©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (www.csm1909.ro) şi al Institutului European din România (www.ier.ro). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (www.csm1909.ro) and the European Institute of Romania (www.ier.ro). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a treia
CAUZA JIGA ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
(Cererea nr. 14352/04)
Hotărâre
Strasbourg
16 martie 2010
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Jiga împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, judecători,şi Santiago QuesadaSantiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu la 23 februarie 2010,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 14352/04 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Dan Jiga („reclamantul”), a sesizat Curtea la 4 februarie 2004 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. Reclamantul este reprezentat de Doru Viorel Ursu, avocat în Bucureşti. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. În special, reclamantul se plânge de condiţiile proaste de detenţie din Penitenciarul Bucureşti‑Jilava, de lipsa motivării deciziilor prin care i s-a prelungit arestarea preventivă şi de o atingere adusă prezumţiei de nevinovăţie.
4. La 26 octombrie 2006, preşedintele Secţiei a treia a hotărât să comunice cererea Guvernului. În conformitate cu art. 29 § 3 din Convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. Reclamantul s-a născut în 1961 şi locuieşte în Reghin.
6. La momentul faptelor aflate la originea cauzei, reclamantul era director general al Direcţiei economice şi bugetare din cadrul Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei. D.F. lucra în acelaşi minister.
A. Arestarea preventivă a reclamantului
7. Prin rezoluţia procurorului din 23 octombrie 2002, s-a declanşat urmărirea penală împotriva lui D.F. pentru trafic de influenţă. La 29 octombrie 2002, aceasta a fost arestată preventiv, fiind învinuită de săvârşirea infracţiunii de corupţie pasivă la instigarea reclamantului.
8. Prin decizia procurorului din 14 noiembrie 2002, a început urmărirea penală împotriva reclamantului pentru trafic de influenţă, corupţie pasivă şi abuz în serviciu contra intereselor publice.
9. Prin ordonanţa emisă de procuror la 18 noiembrie 2002, reclamantul a fost arestat preventiv pentru o perioadă de treizeci de zile, motivată de natura infracţiunile de care era acuzat. Potrivit parchetului, reclamantul, în calitatea sa de director general în cadrul Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei şi de preşedinte al comisiei de negociere a acţiunilor societăţii J., ar fi primit, în cadrul procesului de privatizare a acesteia din urmă, un comision din partea anumitor investitori şi ar fi cauzat, astfel, un prejudiciu important ministerului şi societăţii A. Fragmentul din ordonanţă care menţionează motivele arestării preventive era redactat după cum urmează:
„[...] învinuitul se află în situaţia prevăzută la art. 148 lit. h) C. proc. pen., având în vedere că pedeapsa prevăzută de lege depăşeşte doi ani de închisoare şi că menţinerea în libertatea a învinuitului prezintă un pericol pentru ordinea publică.”
10. La 20 noiembrie 2002, reclamantul a contestat ordonanţa din 18 noiembrie 2002, pe motiv că respectiva condiţie de pericol pentru ordinea publică prevăzută la art. 148 lit. h) C. proc. pen. nu era îndeplinită în speţă.
11. Prin hotărârea pronunţată în camera de consiliu la 21 noiembrie 2002, confirmată prin hotărârea din 10 decembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, Tribunalul Bucureşti a respins contestaţia reclamantului.
12. La 7 decembrie 2002, la prezentarea materialului de urmărire penală reclamantului, a fost depus ca probă un raport de expertiză, întocmit la 14 noiembrie 2002. Reclamantul a făcut observaţii cu privire la respectivul raport, însă acestea au fost respinse de procuror prin ordonanţa din 4 februarie 2003.
B. Prelungirile arestării preventive a reclamantului
13. În decembrie 2002, procurorul însărcinat cu urmărirea penală a solicitat Tribunalului Bucureşti prelungirea arestării preventive a reclamantului cu treizeci de zile. Reclamantul a solicitat respingerea acestei cereri, pe motiv că nu era motivată şi că pericolul pentru ordinea publică nu exista în speţă.
14. Prin încheierile din 13 decembrie 2002 şi 14 ianuarie 2003, tribunalul a admis cererea parchetului de prelungire a măsurii arestării preventive a reclamantului, pentru următoarele motive:
„[...] din dosar reiese că există indicii plauzibile potrivit cărora reclamantul ar fi săvârşit faptele de care era acuzat; ţinând seama de gravitatea faptelor, eliberarea reclamantului ar reprezenta un pericol pentru ordinea publică. Prelungirea arestării preventive este, de asemenea, necesară pentru îndeplinirea anumitor acte de procedură.”
15. În urma recursului reclamantului, prin hotărârile din 20 decembrie 2002 şi 29 ianuarie 2003, Curtea de Apel Bucureşti a confirmat hotărârile menţionate.
16. Prin încheierile din 12 februarie, 12 martie şi 9 aprilie, 7 mai, 4 iunie şi 3 iulie 2003, tribunalul a prelungit în acelaşi timp arestarea preventivă a reclamantului şi pe cea a lui D.F. cu treizeci de zile. Acesta a considerat că elementele care justificaseră această măsură nu încetaseră să existe, că încadrarea juridică a faptelor justifica gradul ridicat de pericol social, că valoarea prejudiciului era foarte mare, că modalităţile concrete de săvârşire a faptelor dovedeau caracterul organizat al activităţii infracţionale şi că atitudinea contradictorie a reclamantului şi a lui D.F., precum şi declaraţiile făcute în faţa instanţei împiedicau aflarea adevărului.
17. Toate recursurile reclamantului împotriva acestor hotărâri au fost respinse de Curtea de Apel Bucureşti.
18. Prin încheierea din 6 august 2003, Tribunalul Bucureşti a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive a reclamantului şi a lui D.F. cu interdicţia de a părăsi ţara, pe motiv că nu era stabilit că punerea în libertate a acestora ar reprezenta un pericol pentru ordinea publică, că urmărirea penală se încheiase şi că, în măsura în care reclamantul nu mai ocupa postul de director general, nu mai exista pericolul ca acesta să săvârşească alte infracţiuni.
19. În urma recursului parchetului, prin hotărârea din 12 august 2003, Curtea de Apel Bucureşti a anulat această hotărâre şi a prelungit arestarea preventivă a reclamantului cu treizeci de zile. Aceasta a precizat:
„[...] elementele care justificaseră această măsură nu s-au modificat, [...] acuzaţii au săvârşit infracţiunea pentru care legea prevede o pedeapsă cu închisoarea de peste patru ani, iar [...] punerea lor în libertate reprezintă un pericol concret pentru ordinea publică din cauza gradului ridicat de pericol social al faptelor săvârşite, a circumstanţelor reale în care acestea au fost săvârşite şi a valorii importante a prejudiciului cauzat.”
20. La 12 septembrie şi la 1 octombrie 2003, instanţa a prelungit arestarea preventivă a reclamantului şi a lui D.F., după cum urmează:
„După ce a analizat probele aflate la dosar, instanţa constată că elementele care au stat la baza arestării iniţiale a celor doi acuzaţi continuă să existe şi că acestea impun prelungirea arestării preventive a acuzaţilor. Urmărirea penală nu s-a încheiat încă în măsura în care există în continuare martori care trebuie interogaţi. Pericolul concret pentru ordinea publică este motivat prin gradul ridicat de pericol social al faptelor săvârşite, precum şi prin circumstanţele concrete în care acestea au fost săvârşite – faptul că acuzaţii ocupau funcţii de conducere în cadrul unui organism central, care le impuneau respectarea cu stricteţe a legalităţii procesului de privatizare, este un element esenţial de care trebuie să se ţină seama.”
21. Prin hotărârile din 17 septembrie şi 9 octombrie 2003, curtea de apel a respins recursurile formulate de reclamant împotriva acestor hotărâri.
C. Procedura penală împotriva reclamantului
22. Prin rechizitoriul din 10 februarie 2003, reclamantul şi cealaltă acuzată D.F. au fost trimişi în judecată în faţa Tribunalului Bucureşti pentru trafic de influenţă, corupţie pasivă şi abuz în serviciu contra intereselor publice.
23. La 7 mai 2003, reclamantul şi D.F. au fost audiaţi de instanţă. La şedinţele din 22 octombrie şi 5 noiembrie 2003, reclamantul, care era reprezentat de doi avocaţi aleşi, a interogat expertul care redactase raportul de expertiză depus la dosar la prezentarea materialului de urmărire penală (supra, pct. 12), precum şi a martorilor menţionaţi în rechizitoriu, cu excepţia lui C.G. care era plecat în străinătate.
24. Prin hotărârea din 10 noiembrie 2003, Tribunalul Bucureşti a condamnat reclamantul la pedeapsa de cinci ani de închisoare sub acuzaţia săvârşirii infracţiunilor de corupţie pasivă şi abuz în serviciu contra intereselor persoanelor. Cu toate acestea, l-a achitat pentru acuzaţia de trafic de influenţă, pe motiv că singura dovadă în acest sens era declaraţia lui D.F. care nu era coroborată cu privire la acest aspect de nicio altă probă.
25. Reclamantul a introdus apel împotriva acestei hotărâri solicitând achitarea sa, pe motiv că din probe nu reieşea că săvârşise infracţiunile de care era acuzat.
26. La şedinţa din 5 februarie 2004, reclamantul a solicitat curţii de apel să admită noile sale cereri, şi anume audierea membrilor comisiei de negocieri din procesul de privatizare şi efectuarea unei expertize. Curtea de apel a respins aceste cereri, motivând că nu erau utile în prezenta cauză. Mai precis, a considerat că audierea martorilor putea fi înlocuită cu documente scrise şi că expertiza putea fi înlocuită cu propria apreciere a curţii de apel.
27. Prin hotărârea din 19 februarie 2004, curtea de apel a admis apelul parchetului şi pe cel al lui D.F. şi l-a condamnat pe reclamant la douăsprezece ani de închisoare pentru infracţiunile de care era acuzat în rechizitoriu. Aceasta a reţinut că declaraţia lui D.F. reprezenta o probă esenţială în dosar, care permitea ca reclamantul să fie considerat vinovat şi pentru trafic de influenţă.
28. Reclamantul a formulat recurs împotriva hotărârii din 19 februarie 2004, subliniind că faptele nu au fost stabilite în mod corect de către curtea de apel, iar legea nu a fost aplicată în mod corect.
29. Prin hotărârea definitivă din 7 ianuarie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis parţial recursul său şi l-a achitat în ceea ce priveşte infracţiunea de trafic de influenţă, pe motiv că singura dovadă pe care se întemeiase curtea de apel era declaraţia celeilalte acuzate, D.F. Cu toate acestea, a considerat că reclamantul era vinovat pentru corupţie pasivă şi abuz în serviciu şi l-a condamnat la o pedeapsă de cinci ani de închisoare, durata arestării sale preventive fiind scăzută din pedeapsă.
30. Din probele aflate la dosar reiese că, între noiembrie 2002 şi noiembrie 2004, reclamantul a fost adus în mod periodic la şedinţele de judecată cu cătuşe şi îmbrăcat cu îmbrăcămintea specifică locului de detenţie, destinată persoanelor condamnate. La aceste şedinţe, i se scoteau cătuşele în urma ordinului instanţei şi la cererea avocaţilor săi. D.F. se prezenta în civil.
31. La 29 septembrie 2004, administraţia penitenciarului nu i-a permis reclamantului să se întâlnească cu delegaţia Parlamentului European venită să îl viziteze pentru a discuta despre condiţiile arestării sale şi despre echitatea procedurii penale declanşate împotriva sa. La 5 noiembrie 2004, o delegaţie a Alianţei Libere Europene a introdus o cerere la Administraţia Naţională a Penitenciarelor pentru a obţine permisiunea de a-l vizita pe acesta în detenţie. Cererea a fost respinsă.
D. Mediatizarea cauzei
32. Procesul reclamantului a fost mediatizat pe parcursul anilor 2002 şi 2003. Astfel, la o dată neprecizată, cotidianul naţional Evenimentul zilei, fără citarea surselor, a prezentat în detaliu faptele de care era acuzat reclamantul. Se constatau următoarele:
„Anchetatorii consideră că D.J. [reclamantul] este, de fapt, autorul infracţiunii de corupţie pasivă pentru care a fost arestată [D.F.], în calitate de complice [...]”.
33. La 20 noiembrie 2002, cotidianul naţional Ziua a publicat un comunicat de presă emis de Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat („PNŢCD”):
„PNŢCD consideră că arestarea lui Dan Jiga, vicepreşedinte al Organizaţiei judeţene Mureş a partidului, «nu reprezintă altceva decât presiune şi intimidare politică» [...]. «PNŢCD îşi exprimă surprinderea că, în baza unei simple declaraţii a unei persoane care, nu întâmplător, este membru PSD, a putut fi efectuată această arestare”.
34. Acelaşi ziar a publicat în aceeaşi zi, sub titlul „Scandalul mitei de la Ministerul Agriculturii se extinde - Dan Jiga a fost arestat în scandalul JimTim”, un articol care prezenta faptele aflate la originea cauzei şi care indica faptul că reclamantul şi D.F. fuseseră arestaţi.
35. Un articol din 5 august 2003, intitulat „Arestat pentru că l-a turnat pe Ion Mureşan”, prezenta faptele de care era acuzat reclamantul şi contextul politic al cauzei, astfel cum au fost prezentate de apărătorii reclamantului.
36. La 9 septembrie 2003, ziarul Ziua a publicat articolul intitulat „Abuzurile din Dosarul «JimTim»”. Se constatau următoarele:
„Procurorul PNA [...], cel care instrumentează dosarul JimTim Jimbolia, a trimis până acum în judecată doar două persoane: Dan Jiga, fost director în Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei, şi [F.D.], angajată a aceluiaşi minister. Mai mult, dosarul pentru săvârşirea unor presupuse fapte de corupţie a fost finalizat într-un timp record: trei luni. De aici şi adâncile carenţe. Procurorul PNA [...] l-a trimis în judecată pe Dan Jiga doar în baza unei simple declaraţii-delaţiune. Deşi în dosarul lui Jiga nu au fost aduse alte probe, el este ţinut în arest pentru că «ar reprezenta un pericol social real». În schimb, apar noi dovezi care o incriminează pe autoarea denunţului [...] de o murdară înscenare [...]”.
37. După prezentarea faptelor aflate la originea litigiului, articolul continua astfel:
„Unul dintre apărătorii lui Dan Jiga, [...], a susţinut că clientul său este deţinut politic şi a sugerat că presiunile făcute asupra judecătorilor vin din partea lui [O.T.], o persoană foarte apropiată preşedintelui [I.I.]. Între timp, Dan Jiga este considerat un pericol social real şi îi sunt respinse cererile de punere în libertate.[...]”
38. La 7 noiembrie 2003, ziarul Ziua a publicat un articol intitulat „Judecătorii TB cer arbitru în dosarul «JimTim»”, care informa opinia publică de faptul că respectiva cauză a reclamantului urma să fie examinată de un nou complet de judecată, din cauza unor divergenţe. Se menţiona că:
„În acest dosar, Dan Jiga şi [F.D.] sunt judecaţi pentru privatizarea frauduloasă a «JimTim» Timişoara. Ei au fost acuzaţi de luare de mită, trafic de influenţă, abuz în serviciu [...].”
39. La date care nu au fost precizate, au apărut articole în presă care prezentau faptele de care era acuzat reclamantul, probele existente la dosar sau evoluţia cauzei în faţa instanţelor naţionale. Aceste articole se refereau fie numai la cauza reclamantului (de exemplu, „Jiga rămâne în spatele gratiilor”, „Ping-pong cu 190 000 de dolari americani”, „Magistraţii bucureşteni trebuie să se pronunţe cu privire la o mită de 190 000 de dolari americani la Ministerul Agriculturii”, „Cinci ani de închisoare pentru o cină la restaurant”, „Dan Jiga şi [F.D.] condamnaţi la pedepse cu închisoarea”, „Instituţiile internaţionale vor fi sesizate cu privire la abuzurile din cauza JimTim”, „Grupul JimTim în continuare în închisoare”, „Interogatoriu în cauza JimTim”, „Judecătorii de la tribunal au dispus eliberarea grupului JimTim”), fie la activitatea PNA (de exemplu, „PNA apreciază în funcţie de interese” şi „Portretul denunţătorului român”).
40. Într-un interviu acordat ziarului Timpolis, apărut în săptămâna din jurul datei de 5 aprilie 2004, procurorului general de la Parchetul Naţional Anticorupţie („PNA”), I.A., i s-a solicitat să facă un clasament al „celor mai grele dosare” în lupta împotriva „marii corupţii”. I.A. a răspuns astfel:
„Rezultatele bune obţinute sunt justificate, într-o anumită măsură, şi prin soluţionarea unor cauze importante, care au fost apreciate şi de opinia publică, din care vă sunt cunoscute dosarele vizând pe cei doi directori generali din Ministerul Agriculturii, Jiga şi [D.], trimişi în judecată pentru o luare de mită de 190 000 de dolari [...]”.
41. În urma mai multor articole apărute în cotidianul naţional Evenimentul zilei, cu privire la activitatea procurorilor în dosarele referitoare la cazurile de corupţie, PNA a solicitat publicarea, la 30 iulie 2004, a unui articol intitulat „Drept la replică”. După ce a subliniat că ziarul respectiv lansase acuzaţii neîntemeiate cu privire la activitatea procurorilor şi publicase „în mod sporadic” comunicatele sale de presă, PNA a adus precizări pentru cazuri de interes mediatic:
„Ziarul atrage atenţia asupra unei serii de persoane cu privire la care PNA ar «deschide anchete pentru a face pe plac unui anumit partid politic». Se omite, de exemplu, în mod conştient că fostul procuror [L.A.] a fost anchetat de PICCJ într-un dosar penal şi nu de către procurorii anticorupţie [...]. În ceea ce priveşte situaţia acuzatului Jiga Dan, reamintim că a fost condamnat pentru fapte de corupţie, de către două instanţe, la pedepse de cinci şi, respectiv, doisprezece ani de închisoare, ceea ce dovedeşte temeinicia şi legalitatea trimiterii sale în judecată [...].”
42. Într-un interviu acordat ziarului Ziua, la 6 august 2004, întrebat cu privire la „asaltul” autorităţilor asupra corupţiei la nivel înalt, I.A. declara că „dosarele [...] Dinculescu-Jiga [...] sunt numai câteva exemple legate de marea corupţie”.
43. La 20 februarie 2004 şi 8 ianuarie 2005, ziarul Ziua a publicat articolele „18 ani de închisoare în cauza JimTim” şi „Pedepse reduse în cazul JimTim” care prezentau hotărârile pronunţate în cauză de către instanţele naţionale în apel şi în recurs.
E. Starea de sănătate a reclamantului şi condiţiile de detenţie din Penitenciarul Bucureşti-Jilava
44. De la 21 mai până la 26 septembrie 2003 şi de la 7 ianuarie până la 7 mai 2004, reclamantul a fost deţinut în Penitenciarul Bucureşti-Jilava. La şedinţele de judecată, era transferat în celula din cadrul Tribunalului Bucureşti. Potrivit reclamantului, această celulă nu era aerisită, nu avea lumină naturală şi nici instalaţii sanitare.
45. În timpul detenţiei sale în Penitenciarul Bucureşti-Jilava, reclamantul a fost plasat în celula nr. 116 care avea o suprafaţă de 14 m2 şi conţinea nouă paturi. Dispunea de o fereastră şi de un grup sanitar separat. O dată pe săptămână, reclamantul avea acces la o altă celulă echipată cu şaptesprezece duşuri cu apă caldă. Durata plimbărilor zilnice era de şaizeci de minute. Deţinuţii aveau acces la cărţile din biblioteca penitenciarului, precum şi la 85 de periodice la care era abonat penitenciarul. Celulele aveau un televizor pe care îl aduceau deţinuţii sau care era furnizat de administraţie.
46. Reclamantul suferea de hepatită cronică şi Helicobacter pylori. Acesta a sesizat Direcţia Generală a Penitenciarelor cu o cerere de transfer de la Penitenciarul Bucureşti-Jilava la Penitenciarul Rahova, pe motiv că, din cauza condiţiilor de igienă şi a lipsei unei alimentaţii specifice, starea sa de sănătate se agrava. Cererea sa a fost respinsă. În urma agravării stării sale de sănătate, acesta a fost transferat la Penitenciarul Rahova în mai 2004.
F. Eliberarea condiţionată a reclamantului
47. Prin hotărârea din 9 februarie 2006, la cererea reclamantului, Judecătoria Bucureşti a dispus eliberarea condiţionată a reclamantului. DNA a formulat recurs împotriva acestei hotărâri, recurs respins prin hotărârea definitivă din 17 martie 2006 a Tribunalului Bucureşti.
48. În aceeaşi zi, reclamantul a fost pus în libertate.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE ŞI INTERNAŢIONALE RELEVANTE
49. Un rezumat al dispoziţiilor dreptului şi practicii interne relevante referitoare la modalităţile de executare a pedepselor privative de libertate şi la căile de atac interne disponibile în domeniu este inclus în hotărârea Petrea împotriva României (nr. 4792/03, 29 aprilie 2008, pct. 21-23) şi în hotărârea Măciucă împotriva României (nr. 25763/03, pct. 14, 26 mai 2009).
50. Concluziile Comitetului European pentru Prevenirea Torturii (CPT) pronunţate în urma vizitelor efectuate în penitenciarele din România, printre care Penitenciarul Bucureşti‑Jilava, precum şi observaţiile cu caracter general ale CPT, sunt rezumate în hotărârea Bragadireanu împotriva României (nr. 22088/04, pct. 73‑76, 6 decembrie 2007), Măciucă citată anterior (pct. 15) şi Marian Stoicescu împotriva României (nr. 2934/02, 16 iulie 2009, pct. 11-14). Raportul CPT publicat în aprilie 2003 în urma vizitei sale din februarie 1999 în mai multe închisori, printre care se număra Penitenciarul Bucureşti-Jilava, concluziona:
„Condiţiile de detenţie pentru majoritatea deţinuţilor în aceste instituţii erau mizere. [...] gradul de suprapopulare a dus la condiţii de detenţie care reprezentau o atingere, chiar un afront, adus demnităţii umane. De fapt, marea majoritate a deţinuţilor erau supuşi unui ansamblu de factori negativi – suprapopulare, condiţii materiale precare, lipsă de activităţi – ceea ce merită cu uşurinţă calificativul de tratament inuman şi degradant. [...] lipsa drastică de spaţiu vital şi insuficienţa paturilor generau o promiscuitate inacceptabilă pentru marea majoritate a deţinuţilor. Cu titlu de exemplu, (în Penitenciarul Jilava) un număr de până la 8 deţinuţi trebuiau să împartă celule de 13 m2, şi între 35 şi 40, celule între 20 m2 şi 35 m2. În plus, lenjeria de pat era cel mai adesea de proastă calitate, murdară şi uzată. În plus, numeroase celule erau murdare [...].”
51. Cu ocazia vizitei sale din iunie 2006 într-o secţie a Penitenciarului Bucureşti-Jilava (raport publicat la 11 decembrie 2008), CPT a constatat că particularităţile constatate cu ocazia vizitei sale din 1999 erau în continuare valabile pentru secţia în cauză – cea a deţinuţilor periculoşi -, inclusiv în ceea ce privea suprapopularea sau condiţiile de igienă. Pe de altă parte, acesta nota că „conducerea penitenciarului [a] atras atenţia delegaţiei CPT asupra faptului că, în întregul penitenciar, condiţiile de detenţie erau extrem de mediocre”.
52. În acest raport, CPT concluzionează că:
„[...] în ciuda eforturilor acceptate, instituţiile vizate [inclusiv Bucureşti-Jilava] se confruntau cu un grad de suprapopulare care se putea dovedi deosebit de ridicat. O astfel de situaţie presupunea importante dificultăţi pentru administraţie în ceea ce priveşte administrarea diferitelor categorii de deţinuţi, şi pentru o mare parte a deţinuţilor, faptul că erau obligaţi să împartă paturile, că erau înghesuiţi în spaţii strâmte, o absenţă constantă de intimitate, o lipsă aproape completă de activităţi în afara celulei (cu excepţia exerciţiilor în aer liber), servicii medicale supraaglomerate, o tensiune sporită şi, prin urmare, mai multă violenţă, fie că se manifesta între deţinuţi, între deţinuţi şi personal, chiar sub forma unor acte de automutilare. În anumite celule ale penitenciarelor [...] Bucureşti-Jilava [...], unde, pe lângă faptul că condiţiile materiale puteau fi deplorabile, condiţiile de detenţie puteau fi calificate, pe bună dreptate, ca inumane şi degradante [...].
În schimb, Comitetul este mulţumit că, la scurt timp după vizita din iunie 2006, standardul oficial al spaţiului vital pentru fiecare deţinut în celule a ajuns de la 6 m3 (ceea ce reprezenta o suprafaţă de aproximativ 2 m2 pentru fiecare deţinut) la 4 m2 sau 8 m3. CPT recomandă autorităţilor române să ia măsurile necesare pentru a asigura respectarea standardului privind spaţiul vital de 4 m2 pentru fiecare deţinut în celulele colective ale tuturor penitenciarelor din România.”
53. Dispoziţiile relevante ale Constituţiei şi Codului de procedură penală privind prelungirea arestării preventive, astfel cum erau în vigoare la momentul faptelor, sunt descrise în cauzele Samoilă şi Cionca împotriva României (nr. 33065/03, pct. 36, 4 martie 2008) şi Calmanovici împotriva României (nr. 42250/02, pct. 40 şi 41, 1 iulie 2008).
54. Dispoziţiile Legii nr. 23/1969 privind executarea pedepselor, în vigoare la momentul respectiv, prevăd următoarele:
Art. 40
„Deţinuţii aflaţi în curs de urmărire penală sau de judecată vor purta îmbrăcăminte personală. Pentru motive temeinice, ei vor trebui să poarte costumul locului de detenţie.”
55. Prin decizia nr. 348 din 1994, examinând art. 40 din Legea nr. 23/1969 în raport cu dispoziţiile constituţionale care asigură respectarea prezumţiei de nevinovăţie, Curtea Constituţională a considerat că nu se putea deroga de la dreptul de a purta îmbrăcămintea personală decât dacă inculpatul nu avea sau era murdară ori inutilizabilă. Curtea Constituţională a precizat, de asemenea, că hainele locului de detenţie ale condamnaţilor şi ale celor aflaţi în arest preventiv trebuie să fie diferite.
56. Potrivit Ordinului nr. 3151 din 21 mai 2003 al Direcţiei Generale a Penitenciarelor, persoanele aflate în arest preventiv trebuiau să poarte, în principiu, îmbrăcămintea personală. În cazul în care deţinuţii aflaţi în arest preventiv nu au îmbrăcăminte personală, aceştia trebuiau să poarte hainele furnizate de administraţia penitenciarului.
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 3 DIN CONVENŢIE
57. Reclamantul se plânge de condiţiile proaste de detenţie din Penitenciarul Bucureşti-Jilava, precum şi de lipsa tratamentului medical adecvat pentru bolile sale. Acesta invocă art. 3 din Convenţie care prevede:
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
A. Cu privire la admisibilitate
58. Guvernul invocă inadmisibilitatea acestui capăt de cerere pe motiv că reclamantul ar fi putut introduce o plângere împotriva administraţiei Penitenciarului Jilava în temeiul art. 267 şi 2671 C. pen., care interzic, în general, relele tratamente şi tortura, precum şi în temeiul OUG nr. 56/2003, care garantează, în mod mai specific, drepturile persoanelor care execută o pedeapsă privativă de libertate, printre care dreptul de a primi asistenţă medicală gratuită.
59. Reclamantul consideră că aceste modalităţi indicate de Guvern nu erau căi de atac eficiente pentru pretenţiile sale.
60. Curtea reaminteşte că, în cauza Petrea citată anterior, aceasta a concluzionat că o cale de atac întemeiată pe dispoziţiile OUG nr. 56/2003 reprezenta un recurs efectiv, în sensul art. 35 § 1 din Convenţie, în ceea ce priveşte susţinerile referitoare la lipsa de asistenţă medicală corespunzătoare pentru deţinuţi, dar că nu era un recurs efectiv în ceea ce priveşte condiţiile de detenţie propriu-zise, în special suprapopularea din celule (Petrea, citată anterior, pct. 36 şi 37, Măciucă, citată anterior, pct. 18 şi Marian Stoicescu, citată anterior, pct. 18). În speţă, Curtea nu identifică nicio circumstanţă care să poată infirma o astfel de concluzie. Astfel, în măsura în care reclamantul se plânge de tratamentul său medical inadecvat, Curtea constată că a omis să introducă un recurs întemeiat pe dispoziţiile OUG nr. 56/2003. Prin urmare, acest capăt de cerere trebuie respins pentru neepuizarea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 § 1 şi 4 din Convenţie.
61. În ceea ce priveşte celălalt capăt de cerere, care se referă la condiţiile de detenţie a reclamantului, Curtea respinge excepţia Guvernului şi constată că nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De altfel, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
62. Reclamantul reaminteşte pe scurt condiţiile de detenţie descrise în prezentarea capătului său de cerere.
63. Guvernul face trimitere la jurisprudenţa Curţii în materie şi susţine că, în speţă, condiţiile de detenţie a reclamantului erau conforme cu cerinţele art. 3 din Convenţie.
64. Curtea face trimitere la principiile fundamentale care rezultă din jurisprudenţa sa referitoare la condiţiile de detenţie, din perspectiva art. 3 din Convenţie [a se vedea, printre altele, Kudła împotriva Poloniei (GC), nr. 30210/96, pct. 92-94, CEDO 2000‑XI şi Măciucă, citată anterior, pct. 21-23]. De asemenea, în cazul evaluării condiţiilor de detenţie, trebuie să se ţină seama de efectele cumulate ale acestora, precum şi de afirmaţiile specifice ale reclamantului (Dougoz împotriva Greciei, nr. 40907/98, pct. 46, CEDO 2001-II).
65. În speţă, Curtea constată mai întâi că celula în care a fost deţinut reclamantul în Penitenciarul Bucureşti-Jilava avea o suprafaţă de 14 m2 pentru nouă paturi. Astfel, reclamantul a fost deţinut timp de mai multe luni într-o celulă în care dispunea de un spaţiu vital de aproximativ 1,55 m2, iar această suprafaţă era în realitate şi mai redusă de mobilierul prezent în celulă. O astfel de suprafaţă este mult mai mică decât standardul recomandat autorităţilor române (4 m2) în raportul pe care CPT l-a întocmit în urma ultimei sale vizite în penitenciarele româneşti, prin care şi la Jilava (Marian Stoicescu, pct. 24). Persoana în cauză era, de altfel, închisă mare parte a zilei, nu beneficia de acces la duşurile penitenciarului decât o singură dată pe săptămână şi de o plimbare zilnică de o oră (Măciucă citată anterior, pct. 25).
66. Curtea reaminteşte că a constatat deja, în numeroase cauze, încălcarea art. 3 din Convenţie, în principal din cauza lipsei de spaţiu individual suficient (a se vedea, printre altele, Petrea, citată anterior, pct. 45 şi următoarele, şi Marian Stoicescu, citată anterior, pct. 25). Aceasta admite că, în speţă, nimic nu indică faptul că a existat într-adevăr intenţia de a-l umili sau înjosi pe reclamant. Cu toate acestea, absenţa unui astfel de scop nu poate exclude o constatare a încălcării art. 3. Curtea consideră că respectivele condiţii de detenţie, pe care reclamantul a trebuit să le suporte o perioadă destul de lungă, l‑au supus pe acesta unei încercări de o intensitate care depăşea nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei.
Prin urmare, a fost încălcat art. 3 din Convenţie.
II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 5 § 3 DIN CONVENŢIE
67. Invocând art. 5 § 3 din Convenţie, reclamantul se plânge de durata arestării sale preventive şi de lipsa nejustificată a menţinerii acestei măsuri de către instanţele interne, cu încălcarea art. 5 § 3 din Convenţie, formulat după cum urmează în partea sa relevantă:
„Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol [...] are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.”
A. Cu privire la admisibilitate
68. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De altfel, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
69. Reclamantul subliniază că a fost menţinut în arest preventiv între 18 noiembrie 2002 şi 7 ianuarie 2005, data condamnării prin hotărâre definitivă şi irevocabilă de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. De asemenea, acesta consideră că necesitatea de a prelungi această măsură nu era justificată.
70. Făcând trimitere la jurisprudenţa Curţii în materie, Guvernul consideră că arestarea preventivă a reclamantului s-a încheiat la momentul condamnării sale în primă instanţă, la 10 noiembrie 2003, de către Tribunalul Bucureşti. Astfel, aceasta a durat mai puţin de un an. Conform Guvernului, această perioadă nu este nerezonabilă. De asemenea, subliniază că încheierile prin care s-a prelungit mandatul de arestare preventivă au fost pe larg motivate de instanţă, ţinând seama de argumentele părţilor.
1. Perioada care trebuie luată în considerare
71. Curtea reaminteşte că perioada reglementată de art. 5 § 1 c) şi 3 din Convenţie se încheie, de obicei, la data pronunţării cu privire la temeinicia acuzaţiei aduse persoanei în cauză, fie şi doar în primă instanţă [Lavents împotriva Letoniei, nr. 58442/00, pct. 66, 28 noiembrie 2002, şi Svipsta împotriva Letoniei, nr. 66820/01, pct. 107, CEDO 2006‑III (extrase)].
72. Curtea evidenţiază că, în prezenta cauză, perioada prevăzută la art. 5 § 3 a început la 18 noiembrie 2002, data arestării reclamantului, şi a luat sfârşit la 10 noiembrie 2003, data hotărârii de condamnare a Tribunalului Bucureşti. Prin urmare, această perioadă a durat unsprezece luni, trei săptămâni şi trei zile.
2. Justificarea arestării preventive
73. Curtea face trimitere la principiile fundamentale care rezultă din jurisprudenţa sa şi care determină caracterul rezonabil al unei arestări, în sensul art. 5 § 3 din Convenţie [Labita împotriva Italiei (GC), nr. 26772/95, pct. 152, CEDO 2000 IV şi Calmanovici, citată anterior, pct. 90-94]. Aceasta reaminteşte că obiectul art. 5 § 3, care formează un tot unitar împreună cu paragraful 1 lit. c) din acelaşi articol [Lawless împotriva Irlandei (nr. 3), 1 iulie 1961, pct. 14, seria A nr. 3], constă în a oferi persoanelor private de libertate o garanţie specială: o procedură judiciară care urmăreşte să asigure că nimeni nu este privat de libertate în mod arbitrar (Schiesser împotriva Elveţiei, 4 decembrie 1979, pct. 30, seria A nr. 34).
74. De asemenea, Curtea reaminteşte că nu se poate face o evaluare abstractă asupra caracterului rezonabil al duratei unei detenţii (Patsouria împotriva Georgiei, nr. 30779/04, pct. 62, 6 noiembrie 2007). În această privinţă, art. 5 § 3 din Convenţie nu poate fi interpretat ca permiţând necondiţionat arestarea preventivă atâta vreme cât nu depăşeşte o anumită durată. Orice menţinere în starea de arest preventiv a unui acuzat, chiar şi pentru o durată scurtă, trebuie justificată în mod convingător de autorităţi (a se vedea, printre altele, Chichkov împotriva Bulgariei, nr. 38822/97, pct. 66, CEDO 2003-I şi Musuc împotriva Moldovei, nr. 42440/06, pct. 41, 6 noiembrie 2007).
75. În jurisprudenţa sa, Curtea a expus patru motive fundamentale acceptabile pentru arestarea preventivă a unei persoane suspectate că ar fi săvârşit o infracţiune: pericolul ca acuzatul să fugă (Stögmuller împotriva Austriei, 10 noiembrie 1969, seria A nr. 9, pct. 15); riscul ca acesta, odată pus în libertate, să împiedice administrarea justiţiei (Wemhoff împotriva Germaniei, 27 iunie 1968, pct. 14, seria A nr. 7), să săvârşească noi infracţiuni (Matzenetter împotriva Austriei, 10 noiembrie 1969, seria A nr. 10, pct. 9) sau să tulbure ordinea publică [Letellier împotriva Franţei, 26 iunie 1991, pct. 51, seria A nr. 207 şi Hendriks împotriva Ţărilor de Jos (dec.), nr. 43701/04, 5 iulie 2007].
76. Curtea recunoaşte că, prin gravitatea lor deosebită şi prin reacţia publicului la săvârşirea lor, anumite infracţiuni pot genera tulburări sociale care să justifice arestarea preventivă, cel puţin o anumită perioadă de timp. Totuşi, aceasta ia act de faptul că un astfel de pericol scade în mod necesar în timp şi că, prin urmare, autorităţile judiciare trebuie să prezinte motive mai specifice care să justifice persistenţa motivelor detenţiei (I.A. împotriva Franţei, 23 septembrie 1998, pct. 104-105, Culegere de hotărâri şi decizii 1998 VII). Astfel, menţinerea arestării nu se justifică într-o anumită speţă decât dacă indicii concrete demonstrează o cerinţă veritabilă de interes public care prevalează, în ciuda prezumţiei de nevinovăţie, asupra regulii respectării libertăţii individuale [Smirnova împotriva Rusiei, nr. 46133/99 şi 48183/99, pct. 61, CEDO 2003 IX (extrase)].
77. Curtea constată că, în speţă, instanţele naţionale au justificat arestarea preventivă a reclamantului prin persistenţa motivelor iniţiale, prin faptul că punerea sa în libertate prezenta un pericol pentru ordinea publică şi prin necesitatea continuării anchetei. Desigur, nevoia de a păstra ordinea publică şi de a asigura o bună desfăşurare a anchetei au fost deja recunoscute de Curte drept un motiv ce poate justifica prelungirea privării de libertate (Garycki împotriva Poloniei, nr. 14348/02, pct. 48, 6 februarie 2007). Cu toate acestea, în speţă, nici instanţele interne, nici Guvernul nu au oferit vreo explicaţie pentru a justifica, cu trecerea timpului, modul în care punerea în libertate a reclamantului ar fi avut un impact negativ asupra societăţii civile sau ar fi împiedicat desfăşurarea anchetei, cu atât mai mult cu cât martorii fuseseră audiaţi. Este adevărat că Tribunalul Bucureşti a considerat arestarea preventivă a reclamantului nejustificată atât cu privire la pericolul pentru ordinea publică, cât şi cu privire la stadiul procedurii (supra, pct. 18). Cu toate acestea, decizia sa a fost contrazisă de Curtea de Apel Bucureşti, în urma recursului parchetului, fără o motivare concretă.
78. Scurta trimitere la gravitatea faptelor săvârşite, la modul în care acuzatul le-a săvârşit, perspectiva unei pedepse severe şi valoarea prejudiciului nu pot completa lipsa de motivaţie menţionată, deoarece este de natură să ridice mai multe întrebări decât să ofere răspunsuri în privinţa rolului acestor elemente în existenţa invocată a unui pericol pentru ordinea publică în speţă (Calmanovici, citată anterior, pct. 99). În special, Curtea reaminteşte că a hotărât deja că instanţelor interne le revine sarcina de a motiva în mod concret, pe baza faptelor relevante, motivele pentru care ordinea publică ar fi efectiv ameninţată în cazul în care acuzatul ar fi liber (mutatis mutandis, Letellier, citată anterior, pct. 51 şi Patsouria, citată anterior, pct. 72). În plus, după trimiterea reclamantului în judecată, justificarea arestării nu se referea la situaţia sa concretă, vizând în mod general cele două persoane anchetate în cadrul procedurii (a se vedea supra, pct. 16, 19 şi 20, precum şi hotărârea Calmanovici, citată anterior, pct. 100, şi hotărârea Mihuţă împotriva României, nr. 3275/03, 1 martie 2009, pct. 29).
79. De altfel, Curtea reaminteşte că art. 5 § 3 din Convenţie impune instanţelor naţionale, atunci când acestea se confruntă cu necesitatea prelungirii unei măsuri de arestare preventivă, să ia în considerare măsurile alternative prevăzute de legislaţia naţională (Jabłoński împotriva Poloniei, nr. 33492/96, pct. 83, 21 decembrie 2000 şi Patsouria, citată anterior, pct. 75-76). Or, în prezenta cauză, deşi sesizate cu o astfel de cerere şi deşi o astfel de măsură a fost decisă de prima instanţă (supra, pct. 18), instanţele naţionale nu au indicat motivele concrete pentru care această măsură alternativă nu putea asigura prezenţa reclamantului în faţa instanţei.
80. Având în vedere considerentele de mai sus, Curtea consideră că autorităţile nu au oferit motive „relevante şi suficiente” pentru a justifica necesitatea menţinerii reclamantului în arest preventiv.
81. În aceste circumstanţe, nu este necesar să se verifice, în plus, dacă autorităţile naţionale competente au contribuit cu o „diligenţă deosebită” la continuarea procedurii (Dolgova împotriva Rusiei, nr. 11886/05, pct. 50 in fine, 2 martie 2006).
Rezultă că a fost încălcat art. 5 § 3 din Convenţie.
III. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 6 § 2 DIN CONVENŢIE
82. Reclamantul se plânge de faptul că declaraţiile procurorului şef al PNA din 5 aprilie şi 6 august 2004, precum şi obligaţia de a purta îmbrăcămintea specifică locului de detenţie pentru persoanele condamnate în faţa instanţelor naţionale au încălcat prezumţia de nevinovăţie. În comunicarea sa din 21 iunie 2005, acesta se plânge, de asemenea, de faptul că respectiva campanie de presă care a avut loc în timpul procesului său a adus atingere prezumţiei de nevinovăţie. El invocă art. 6 § 2 din Convenţie, potrivit căruia:
„Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită.”
A. Cu privire la admisibilitate
83. Curtea constată că acest capăt de cerere al reclamantului presupune mai multe aspecte pe care le va examina succesiv în continuare.
1. Cu privire la declaraţiile procurorului I.A. şi la campania de presă
84. Reclamantul consideră că instanţele naţionale au fost supuse unei presiuni din cauza campaniei de presă şi a declaraţiilor procurorului general al PNA, după cum dovedesc, de altfel, minutele şedinţelor de judecată, termenele lungi pentru motivarea hotărârilor şi distanţele dintre pedepsele aplicate în cursul procedurii.
85. Guvernul ia act de faptul că reclamantul a invocat capătul de cerere privind campania de presă în comunicarea sa din 21 iunie 2005, şi anume la peste şase luni de la publicarea articolelor incriminate. De asemenea, ia act de faptul că majoritatea articolelor prezentate de către reclamant Curţii nu indică data publicării, ceea ce face imposibil controlul realităţii acestora.
86. În continuare, subliniază că, la 30 iulie 2004, Parchetul Naţional Anticorupţie a publicat un articol pentru a răspunde acuzaţiilor aduse de presă împotriva sa (supra, pct. 41). În plus, declaraţiile de care a fost acuzat I.A. au fost făcute în aprilie şi august 2004, iar reclamantul fusese deja condamnat în apel. În cele din urmă, Guvernul ia act de faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este formată din magistraţi profesionişti cu experienţă şi formare care le permit să elimine orice influenţă externă procesului.
87. Curtea nu consideră necesar să examineze chestiunea tardivităţii unui aspect al acestui capăt de cerere, întrucât, în orice caz, acesta este inadmisibil din următoarele motive.
88. Curtea reaminteşte că, deşi principiul prezumţiei de nevinovăţie consacrat de art. 6 § 2 este inclus printre elementele procesului penal echitabil impus de art. 6 § 1, acesta nu se limitează la o garanţie procedurală în materie penală: sfera sa de aplicare este mai vastă şi impune ca niciun reprezentant al statului să nu declare că o persoană este vinovată de săvârşirea vreunei infracţiuni mai înainte ca vinovăţia sa să fie stabilită de o instanţă (Allenet de Ribemont împotriva Franţei, 10 februarie 1995, pct. 35-36, seria A nr. 308).
89. În plus, Curtea precizează că o atingere adusă prezumţiei de nevinovăţie poate fi generată nu doar de un judecător sau de o instanţă, ci şi de alte autorităţi publice (Daktaras împotriva Lituaniei, nr. 42095/98, pct. 41‑42, CEDO 2000-X). În această privinţă, ea subliniază importanţa alegerii termenilor de către agenţii de stat în declaraţiile pe care le formulează înainte ca o persoană să fie judecată şi găsită vinovată de săvârşirea unei infracţiuni (Lavents, citată anterior, pct. 126). Cu toate acestea, problema de a şti dacă declaraţia unui agent public reprezintă o încălcare a principiului prezumţiei de nevinovăţie trebuie soluţionată în contextul circumstanţelor specifice în care a fost formulată declaraţia în litigiu (Adolf împotriva Austriei, 26 martie 1982, pct. 36-41, seria A nr. 49).
90. De asemenea, Curtea reaminteşte că libertatea de exprimare şi de comunicare presupune şi dreptul de a menţiona procedurile judiciare şi, prin urmare, posibilitatea ca autorităţile să facă publice elemente obiective de procedură. Totuşi, aceste probe trebuie să fie prezentate fără subiectivitate sau fără antepronunţarea vinovăţiei (Allenet de Ribemont, citată anterior, pct. 38 şi Y.B. şi alţii împotriva Turciei, nr. 48173/99 şi 48319/99, pct. 48, 28 octombrie 2004).
91. În ceea ce priveşte declaraţiile incriminate ale procurorului şef I.A., Curtea observă mai întâi că acestea nu reprezentau constatări formale ale vinovăţiei reclamantului, ci făceau trimitere la evoluţia cauzei (supra, pct. 40) şi la obiectul acesteia (supra, pct. 42). De asemenea, Curtea ia act de faptul că declaraţiile incriminate au fost formulate în afara cadrului procesului penal, şi anume prin intermediul unor interviuri acordate presei naţionale. Deşi subliniază din nou importanţa alegerii termenilor folosiţi de către agenţii de stat, Curtea trebuie totuşi să ţină seama de contextul în care au fost pronunţate declaraţiile, şi anume după condamnarea penală a reclamantului în primă instanţă şi în apel de către instanţele naţionale (a contrario, Lavents, citată anterior, pct. 127).
92. De asemenea, Curtea acordă importanţă faptului că PNA a solicitat publicarea unui articol pentru a clarifica anumite aspecte cu privire la fapte de care era acuzat de mijloacele de informare în masă (a contrario, Samoilă şi Cionca, citată anterior, pct. 96). În plus, aceasta consideră că trebuie să ţină seama de faptul că reclamantul a fost achitat cu privire la una dintre acuzaţii de către instanţa de recurs, singura competentă să se pronunţe după declaraţiile procurorului general [Pullicino împotriva Maltei (dec.), nr. 45441/99, 15 iunie 2000].
93. În ceea ce priveşte campania de presă, Curtea observă că respectiva cauză a fost pe larg comentată de presa naţională mai ales în anii 2002 şi 2003. Aceasta constată că interesul ziarelor pentru cauză şi importanţa pe care o avea în ochii opiniei publice erau generate de poziţia ocupată de reclamant, director general în Ministerul Agriculturii, în contextul luptei împotriva corupţiei, un subiect de interes atât pentru autorităţile naţionale, cât şi pentru publicul larg (Viorel Burzo împotriva României, nr. 75109/01 şi 12639/02, pct. 160, 30 iunie 2009 şi Söylemez împotriva Turciei, nr. 46661/99, pct. 141, 21 septembrie 2006).
94. Curtea consideră că reclamantul nu a demonstrat că a existat împotriva sa o campanie mediatică de o asemenea virulenţă încât să fi influenţat sau să fi putut influenţa formarea opiniei judecătorilor şi rezultatul deliberării. În această privinţă, Curtea observă că, exceptând cele două publicaţii examinate mai sus (pct. 89 şi 90), articolele în litigiu menţionau un eveniment de actualitate şi nu conţineau nicio referire la vreo declaraţie oficială a reprezentanţilor statului. Prin urmare, nu este dovedit că autorităţile au susţinut campania de presă de care se plânge reclamantul [Kiratli împotriva Turciei (dec.), nr. 6497/04, 2 septembrie 2008]. Curtea observă, de altfel, că reprezentanţii reclamantului au acordat interviuri şi au informat presa despre derularea cauzei [Papon împotriva Franţei (nr. 2) (dec.), nr. 54210/00, CEDO 2001 XII (extrase)].
95. În plus, trebuie să se ia act de faptul că instanţele care trebuiau să se pronunţe cu privire la cauză erau alcătuite în totalitate din magistraţi profesionişti, în mod normal cu experienţă şi pregătire care le permiteau să elimine orice influenţă externă procesului. Nimic din dosar nu conduce la concluzia că, în evaluarea argumentelor prezentate de reclamant şi a probelor aflate la dosar, judecătorii care s-au pronunţat cu privire la fond au fost influenţaţi de afirmaţiile din presă (Mircea împotriva României, nr. 41250/02, pct. 75, 29 martie 2007).
96. Având în vedere cele de mai sus, Curtea nu poate identifica, în speţă, nicio atingere adusă prezumţiei de nevinovăţie. Rezultă că acest capăt de cerere trebuie respins ca vădit nefondat, în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.
2. Cu privire la prezentarea reclamantului la şedinţele de judecată în hainele locului de detenţie
97. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
98. Reclamantul apreciază că obligaţia de a purta în public hainele locului de detenţie specifice persoanelor condamnate, deşi avea propriile sale haine pe care le-ar fi putut îmbrăca, a adus atingere prezumţiei de nevinovăţie, cu atât mai mult cu cât celeilalte acuzate, D.F., i se permitea să poarte propriile sale haine. De asemenea, acesta subliniază că era adus la şedinţe cu cătuşe. El face trimitere la concluziile unui raport redactat de organizaţia neguvernamentală română Asociaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului în România în urma vizitei sale în Penitenciarul Bucureşti-Jilava, la 15 aprilie 2003, potrivit cărora „toţi deţinuţii erau obligaţi să poarte, în toate situaţiile, ţinuta furnizată de penitenciar”.
99. Guvernul constată că, în temeiul Ordinului nr. 3151 al Directorului general al Direcţiei Generale a Penitenciarelor, ţinuta specifică persoanelor condamnate era furnizată deţinuţilor aflaţi în arest preventiv în cazul în care aceştia nu aveau îmbrăcăminte personală. Această măsură avea ca scop asigurarea unor condiţii de igienă satisfăcătoare. Potrivit Guvernului, afirmaţia că îmbrăcămintea reclamantului ar fi influenţat rezultatul procedurii este speculativă.
100. Curtea consideră că, deşi art. 6 § 2 din Convenţie nu impune statelor obligaţia de a supune unor regimuri diferite persoanele condamnate şi cele aflate în arest preventiv (Peers împotriva Greciei, nr. 28524/95, pct. 78, CEDO 2001 III), trebuie totuşi să se garanteze că măsurile luate în privinţa deţinuţilor aflaţi în arest preventiv nu sunt de natură să aducă atingere principiului prezumţiei de nevinovăţie. Caracterul public al măsurii reprezintă, în speţă, un element relevant care trebuie luat în considerare (mutatis mutandis, Gorodnitchev împotriva Rusiei, nr. 52058/99, pct. 100, 24 mai 2007). În plus, Curtea acordă o importanţă deosebită circumstanţelor din fiecare speţă şi examinează pentru fiecare caz necesitatea măsurii în afara penitenciarului.
101. Curtea constată că practica de a prezenta o persoană aflată în arest preventiv în faţa instanţelor naţionale purtând îmbrăcămintea specifică locului de detenţie este contrară dispoziţiilor Legii nr. 23/1969 şi Deciziei nr. 348/1994 a Curţii Constituţionale (supra, pct. 54 şi 55) şi chiar Ordinului nr. 3151 (supra, pct. 56). Pentru a justifica această măsură în temeiul art. 6 § 2, Guvernul susţine că era necesară în cazul în care persoana în cauză nu avea îmbrăcăminte personală sau ca măsură de sănătate publică. Cu toate acestea, nu oferă niciun argument concret cu privire la necesitatea, în speţă, a unei astfel de măsuri, ceea ce permite să se aprecieze că această practică era lipsită, în cazul reclamantului, de orice justificare (Samoilă şi Cionca, citată anterior, pct. 100).
102. Curtea consideră că această măsură a adus atingere cu atât mai mult reclamantului cu cât cealaltă acuzată, D.F., a participat la şedinţele de judecată în îmbrăcăminte civilă. Or, în acest context, imaginea reclamantului în îmbrăcămintea specifică locului de detenţie putea să confirme, în ochii opiniei publice, impresia vinovăţiei sale.
103. Având în vedere consideraţiile precedente şi ţinând seama de faptul că a hotărât deja că o astfel de practică putea aduce atingere prezumţiei de nevinovăţie (Samoilă şi Cionca, citată anterior, pct. 99-100), Curtea concluzionează că s-a încălcat principiul prezumţiei de nevinovăţie, garantat de art. 6 § 2 din Convenţie. Deoarece s-a pronunţat asupra problemei principale invocate în privinţa dreptului la prezumţia de nevinovăţie, Curtea nu consideră necesar să examineze, în acest context, argumentul reclamantului potrivit căruia era adus la şedinţele de judecată cu cătuşe.
IV. CU PRIVIRE LA CELELALTE PRETINSE ÎNCĂLCĂRI
104. În ceea ce priveşte celelalte capete de cerere invocate de reclamant şi întemeiate pe art. 3 (condiţiile proaste de detenţie la sediul poliţiei şi faptul că a purtat cătuşe), precum şi pe art. 5 § 2 şi pe art. 6 § 1 şi 3 din Convenţie, ţinând seama de toate elementele aflate în posesia sa şi în măsura în care este competentă pentru a se pronunţa cu privire la afirmaţiile formulate, Curtea nu a constatat nicio încălcare a drepturilor şi libertăţilor garantate de articolele Convenţiei şi trebuie respinse ca fiind în mod vădit nefondate în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie. În ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 5 § 3 (dreptul de a fi adus de îndată înaintea unui judecător), Curtea constată că acesta a fost formulat la mai mult de şase luni de la controlul arestării reclamantului de către o instanţă. Prin urmare, Curtea concluzionează că acest capăt de cerere este fie tardiv, fie în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 din Convenţie.
V. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENŢIE
105. Art. 41 din Convenţie prevede:
„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
106. Reclamantul solicită 200 000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material, reprezentând pierderile sale financiare, ţinând seama de imposibilitatea sa de a-şi exercita profesia în timpul privării de libertate. Reclamantul solicită 100 000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral.
107. Guvernul consideră că nu există nicio legătură de cauzalitate între prejudiciul material reclamat şi pretinsele încălcări ale Convenţiei şi apreciază că suma solicitată cu titlu de prejudiciu moral este excesivă.
108. Curtea evidenţiază că singura bază care trebuie reţinută pentru acordarea unei reparaţii echitabile constă, în speţă, în încălcarea art. 3, în ceea ce priveşte condiţiile proaste de detenţie, art. 5 § 3 şi art. 6 § 2 din Convenţie. În ceea ce priveşte cererea prezentată cu titlu de prejudiciu material, Curtea evidenţiază că reclamantul a fost condamnat şi că perioada arestării sale preventive i-a fost scăzută integral din pedeapsă. În consecinţă, ea consideră că cererea nu poate fi admisă (mutatis mutandis, Kalachnikov împotriva Rusiei, nr. 47095/99, pct. 139, CEDO 2002 VI). În orice caz, această cerere nu este susţinută de documente justificative relevante.
109. Cu toate acestea, Curtea consideră că reclamantul a suferit în mod cert un prejudiciu moral. Pronunţându-se în echitate, în conformitate cu art. 41 din Convenţie, trebuie să i se acorde 12 800 EUR pentru prejudiciul moral.
B. Cheltuieli de judecată
110. De asemenea, reclamantul solicită 10 000 EUR pentru cheltuielile suportate în faţa instanţelor interne şi a Curţii. Acesta furnizează documente justificative pentru o parte din această sumă.
111. Guvernul observă că numai o parte din suma solicitată este justificată prin documente relevante.
112. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În speţă, ţinând seama de documentele care se află în posesia sa şi de criteriile menţionate anterior, Curtea consideră că este rezonabil să se acorde reclamantului pentru toate cheltuielile suma de 2 450 EUR.
C. Dobânzi moratorii
113. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 3 din Convenţie cu privire la condiţiile de detenţie din Penitenciarul Bucureşti-Jilava, pe art. 5 § 3 din Convenţie cu privire la nemotivarea arestării preventive şi pe art. 6 § 2 din Convenţie cu privire la purtarea îmbrăcămintei specifice locului de detenţie, şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;
2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 3 din Convenţie;
3. Hotărăşte că a fost încălcat art. 5 § 3 din Convenţie;
4. Hotărăşte că a fost încălcat art. 6 § 2 din Convenţie;
5. Hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 12 800 EUR (douăsprezece mii opt sute de euro) pentru prejudiciul moral şi suma de 2 450 EUR (două mii patru sute cincizeci de euro) pentru cheltuielile de judecată, care trebuie convertite în lei româneşti la rata de schimb aplicabilă la data plăţii, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit de către reclamant;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
6. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 16 martie 2010, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din Regulament.
Santiago Quesada Josep Casadevall
Grefier Preşedinte