©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (www.csm1909.ro) şi al Institutului European din România (www.ier.ro). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (www.csm1909.ro) and the European Institute of Romania (www.ier.ro). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a treia
CAUZA SĂILEANU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
(Cererea nr. 46268/06)
Hotărâre
Strasbourg
2 februarie 2010
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Săileanu împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din:
Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis López Guerra, judecători, şi Stanley Naismith, grefier adjunct de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 12 ianuarie 2010,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 46268/05 îndreptată împotriva României prin care un resortisant al acestui stat, domnul Radu Săileanu („reclamantul”), a sesizat Curtea la 18 septembrie 2006 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. Reclamantul este reprezentat de Ionel Olteanu, avocat în Bucureşti. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantul pretindea, în special, faptul că durata procedurii privind acţiunea sa de divorţ şi acordarea custodiei copiilor săi a fost nerezonabil de lungă.
4. La 10 septembrie 2008, preşedintele Secţiei a treia a hotărât să comunice cererea Guvernului. În conformitate cu art. 29 § 3 din convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
5. Atât reclamantul cât şi Guvernul au depus observaţii scrise cu privire la fondul cauzei (art. 59 § 1 din regulament).
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
6. Reclamantul s-a născut în 1970 şi locuieşte în Bucureşti.
A. Originea cauzei
7. În 1994, reclamantul, care locuia în Statele Unite, s-a căsătorit cu T.-R., resortisantă americană, cu care a avut doi copii, I., născută în 1998 şi S.-V., născută în 2000.
8. În septembrie 2001, reclamantul a părăsit Statele Unite însoţit de fiica sa I., după ce obţinuse consimţământul scris al soţiei sale pentru ca fiica să părăsească ţara împreună cu tatăl său. Conform reclamantului, soţia sa trebuia să îi urmeze în România, în intenţia de a se stabili aici, însoţită de fiica sa mai mică, S.-V. La momentul plecării reclamantului, aceasta din urmă a rămas acasă, în California, cu bunica paternă, în timp ce mama sa, T.-R., era în vizită la părinţii săi, în Texas.
9. La 28 septembrie 2001, în loc să îl urmeze pe reclamant în România, T.-R. a luat-o pe fiica sa mai mică cu ea în Texas şi a golit de mobilă apartamentul în care locuise cu reclamantul şi cei doi copii ai săi.
10. La 3 octombrie 2001, reclamantul a sesizat Judecătoria Bucureşti cu o cerere de divorţ şi a solicitat încredinţarea celor doi copii rezultaţi din căsătoria sa cu T.-R.
B. Cererea de ordonanţă preşedinţială care viza stabilirea domiciliului provizoriu al fiicei mai mari a reclamantului
11. La 19 martie 2002, în timp ce procedura de divorţ era pendinte în primă instanţă, reclamantul a sesizat Judecătoria Bucureşti cu o cerere de ordonanţă preşedinţială care viza stabilirea provizorie a domiciliului fiicei sale mai mari, I., la domiciliul său, până la pronunţarea unei hotărâri definitive în procedura privind divorţul şi încredinţarea copiilor.
12. Judecătoria s-a considerat competentă pentru a soluţiona cererea de ordonanţă preşedinţială, în temeiul art. 152 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat.
13. În cadrul cererii de ordonanţă preşedinţială, instanţa a audiat un martor care a menţionat că soţia reclamantului renunţase să îl urmeze în România şi o dusese pe fiica sa mai mică, S.-V., la bunicii materni, al căror singur domiciliu era o rulotă, unde nu dispuneau de cele necesare pentru a creşte un copil. De asemenea, martorul menţiona faptul că soţia reclamantului, T.-R., nu avea un domiciliu stabil, deoarece locuia cu părinţii săi anumite perioade de timp, împreună cu fiica sa mai mică, dar alteori părăsea casa acestora pentru a locui în altă parte.
14. Prin hotărârea din 19 aprilie 2002, Judecătoria Bucureşti a stabilit provizoriu domiciliul copilului I. la reclamant, fără a se antepronunţa pe fondul cauzei care viza custodia celor doi copii. Hotărârea pronunţată privind ordonanţa preşedinţială a devenit definitivă.
C. Cererea întemeiată pe Convenţia de la Haga care viza înapoierea fiicei mai mari a reclamantului
15. Prin scrisoarea din 28 iunie 2002, Ministerul Justiţiei a informat Judecătoria Bucureşti, sesizată cu o acţiune de divorţ şi de acordare a custodiei copiilor introdusă de reclamant, că la cererea mamei copiilor, T.-R., din 17 aprilie 2002, autoritatea centrală din Statele Unite competentă pentru aplicarea Convenţiei de la Haga privind aspectele civile ale răpirii internaţionale de copii a solicitat autorităţilor române înapoierea fiicei mai mari a reclamantului mamei sale, în Statele Unite. De asemenea, ministerul a informat judecătoria că nu sesizase încă instanţele româneşti cu o acţiune întemeiată pe Convenţia de la Haga întrucât fusese iniţiată o procedură de conciliere.
16. Prin scrisoarea din 7 septembrie 2004, Ministerul Justiţiei a comunicat Curţii de Apel Bucureşti, care examina la momentul respectiv cauza privind divorţul şi custodia copiilor reclamantului, că, la 7 iunie 2004, autoritatea centrală americană a informat Ministerul Justiţiei din România de faptul că respectiva cauza a fost închisă din cauza retragerii, de către T.-R., a cererii sale de înapoiere. În consecinţă, autoritatea centrală românească a închis cauza.
D. Continuarea procedurii privind divorţul şi încredinţarea copiilor
17. La 18 şi 19 iunie 2002, şedinţa a fost amânată din cauza absenţei avocatului reclamantului la cererea acestuia.
18. La 27 septembrie 2002, în cadrul procedurii principale privind divorţul şi încredinţarea copiilor, reclamantul a solicitat ca data următoarei şedinţe, care era stabilită pentru 10 decembrie 2002, să fie mai devreme, ţinând seama de natura litigiului, pentru a nu aduce un prejudiciu ireparabil relaţiilor dintre copii şi părintele care nu locuia cu ei. Acesta a solicitat instanţei ca T.-R., pârâta, să fie citată prin curierat rapid D.H.L. şi s-a declarat gata să suporte cheltuielile de expediere. Instanţa a menţinut data stabilită pentru şedinţă.
19. La această ultimă dată, Judecătoria Bucureşti a dispus o anchetă socială. Serviciul municipal de protecţie socială a făcut o vizită la domiciliul reclamantului, unde locuia cu fiica sa mai mare, I. La 16 februarie 2003, un raport de anchetă socială a fost redactat şi prezentat judecătoriei. Raportul arăta că, la data vizitei, copilul se comporta bine, era înscris la o grădiniţă privată şi beneficia de toate condiţiile de creştere alături de tatăl său care, ajutat de o menajeră, se ocupa bine de ea, ca urmare a programului său de lucru flexibil. În ceea ce o priveşte pe fiica mai mică a reclamantului, raportul lua act de faptul că acesta din urmă călătorea des în Statele Unite pentru a o vedea, ultima dată fiind în decembrie 2002. Cu ocazia acestor vizite, reclamantul suferea să vadă că fiica sa părea un copil neglijat. De asemenea, raportul menţiona faptul că fiica mai mică a reclamantului, S.-V., locuia cu bunicii săi materni într-o rulotă.
20. La 21 ianuarie şi 18 martie 2003, instanţa a amânat cauza pentru lipsa citării pârâtei. Apoi, la 2 septembrie 2003, cauza a fost amânată pentru viciu de citare, deoarece pârâtei îi fusese indicată vechea adresă a judecătoriei.
21. Prin hotărârea din 27 ianuarie 2004, Judecătoria Bucureşti a admis acţiunea de divorţ introdusă de reclamant şi a pronunţat divorţul de T.-R. Cererea reclamantului de acordare a custodiei celor doi copii a fost declarată inadmisibilă în temeiul art. 16 din Convenţia de la Haga privind aspectele civile ale răpirii internaţionale de copii. În baza scrisorii Ministerului Justiţiei din 28 iunie 2002, instanţa a reţinut că, la cererea mamei copiilor, autoritatea competentă pentru aplicarea Convenţiei de la Haga a solicitat autorităţilor române înapoierea copilului I. la 17 aprilie 2002. Instanţa a considerat că nu se putea pronunţa cu privire la acordarea custodiei copiilor înainte de soluţionarea acestei cereri.
22. Reclamantul a declarat apel împotriva hotărârii din 27 ianuarie 2004. Apelul său a fost înscris pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, care a stabilit primul termen pentru 11 iunie 2004. La această dată, curtea de apel a amânat cauza pentru 22 octombrie 2004, pentru a trimite o copie a motivelor de apel pârâtei.
23. În şedinţa din 22 octombrie 2004, curtea de apel a constatat că procedura de convocare a pârâtei era afectată de vicii şi a amânat cauza pentru 25 februarie 2005.
24. În cadrul unei şedinţe care s-a desfăşurat fără convocarea părţilor, la 3 decembrie 2004, curtea de apel şi-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti, în temeiul noilor dispoziţii legislative în materie de procedură civilă, introduse prin Ordonanţa de urgenţă nr. 65/2004, astfel cum a fost modificată de Legea nr. 493/2004.
25. Apelul declarat de reclamant a fost înscris pe rolul Tribunalului Bucureşti, care a ţinut o primă şedinţă la 17 ianuarie 2005, în cadrul căreia i-a cerut reclamantului o traducere în limba engleză, legalizată la un notar, a motivelor sale de apel. În consecinţă, cauza a fost amânată pentru 16 mai 2005. La această ultimă dată, instanţa a dispus amânarea cauzei pentru 24 octombrie 2005, pentru a permite pârâtei să îşi pregătească apărarea.
26. Prin hotărârea din 12 decembrie 2005, Tribunalul Bucureşti a anulat hotărârea din 27 ianuarie 2004, a admis excepţia de necompetenţă generală a instanţelor române, în temeiul art. 20 din Legea nr. 105/1992 şi a respins acţiunea ca depăşind competenţa instanţelor române. Instanţa a reţinut că, în temeiul art. 20 şi 22 din Legea nr. 105/1992 care reglementa raporturile de drept internaţional privat, instanţele româneşti erau competente în materie de divorţ doar dacă soţii aveau domiciliul conjugal în România şi dacă unul dintre soţi era cetăţean român sau apatrid. Aceste condiţii nu erau îndeplinite în cauză, deoarece reclamantul şi soţia sa aveau ultima reşedinţă comună în California.
27. Reclamantul a formulat recurs împotriva acestei decizii, plângându-se de faptul că instanţa depăşise ceea ce ceruse el, afectând privilegiul său referitor la non reformatio in pejus. Acesta invoca faptul că hotărârea anulată, în urma apelului său, a soluţionat în favoarea sa cererea de divorţ şi că apelul său viza exclusiv partea de hotărâre referitoare la custodia copiilor.
Reclamantul nu indica în recursul său faptul că îi era imposibil să ceară divorţul în California, ultima sa reşedinţă conjugală.
28. Pârâta a invocat în faţa curţii de apel în şedinţa din 18 septembrie 2006 că divorţul soţilor Săileanu a fost pronunţat de Tribunalul celui de-al 274-lea district Hays din Texas la 12 iulie 2006.
29. După o amânare pentru viciu de procedură referitor la convocarea pârâtei, prin hotărârea din 25 septembrie 2006, Curtea de Apel Bucureşti a respins recursul reclamantului şi a confirmat hotărârea din 12 decembrie 2005.
E. Acţiunea de divorţ introdusă de T.-R. în Texas
30. Prin hotărârea definitivă din 12 iulie 2006, Tribunalul celui de-al 274-lea district, Hays, din Texas, a admis acţiunea de divorţ introdusă la 13 octombrie 2005 de soţia reclamantului. În ceea ce priveşte încredinţarea copiilor cuplului, instanţa a stabilit că mama era cea care avea dreptul să le stabilească reşedinţa. Instanţa a considerat că, în orice caz, reşedinţa copiilor trebuia să fie în Statele Unite, din cauza faptului că exista riscul ca reclamantul să răpească copiii şi să îi ducă în străinătate, având în vedere că încălcase deja dreptul de custodie al mamei. De asemenea, aceasta a considerat şi că România nu avea mecanisme legale eficiente în practică pentru executarea hotărârilor definitive referitoare la încredinţarea şi dreptul de vizitare a copiilor săi. Instanţa a stabilit un nou drept de vizitare în favoarea reclamantului, care trebuia să se exercite timp de două ore, în prima duminică a lunii, dacă mama copiilor nu decidea să îi acorde reclamantului un drept de acces sporit. În sfârşit, instanţa a stabilit obligaţia reclamantului de a plăti copiilor o pensie alimentară şi i-a impus şi plata unei garanţii de 30 000 USD pentru garantarea respectării obligaţiilor impuse prin hotărârea judecătorească.
31. În cadrul acestei proceduri, reclamantul a fost citat să compară prin publicarea în cotidianul San Marcos Daily Record. Acesta nu a participat la procedură
32. La 11 august 2006, reclamantul a solicitat redeschiderea cauzei, invocând faptul că nu ştiuse despre proces şi nu şi-a putut invoca drepturile.
33. La 16 octombrie 2006, reclamantul a contestat în faţa instanţei competenţa sa („filed a special appearance”) de a stabili încredinţarea celor două fiice minore, din cauza faptului că reşedinţa lor a fost stabilită în România, unde se afla efectiv fiica cea mare şi că fiica sa mai mică era reţinută ilegal în Texas de mama sa.
Reclamantul a precizat că o procedură referitoare la divorţ şi la încredinţarea copiilor era pendinte în România.
34. La 2 noiembrie 2006, Tribunalul celui de-al 274-lea district, Hays, din Texas, a decis să suspende temporar efectele hotărârii din 12 iulie 2006 care pronunţa divorţul şi să îl asculte pe reclamant. La 13 februarie 2007, o copie a hotărârii Curţii de Apel Bucureşti din 25 septembrie 2006 a fost prezentată instanţei texane.
35. La 2 aprilie 2007, instanţa a decis să respingă recursul reclamantului (order denying respondent’s special appearance).
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE ŞI INTENAŢIONALE RELEVANTE
36. Dispoziţiile relevante din dreptul intern referitoare la încredinţarea copiilor şi din Convenţia de la Haga sunt descrise în hotărârea Ignaccolo-Zenide împotriva României, nr. 31679/96, pct. 76-79, CEDO 2000-I.
A. Dispoziţiile în materia competenţei instanţelor române
37. Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat prevede, la art. 20 şi 22, că divorţul dintre două persoane care nu au o cetăţenie comună, nici domiciliu comun este supus legii statului pe teritoriul căruia au avut ultima reşedinţă comună. Alin. (2) art. 22 prevede că dacă legea străină nu permite divorţul ori îl admite în condiţii deosebit de restrictive, se aplică legea română, în cazul în care unul dintre soţi este cetăţean român.
38. Cap. 12 din Legea nr. 105/1992 privind normele de procedură în materie de drept internaţional privat, prevede, la art. 150 din prima secţiune referitoare la competenţa jurisdicţională, că instanţele române sunt competente să judece procese referitoare la fapte de stare civilă între două persoane cu domiciliul în străinătate, cu condiţia ca una dintre părţi să fie cetăţean român şi ca faptul de stare civilă să fie înregistrat în România. Acelaşi articol prevede faptul că în materie de divorţ competenţa aparţine instanţelor române dacă, la momentul introducerii acţiunii, cei doi soţi îşi au domiciliul în România şi unul dintre ei este cetăţean român sau apatrid.
39. Art. 152 din aceeaşi secţiune prevede că instanţele române au competenţa să soluţioneze cereri de ordonanţă preşedinţială cu titlu provizoriu, chiar în lipsa unei competenţe privind fondul litigiului.
40. Art. 153 prevede că în cazul în care o jurisdicţie străină se declară necompetentă să soluţioneze o acţiune formulată de către un cetăţean român, aceasta poate fi introdusă la instanţa din România.
B. Alte dispoziţii relevante de procedură civilă
41. Consacrând principiul interzicerii modificării unei hotărâri în detrimentul persoanei care o contestă (non reformatio in pejus), art. 296 C. proc. civ. prevede că instanţa nu poate crea apelantului o situaţie mai grea decât cea care rezultă din hotărârea atacată.
42. Art. 105 C. proc. civ. prevede că actele de procedură îndeplinite de un judecător necompetent sunt nule, iar art. 108 din acelaşi cod dispune că nulităţile de ordine publică pot fi ridicate de parte sau de judecător în orice moment al procedurii.
43. Conform Codului de procedură civilă: comentat şi adnotat, de M. Tabârcă şi Gh. Buta (Editura Universul Juridic, 2007, p. 810), care citează articolul „Aspecte ale aplicării principiului non reformatio in pejus în procesul civil” de Adina Nicolae, publicat în revista Dreptul din octombrie 2001 (p. 74-85), principiul non reformatio in pejus nu poate fi opus excepţiei de lipsă de competenţă absolută, celei de incompatibilitate sau celei de nulitate a hotărârii judecătoreşti. În fapt, odată ce excepţia a fost admisă şi nulitatea a fost constatată, se consideră că actul nu a existat, iar procedura este reluată fără că instanţa care, în exercitarea controlului, a pronunţat nulitatea, să se poată pronunţa dincolo de chestiunile de procedură, adică cu privire la drepturile şi pretenţiile prezentate de părţi. Doar prelungirea duratei procedurii ar putea fi reţinută ca efect defavorabil pentru apelant.
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 6 § 1 DIN CONVENŢIE
44. Reclamantul se plânge de durata excesiv de lungă a procedurii civile de divorţ şi încredinţare a copiilor săi, care s-a finalizat prin hotărârea Curţii de Apel Bucureşti din 25 septembrie 2006. Cu acest titlu, el invocă art. 6 § 1 in convenţie, redactat după cum urmează în părţile sale relevante:
„Orice persoană are dreptul la judecarea [...] într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]”
45. Fără a nega faptul că procedura de notificare prezenta totuşi vicii imputabile autorităţilor, Guvernul contestă acest argument, invocând faptul că reclamantul a solicitat de patru ori în cursul procedurii amânarea şedinţei.
46. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 3 octombrie 2001 şi s-a încheiat la 25 septembrie 2006. Prin urmare, aceasta a durat aproape cinci ani, în trei grade de jurisdicţie.
A. Cu privire la admisibilitate
47. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod evident nefondat în sensul art. 35 § 3 din convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la temeinicia cauzei
48. Curtea reaminteşte că totuşi caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se analizează în funcţie de circumstanţele cauzei şi având în vedere criteriilor consacrate de jurisprudenţă, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente, precum şi obiectul litigiului pentru persoanele în cauză [a se vedea, printre multe altele, Frydlender împotriva Franţei (GC), nr. 30979/96, pct. 43, CEDO 2000-VII]. Numai întârzierile imputabile statului pot conduce la concluzia nerespectării „termenului rezonabil” (Proszak împotriva Poloniei, 16 decembrie 1997, pct. 40, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-VIII).
49. În cauzele privind statutul persoanelor, miza litigiului pentru reclamant reprezintă şi un criteriu relevant, iar o diligenţă deosebită se impune, de asemenea, având în vedere eventualele consecinţe pe care durata excesivă le poate avea în special asupra beneficierii de dreptul la respectarea vieţii de familie [Bock împotriva Germaniei, 29 martie 1989, pct. 49, seria A nr. 150, Laino împotriva Italiei (GC), nr. 33158/96, pct. 18, CEDO 1999-I, Mikulić împotriva Croaţiei, nr. 53176/99, pct. 44, CEDO 2002‑I şi Mustafa împotriva Franţei, nr. 63056/00, 17 iunie 2003].
50. Curtea s-a pronunţat de mai multe ori în cauze ce au ridicat probleme similare celor din prezenta speţă şi a constatat încălcarea art. 6 § 1 din convenţie (a se vedea Frydlender, citată anterior).
51. După ce a examinat toate elementele prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a prezentat niciun fapt şi niciun argument care să poată conduce la o concluzie diferită în cauza prezentă. Pe de altă parte, Curtea ia act de faptul că acele circumstanţe deosebite ale prezentei cauze se disting de cele ale cauzelor Monnet împotriva Franţei, 27 octombrie 1993, pct. 31, seria A nr. 273‑A şi Borderie împotriva Franţei nr. 53112/99, pct. 37, 27 mai 2003, invocate de Guvern, în care părţile, în special reclamanţii, au contribuit considerabil la prelungirea procedurii. În plus, a doua cauză invocată de Guvern nu viza încredinţarea copiilor.
52. Având în vedere miza acestei cauze pentru reclamant, şi anume divorţul şi încredinţarea copiilor săi, art. 6 § 1 obliga instanţele interne să acţioneze cu o diligenţă deosebită pentru a garanta o desfăşurare rapidă a procedurii. Curtea ia act de faptul că, în 2004 şi 2005, şi anume la mai mult de trei ani de la introducerea acţiunii, Curtea de Apel Bucureşti şi Tribunalul Bucureşti, sesizate în urma unei hotărâri de declinare de competenţă, au ţinut doar trei şedinţe pe an. În cursul acestei perioade, cauza a fost amânată din motive de procedură, inclusiv din cauza unei modificări legislative care viza competenţa materială a instanţelor, iar datele pentru şedinţe au fost fixate la un interval de aproximativ cinci luni (a se vedea supra, pct. 19-23).
Durata procedurii în litigiu este cu atât mai excesivă cu cât concluzia, la care au ajuns în cele din urmă instanţele interne după cinci ani de procedură, era că acestea nu erau competente să soluţioneze acţiunea introdusă de reclamant. Astfel, singura chestiune juridică soluţionată de instanţele interne de-a lungul acestei proceduri a fost cea a competenţei lor. Oricât de complexă ar fi ea, acest fapt nu este suficient pentru a justifica o asemenea durată a procedurii.
Având în vedere jurisprudenţa Curţii în materie, aceasta consideră că, în cauză, durata procedurii judecătoreşti este excesivă şi nu răspunde exigenţelor „termenului rezonabil”.
Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 1.
II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 8 DIN CONVENŢIE
53. Reclamantul pretinde o încălcare a dreptului său la respectarea vieţii sale de familie care rezultă din durata procedurii în litigiu. Acesta invocă faptul că, timp de cinci ani, nu a putut obţine, pe de o parte, pronunţarea divorţului său, ceea ce i-ar fi permis să se recăsătorească şi, pe de altă parte, încredinţarea pe cale juridică a copiilor săi. El invocă art. 8 din convenţie.
54. Curtea consideră că acest capăt de cerere este legat de cel examinat anterior şi, prin urmare, trebuie să fie declarat admisibil.
55. Având în vedere constatarea sa cu privire la art. 6 § 1 (supra, pct. 52), Curtea consideră că nu este necesar ca acest capăt de cerere să fie examinat separat.
III. CU PRIVIRE LA CELELALTE PRETINSE ÎNCĂLCĂRI
A. Cu privire la capătul de cerere referitor la accesul la o instanţă
56. Invocând art. 6 § 1 şi 8 din convenţie, reclamantul se plânge de lipsa de acces la o instanţă, din cauza faptului că instanţele române şi-au declarat lipsa de competenţă pentru soluţionarea acţiunii sale de divorţ şi de încredinţare a copiilor săi.
Acesta invocă faptul că îi era imposibil să introducă o acţiune de divorţ în faţa instanţelor din statul pe teritoriul căruia au avut ultima reşedinţă comună, şi anume din California. În această privinţă, el prezintă o scrisoare autentică redactată de un avocat care practica dreptul familiei în California, din 1 decembrie 2005, conform căreia dreptul californian impunea, la momentul introducerii acţiunii de divorţ în faţa unei instanţe californiene, ca solicitantul să dovedească că cel puţin una dintre părţi avusese domiciliul în California timp de cel puţin şase luni.
57. Guvernul a prezentat o copie a recursului reclamantului şi a proceselor-verbale de şedinţă şi a invocat faptul că reclamantul nu a invocat acest mijloc în recursul său împotriva deciziei Tribunalului Bucureşti din 12 decembrie 2005, care declara că instanţele române nu erau competente să soluţioneze cauza.
58. Curtea reaminteşte că nu era de competenţa sa să cunoască erorile de fapt sau de drept pretins comise de o instanţă internă, sau să înlocuiască aprecierea instanţelor naţionale cu propria apreciere a elementelor de fapt sau a legilor aplicabile, cu excepţia cazului în care acestea pot aduce atingere drepturilor şi libertăţilor protejate de convenţie [a se vedea, în special, García Ruiz împotriva Spaniei (GC), nr. 30544/96, pct. 28, CEDO 1999‑I].
În această privinţă, Curtea ia act de faptul că instanţele române sesizate cu acţiunea introdusă de reclamant au considerat, prin decizii motivate în fapt şi în drept, că nu erau competente să se pronunţe cu privire la cererile reclamantului.
59. De altfel, în măsura în care reclamantul a introdus recurs împotriva deciziei Tribunalului Bucureşti din 12 decembrie 2005, Curtea constată că acesta nu a invocat în recursul său pretinsa imposibilitate juridică de a sesiza instanţele californiene. Prin urmare, acesta nu a epuizat în mod regulat căile de atac disponibile în dreptul intern (Cardot împotriva Franţei, 19 martie 1991, pct. 34-36, seria A nr. 200).
Ţinând seama de cele de mai sus, rezultă că acest capăt de cerere trebuie respins, în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din convenţie.
B. Cu privire la capătul de cerere referitor la echitatea procedurii care s-a finalizat prin decizia din 25 septembrie 2006
60. Reclamantul se plânge de inechitatea procedurii de divorţ şi de încredinţare a copiilor pe motiv că Tribunalul Bucureşti a pronunţat o hotărâre contradictorie şi arbitrară, confirmată apoi de curtea de apel. În fapt, admiţând apelul, care era introdus doar împotriva respingerii cererii de încredinţare a copiilor, acesta s-a declarat necompetent să se pronunţe atât în ceea ce priveşte acţiunea de divorţ, cât şi în ceea ce priveşte cererea încredinţare a copiilor.
61. Guvernul invocă faptul că principiul non reformatio in pejus nu poate fi opus excepţiei lipsei de competenţă absolută a instanţelor care, în schimb, poate fi invocată în orice moment al procedurii şi chiar poate fi examinată din oficiu de instanţe.
62. Curtea reaminteşte că autorităţile naţionale sunt cele care au, în primul rând, competenţa de a interpreta legislaţia internă, în special în ceea ce priveşte normele procedurale, rolul Curţii limitându-se la verificarea compatibilităţii dintre efectele unei asemenea interpretări şi convenţie (Tejedor García împotriva Spaniei, 16 decembrie 1997, pct. 31, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-VIII ).
63. În această privinţă, Curtea ia act de faptul că dispoziţiile relevante din Codul de procedură civilă, astfel cum au fost interpretate de instanţele interne, dispun că principiul non reformatio in pejus nu poate fi opus excepţiei de lipsă de competenţă absolută (a se vedea pct. 43). În cauză, instanţa care a pronunţat nulitatea hotărârii pronunţate de o instanţă necompetentă nu a depăşit chestiunea de procedură referitoare la competenţă şi nu a soluţionat temeinicia acţiunii, deci nu s-a pronunţat în defavoarea reclamantului în ceea ce priveşte pretenţiile sale. Această decizie îi lăsa deschisă posibilitatea de a sesiza instanţa competentă pentru a se pronunţa cu privire la pretenţiile sale.
64. Reiese că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din convenţie.
IV. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENŢIE
65. Art. 41 din convenţie prevede:
„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
66. Reclamantul solicită 100 000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral suferit din cauza duratei nerezonabile şi a rezultatului procedurii finalizate prin hotărârea din 25 septembrie 2006, în special ca urmare a imposibilităţii de a obţine divorţul mai devreme, care i-ar fi permis să se recăsătorească cu noua sa prietenă, cu care are deja alţi doi copii, precum şi imposibilitatea de a obţine încredinţarea fiicelor sale I. şi S.-V. În plus, acesta invocă un prejudiciu care rezulta din decizia pronunţată în Texas, la 12 iulie 2006, care îi acorda fostei sale soţii încredinţarea celor două fiice ale sale şi faptul că a fost expus unei urmăriri penale în Statele Unite pentru că nu a înapoiat-o pe I. mamei sale.
67. Guvernul contestă aceste pretenţii.
68. Curtea nu observă nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul pretins în ceea ce priveşte desfăşurarea şi rezultatul procedurilor în Statele Unite. În schimb, aceasta consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral sigur din cauza duratei procedurii finalizate prin hotărârea din 25 septembrie 2006 şi că, pronunţându-se în echitate, trebuie să i se acorde 2 000 EUR cu acest titlu.
B. Cheltuieli de judecată
69. De asemenea, reclamantul solicită 8 000 EUR pentru cheltuielile de judecată efectuate în faţa instanţelor interne, în România, fără a prezenta documente justificative; 23 928 dolari americani (USD), pentru cheltuielile de judecată efectuate în faţa instanţelor din Statele Unite şi 11 900 lei româneşti noi (RON) pentru cele efectuate în faţa Curţii, prezentând două documente de plată a acestei sume avocatului său.
70. Guvernul contestă aceste pretenţii.
71. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În speţă şi ţinând seama de documentele pe care le deţine şi de criteriile menţionate anterior, Curtea respinge cererea privind cheltuielile cu procedura naţională şi consideră rezonabilă suma de 2 000 EUR pentru procedura în faţa Curţii şi i-o acordă reclamantului.
C. Dobânzi moratorii
72. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 6 şi 8 din convenţie, referitoare la durata excesivă a procedurii, şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;
2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 6 § 1 din convenţie;
3. Hotărăşte că nu este necesar să examineze separat capătul de cerere întemeiat pe art. 8 din convenţie;
4. Hotărăşte:
a) ca statul pârât să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din convenţie:
i. 2 000 EUR (două mii euro), care trebuie convertiţi în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii, cu titlu de prejudiciu moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
ii. 2 000 EUR (două mii euro), care trebuie convertiţi în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii, cu titlu de cheltuieli de judecată, plus orice sumă ce poate fi datorată de reclamant cu titlu de impozit;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
5. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 2 februarie 2010, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.
Stanley Naismith Josep Casadevall
Grefier adjunct Preşedinte