 1994, să presupună că orice bun care se dovedeşte a fi fost deţinut de acuzat în orice moment, fie ulterior condamnării sale, fie în perioada de şase ani anterioară datei la care a început procedura penală, a fost obţinut de respectivul ca plată sau retribuţie în legătură cu traficul de stupefiante şi că orice cheltuială efectuată de respectivul în acea perioadă a fost plătită din câştigul aferent traficului. Această prezumţie legală poate fi contestată de acuzat pentru orice bun sau cheltuială în litigiu dacă demonstrează că este incorectă sau că aplicarea acesteia implică un risc grav de nedreptate (art. 4 § 4).

22. Criteriul probei aplicabil în cadrul Legii din 1994 (art. 2 § 8) este cel aplicabil în materie civilă, şi anume cel al probabilităţii (balance of probabilities).

23. Dispoziţii în general asemănătoare celor descrise mai sus apăruseră anterior în Legea din 1986 privind infracţiunile legate de traficul de stupefiante („Legea din 1986”, examinată de Curte în Hotărârea Welch împotriva Regatului Unit din 9 februarie 1995, serie A nr. 307-A).

B. Jurisprudenţa britanică recentă privind aplicarea Convenţiei la ordinele emise împotriva persoanelor găsite vinovate de trafic de stupefiante

1. McIntosh împotriva Avocatului Maiestăţii Sale – decizia Curţii de Apel a Scoţiei

24. În Hotărârea din 13 octombrie 2000, Curtea de Apel a Scoţiei a decis, cu o majoritate de două voturi contra unu, că o procedură de confiscare analogă celei aplicate în prezenta speţă era incompatibilă cu art. 6 § 2 din Convenţie. Lord Prosser, la a cărui opinie subscrie Lord Allanbridge, a făcut în special următoarele observaţii:

„(...) Solicitând Curţii să emită un ordin de confiscare, procurorul i-a solicitat să aprecieze valoarea câştigului obţinut din traficul de stupefiante de către apelant. Acesta solicită astfel Curţii să ajungă până la a declara că persoana interesată era implicată în traficul de stupefiante. Dacă aşa ceva constituie infracţiune, atunci mi se pare că suntem într-o situaţie foarte apropiată de a inculpa efectiv o infracţiune reală, conform dreptului scoţian. Desigur, nu există nicio punere sub acuzare, plângere sau condamnare. Advocate depute a semnalat o altă deosebire, aceea că în Scoţia o plângere sau punere sub acuzare ar trebui să fie precisă şi să se bazeze pe dovezi, pe când susţinerea din speţă nu era precisă şi nu se baza pe nicio dovadă. Însă sugestia că necesitatea unei prezumţii de nevinovăţie în această situaţie din urmă ar fi mai mică mi se pare oarecum în stil Kafka şi că face din viciu o virtute. În lipsa unei comunicări a faptelor pe care se presupune că le-a comis ori a unui temei pentru a-l trata ca făptaş, nevoia acuzatului pentru prezumţia de nevinovăţie este cu atât mai importantă. (...) Nu văd niciun motiv pentru a putea afirma că [asemenea] supoziţii ... nu ar fi în opoziţie cu prezumţia de nevinovăţie, în măsura în care lasă acuzatului sarcina de a demonstra că supoziţiile respective sunt incorecte. (...)”

2. R. împotriva Benjafield şi alţii – Hotărârea Curţii de Apel a Angliei

25. La 21 decembrie 2000, curtea de apel a hotărât în unanimitate că emiterea unui ordin de confiscare în materie de trafic de stupefiante nu încălca art. 6 din Convenţie. În decizia sa, Lord Chief Justice a examinat procedura de confiscare plecând de la ipoteza că art. 6 în întregime, aşadar inclusiv § 2, era aplicabil. Acesta a concluzionat că, luat în considerare în ansamblu, sistemul de confiscare menţinea un just echilibru în justiţie pentru acuzat şi interesul public de a controla veniturile generate de traficul de stupefiante.

3. Her Majesty’s Advocate împotriva McIntosh – decizia Consiliului privat

26. Acuzarea a atacat decizia curţii de apel menţionată la pct. 24 supra şi la 5 februarie 2001 Comisia judiciară a Consiliului privat (Judicial Committee of the Privy Council) a hotărât în unanimitate că art. 6 § 2 nu era aplicabil din moment ce, în cadrul procedurii de confiscare, acuzatul nu era inculpat pentru o infracţiune, ci făcea mai degrabă subiectul unei proceduri de aplicare a pedepsei în legătură cu infracţiunea de care fusese găsit vinovat. De asemenea, Consiliul privat a considerat că, deşi art. 6 § 2 putea fi considerat aplicabil, prezumţia subiacentă emiterii ordinului de confiscare nu era nici nerezonabilă, nici opresivă.

ÎN DREPT

I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 din Convenţie

27. Reclamantul declară că prezumţia legală aplicată de Crown Court la calcularea sumei din ordinul de confiscare i-a încălcat dreptul la prezumţia de nevinovăţie, garantat la art. 6 § 2 din Convenţie. Partea relevantă în speţă a art. 6 este redactată astfel:

„1. Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, public şi în termen rezonabil, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî [...] asupra temeiniciei oricărei acuzaţii penale îndreptate împotriva sa. (...)

2. Orice persoană acuzată de o infracţiune penală este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită.

3. Orice acuzat are, mai ales, dreptul:

a. să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, despre natura şi cauza acuzaţiei aduse împotriva sa;

(...)”

A. Aplicabilitatea art. 6 § 2

28. Guvernul susţine că ordinul de confiscare trebuie considerat o pedeapsă corespunzătoare infracţiunii de trafic de stupefiante pentru care reclamantul a fost judecat şi găsit vinovat. Procedura de confiscare nu ar trebui interpretată ca o procedură prin care persoana în cauză ar fi fost inculpată de o infracţiune suplimentară şi, în consecinţă, art. 6 § 2 nu s-ar putea aplica.

29. Reclamantul consideră că, departe de a face pur şi simplu parte din pedeapsa aplicată pentru infracţiunea de care a fost găsit vinovat, procedura care a dus la emiterea unui ordin de confiscare era o procedură judiciară diferită prin care i s-a adus o „acuzaţie în materie penală”, în sensul art. 6 § 2 din Convenţie. În acest scop, reclamantul se bazează pe analiza efectuată de Lord Prosser în hotărârea McIntosh pronunţată de Curtea de Apel a Scoţiei (supra, pct. 24).

30. Nu se contestă faptul că, în cadrul urmăririi care s-a materializat la 27 iunie 1996 în condamnarea acestuia pentru implicarea în importul de răşină de canabis, contrar art. 170 § 2 din Legea din 1979 privind administraţia vămilor şi accizelor, reclamantul era „acuzat de o infracţiune în materie penală” şi că trebuia aşadar să beneficieze – şi a beneficiat efectiv – de protecţia de la art. 6 § 2. Chestiunile pe care Curtea trebuie să le soluţioneze sunt, în primul rând, aceea dacă cererea pentru emiterea unui ordin de confiscare formulată de procuror în urma condamnării reclamantului echivala cu formularea unei noi „acuzaţii” în sensul art. 6 § 2, iar în al doilea rând, aceea de a afla dacă, chiar şi în cazul unui răspuns negativ la prima întrebare, art. 6 § 2 nu trebuia să se aplice totuşi pentru a-l proteja pe reclamant de prezumţiile făcute în cadrul procedurii de confiscare.

31. Pentru a stabili dacă, în cadrul procedurii de confiscare, reclamantului i s-a adus o „acuzaţie în materie penală” în sensul art. 6 § 2, Curtea trebuie să aibă în vedere trei criterii: încadrarea procedurii în dreptul intern, natura substanţei acesteia, precum şi tipul şi gravitatea pedepsei pe care o risca reclamantul (a se vedea Hotărârea A.P., M.P. şi T.P. împotriva Elveţiei din 29 august 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-V, p. 1488, § 39, şi, mutatis mutandis, Hotărârea Welch, citată anterior, p. 13, § 27-28).

32. În ceea ce priveşte primul dintre criteriile menţionate anterior – încadrarea procedurii în dreptul intern –, deşi hotărârile britanice recente au fost netranşante cu privire la chestiunea dacă cererea pentru emiterea unui ordin de confiscare formulată de acuzare se consideră formularea unei „acuzaţii în materie penală” în sensul autonom al art. 6 § 2 (supra, pct. 24–26), este clar că o astfel de cerere nu implică deloc o acuzaţie sau infracţiune nouă în raport cu dreptul penal. Aşa cum a remarcat Lord Chief Justice în Hotărârea Benjafield şi alţii (supra, pct. 25), „în dreptul englez, ordinele de confiscare fac parte din procedura de aplicare a pedepsei care urmează condamnării acuzatului pentru infracţiunile care i-au fost imputate”.

33. Cu privire la al doilea şi al treilea criteriu relevant – natura procedurii, precum şi tipul şi gravitatea pedepsei de aplicat –, este adevărat că în temeiul prezumţiei din Legea din 1994, conform căreia toate bunurile care s-au aflat în posesia acuzatului în cei şase ani anteriori intră în noţiunea de câştig din traficul de stupefiante, instanţa naţională trebuie să presupună că persoana în cauză a participat la alte activităţi ilicite legate de traficul de stupefiante înainte de comiterea infracţiunii pentru care a fost condamnat. Contrar cazului obişnuit, în care acuzarea are obligaţia de a dovedi caracterul material al probelor incriminatorii împotriva acuzatului, acesta din urmă este cel care trebuie să demonstreze, conform criteriului probabilităţii, că a dobândit bunurile în litigiu în alt mod decât prin trafic de stupefiante. În urma investigaţiilor efectuate de către judecător, s-a pronunţat un ordin de confiscare cu o sumă substanţială – de 91 400 GBP. Ordinul prevedea că în caz de neplată a sumei în cauză, reclamantul trebuia să efectueze o pedeapsă de doi ani de închisoare, care se adaugă la cea de 9 ani care i-a fost deja aplicată pentru infracţiunea din noiembrie 1995.

34. Totuşi, procedura nu avea ca obiect condamnarea sau achitarea reclamantului pentru o altă infracţiune legată de traficul de stupefiante. Dacă Crown Court a presupus că persoana interesată obţinuse un câştig din traficul de stupefiante în trecut, acest lucru nu implica, de exemplu, o înscriere în cazierul său judiciar, în care s-a consemnat doar condamnarea aplicată pentru infracţiunea din noiembrie 1995. În aceste condiţii, nu se poate spune că reclamantului i s-a adus o „acuzaţie în materie penală”. Din contră, procedura prevăzută de Legea din 1994 urmărea să permită instanţei naţionale competente să aprecieze suma care trebuia stabilită în ordinul de confiscare. Curtea consideră că procedura respectivă este analogă stabilirii de către o instanţă a cuantumului unei amenzi sau a duratei pedepsei cu închisoarea care trebuie aplicate unui delincvent condamnat în mod legal. Aceasta este într-adevăr concluzia la care ajunsese în Hotărârea Welch, citată anterior, atunci când, după ce a examinat caracterul real al situaţiei, a decis că un ordin de confiscare constituia o „pedeapsă” în sensul art. 7.

35. Curtea a cercetat de asemenea dacă, în pofida constatării sale de mai sus conform căreia emiterea unui ordin de confiscare nu implica formularea unei noi „acuzaţii” în sensul art. 6 § 2, această dispoziţie nu trebuie totuşi să se aplice pentru a proteja reclamantul de prezumţiile aplicate în cadrul procedurii de confiscare.

Este evident că art. 6 § 2 reglementează procedurile penale în totalitate, nu numai examinarea temeiniciei acuzaţiei (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Minelli împotriva Elveţiei din 25 martie 1983, serie A nr. 62, p. 15-16, pct. 30; Hotărârea Sekanina împotriva Austriei din 25 august 1993, serie A nr. 266-A; şi Hotărârea Allenet de Ribemont împotriva Franţei din 10 februarie 1995, serie A nr. 308), dreptul de a fi prezumat nevinovat în temeiul art. 6 § 2 este valabil numai în raport cu infracţiunea exactă de care învinuitul este „acuzat”. Din moment ce s-a dovedit potrivit legii că acesta este vinovat de infracţiunea în cauză, art. 6 § 2 nu se poate aplica în raport cu afirmaţiile făcute pe tema personalităţii şi comportamentului persoanei în cauză în cadrul procedurii de aplicare a pedepsei, cu excepţia cazului în care afirmaţiile sunt de aşa natură şi grad încât echivalează cu formularea unei „acuzaţii”, în sensul autonom pe care această noţiune îl are în cadrul Convenţiei şi la care se face referire la pct. 32 supra (Hotărârea Engel şi alţii contra Ţărilor de Jos, din 8 iunie 1976, serie A nr. 22, p. 37-38, pct. 90).

36. În concluzie, Curtea consideră că art. 6 § 2 din Convenţie nu era aplicabil în procedura de confiscare la care a fost supus reclamantul.

B. Cu privire la aplicabilitatea art. 6 § 1

37. Deşi reclamantul nu a invocat în cererea sa iniţială dreptul la un proces echitabil în sensul art. 6 § 1, avocatul său a pledat în şedinţa din faţa Curţii că dispoziţia respectivă era de asemenea aplicabilă şi că fusese încălcată. Guvernul nu contestă că art. 6 § 1 este aplicabil, însă consideră că litera acestuia nu a fost încălcată.

38. Oricum, Curtea aminteşte că este responsabilă cu încadrarea juridică a faptelor cauzei şi că nu se consideră obligată de încadrarea făcută de reclamant sau de Guvern (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Guerra şi alţii împotriva Italiei din 19 februarie 1998, Culegere 1998-I, p. 223, pct. 44). Curtea consideră că, având în vedere natura procedurii în cauză, trebuie examinate faptele prezentei speţe din perspectiva dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 § 1 din Convenţie.

39. Art. 6 § 1 se aplică de la un capăt la celălalt al procedurii având ca obiect stabilirea „temeiniciei [unei] acuzaţii în materie penală”, inclusiv etapa stabilirii pedepsei (pentru un exemplu recent, a se vedea Hotărârea Findlay împotriva Regatului Unit din 25 februarie 1997, Culegere 1997-I, p. 279, pct. 69). Curtea aminteşte constatarea sa de mai sus, conform căreia emiterea ordinului de confiscare în litigiu era analogă unei proceduri de individualizare a pedepsei (supra, pct. 32). Rezultă de aici că art. 6 § 1 din Convenţie se aplică în procedura în cauză.

C. Respectarea art. 6 § 1

40. Curtea consideră că, pe lângă faptul că este menţionat explicit la art. 6 § 2, dreptul unei persoane urmărite penal de a fi prezumată nevinovată şi de a obliga acuzarea să suporte sarcina de a proba afirmaţiile îndreptate împotriva sa intră sub incidenţa noţiunii generale de proces echitabil în sensul art. 6 § 1 (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea Saunders împotriva Regatului Unit din 17 decembrie 1996, Culegere 1996-VI, p. 2064, pct. 68). Acest drept nu este însă absolut, întrucât orice sistem juridic operează cu prezumţii de fapt sau de drept, la care convenţia nu se opune în principiu atâta timp cât statele contractante nu încalcă anumite limite ţinând seama de gravitatea mizei în cauză şi respectând dreptul la apărare (Salabiaku împotriva Franţei, Hotărârea din 7 octombrie 1988, serie A nr. 141-A, p. 15-16, pct. 28).

41. Curţii nu i s-a cerut să examineze in abstracto compatibilitatea dispoziţiilor Legii din 1994 cu Convenţia, dispoziţii conform cărora instanţa care aplică o pedeapsă unei persoane condamnate pentru o infracţiune de trafic de stupefiante trebuie să presupună că orice bun care se dovedeşte a fi fost deţinut de acuzat în orice moment, fie ulterior condamnării sale, fie în perioada de şase ani anterioară datei la care a început procedura penală, a fost obţinut de respectivul ca plată sau retribuţie în legătură cu traficul de stupefiante şi că orice cheltuială efectuată de respectivul în acea perioadă a fost plătită din câştigul aferent traficului. Curtea trebuie în schimb să stabilească dacă modul în care i s-a aplicat această prezumţie reclamantului în cauză a încălcat principiile de bază care reglementează echitatea procedurilor, în sensul art. 6 § 1 (Salabiaku şi Saunders, hotărâri citate anterior, p. 17-18 şi 2064-2065, pct. 30 şi 69, respectiv).

42. Înainte de a-şi începe examinarea, Curtea reiterează observaţia sa de mai sus, conform căreia prezumţia legală în litigiu nu s-a aplicat pentru a-l putea declara pe reclamant vinovat de o infracţiune, ci pentru a da instanţei naţionale competente posibilitatea de a aprecia suma care trebuia stabilită în ordinul de confiscare (supra, pct. 34). În aceste condiţii, deşi suma calculată în temeiul prezumţiei legale în litigiu şi stabilită în ordinul de confiscare era considerabilă – 91 400 GBP – şi deşi reclamantul risca să trebuiască să efectueze doi ani de închisoare suplimentari în cazul în care era în incapacitate de a plăti suma în cauză, nu era vorba despre o condamnare pentru o nouă infracţiune de trafic de stupefiante.

43. În plus, deşi la stabilirea pedepsei instanţa era obligată să aplice prezumţia pentru a aprecia dacă şi în ce măsură reclamantul obţinuse câştig din traficul de stupefiante, sistemul nu era lipsit de garanţii. Astfel, aprecierea în cauză era încredinţată unei instanţe în cadrul unei proceduri judiciare cu audiere publică, comunicarea în avans a argumentelor acuzării şi posibilitatea reclamantului de a prezenta mărturii documentare şi verbale. Instanţa avea competenţa de a emite un ordin de confiscare a unei sume mai mici dacă i se părea probabil că se putea executa numai o sumă mai mică. Principala garanţie consta totuşi în faptul că reclamantul avea posibilitatea de a combate prezumţia prevăzută de Legea din 1994; era suficient ca acesta să demonstreze, conform criteriului probabilităţii, că dobândise bunurile în litigiu în alt mod decât prin traficul de stupefiante. De asemenea, judecătorul avea putere discreţionară care îi permitea să nu aplice prezumţia dacă i se părea că aplicarea acesteia implica un risc grav de nedreptate.

44. Curtea ia act de faptul că în speţă nu exista nicio dovadă directă că reclamantul s‑ar fi implicat în traficul de stupefiante anterior evenimentelor care au condus la condamnarea sa. De asemenea, la calcularea sumei din ordinul de confiscare în funcţie de câştigul obţinut din traficul de stupefiante judecătorul a precizat că se baza pe prezumţia legală în cauză (supra, pct. 13). Totuşi, în urma examinării amănunţite a demersului urmat de judecător pentru a ajunge la cifra definitivă de 91 400 GBP, Curtea observă că în realitate, pentru fiecare dintre elementele luate în considerare, judecătorul s-a declarat convins, în baza fie a mărturiilor reclamantului, fie a probelor prezentate de acuzare, că reclamantul era proprietarul bunurilor în litigiu sau cheltuise sumele în cauză şi că se impunea concluzia că toate acelea proveneau dintr-o sursă ilicită. Prin urmare, judecătorul a constatat existenţa unor „elemente concrete, în baza dreptului civil al probei, indicând” că vânzarea casei către X nu era autentică, ci constituise doar o simulare care să permită transferul fondurilor provenite din traficul de stupefiante (supra, pct. 14). Referitor la cele 28 000 GBP suplimentare despre care reclamantul a mărturisit că le primise în numerar de la X, judecătorul a declarat: „Nu mi s-a oferit nicio explicaţie plauzibilă pentru participarea lui [X] (...), iar în opinia mea este imposibil să se găsească alta decât aceea conform căreia (...) cecul în cauză reprezenta în realitate o plată” (supra, pct. 15). De asemenea, pentru a evalua suma cheltuielilor efectuate de reclamant pentru automobilele sale, judecătorul s-a bazat pe estimarea cea mai mică furnizată de persoana în cauză a sumelor pe care trebuia să le ramburseze (supra, pct. 16). Reclamantul nefiind în măsură să prezinte documente pentru a verifica provenienţa sumelor în litigiu, judecătorul a prezumat că acestea proveneau din traficul de stupefiante. În baza constatărilor judecătorului, nimic nu ar fi împiedicat integrarea elementelor în litigiu într-un borderou cu bunurile reclamantului pentru aplicarea pedepsei, chiar dacă nu s-ar fi aplicat prezumţia legală în litigiu.

45. În plus, Curtea observă că dacă versiunea prezentată de reclamant cu privire la tranzacţiile sale financiare ar fi fost conformă cu realitatea, respectivului nu i-ar fi fost greu să excludă prezumţia legală în litigiu. Aşa cum a declarat judecătorul, demersurile pe care domnul Phillips le-ar fi putut întreprinde pentru a dovedi caracterul licit al proveninţei fondurilor şi bunurilor în cauză erau „cât se poate de obişnuite, simple şi evidente” (supra, pct. 13). Reclamantul nu se poate plânge de lipsa echităţii pentru simplul motiv că judecătorul ar fi inclus în calculele sale bunuri dobândite prin fonduri provenite din alte forme de activităţi ilegale care nu au lăsat urme documentare, precum traficul de maşini furate.

46. În fine, este important faptul că, la calcularea valorii activelor executabile în posesia reclamantului, judecătorul nu a luat în considerare decât casa şi partea (o treime) deţinută de respectivul în întreprinderea de familie, elemente exacte despre care, în urma examinării probelor disponibile, considerase că încă aparţin reclamantului. Judecătorul a admis dovezile prezentate de reclamant atunci când a efectuat estimarea valorii bunurilor sale. Curtea consideră desigur că ar putea exista întrebări cu privire la echitatea procedurii într-un caz în care suma din ordinul de confiscare s-ar baza pe valoarea bunurilor prezumate a fi fost disimulate, însă nu acesta este cazul în speţă, ci din contră.

47. Astfel, Curtea apreciază, în ansamblu, că faptul că reclamantului i s-au aplicat dispoziţiile relevante din Legea din 1994 privind traficul de stupefiante a rămas în limite rezonabile având în vedere gravitatea mizei şi respectarea pe deplin a dreptului la apărare.

În consecinţă, Curtea consideră că aplicarea prezumţiei legale în procedura de confiscare nu l-a privat pe reclamant de un proces echitabil. Prin urmare, nu s-a încălcat art. 6 § 1 din Convenţie.

II. CU PRIVIRE LA PREZUMTIVA ÎNCĂLCARE A ART. 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1

48. Reclamantul invocă de asemenea că erau excesiv de extinse competenţele exercitate de Crown Court în temeiul Legii din 1994, astfel încât încălcau art. 1 din Protocolul nr. 1, conform căruia:

„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului Statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru reglementării folosirii bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”

Acesta susţine că principiile invocate în domeniul acestei dispoziţii sunt practic identice cu cele menţionate din perspectiva art. 6 § 2 şi că trebuie menţinut un echilibru echitabil între ordinea publică şi drepturile persoanelor.

49. Guvernul afirmă că obiectivul Legii din 1994 era combaterea gravei probleme pe care o constituie traficul de stupefiante sancţionând delincvenţii condamnaţi, descurajându-i de la comiterea altor infracţiuni şi reducând câştigurile care puteau servi la finanţarea altor acţiuni ilegale în domeniu. Aplicarea prezumţiei legale ar fi proporţională cu obiectivul respectiv, având în vedere în special dificultatea stabilirii raportului între bunuri determinate şi traficul de stupefiante.

50. Curtea observă că „bunul” care face obiectul prezentului litigiu este constituit de suma – de 91 400 GBP – pe care Crown Court a cerut-o de la reclamant, care în caz contrar risca o pedeapsă de doi ani de închisoare. Instanţa consideră că această măsură se interpretează ca o ingerinţă în exercitarea de către reclamant a dreptului său la respectarea bunurilor sale şi că art. 1 din Protocolul nr. 1 se aplică în consecinţă.

51. Aşa cum Curtea a precizat anterior, ordinul de confiscare constituia o „pedeapsă” în sensul Convenţiei. Prin urmare, acesta intră în domeniul de aplicare a art. 1 al doilea alineat din Protocolul nr. 1, care permite între altele statelor contractante să reglementeze utilizarea bunurilor pentru a asigura plata amenzilor. Totuşi, dispoziţia trebuie interpretată în lumina principiului general enunţat în prima frază din primul alineat şi trebuie aşadar să existe un raport de proporţionalitate rezonabilă între mijloacele utilizate şi scopul urmărit [a se vedea, printre multe altele, Hotărârea Allan Jacobsson împotriva Suediei (nr. 1) din 25 octombrie 1989, serie A nr. 163, p. 17, pct. 55).

52. Referitor la obiectivul urmărit de procedura care a condus la emiterea ordinului de confiscare, aşa cum a observat Curtea în Hotărârea Welch, citată anterior (p. 14‑15, pct. 36), competenţele în cauză au fost conferite instanţelor pentru a le permite să lupte împotriva flagelului constituit de traficul de stupefiante. Astfel, emiterea unui ordin de confiscare acţionează ca o armă descurajatoare în privinţa celor care ar intenţiona să se implice în traficul de stupefiante, dar în plus privează o persoană de câştigurile obţinute din traficul de stupefiante şi garantează că fondurile în cauză nu pot fi reinvestite în viitor în traficul respectiv.

53. Curtea a subliniat deja caracterul rezonabil al sumei – 91 400 GBP – executabilă în temeiul ordinului de confiscare. Suma corespunde totuşi câştigului pe care, în opinia Crown Court, reclamantul îl obţinuse din traficul de stupefiante în decursul celor şase ani anteriori şi la nivelul pe care persoana în cauză îl putea realiza pe baza bunurilor aflate în posesia sa. Curtea face trimitere la constatarea sa anterioară, conform căreia procedura care a condus la emiterea ordinului a fost echitabilă şi a respectat dreptul la apărare.

54. În aceste condiţii şi ţinând seama de importanţa obiectivului urmărit, Curtea consideră că atingerea adusă respectării bunurilor sale, suferită de reclamant, nu era disproporţionată.

Astfel, rezultă că nu s-a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

CURTEA

1. Hotărăşte, cu cinci voturi la două, că art. 6 § 2 din Convenţie nu este aplicabil;

2. Hotărăşte, în unanimitate, că art. 6 § 1 din Convenţie este aplicabil dar nu a fost încălcat;

3. Hotărăşte, în unanimitate, că nu s-a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1.

Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 5 iulie 2001, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.

Vincent Berger Grefier

Georg Ress Preşedinte

În conformitate cu art. 45 § 2 din Convenţie şi art. 74 § 2 din regulament, la prezenta hotărâre se anexează opinia parţial separată a lui Sir Nicolas Bratza, la care se raliază judecătorul Vajić.

G.R.

V.B.

OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ

a JUDECĂTORULUI Sir Nicolas BRATZA, LA CARE DECLARĂ CĂ SE RALIAZĂ DOAMNA JUDECĂTOR VAJIĆ

(Traducere)

Deşi subscriu la concluzia conform căreia nu a existat o încălcare a Convenţiei în speţă, nu pot împărtăşi în totalitate raţionamentul urmat de majoritatea membrilor Curţii referitor la capătul de cerere întemeiat pe art. 6. În special, nu pot accepta opinia acestora, conform căreia art. 6 § 2 nu era aplicabil procedurii de confiscare la care a fost supus reclamantul.

Această opinie se bazează pe enunţul conform căruia art. 6 § 2 reglementează în mod evident procedurile penale în ansamblu, nu doar examinarea temeiniciei acuzaţiei, însă nu se poate aplica, odată ce un acuzat a fost găsit vinovat de infracţiunea care i se impută, cu privire la susţinerile formulate cu privire la personalitatea şi comportamentul acuzatului în cadrul procedurii de aplicare a pedepsei, exceptând cazul în care alegaţiile sunt de aşa natură şi gravitate încât implică formularea unei noi „acuzaţii”, în sensul autonom specific acestei noţiuni în cadrul art. 6.

În opinia mea, asta înseamnă adoptarea unei interpretări prea restrânse a rolului art. 6 § 2 în contextul unei proceduri privind o acuzaţie în materie penală.

În decizia pronunţată în cadrul Consiliului privat în cauza H.M. Advocate and Advocate General for Scotland împotriva McIntosh, Lord Bingham of Cornhill a observat în mod corect că hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Engel şi alţii împotriva Ţărilor de Jos (Hotărârea din 8 iunie 1976, serie A nr. 22) nu era „în mod evident de niciun ajutor” pentru acuzat pe motiv că se deducea din pasajul de la pct. 90 din hotărârea respectivă, citată de acesta în decizia sa, că art. 6 § 2 înceta să fie aplicabil din momentul în care culpabilitatea unei persoane era stabilită în mod legal şi, în cadrul procedurii de aplicare a pedepsei, un tribunal putea lua în considerare alte fapte, inclusiv pe cele care sugerau comiterea altor infracţiuni, fără a risca nerespectarea cerinţelor de la punctul menţionat.

Pasajul respectiv din Hotărârea Engel şi alţii, în opinia mea, trebuie citit cu precauţie, din mai multe motive.

Reiese în mod evident din pasajul citat anterior că faptele care au fost luate în considerare la stabilirea pedepsei nu erau controversate: Era vorba despre fapte „dovedite (...) al căror caracter material nu era contestat [de cei doi reclamanţi]”. În această privinţă, acestea nu difereau în fond de celelalte „fapte” de care o instanţă ţine seama de obicei la stabilirea pedepsei de aplicat unui condamnat, ca de exemplu antecedentele judiciare ale persoanei în cauză. În cauza Engel şi alţii, „faptele” necontroversate menţionate mai sus erau distribuţia de către reclamanţi, de mai multe ori în trecut, a două lucrări scrise „a căror distribuţie (...) fusese interzisă (...) provizoriu, în temeiul decretului [privind distribuţia lucrărilor scrise]”. Instanţa nu a considerat că aceste exemple anterioare de neglijenţă din partea reclamanţilor la stabilirea pedepsei acestora ar indica „atitudinea generală a persoanelor în cauză”, care se caracteriza aparent printr-o oarecare înclinaţie spre încălcarea regulilor şi o desconsiderare generală faţă de autorităţi. Asta explică faptul că Curtea a menţionat atunci existenţa unor „factori referitori la personalitatea părţilor interesate”.

În speţă, aşa cum remarcă reclamantul în mod justificat, situaţia este complet diferită. „Faptele” esenţiale, şi anume chestiunea dacă bunurile deţinute de reclamant proveneau din traficul de stupefiante, se regăsesc în litigiu în mod direct. Acestea se află în centrul procedurii de confiscare şi constituie elemente asupra cărora instanţa chemată să pronunţe o pedeapsă trebuie să statueze. De asemenea, spre deosebire de situaţia din cauza Engel şi alţii, faptele subiacente au fost examinate şi luate în considerare nu numai în vederea aprecierii personalităţii reclamantului înainte de a stabili durata detenţiei sale, ci şi în vederea spolierii de o sumă substanţială de bani, despre care instanţa, aplicând prezumţiile prevăzute de lege, a decis că provenea din activităţi contravenţionale.

Oricum, cauza Engel şi alţii a fost soluţionată pe când Curtea era la începuturile sale şi se confrunta pentru prima dată cu o problemă în domeniul art. 6 § 2. Sfera şi domeniul de aplicare a § alin. 2 de la art. 6 au evoluat substanţial în jurisprudenţa ulterioară. În special, în Hotărârea Minelli împotriva Elveţiei din 25 martie 1983 (seria A nr. 62) şi Hotărârea Sekanina împotriva Elveţiei din 25 august 1993 (seria A nr. 266-A), s-a considerat că art. 6 § 2 se aplică chiar şi ulterior achitării unei persoane acuzate de o încălcare în materie penală şi la încheierea procedurii îndreptate împotriva persoanei în cauză.

De asemenea, şi poate chiar mai important, în cauza Engel şi alţii Curtea a considerat exclusiv din perspectiva § 2 de la art. 6 capătul de cerere privind încălcarea prezumţiei de nevinovăţie şi nu avea în vedere acest alineat în lumina obligaţiei generale de a garanta echitatea procedurilor stabilită la § 1. Or, două dintre evoluţiile importante au survenit ulterior deciziei pronunţate de Curte în cauza Engel şi alţii.

Mai întâi, în prezent s-a consacrat faptul că cerinţele generale de la art. 6 se aplică în toate etapele procedurii penale până la hotărârea definitivă pronunţată în ultima acţiune, deci inclusiv în cadrul stabilirii pedepsei. Astfel a stabilit Curtea în Hotărârea Eckle împotriva Germaniei din 15 iulie 1982 (serie A nr. 51) în raport cu cerinţa conform căreia o procedură trebuie să se încheie într-un termen rezonabil. Principiul a fost ulterior aplicat în Hotărârea Findlay împotriva Regatului Unit din 25 februarie 1997, Culegere 1997-I), în contextul unui capăt de cerere privind independenţa şi imparţialitatea unei instanţe în faţa căreia reclamantul pledase vinovat şi singura chestiune de interes era cea a pedepsei. Mai recent, acesta s-a aplicat din nou în Hotărârea T. împotriva Regatului Unit [(GC), nr. 24724/94, 16 decembrie 1999, nepublicată] şi Hotărârea V. împotriva Regatului Unit [(GC), nr. 24888/94, CEDO 1999-IX], în care stabilirea perioadei punitive (tariff) a fost considerată ca făcând parte din decizia privind temeinicia unei acuzaţii în materie penală, ceea ce implică faptul că chestiunea trebuie asumată de un organ judiciar care îndeplineşte cerinţele de independenţă şi imparţialitate.

Cealaltă evoluţie menţionată anterior constă în tendinţa Curţii de a considera că cerinţele formulate în celelalte alineate ale art. 6 nu sunt decât aspecte speciale ale cerinţei generale de echitate consacrate la alin. 1. Acelaşi lucru este valabil şi despre dispoziţiile § 3, Curtea examinând invariabil capetele de cerere întemeiate pe încălcarea cerinţelor incluse într-unul dintre paragrafe în coroborare cu cerinţa generală de echitate de la § 1. Desigur, nu există o jurisprudenţă care să scoată în evidenţă atât de clar raportul dintre § 2 şi § 1. Însă acest raport chiar există, prezumţia de nevinovăţie constituind un element fundamental într-un proces echitabil. De altfel, se găsesc indicii clare în acest sens în jurisprudenţa Curţii. În Hotărârea Lutz împotriva Germaniei din 25 august 1987 (serie A nr. 123, p. 22, pct. 52), Curtea a indicat că „jurisprudenţa sa constantă (...) consider[a] [alin. 1] ca normă de bază, ale cărei aplicări speciale erau reprezentate de § 2 şi 3”. În Hotărârea sa John Murray împotriva Regatului Unit din 8 februarie 1996 (Culegere 1996-I), faptul că s-au dedus consecinţe negative din tăcerea unui acuzat a fost considerat de Curte în raport atât cu § 1, cât şi cu § 2, dreptul la tăcere, dreptul de a nu se autoincrimina şi principiul că acuzarea este cea care are obligaţia de a aduce dovada elementelor incriminatorii fiind considerate aspecte ale echităţii procedurii vizate la § 1, ca şi cerinţele specifice ale prezumţiei de nevinovăţie consacrate la § 2. Mai apropiate de prezenta speţă sunt Hotărârea Salabiaku împotriva Franţei din 7 octombrie 1988 (serie A nr. 141-A) şi Hotărârea Pham Hoang împotriva Franţei din 25 septembrie 1992 (serie A nr. 243), în care Curtea a examinat capetele de cerere ale reclamanţilor întemeiate pe prezumţii împotriva lor din perspectiva celor două alineate, subliniind în special, în prima cauză, că şi-a început examinarea în domeniul § 2 pe motiv că „dezbaterile au evidenţiat că respectarea prezumţiei de nevinovăţie, un aspect al dreptului la un proces echitabil garantat prin § 1 (...), e[ra] esenţa cauzei” (pct. 25; a se vedea, de altfel, pct. 31).

Într-adevăr, spre deosebire de prezenta speţă, în cauzele Salabiaku şi Pham Hoang Curtea trebuia să examineze aplicarea prezumţiilor nu în etapa aplicării pedepsei, ci în cursul unui proces în care trebuia apreciată temeinicia acuzaţiilor în materie penală şi înainte de condamnarea reclamanţilor. Totuşi, aşa cum a remarcat Curtea de Apel în cauza R. împotriva Benjafield şi alţii, Curtea Europeană, în cauza Minelli, a subliniat că la fel ca şi art. 6 § 1, art. 6 § 2 „reglementează întreaga procedură penală, indiferent de rezultatul urmăririi, şi nu numai examinarea temeiniciei acuzaţiei”. Şi mai exact, eu fac deosebire între o relaţie strânsă între cauzele în care prezumţiile se aplică în etapa procesului pentru a stabili dacă acuzatul este vinovat de încălcarea care i se impută şi cauzele, precum cea din speţă, în care prezumţiile se aplică, ulterior condamnării acuzatului, în cadrul procedurii de aplicare a pedepsei şi pentru a stabili care bunuri ale acuzatului trebuie considerate ca provenind din traficul de stupefiante şi ca fiind pasibile de confiscare. În opinia mea, curtea de apel a avut dreptate, în cauza Benjafield şi alţii, în a pleca de la ideea că procedura de confiscare trebuia avută în vedere ca subordonată cerinţelor de la § 1 şi 2 de la art. 6, coroborate, şi să decidă că cerinţele de „echitate” în acest context se alăturau în fond imperativelor stabilite de Curte în hotărârile Salabiaku şi Pham Hoang.

Referitor la întrebarea dacă prezumţiile legale aplicate în speţă au depăşit limitele rezonabile în care acestea trebuie să se circumscrie în mod normal şi dacă dreptul la apărare a fost încălcat, sunt întru totul de acord cu concluzia şi raţionamentul majorităţii membrilor Curţii.