©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (www.csm1909.ro) şi al Institutului European din România (www.ier.ro). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (www.csm1909.ro) and the European Institute of Romania (www.ier.ro). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a treia
CAUZA AHARON SCHWARZ ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
(Cererea nr. 28304/02)
Hotărâre
Strasbourg
12 ianuarie 2010
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Aharon Schwarz împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis López Guerra, Ann Power, judecători, şi Santiago QuesadaSantiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 8 decembrie 2009,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 28304/02 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Aharon Schwarz („reclamantul”), a sesizat Curtea la 7 mai 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. Reclamantul este reprezentat de Ionel Olteanu, avocat în Bucureşti. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantul susţine, în special, că detenţia sa era incompatibilă cu starea sa de sănătate şi că tratamentul aplicat în Penitenciarul Bucureşti-Jilava pentru scabia contractată a fost ineficient.
4. La 8 octombrie 2007, preşedintele Secţiei a treia a hotărât să comunice Guvernului capătul de cerere întemeiat pe art. 3 § 1 din convenţie. În conformitate cu art. 29 § 3 din convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
5. Guvernul german, căruia Curtea i-a trimis o copie a cererilor în temeiul art. 44 § 1 a) din regulament, nu a dorit să îşi prezinte punctul de vedere asupra cauzei.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
6. Reclamantul s-a născut în 1951 şi locuieşte în Bucureşti.
A. Procedura penală iniţiată împotriva reclamantului
1. Ancheta poliţiei
7. La 26 noiembrie 1998, pretinzând că a fost victima unei fraude, banca D. a sesizat Poliţia Municipiului Bucureşti cu o plângere penală.
8. În cursul anchetei, Poliţia Municipiului Bucureşti l-a identificat pe reclamant, împreună cu alte două persoane, A.A. şi C.H., ca participanţi la frauda denunţată de banca D.
9. Reclamantul şi A.A. erau bănuiţi de andosarea frauduloasă a trei cecuri trase asupra unor bănci din Statele Unite. În ceea ce îl priveşte pe C.H., acesta era bănuit că a depus spre încasare la banca D. două din cele trei cecuri în cauză şi că, în acest scop, a folosit acte de identitate false.
10. La 3 martie 1999, agentul de poliţie însărcinat cu ancheta a dispus o expertiză grafologică a cecurilor depuse la banca D. pentru a stabili dacă scrisul persoanei care a făcut andosarea era al reclamantului. Expertiza a fost efectuată pe fotocopii ale cecurilor. Expertul, care a întocmit un raport la 7 aprilie 1999, a stabilit că scrisul îi aparţinea reclamantului, după ce a comparat scrierea numelui falsului beneficiar, care apărea pe cec, cu un eşantion de probe de scriere de la reclamant.
11. În cursul anchetei, acesta din urmă a fost interogat la 17 şi 31 martie şi 21 aprilie 1999 în prezenţa avocatului ales. Cu aceste ocazii, reclamantul a declarat că putea vorbi, scrie şi citi limba română, şi a precizat că nu avea nevoie de interpret. Documentele care consemnează declaraţiile reclamantului poartă în josul fiecărei pagini semnătura reclamantului şi pe cea a avocatului său.
12. În declaraţiile sale, reclamantul a recunoscut faptele de care era acuzat. În special, după prezentarea fotocopiilor respectivelor cecuri, acesta a mărturisit că a scris pe cecuri numele beneficiarului andosării şi a recunoscut că avea cunoştinţă de faptul că documentele folosite de C.H. pentru a încasa cecurile respective erau false.
13. La 7 iunie 1999, agentul de poliţie însărcinat cu ancheta l-a informat pe reclamant de decizia de a-l trimite în judecată şi i-a prezentat acuzaţiile şi probele obţinute în cursul anchetei. Cu această ocazie, reclamantul a precizat că a fost de acord să participe la fraudă în urma ameninţărilor fizice ale lui A.A.
14. Prin rechizitoriul din 8 iunie 1999, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, sesizat în cauză, i-a trimis pe reclamant şi pe ceilalţi participanţi în faţa Tribunalului Bucureşti. Reclamantul era acuzat de săvârşirea infracţiunilor de înşelăciune, falsificarea de valori străine şi complicitate la fals în înscrisuri publice, uz de fals şi fals privind identitatea.
2. Procesul penal în faţa instanţelor
15. În şedinţa de judecată din 26 octombrie 1999, Tribunalul Bucureşti a examinat cererile privind prezentarea de probe ale procurorului şi ale apărării. Asistat de avocatul său, reclamantul a solicitat audierea martorilor care au depus mărturie în cursul anchetei desfăşurate de poliţie, precum şi a doi martori suplimentari, secretara şi garda de corp ale lui A.A. De asemenea, reclamantul a solicitat instanţei să dispună o nouă expertiză grafologică pentru a stabili identitatea persoanei care a semnat andosarea.
16. Tribunalul a respins cererea de audiere a martorilor suplimentari, considerând că mărturiile lor nu reprezentau o probă utilă şi concludentă, şi a amânat dezbaterea privind expertiza suplimentară.
17. În cadrul aceleiaşi şedinţe, instanţa l-a audiat pe reclamant. Acesta din urmă şi-a reiterat declaraţiile din cursul anchetei poliţiei, susţinând şi că a fost ameninţat cu moartea de gărzile de corp ale lui A.A. pentru a îl obliga să participe la infracţiune.
18. La 23 noiembrie 1999, instanţa a ascultat depoziţiile mai multor martori ai acuzării şi ai apărării care au fost audiaţi şi în cursul anchetei poliţiei şi a luat act de faptul că nici Ministerul Public, nici apărarea nu îşi mai păstrau cererile de audiere a martorilor care nu au compărut în faţa instanţei.
19. Tribunalul a respins măsura privind expertiza solicitată de reclamant pe motiv că nu se dovedea nici util, nici necesar pentru stabilirea faptelor.
20. Prin hotărârea din 30 noiembrie 1999, tribunalul l-a declarat pe reclamant vinovat de faptele de care era acuzat. Acesta l-a condamnat la şaisprezece ani de închisoare, şi, pronunţându-se în acţiunea civilă, i-a obligat pe toţi inculpaţii să plătească părţii civile 175 859 dolari americani cu titlu de daune-interese.
21. Reclamantul a introdus apel în faţa Curţii de Apel Bucureşti. În concluziile sale, acesta a solicitat achitarea sa, pe motiv că nu a săvârşit faptele care îi erau imputate. Cu titlu subsidiar, reclamantul a solicitat curţii de apel reducerea pedepsei pe care o primise în primă instanţă, din cauza stării sale de sănătate şi a situaţiei personale.
22. Prin hotărârea din 3 mai 2000, Curtea de Apel Bucureşti a respins apelul reclamantului în ceea ce privea cererea sa de achitare. În schimb, aceasta a admis apelul reclamantului în partea privind individualizarea pedepsei şi a redus pedeapsa primită în primă instanţă la trei ani de închisoare, reţinând circumstanţe atenuante în favoarea sa.
23. Atât parchetul, cât şi reclamantul au declarat recurs împotriva hotărârii pronunţate în apel. Parchetul a criticat aplicarea circumstanţelor atenuante în ceea ce îl priveşte pe reclamant.
24. În recursul său, reclamantul a solicitat achitarea, susţinând că nu a comis faptele de care este acuzat. În această privinţă, el a contestat aprecierea probelor din primă instanţă, susţinând că acestea nu dovedeau vinovăţia sa.
25. Pe de altă parte, reclamantul a reproşat primei instanţe faptul că şi-a întemeiat condamnarea infracţiunii de falsificare de valori străine pe expertiza efectuată în cursul anchetei desfăşurate de poliţie. Acesta a contestat concluziile respectivei expertize pe motiv că a fost efectuată în baza fotocopiilor cecurilor şi că expertul s-a limitat la examinarea grafiei numelui falsului beneficiar al andosării şi nu a comparat semnătura de pe andosare cu propria semnătură.
26. Cu titlu subsidiar, reclamantul a cerut instanţei de recurs reducerea pedepsei stabilite în apel şi suspendarea executării acesteia.
27. Dezbaterile au avut loc în prezenţa reclamantului, la 27 aprilie 2001, iar pronunţarea a fost amânată pentru 15 mai 2001.
28. Curtea Supremă de Justiţie s-a pronunţat la 15 mai 2001. Aceasta a respins ca nefondat recursul reclamantului, considerând că, pentru stabilirea vinovăţiei sale, prima instanţă nu s-a bazat doar pe expertiza contestată, ci şi pe declaraţiile mai multor martori şi pe cele ale reclamantului, care a recunoscut în faţa tribunalului că a înscris numele falsului beneficiar al andosării cecurilor.
29. În schimb, Curtea Supremă a admis recursul parchetului şi a respins circumstanţele atenuante reţinute de curtea de apel în favoarea reclamantului, condamnându-l la doisprezece ani de închisoare.
30. Hotărârea Curţii Supreme de Justiţie a rămas definitivă la 26 septembrie 2001. Reclamantul, care nu a fost prezent la pronunţarea acesteia, a luat cunoştinţă de aceasta la 24 octombrie 2001, dată la care a fost arestat, şi a obţinut copia integrală a hotărârii la mijlocul lui noiembrie 2001, în urma unei cereri în acest scop adresate preşedintelui Curţii Supreme de Justiţie.
B. Faptele privitoare la detenţia reclamantului la Penitenciarul Bucureşti-Jilava
1. Versiunea reclamantului
a) Starea generală de sănătate a reclamantului
31. La 24 octombrie 2001, reclamantul a fost arestat, iniţial la sediul Inspectoratului General al Poliţiei Române Bucureşti şi apoi la Penitenciarul Bucureşti-Jilava.
32. La momentul arestării sale, reclamantul a fost supus unui examen medical. Raportul medical întocmit cu această ocazie, care reia declaraţia reclamantului cu privire la acest aspect, menţionează antecedentele sale medicale, şi anume: cardiopatie ischemică, angină pectorală, structură uretrală, adenom de prostată şi hernie.
33. Reiese din documentele medicale prezente la dosar că, în cursul detenţiei sale, reclamantul a dezvoltat o discopatie lombară şi că, în aprilie 2003, acesta a contractat scabie.
b) Cererea de suspendare a executării pedepsei
34. În certificatul medical din 25 mai 2001, medicul care îl trata pe reclamant a considerat că era indicat un pontaj aorto-coronarian de urgenţă.
35. La 21 noiembrie 2001, reclamantul a sesizat Tribunalul Bucureşti cu o cerere de suspendare a pedepsei pe motiv că necesita o intervenţie chirurgicală din cauza afecţiunii cardiovasculare şi a adenomului de prostată de care suferea, iar aceste intervenţii nu puteau fi realizate într-un penitenciar-spital.
36. Tribunalul a dispus ca Institutul Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici” să efectueze o expertiză medicală.
37. În perioada 24 ianuarie – 30 ianuarie 2002, reclamantul a fost supus mai multor examene medicale efectuate în spitale civile. Aceste examene au confirmat afecţiunile evidenţiate la momentul arestării reclamantului.
38. În special, în ceea ce priveşte afecţiunea cardiovasculară, medicii care au efectuat examenul cardiologic i-au recomandat să evite eforturile fizice şi să urmeze un regim alimentar fără sodiu, şi au stabilit că o intervenţie chirurgicală putea fi amânată. În ceea ce priveşte adenomul de prostată, reclamantul a fost supus unui examen urologic amănunţit, la 27 martie 2002, la finalul căruia medicii au concluzionat că nu necesita tratament urologic.
39. La 11 aprilie 2002, în baza concluziilor examenelor medicale menţionate anterior, institutul medico-legal a întocmit un raport de expertiză. Conform concluziilor acestui raport, reclamantul suferea de angină pectorală şi de cardiopatie ischemică cronică dureroasă, prezentând o leziune coronară subcritică monotronculară cu atingere a arterei interventriculare şi plăci stenozante la celelalte artere coronare. Pe de altă parte, reclamantul era hipertensiv şi suferea de dislipidemie şi artroză cervico-dorsală.
40. Raportul concluziona că stadiul de evoluţie al acestor afecţiuni nu justifica suspendarea executării pedepsei, îngrijiri corespunzătoare putând să-i fie acordate în reţeaua sanitară penitenciară. Totuşi, reclamantul trebuia supus unor reevaluări periodice pentru supravegherea evoluţiei afecţiunii sale cardiace.
41. La 2 iulie 2002, Comisia Superioară de Expertiză Medicală a confirmat concluziile privind diagnosticul şi prescripţiile terapeutice din raportul institutului medico-legal, indicând totuşi că doar un medic din cadrul Direcţiei Generale a Penitenciarelor putea evalua posibilităţile de acordare a unui tratament adecvat pentru aceste afecţiuni în reţeaua penitenciarelor-spital. De asemenea, comisia a concluzionat că afecţiunea cardiovasculară de care suferea reclamantul putea evolua în mod imprevizibil şi putea genera un final fatal, atât în detenţie, cât şi în libertate.
42. Prin hotărârea din 6 august 2002, în baza concluziilor raportului medical menţionat anterior şi a avizului comisiei, Tribunalul Bucureşti a respins cererea reclamantului de suspendare a executării pedepsei sale. În urma apelului reclamantului, prin hotărârea din 25 octombrie 2002, Curtea de Apel Bucureşti a confirmat această sentinţă.
43. Reclamantul a formulat recurs împotriva hotărârilor citate anterior în faţa Curţii Supreme de Justiţie.
44. Prin hotărârea din 13 februarie 2003, Curtea Supremă de Justiţie a trimis cauza primei instanţe pentru reexaminarea fondului, considerând că raportul de expertiză din 11 aprilie 2001 era incomplet. În special, Curtea Supremă de Justiţie a considerat că nu reieşea clar din documentele prezentate la dosar dacă supravegherea medicală a reclamantului putea fi asigurată în reţeaua sanitară penitenciară, nici în ce măsură o eventuală intervenţie chirurgicală putea opri evoluţia afecţiunilor sale, chiar asigura vindecarea sa.
45. Comisia a efectuat o nouă expertiză medico-legală, al cărei raport a fost redactat la 30 iunie 2003. În ceea ce priveşte afecţiunea cardio-vasculară a reclamantului, raportul nu a stabilit necesitatea unei intervenţii chirurgicale şi a precizat că acestuia i se puteau acorda îngrijiri adecvate într-un penitenciar-spital.
46. În ceea ce priveşte adenomul de prostată, raportul a concluzionat că, după un nou examen urologic, medicii au diagnosticat „afecţiuni clinici grave” la reclamant şi că au recomandat o intervenţie chirurgicală. Această intervenţie trebuia efectuată într-un spital civil, dar monitorizarea post-operatorie putea fi asigurată într-o secţie de urologie dintr-un penitenciar-spital. Conform concluziilor expertizei, starea de sănătate a reclamantului nu justifica suspendarea executării pedepsei.
47. Ca răspuns la întrebări specifice adresate de tribunal, raportul a evidenţiat că monitorizarea afecţiunii cardiace a reclamantului nu făcea necesară spitalizarea şi că echipamentele necesare unei intervenţii în caz de agravare a stării sale de sănătate erau cele disponibile în mod normal în orice secţie de terapie intensivă, inclusiv într-o secţie dintr-un penitenciar-spital.
48. La 23 iunie 2003, reclamantul a semnat o declaraţie prin care refuza o intervenţie chirurgicală ca deţinut, precizând că accepta să fie supus unei astfel de intervenţii doar dacă era eliberat. Conform reclamantului, acest refuz se datora faptului că, în cursul unei spitalizări anterioare la Institutul Clinic Fundeni, el fusese legat cu cătuşe de pat şi supravegheat în permanenţă de doi gardieni.
49. La 11 iulie 2003, tribunalul a cerut institutului medico-legal să precizeze, în plus faţă de raport, care erau echipamentele concrete de care dispunea Penitenciarul-Spital Bucureşti-Jilava pentru a interveni de urgenţă în caz de agravare a stării de sănătate a reclamantului, din cauza anginei pectorale şi a afecţiunii sale cardiace. Ca răspuns, institutul medico-legal a preciza că doar Direcţia Generală a Penitenciarelor putea răspunde la această întrebare.
50. La 24 octombrie 2003, comisia superioară a confirmat raportul medico-legal citat anterior, precizând că doar medicul care reprezenta Direcţia Generală a Penitenciarelor, prin semnarea avizului, putea garanta că îngrijirile necesare afecţiunilor de care suferea reclamantului puteau fi acordate în penitenciar.
51. Prin hotărârea din 18 decembrie 2003, Tribunalul Bucureşti a respins cererea reclamantului de suspendare a pedepsei ca nefondată.
52. Prin hotărârea din 10 februarie 2004, Curtea de Apel Bucureşti a admis apelul reclamantului împotriva hotărârii menţionate. Considerând că reieşea din dosar că intervenţia chirurgicală recomandată pentru adenomul de prostată nu putea fi efectuată într-un penitenciar-spital, aceasta a dispus suspendarea pedepsei pentru trei luni.
53. Prin decretul din 6 aprilie 2004, Preşedintele Republicii l-a graţiat pe reclamant din motive umanitare. Prin hotărârea din 30 iunie 2004, Curtea Supremă de Justiţie a respins, ca fiind lipsit de obiect, recursul parchetului împotriva hotărârii din 10 februarie 2004.
c) Tratamentul acordat pentru scabie
54. La 14 aprilie 2003, în cursul examenului medical, medicul dermatolog al Penitenciarului-Spital Bucureşti-Jilava l-a diagnosticat pe reclamant cu scabie şi i-a prescris un tratament. Observaţiile din fişa sa medicală din aceeaşi zi menţionează scabie nodulară la nivelul organelor sale genitale. Examenele medicale la care a fost supus reclamantul în cursul anului 2003 au confirmat persistenţa infecţiei.
55. Conform reclamantului, infirmeria Penitenciarului Bucureşti-Jilava nu a fost în măsură să îi furnizeze tratamentul prescris. Administraţia penitenciarului a autorizat-o pe soţia reclamantului să îi cumpere medicamentele şi cremele necesare şi să îi aducă zilnic pachete cu îmbrăcăminte, lenjerie şi lenjerie de pat curate. În ciuda acestor măsuri, starea reclamantului nu s-a ameliorat, iar infecţia a devenit cronică.
56. De asemenea, reclamantul pretinde că i-a avertizat pe medicii institutului medico-legal însărcinaţi cu redactarea celui de-al doilea raport de expertiză de faptul că avea scabie, dar că nu a fost examinat de un dermatolog.
57. În martie 2004, în urma insistenţelor soţiei acestuia, reclamantul a fost examinat de doi medici externi, dintre care unul a fost autorizat să îl consulte la cererea expresă a Ambasadei Germaniei la Bucureşti. Medicii l-au diagnosticat pe reclamant cu prurit parazitar cu leziuni nodulare la nivel genital şi leziuni eczematice în zona preaxilară. Aceştia i-au prescris un tratament care trebuia urmat în condiţii de igienă foarte stricte, care implicau în special necesitatea schimbării zilnice a hainelor şi lenjeriei, care, în caz de refolosire, trebuiau fierte şi călcate la temperatură ridicată.
58. Cu ocazia unei discuţii cu directorul penitenciarului pentru punerea de acord asupra modului de aplicare a tratamentului medical, reclamantul a refuzat spitalizarea la infirmeria penitenciarului şi la Penitenciarul-Spital Bucureşti-Jilava pe motiv că risca să contracteze alte maladii contagioase, în special tuberculoză. În schimb, acesta a acceptat să urmeze tratamentul în celula sa, unde administraţia penitenciarului urma să îi asigure o găleată cu apă caldă în fiecare zi. Reiese din declaraţia reclamantului cu această ocazie că autorităţile intenţionau să îi permită acestuia să părăsească penitenciarul şi să urmeze tratamentul la domiciliu său şi că această posibilitate nu a fost dezbătută, după ce a acceptat să urmeze tratamentul în penitenciar.
59. Scabia a persistat până la eliberarea reclamantului. Tratamentul administrat după această dată a dus la eradicarea sa după cincisprezece zile.
60. În septembrie 2005, un medic dermatolog l-a examinat pe reclamant şi a întocmit un raport în baza tuturor documentelor medicale privind afecţiunea reclamantului, întocmite la momentul arestării sale.
61. Conform concluziilor acestui raport, ineficienţa tratamentului medical din timpul detenţiei era rezultatul faptului că reclamantul nu a beneficiat de condiţiile stricte de igienă impuse de tratamentul scabiei. Pe de altă parte, reieşea din raportul în cauză că, în urma acestei afecţiuni contagioase, reclamantul prezenta o sensibilitate crescută a pielii, caracterizată prin erupţii cutanate periodice (la fiecare douăzeci de zile), care puteau fi tratate doar prin injecţii cu cortizon. De asemenea, raportul indica faptul că starea reclamantului a generat tulburări psihice şi făcea trimitere la efectele pe termen lung ale administrării cortizonului, fără a le detalia.
d) Condiţiile de detenţie în Penitenciarul Bucureşti-Jilava
62. Conform reclamantului, în cursul detenţiei sale în Penitenciarul Bucureşti-Jilava, acesta împărţea celula cu alţi patruzeci de deţinuţi. Sistemul de încălzire nu funcţiona în timpul iernii. Nu se menţiona frecvenţa cu care era disponibilă apa caldă pentru deţinuţi, dar reclamantul menţionează că îi era imposibil să respecte indicaţiile medicilor dermatologi şi să facă un duş pe zi.
e) Alte fapte survenite în cursul detenţiei reclamantului
63. Între 18 şi 20 martie 2002, reclamantul a fost spitalizat la Institutul Clinic Fundeni pentru a fi supus unui examen coronarian. Acesta pretinde că a fost legat cu cătuşele de pat în cursul spitalizării şi supravegheat în permanenţă de doi gardieni.
64. Reclamantul nu s-a plâns nici autorităţilor penitenciarului, nici procurorului de tratamentul suferit.
2. Versiunea Guvernului
65. Guvernul precizează că rezultă din rapoartele medicale din martie, aprilie şi noiembrie 2003, precum şi din martie 2004, că reclamantul a fost examinat de medici dermatologi şi că i-a fost prescris un tratament specific pentru scabie. De asemenea, Guvernul face trimitere la scrisoarea din 22 noiembrie 2007 a administraţiei penitenciarului care menţiona că reclamantul a fost mutat într-o celulă special amenajată, cu condiţii de igienă adecvate pentru tratarea scabiei, că avea acces la baie în fiecare zi, că avea posibilitatea de a-şi spăla hainele şi că beneficia de un regim alimentar special, în funcţie de afecţiunile sale. De asemenea, Guvernul susţine că celula reclamantului era încălzită iarna şi că bolnavii de tuberculoză erau încarceraţi şi trataţi separat de ceilalţi deţinuţi.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNĂ RELEVANTE
A. Codul de procedură penală
Art. 453
„1. Executarea pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă poate fi amânată în următoarele cazuri:
a) când se constată pe baza unei expertize medico-legale că cel condamnat suferă de o boală care îl pune în imposibilitatea de a executa pedeapsa. În acest caz, executarea pedepsei se amână până când condamnatul se va găsi în situaţia de a putea executa pedeapsa;
[...]
2. Cererea de amânare a executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă poate fi făcută de procuror, de condamnat [...]”
Art. 455
„Executarea pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă poate fi întreruptă în cazurile şi în condiţiile prevăzute în art. 453, la cererea persoanelor arătate în alin. 2 al aceluiaşi articol.”
B. Legea nr. 546 din 16 octombrie 2002 privind graţierea şi procedura acordării graţierii
66. Potrivit art. 1 din lege, graţierea este măsura de clemenţă a Preşedintelui, atunci când este acordată individual, sau a Parlamentului, când se acordă colectiv.
Legea nu defineşte condiţiile în care Preşedintele acordă graţierea individuală, dar se admite în general în doctrină că această măsură are un caracter umanitar.
C. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 56 din 25 iunie 2003 privind unele drepturi ale persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate
67. Intrată în vigoare la 27 iunie 2003, această ordonanţă garantează în mod expres dreptul la asistenţă medicală (tratament, medicamente etc.) acordate gratuit şi de personal calificat (art.12). Împotriva măsurilor privitoare la exercitarea drepturilor, luate de către administraţia penitenciarului, persoanele aflate în executarea pedepselor privative de libertate pot face plângere la judecătoria în a cărei circumscripţie se află penitenciarul, în termen de zece zile (art. 3). OUG nr. 56/2003 a fost abrogată şi înlocuită de Legea nr. 275/2006, publicată în Monitorul Oficial din 20 iulie 2006 şi intrată în vigoare la 20 octombrie 2006, care a reluat la art. 38 şi 50 dispoziţiile menţionate anterior, prevăzând, în plus, competenţa instanţei delegate de a examina asemenea plângeri.
D. Alte elemente
1. Raportul Comitetului European pentru Prevenirea Torturii (CPT) din 11 decembrie 2008
68. Recentul raport al Comitetului European pentru Prevenirea Torturii şi Tratamentelor sau Pedepselor Inumane sau Degradante (CPT), include un inventar detaliat al situaţiei din diferitele penitenciare româneşti vizitate în iunie 2006, printre care se numărau şi Penitenciarul Jilava. Calificând drept „consternante” condiţiile materiale de detenţie în acest penitenciar, în special din cauza supraaglomerării cronice, a lipsei constante de paturi, a condiţiilor de igienă deplorabile şi a insuficienţei activităţilor educative propuse deţinuţilor, CPT a recomandat autorităţilor române să ia măsuri imediate pentru ca gradul de ocupare al celulelor să fie redus semnificativ şi ca toţi deţinuţii să dispună de un pat, de saltele şi de pături curate. De asemenea, CPT a luat act de faptul că, în anumite celule din Penitenciarul Jilava, condiţiile de detenţie puteau fi calificate drept inumane şi degradante.
2. Raportul de monitorizare a României de către Comisarul pentru Drepturile Omului
69. Redactat în urma unei vizite efectuate în România de către membrii din Biroul Comisarului pentru Drepturile Omului între 13-17 septembrie 2004, acest raport, publicat la 29 martie 2006, prezintă informaţii cu privire la Penitenciarul Bucureşti-Jilava.
70. Raportul califică condiţiile de detenţie în această unitate ca fiind „deosebit de dificile”, iar situaţia ca fiind „alarmantă”. La momentul vizitei, în Penitenciarul Bucureşti-Jilava erau 2 500 deţinuţi pentru 1 400 locuri şi era unul dintre cele aglomerate penitenciare din România.
71. În plus, se subliniază în raport că „toate instalaţiile erau uzate, ferestrele incapabile să filtreze frigul, iar mobilierul dintr-o altă epocă. Supraaglomerarea îi obliga pe unii deţinuţi să locuiască câte 27 în celule prevăzute pentru şase sau opt deţinuţi.”
3. Raportul Asociaţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului – Comitetul Helsinki (Apador - CH)
72. Redactat în urma vizitei efectuate la 15 aprilie 2003, acest raport se referă, printre altele, la problema supraaglomerării din Penitenciarul Bucureşti-Jilava, în care erau, la momentul respectiv, 3 187 persoane pentru un total de 2 551 locuri.
73. Raportul prezintă, cu titlu de exemplu, situaţia din una dintre celule (nr. 502), unde 17 persoane împărţeau 9 paturi. Conform deţinuţilor, erau infestaţi cu purici şi nu primeau produse dezinfectante.
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 3 DIN CONVENŢIE
74. Reclamantul pretinde că menţinerea sa în rele condiţii de detenţie, în timp ce suferea de mai multe afecţiuni, precum şi ineficienţa tratamentului medical pentru scabie au încălcat dreptul său de a nu fi supus la rele tratamente, conform art. 3 din convenţie, formulat după cum urmează:
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
75. Guvernul contestă acest argument.
A. Cu privire la admisibilitate
76. Fără a invoca în mod expres o excepţie de inadmisibilitate, Guvernul solicită Curţii să constate că reclamantul nu s-a prevalat de intrarea în vigoare a OUG nr. 56/2003, pentru a se plânge de tratamentul medical pe care îl considera inadecvat. Acest argument, care este similar unei excepţii de neepuizare a căilor interne de atac, este strâns legat de esenţa capătului de cerere, astfel încât este necesar să fie unită cu fondul.
77. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
a) Argumentele Guvernului
78. Invocând jurisprudenţa Curţii privind situaţia deţinuţilor bolnavi [D. împotriva Regatului Unit, 2 mai 1997, pct. 50-51, Culegere de hotărâri şi decizii 1997‑III, Kudła împotriva Poloniei (GC), nr. 30210/96, pct. 93, CEDO 2000‑XI, Mouisel împotriva Franţei, nr. 67263/01, pct. 40, CEDO 2002‑IX, Kalachnikov împotriva Rusiei, nr. 47095/99, pct. 95, CEDO 2002‑VI, şi Sakkopoulos împotriva Greciei, nr. 61828/00, pct. 38, 15 ianuarie 2004], Guvernul reaminteşte că nu există o obligaţie generală pentru stat de a elibera un deţinut din motive medicale, cu excepţia cazului în care un „risc real” sau „circumstanţe excepţionale” justifică eliberarea.
79. Acesta consideră că reclamantul nu a suferit un „risc real” de tratament inuman prin detenţia sa, deoarece expertizele medicale efectuate nu au stabilit că afecţiunile de care suferea se aflau într-un stadiu avansat sau terminal. În plus, reclamantul nu a fost, în niciun moment, privat de îngrijirile medicale necesare.
80. De asemenea, Guvernul subliniază faptul că Penitenciarul Jilava nu era competent pentru a dispune eliberarea reclamantului din motive medicale şi că aceasta era posibilă doar conform unei hotărâri judecătoreşti, care trebuia să se bazeze obligatoriu pe un raport de expertiză medicală. În această privinţă, Guvernul precizează că rapoartele întocmite în cursul procedurii de suspendare a executării pedepsei şi, în special, raportul din 30 iunie 2003 al institutului medico-legal, au prezentat nevoile de supraveghere medicală ale reclamantului şi au precizat îngrijirile medicale care trebuiau acordate.
81. Citând cauzele Slimani împotriva Franţei, nr. 57671/00, pct. 28, CEDO 2004‑IX (fragmente), şi Mouisel împotriva Franţei, citată anterior, Guvernul subliniază că autorităţile Penitenciarului Bucureşti-Jilava şi-au îndeplinit obligaţia de a asigura condiţii de detenţie conforme demnităţii umane şi confortului reclamantului, având în vedere cerinţele practice ale încarcerării.
82. Guvernul face trimitere la rapoartele medicale din martie, aprilie şi noiembrie 2003, precum şi din martie 2004, pentru a sublinia că reclamantul a fost examinat de medici dermatologi şi că i-a fost prescris un tratament specific pentru scabie. De asemenea, Guvernul face trimitere la scrisoarea din 22 noiembrie 2007 a administraţiei penitenciarului care menţiona că reclamantul a fost mutat într-o celulă special amenajată, cu condiţii de igienă adecvate pentru tratarea scabiei, că avea acces la baie în fiecare zi, că avea posibilitatea de a-şi spăla hainele şi că beneficia de un regim alimentar special, în funcţie de afecţiunile sale. Guvernul face trimitere la aceeaşi scrisoare pentru a sublinia că celula reclamantului era încălzită iarna şi că bolnavii de tuberculoză erau încarceraţi şi trataţi separat de ceilalţi deţinuţi.
83. De asemenea, Guvernul invită Curtea să constate că reclamantul nu a fost supus unor tratamente inumane şi degradante din cauza duratei procedurii de suspendare a pedepsei din motive medicale, instanţele române fiind însărcinate să stabilească starea de sănătate exactă a reclamantului şi necesitatea unei suspendări a pedepsei.
84. Guvernul susţine că procedura prevăzută la art. 433-455 C. proc. pen. este eficientă şi că, în general şi spre deosebire de prezenta speţă, este rapidă. Astfel, acesta se referă la faptul că, prin hotărârea din 10 februarie 2004, Curtea de Apel Bucureşti a admis cererea reclamantului privind suspendarea executării pedepsei. Guvernul consideră că durata procedurii nu li se poate imputa instanţelor române, care au dispus amânarea cauzei doar în scopul de a dispune expertize în vederea stabilirii stării de sănătate exacte a reclamantului. Pe de altă parte, toate aceste expertize au demonstrat, în opinia Guvernului, faptul că afecţiunile de care suferea reclamantul nu se aflau într-un stadiu avansat sau terminal şi că puteau fi tratate în reţeaua medicală a administraţiei penitenciarului. De asemenea, Guvernul indică faptul că, pe întreaga durată a procedurii privind suspendarea pedepsei, reclamantul a beneficiat de îngrijiri medicale adecvate şi de o supraveghere medicală specială şi că starea sa de sănătate nu s-a agravat.
b) Argumentele reclamantului
85. Reclamantul se plânge de faptul că viaţa sa a fost pusă în pericol de arestarea şi menţinerea stării de detenţie în ciuda stării sale precare de sănătate. În această privinţă, el evocă durerile cauzate de discopatia lombară şi de infecţiile sale urinare, precum şi stresul la care a fost supus în perioada în care a avut scabie, din cauza patologiei acestei infecţii, şi consideră că aceşti factori au sporit riscul unui deznodământ fatal pentru afecţiunea sa cardiovasculară. De asemenea, reclamantul susţine că secţia de terapie intensivă a Penitenciarului-Spital Bucureşti-Jilava nu dispunea de echipament medical adecvat pentru a interveni în caz de criză cardiacă.
86. Reamintind că a avut scabie în perioada aprilie 2003 – aprilie 2004, reclamantul se plânge de condiţiile de igienă din Penitenciarul Bucureşti-Jilava, care au făcut ineficient tratamentul aplicat, astfel încât a trebuit să suporte această infecţie mai mult de un an. Făcând trimitere la documentele medicale depuse la dosar, acesta se plânge şi de efectele pe termen lung ale scabiei asupra stării sale de sănătate.
87. Reclamantul susţine că, prin refuzul de suspendare a pedepsei sale din motive medicale, autorităţile române şi-au asumat riscul ca acesta să moară în închisoare. Acesta observă că Guvernul nu contestă că s-a molipsit de râie şi invocă faptul că îngrijirile acordate pentru această infecţie s-au dovedit ineficiente, din cauza lipsei unor condiţii de igienă adecvate.
88. În ceea ce priveşte condiţiile de detenţie în Penitenciarul Bucureşti-Jilava, reclamantul reiterează faptul că acestea nu respectau standardele minime în domeniu, subliniind lipsa încălzirii iarna, lipsa frecventă a apei calde, accesul la duşuri doar o dată pe săptămână, precum şi supraaglomerarea cronică, toate acesta în condiţii în care avea o nevoie deosebită de îngrijii şi igienă, având în vedere starea sa de sănătate.
2. Motivarea Curţii
a) Principii jurisprudenţiale
89. În primul rând, Curtea reaminteşte că, dacă un tablou clinic de o anumită gravitate poate pune în discuţie capacitatea de detenţie a unei persoane în perspectiva art. 3, această dispoziţie nu îi impune statului o obligaţie generală de punere în libertate a unui deţinut care suferă de o afecţiune deosebit de greu de tratat (Mouisel împotriva Franţei, citată anterior, pct. 37).
90. Cu toate acestea, interdicţia generală enunţată la art. 3 le impune statelor obligaţia de a se asigura că modalităţile de executare a unei măsuri privative de libertate nu supun persoana în cauză unei tristeţi sau unei încercări de o intensitate care depăşeşte nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei (Hüseyin Yıldırım împotriva Turciei, nr. 2778/02, pct. 73, 3 mai 2007).
91. În ceea ce priveşte scabia de care a suferit reclamantul timp de peste un an, Curtea reaminteşte că autorităţile trebuie să asigure în mod adecvat sănătatea şi confortul prizonierului şi că detenţia unei persoane bolnave în condiţii materiale şi medicale necorespunzătoare poate reprezenta, în principiu, un tratament contrar art. 3 (Farbtuhs împotriva Letoniei, nr. 4672/02, pct. 51, 2 decembrie 2004, Hüseyin Yıldırım, citată anterior, pct. 73).
92. De asemenea, Curtea a subliniat în mai multe rânduri importanţa dispozitivului procedural instituit de dreptul intern în materie de cereri de punere în libertate din motive medicale. Aceasta a considerat că respectivele proceduri reprezintă garanţii pentru a asigura protecţia sănătăţii şi a confortului prizonierului, pe care statele trebuie să le concilieze cu cerinţele legitime ale unei pedepse privative de libertate (Mouisel, citată anterior, pct. 45-46, Tekin Yıldız împotriva Turciei, nr. 22913/04, pct. 72, 10 noiembrie 2005).
93. În acest context, Curtea consideră că interdicţia generală enunţată la art. 3 şi obligaţiile specifice pe care acest articol le impune statelor în materie de executare a măsurilor privative de libertate sunt lipsite de conţinut din cauza inexistenţei în dreptul intern a unui astfel de dispozitiv şi în absenţa unui control al Curţii privind eficienţa acestui dispozitiv într-un caz concret.
b) Aplicarea acestor principii în speţă
94. Curtea ia act de faptul că, pretinzând necesitatea unor intervenţii chirurgicale pentru adenomul de prostată şi cardiopatia ischemică de care suferea, reclamantul a solicitat suspendarea pedepsei sale pe motiv că aceste intervenţii nu puteau fi efectuate în reţeaua penitenciarelor-spital. Având în vedere afecţiunile de care suferea reclamantul, instanţele trebuiau să stabilească capacitatea penitenciarelor-spitale de a interveni de urgenţă în caz de agravare a acestor afecţiuni.
95. În această privinţă şi în ceea ce priveşte excepţia de neepuizare ridicată de Guvern, Curtea nu este convinsă de utilitatea unei căi de atac care, prin esenţă, avea acelaşi obiect ca cererea de suspendare a pedepsei pe care reclamantul o dorea examinată, şi anume capacitatea penitenciarelor-spital române de a acorda îngrijirile necesare sau de a-şi asuma o eventuală agravare a afecţiunilor sale.
96. Curtea ia act de contradicţiile dintre concluziile primului examen urologic, conform cărora reclamantul nu necesita tratament pentru adenom, şi cele ale celui de-al doilea examen, la finalul căruia medicii au identificat „suferinţe clinice grave” în cazul reclamatului şi au recomandat o intervenţie chirurgicală.
97. Curtea este conştientă de importanţa refuzului reclamantului de a suferi o intervenţie medicală în detenţie pentru examinarea acestei chestiuni, dar consideră că nu are o importanţă decisivă, având în vedere motivele invocate de acesta pentru a o justifica.
98. În acest cadru, Curtea consideră că menţinerea în detenţie a reclamantului timp de doi ani şi trei luni, timpul necesar pentru examinarea cererii sale de suspendare a pedepsei, combinată cu incertitudinea prelungită în determinarea situaţiei sale medicale, atinge gradul de gravitate cerut pentru aplicarea art. 3 şi pune, astfel, probleme privind interzicerea pedepselor şi a tratamentelor inumane şi degradante.
99. De asemenea, Curtea constată că reiese din documentele medicale prezentate la dosar că, în speţă, condiţiile de igienă în Penitenciarul Bucureşti-Jilava au compromis eficienţa tratamentului aplicat pentru această infecţie. Astfel, nu doar tratamentul nu a dus la eradicare, ci şi starea reclamantului s-a agravat progresiv, persistenţa scabiei o perioadă de timp considerabilă generând consecinţe grave pentru starea de sănătate a persoanei în cauză.
100. Curtea evidenţiază că reiese din dosar faptul că, cel puţin într-o primă etapă, autorităţile penitenciarului au însărcinat-o pe soţia reclamantului cu procurarea tratamentului împotriva scabiei , soluţie pe care Curtea a considerat-o inadecvată având în vedere obligaţiile pe care art. 3 le impune autorităţilor (Hüseyin Yıldırım, citată anterior, pct. 81). Pe de altă parte, abia în martie 2004, adică la aproximativ un an de la debutul acestei infecţii, autorităţile penitenciarului au examinat situaţia reclamantului şi s-au hotărât să ia măsuri specifice pentru a asigura eficienţa tratamentului.
101. De asemenea, Curtea ia act de faptul că condiţiile de detenţie denunţate de reclamant, în special în ceea ce priveşte supraaglomerarea şi condiţiile sanitare în Penitenciarul Bucureşti-Jilava sunt confirmate de raportul Comisarului pentru Drepturile Omului din 29 martie 2006, precum şi de raportul Asociaţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului – Comitetul Helsinki (a se vedea, de asemenea, Bragadireanu împotriva României, nr. 22088/04, pct. 95, 6 decembrie 2007).
102. În ceea ce priveşte aspectul procedural al relelor tratament pretinse, Curtea consideră că prelungirea examinării cererii reclamantului timp de aproximativ doi ani şi trei luni apare ca o consecinţă a omisiunilor din primul raport medical întocmit de Institutul de Medicină Legală „Mina Minovici” la 11 aprilie 2002, care au fost cenzurate abia în recurs, în timp ce procedura includea trei grade de jurisdicţie.
103. În hotărârea din 13 februarie 2003, Curtea evidenţiază că Curtea Supremă de Justiţie a casat hotărârile primelor instanţe şi ale celor date în apel pe motiv că raportul menţionat nu răspundea la două întrebări esenţiale, şi anume caracterul adecvat al dispozitivului penitenciar pentru asigurarea intervenţiei de urgenţă în caz de agravare a afecţiunii cardiace a reclamantului şi posibilitatea de a ameliora sau vindeca afecţiunile de care suferea persoana în cauză prin efectuarea intervenţiilor chirurgicale reclamate de acesta din urmă.
104. În ceea ce priveşte în special chestiunea dacă un pontaj aorto-coronarian putea opri evoluţia afecţiunii cardiace a reclamantului, Curtea arată că importanţa sa reiese în special în lumina menţiunii din avizul din 2 iulie 2002 al Comisiei Superioare de Expertiză Medicală, conform căreia „patologia cardiovasculară [a reclamantului] poate genera complicaţii imprevizibile cu posibilitatea unui deznodământ fatal”.
105. În plus, Curtea evidenţiază că aceste chestiuni nu şi-au găsit un răspuns clar nici în cel de-al doilea raport de expertiză întocmit la 30 iunie 2003, după hotărârea de casare a Curţii Supreme de Justiţie, care evidenţiază totuşi importanţa pentru examen a cererii reclamantului.
c) Concluzie
«<0}108. Prin urmare, Curtea respinge excepţia privind neepuizarea căilor interne de atac invocată de Guvern şi constată că a fost încălcat art. 3 din convenţie.
II. CU PRIVIRE LA CELELALTE CAPETE DE CERERE
A. Capete de cerere întemeiate pe art. 3 din convenţie
109. Prin scrisoarea din 8 martie 2004, reclamantul pretinde că a fost legat cu cătuşe de pat şi supravegheat în permanenţă de agenţi de poliţie în cursul spitalizării sale din 18-20 martie 2002 la Institutul Clinic Fundeni.
110. În primul rând, Curtea ia act de faptul că reclamantul nu a sesizat parchetul cu o plângere penală pentru rele tratamente împotriva agenţilor de poliţie, nici nu a adus prin alte mijloace la cunoştinţa autorităţilor aceste alegaţii privind tratamentul suferit în cursul spitalizării.
111. Totuşi, la acel moment, urmărirea penală împotriva agenţilor de poliţie ţinea de competenţa procurorilor militari, a căror lipsă de independenţă faţă de agenţii de poliţie a fost subliniată de Curte în cauzele împotriva României (a se vedea, printre altele, Barbu Anghelescu împotriva României, nr. 46430/99, pct. 67-68, 5 mai 2004), punând astfel în discuţie caracterul eficient al acestei căi de atac.
112. În aceste circumstanţe, reclamantul trebuia să sesizeze Curtea în termen de şase luni de la data faptelor pe care acesta le denunţă ca fiind contrare art. 3. Curtea respinge ca tardiv capătul de cerere al reclamantului formulat în scrisoarea din 18 martie 2004.
113. Prin scrisoarea din 16 noiembrie 2006, reclamantul s-a plâns şi de condiţiile de detenţie în celulele în care a fost deţinut înainte de audierile privind cererea de suspendare a pedepsei şi de faptul că acesta a fost dus la cabinele telefonice cu deţinuţi suferinzi de tuberculoză, încălcând interdicţia prescrisă la art. 3 din convenţie.
114. Curtea observă că detenţia reclamantului s-a încheiat la 6 aprilie 2004, dată la care a fost graţiat de Preşedintele României. Prin urmare, Curtea respinge capătul de cerere ca tardiv.
B. Capetele de cerere întemeiate pe art. 6 § 1 şi 3 d) din convenţie
115. Reclamantul denunţă mai multe aspecte care au dus la încălcarea dreptului său la un proces echitabil. În primul rând, acesta susţine că a fost condamnat în absenţa probelor privind vinovăţia sa. În al doilea rând, reclamantul se plânge de respingerea de către instanţe a cererilor apărării privind administrarea unei expertize grafologice suplimentare şi audierea altor doi martori ai apărării. În sfârşit, acesta invocă faptul că, în cursul anchetei poliţiei, ofiţerul însărcinat cu ancheta a denaturat sensul declaraţiilor sale.
116. În ceea ce priveşte prima parte a acestui capăt de cerere, Curtea reaminteşte că singura sa sarcină, conform art. 19 din convenţie, este să asigure respectarea angajamentelor care rezultă din convenţie pentru părţile contractante. În special, nu este de competenţa sa să se pronunţe cu privire la erorile de fapt sau de drept pretins comise de o instanţă internă sau să înlocuiască aprecierea instanţelor naţionale cu propria apreciere, cu excepţia cazului în care aceste erori ar fi putut încălca drepturile şi libertăţile protejate de convenţie. Dacă art. 6 garantează dreptul la un proces echitabil, acesta nu reglementează totuşi admisibilitatea probelor ca atare, materie reglementată de dreptul intern [Schenk împotriva Elveţiei, 12 iulie 1988, pct. 45-46, seria A nr. 140, Teixeira de Castro împotriva Portugaliei, 9 iunie 1998, pct. 34, Culegere 1998-IV, şi Jalloh împotriva Germaniei (GC), nr. 54810/00, pct. 94-96, CEDO 2006-IX].
Curtea ia act de faptul că alegaţiile reclamantului cu privire la absenţa probelor care să dovedească vinovăţia sa sunt infirmate de documentele de la dosar. În această privinţă, ea evidenţiază că instanţele au motivat constatarea vinovăţiei reclamantului prin trimiteri la concluziile expertizei grafologice şi la mărturiile audiate în cursul anchetei poliţiei şi în faţa primei instanţe, elemente care au fost dezbătute în şedinţă publică, respectând pe deplin principiul contradictorialităţii.
117. În ceea ce priveşte partea a doua a capătului de cerere, care vizează pretinsele limitări ale drepturilor apărării din cauza refuzului instanţelor de a admite toate probele prezentate de apărare, Curtea reaminteşte că, în principiu, instanţele naţionale trebui să aprecieze relevanţa elementelor pe care învinuitul doreşte să le prezinte (Barberà, Messegué şi Jabardo împotriva Spaniei, 6 decembrie 1988, pct. 68, seria A nr. 146), şi că art. 6 § 3 d) le lasă totuşi, în principiu, sarcina de a stabili utilitatea unor probe prezentate de martori [Morel împotriva Franţei (nr. 2), nr. 43284/98, pct. 63, 12 februarie 2004].
118. În speţă, instanţele au respins cererea unei expertize grafologice suplimentare a cecurilor originale şi audierea a doi alţi martori pe motiv că aceste probe nu se dovedeau nici concludente, nici utile pentru stabilirea faptelor.
119. Curtea ia act de faptul că expertiza suplimentară în cauză a fost solicitată pentru a stabili dacă semnătura care figura la sfârşitul andosării cecurilor îi aparţinea reclamantului. Având în vedere că expertiza efectuată în cursul anchetei poliţiei a stabilit deja că reclamatul a scris numele falsului beneficiar, fapt recunoscut, pe de altă parte, de persoana în cauză, aprecierea instanţelor privind utilitatea acestei probe nu apare nici nerezonabilă, nici arbitrară.
120. În ceea ce priveşte refuzul instanţelor de a audia doi martori suplimentari ai apărării, Curtea ia act de faptul că reclamantul nu a indicat Curţii motivele pentru care consideră că neaudierea acestor martori a adus atingere drepturilor apărării şi nici circumstanţele de fapt la care se refereau aceste mărturii.
121. Curtea reaminteşte că art. 6 § 3 d) nu impune audierea oricărui martor al apărării şi că refuzul de audiere a unui astfel de martor aduce atingere dreptului la un proces echitabil doar atunci când Curtea ajunge la concluzia că audierea sa era necesară aflării adevărului şi că refuzul de interogare a martorului în cauză a adus atingere drepturilor apărării (Morel, citată anterior, pct. 63).
122. În speţă, dacă instanţele au motivat succint respingerea acestor prezentări de probe, reiese din dosar că participarea reclamantului la o activitate ilegală a fost confirmată de toate datele obţinute în cursul anchetei poliţiei şi în timpul şedinţelor în primă instanţă şi că reclamantul a recunoscut materialitatea faptelor de care era acuzat.
123. Prin urmare, Curtea respinge capetele de cerere întemeiate pe art. 6 § 1 şi 3 d) ca vădit nefondate.
III. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENŢIE
124. Art. 41 din convenţie prevede:
„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
125. Reclamantul solicită 50 000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material şi cheltuieli de judecată şi 500 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral suferit.
126. Guvernul consideră că suma solicitată este excesivă având în vedere jurisprudenţa relevantă a Curţii.
127. Reamintind că a constatat încălcarea art. 3 din Convenţie din cauza insuficienţelor îngrijirii medicale a reclamantului în timpul privării sale de libertate, Curtea consideră că acesta a suferit un anumit prejudiciu material, în special din cauza sechelelor scabiei şi ale tratamentului continuu pentru alergie, la care trebuie să se supună reclamantul. De asemenea, Curtea consideră că reclamantul a suferit în mod cert un prejudiciu moral. Ţinând seama de circumstanţele speţei şi pronunţându-se în echitate, în conformitate cu art. 41, Curtea consideră că trebuie să i se acorde reclamantului 12 000 EUR cu titlu de prejudiciu material şi moral.
B. Cheltuieli de judecată
128. Fără să prezinte documente justificative, reclamantul solicită rambursarea cheltuielilor de procedură pe care nu le detaliază, confundându-le cu prejudiciul material (supra, pct. 125).
129. Guvernul se opune acordării vreunei sume cu acest titlu.
130. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. Ţinând seama de faptul că reclamantul nu a prezentat documente justificative pentru cheltuielile de procedură pe care pretinde că le-a efectuat, Curtea decide să nu îi acorde nicio sumă cu acest titlu.
C. Dobânzi moratorii
131. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE,
1. Uneşte cu fondul excepţia preliminară a Guvernului privind neepuizarea căilor de atac interne şi o respinge;
2. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 3 din convenţie, cu privire la insuficienţa îngrijirii medicale a reclamantului în timpul privării sale de libertate, caracterul ineficient, în speţă, al dispozitivului procedural în materie de suspendare a pedepsei din motive medicale şi condiţiile de detenţie, şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;
3. Declară că a fost încălcat art. 3 din Convenţie, cu privire la insuficienţa îngrijirii medicale a reclamantului în timpul privării sale de libertate, caracterul ineficient, în speţă, al dispozitivului procedural în materie de suspendare a pedepsei din motive medicale şi condiţiile de detenţie;
4. Hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 12 000 EUR (douăsprezece mii euro), care trebuie convertită în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii, pentru prejudiciul material şi moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
5. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 12 ianuarie 2010, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.
Santiago Quesada Josep Casadevall
Grefier Preşedinte