©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (www.csm1909.ro) şi al Institutului European din România (www.ier.ro). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (www.csm1909.ro) and the European Institute of Romania (www.ier.ro). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Traducere din limba franceză
CONSILIUL EUROPEI
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECŢIA A TREIA
CAUZA ZĂINESCU împotriva ROMÂNIEI
(Cererea nr. 26832/03)
DECIZIE
STRASBOURG
23 septembrie 2008
DEFINITIVĂ
23/12/2008
Această decizie poate suferi modificări de formă.
În cauza Zăinescu împotriva României,
Curtea europeană a Drepturilor Omului (secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din:
Josep Casadevall, preşedinte,
Elisabet Fura-Sandström,
Corneliu Bîrsan,
Boštjan M. Zupančič
Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer,
Ineta Ziemele
Luis Lopez Guerra, judecători,
şi de Santiago Quesada, grefierul secţiei,
După ce a deliberat în Camera de consiliu la data de 2 septembrie 2008, a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea (nr. 26832/03) introdusă împotriva României şi prin care un cetăţean al acestui Stat, dl. M. Dănuţ Zăinescu («reclamantul»), a sesizat Curtea la data de 4 august 2003 în temeiul articolului 34 din Convenţiei de apărare a Drepturilor omului şi a Libertăţilor fundamentale (« Convenţia »).
2. Reclamantul este reprezentat în faţa Curţii de către Dl. Emilian Mirel Burcea, avocat la Bucureşti. Guvernul român (« Guvernul ») est reprezentat de agentul său, Dl. Răzvan-Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La data de 1 septembrie 2006, Curtea a hotărât să comunice Guvernului cererea. Conform dispoziţiilor articolului 29 § 3 din Convenţie, ea a decis că vor fi examinate în acelaşi timp admisibilitatea şi fondul cauzei.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
4. Reclamantul Dl. Dănuţ Zăinescu, este un cetăţean român, născut în anul 1953 şi domiciliat în Bucureşti.
5. Până în mai 2000, reclamantul era agent de poliţie de frontieră şi beneficia de statutul de militar. La cererea sa, la data de 31 mai 2000, a fost trecut în rezervă şi pensionat anticipat.
6. În urma trecerii sale în rezervă, în baza articolului 31 din legea nr. 138 din 20 iulie 1999 (« legea nr. 138/1999 ») cu privire la salariile şi alte drepturi ale militarilor, reclamantului i s-a acordat o alocaţie echivalenta cu treizeci şi trei de solde brute.
7. În plus, conform art. 80 din legea nr. 56 din 4 iunie 1992 („legea nr. 56/1992”) privind frontiera de Stat, modificat prin ordonanţa de Guvern nr. 80/1999, reclamantul a primit un ajutor financiar echivalentul a douăsprezece „solde integrale” din ultima lună de activitate.
8. În ceea ce priveşte alocaţia prevăzută de articolul 31 § 1 din legea nr. 138 din 1999, în momentul viramentului acestei sume, Ministerul de Interne a dedus suma corespunzând impozitului pe venit, calculat după dispoziţiile ordonanţei nr. 73 din 27 august 1999 cu privire la impozitul pe venit („ordonanţa nr. 73/1999”) privând astfel reclamantul de 86.761.606 lei româneşti vechi (ROL).
9. În ceea ce priveşte ajutorul financiar acordat în baza legii nr. 56/1992, ministerul l-a calculat în funcţie de solda netă, considerând că expresia „soldă integrală” menţionată în numita lege avea în vedere solda netă. Prin urmare, ministerul a dedus din ajutorul în cauză 31.549.658 ROL, suma corespunzând impozitului pe venit, calculat după dispoziţiile ordonanţei nr. 73/1999 cu privire la impozitul pe venit.
10. Printr-o acţiune înaintată împotriva Ministerului de Interne („ministerul”), reclamantul a solicitat rambursarea impozitului perceput considerând că legile nr. 138/1999 şi 56/1992 exonerau de impozit alocaţia şi ajutorul financiar cuvenite. Ministerul a contestat această cerere argumentând că impozitările în cauză erau conforme ordonanţei nr. 73/1999.
11. Printr-un proces din data de 11 noiembrie 2002, Tribunalul Bucureşti a respins acţiunea.
În ceea ce priveşte alocaţia prevăzută de art. 31 § 1 al legii nr. 138 din 1999, Tribunalul a considerat că în momentul în care reclamantul a ieşit la pensie, ordonanţa nr. 73/1999 era în vigoare şi că, în consecinţă, alocaţia nu era scutită de impozit.
Cu privire la ajutorul financiar acordat în baza legii nr. 56/1992, tribunalul a considerat că „solda integrală” menţionată de numita lege era în realitate solda lunară netă şi nu solda lunară brută, cum susţinea reclamantul.
12. Această soluţie a fost confirmată de Curtea de Apel Bucureşti care, prin decizia din data de 25 februarie 2003, a respins recursul reclamantului. Curtea a considerat, în ceea ce priveşte alocaţia de sprijin, că în baza articolului 6 f) din ordonanţa Guvernului nr. 73/1999 şi a principiului general conform căruia orice venit este impozabil, indemnizaţia percepută de reclamant a fost corect supusă impozitării. Cu privire la ajutorul financiar prevăzut de legea nr. 56/1992, ea a considerat că solda integrală era în realitate solda lunară netă.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE APLICABILE
A. Constituţia
13. Dispoziţiile legale şi dreptul intern aplicabile cu privire la alocaţia prevăzută de legea nr. 138/1999 din data de 20 iulie 1999, despre salarii şi alte drepturi ale militarilor sunt descrise în decizia Driha împotriva României (nr. 29556/02, decizie din 21 februarie 2008, §§ 10-17).
14. Articolul 80 § 3 din legea nr. 56 din 4 iunie 1992 cu privire la graniţa de Stat, modificată de ordonanţa de Guvern nr. 80/1999, este redactat astfel:
„Salariaţii Poliţiei române de frontieră care şi-au pierdut în totalitate capacitatea de muncă în timpul şi în legătură cu munca beneficiază, în afara drepturilor care rezultă din pensionare, de un ajutor financiar echivalentul a douăsprezece solde integrale, solda ultimei luni de activitate.”
ÎN DREPT
15. Reclamantul susţine că ajutoarele financiare percepute în baza legilor nr. 138/1999 şi 56/1992 la ieşirea sa la pensie au fost ilegal supuse impozitării, cu încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 care are următorul cuprins:
“ Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”
Admisibilitatea
16. Guvernul a prezentat o excepţie rezultată din inaplicabilitatea articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, considerând că reclamantul nu are nici un „bun”, nici o „baza legitimă”, legat de sumele reţinute cu titlu de impozit.
17. În ceea ce priveşte ajutorul financiar perceput de către reclamant în baza legii nr. 56/1992, Curtea constată că impozitarea acestuia este prevăzută delege, aşa cum este interpretată de către jurisdicţiile naţionale. Spre deosebire de alocaţia primită în baza legii nr. 138/1999, acest ajutor nu pare să fi generat o jurisprudenţă contradictorie. Considerând marja mare de apreciere recunoscută Statelor, mai ales când acestea elaborează şi îşi pun în practică politica fiscală, Curtea nu consideră că reclamantul poate pretinde posesia unui „bun”, în baza Convenţiei, cu privire la suma pe care pretinde că i s-a reţinut în mod ilegal în baza legii nr. 56/1992.
18. Aşadar această parte a plângerii est incompatibilă ratione materiae cu dispoziţiile Convenţiei în baza art. 35 § 3 şi trebuie respinsă cu aplicarea articolului 35 § 4.
19. Cu privire la capătul de cerere referitor la impozitarea alocaţiei primite în baza legii nr. 138/1999, Curtea constată că excepţia Guvernului este strâns legată de fondul plângerii, aşa încât este necesar să fie inclusă în fond.
20. De asemenea, ea constată că această plângere nu este în mod manifest neîntemeiată în baza articolului 35 § 3 din Convenţie şi că nu se confruntă cu nici un alt motiv de inadmisibilitate. Se impune deci să fie declarat admisibilă.
21. Curtea constată că în cauza Driha împotriva României (nr. 29556/02 decizie din 21 februarie 2008), ea a tratat aceleaşi chestiuni ridicate de prezenta cauză. În decizia Driha numită mai sus, ea a concluzionat încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1, luat izolat şi coroborat cu articolul 14 din Convenţie.
22. Curtea consideră că Guvernul nu a prezentat nici un fapt şi nici un argument ce ar putea conduce la o concluzie diferită. Ca şi în cazul prezentei cauze, ea consideră că articolul 1 din Protocolul nr. 1 se aplică în speţă, ţinând cont de dispoziţiile clare ale articolului 31 din legea nr. 138/1999, reclamantul este îndreptăţit ca alocaţia sa să fie scutită de impozit, aşa cum rezultă din jurisprudenţa internă în momentul în care a contestat impozitarea în chestiune (cauza Driha numită mai sus, §§ 14-17).
23. În aceeaşi măsură, Curtea apreciază că ingerinţa denunţată este în mod evident ilegală în planul dreptului intern şi, în consecinţă, incompatibilă cu dreptul respectării bunurilor reclamantului. O asemenea concluzie o dispensează de a mai cerceta dacă celelalte condiţii prescrise de dispoziţiile articolului 1 citat mai sus au fost respectate (cauza Driha citată mai sus, §§ 22-33).
24. În consecinţă, Curtea consideră că este necesar să se respingă excepţia de incompatibilitate ratione materiae ridicată de Guvern şi concluzionează că în speţă a existat încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei.
25. Reclamantul se mai plânge de faptul că, ţinând cont de situaţia că alţi militari aflându-se în aceeaşi situaţie ca şi el au beneficiat de o alocaţie neimpozabilă, el a suferit o discriminare contrară articolului 1 din Protocolul nr. 12 al Convenţiei, curtea apreciază că această plângere trebuie examinată din unghiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 combinat cu articolul 14. Articolul 14 din Convenţie prevede:
„Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de (...) convenţie trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.”
26. Guvernul contestă acest punct de vedere argumentând că, în marea majoritate a cazurilor similare cu cel al reclamantului, jurisdicţiile interne au reţinut temeiul impozitării şi ca în orice stadiu al cauzei reclamantul nu indică care ar fi fundamentul discriminării invocate.
27. Curtea subliniază că această plângere est legată de cea examinată mai sus şi trebuie deci să fie declarată admisibilă.
28. Curtea nu constată nici un motiv care ar putea-o determina să se îndepărteze de la concluzia la care a ajuns în cauza Driha (a se vedea alineatele 34-39). Ea aminteşte, conform articolului 14 din Convenţie, o discriminare constă în a trata într-un mod diferit, fără justificare obiectivă şi rezonabilă, persoane aflate în situaţii comparabile (Willis împotriva Regatului Unit, nr. 36042/97, § 48, CEDO 2002-IV). De asemenea, lista care cuprinde articolul 14 îmbracă un caracter indicativ şi nelimitativ (a se vedea Engel şi alţii împotriva Olandei, decizie din 8 iunie 1976, seria A, nr. 22, p. 30, § 72 şi Rasmussen împotriva Danemarcei, decizie din 28 noiembrie 1984, seria A, nr. 87, p. 13, § 34).
29. Curtea observă că, spre deosebire de reclamant, alţi militari trecuţi în rezervă au beneficiat de această alocaţie fără a fi supusă impozitării. Ori, Curtea nu găseşte, în speţă, nici n motiv de natură să justifice o asemenea discriminare.
30. Aşadar, se constată încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 coroborat cu articolul 14 din Convenţie.
31. Invocând articolul 6 din Convenţie, reclamantul se plânge de caracterul inechitabil al procedurilor, cu privire la jurisprudenţa contradictorie a instanţelor naţionale.
32. Curtea aminteşte că contenciosul fiscal nu intră în sfera drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil, în ciuda efectelor patrimoniale pe care le are necesar legat de situaţia contribuabililor (Ferrazzini împotriva Italiei [GC], nr. 44759/98, §§ 21-30, CEDO 2001‑VII).
33. Rezultă deci că această plângere este incompatibilă ratione materiae cu dispoziţiile Convenţiei în sensul articolului 35 § 3 şi trebuie respinsă aplicând articolul 35 § 4.
« În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă. »
35. Reclamantul reclamă cu titlul de prejudiciu material 22548 lei româneşti noi (RON), sau 6.177 euro (EUR), reprezentând valoarea reactualizată după rata de inflaţie a 86.761.606 lei vechi româneşti (ROL) reţinuţi cu titlu de impozit perceput pe alocaţia virată în baza legii nr. 138/1999, la care se adaugă 8.199 RON, fie 2.246 EUR, valoare reactualizată a 31.549.658 ROL, percepuţi cu titlu de impozit pe ajutorul financiar conferit în baza legii nr. 56/1992. Reclamantul reclamă de asemenea 18.409 RON, sau 5.043 EUR, cu titlul de dobânzi legale datorate pentru sumele menţionate mai sus, ca şi 5.000 EUR, pentru prejudiciul moral pe care l-a suferit.
36. Guvernul contestă aceste petenţii.
37. Curtea subliniază că ea nu a concluzionat decât încălcarea articolului 1 al Protocolului nr. 1 luat izolat şi coroborat cu articolul 14 din Convenţie în ceea ce priveşte impozitarea alocaţiei virate în aplicarea legii nr. 138/1999. Având la bază principiul echităţii din articolul 41 din Convenţie, Curtea consideră că trebuie să se atribuie reclamantului 5.300 EUR cu titlul de daune materiale.
38. De asemenea Curtea consideră că evenimentele în cauză au antrenat pentru reclamant o stare de incertitudine şi suferinţe pe care simpla constatare a încălcării nu este suficientă să le repare. Ea consideră că suma de 1.000 EUR reprezintă o compensaţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit de reclamant.
39. Reclamantul nu solicită rambursarea costurilor şi cheltuielilor de judecată.
40. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitarea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei procente.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE
1. Include în fond excepţia preliminară a Guvernului cu privire la inaplicabilitatea ratione materiae articolului 1 din Protocolul nr. 1 din Convenţie relativă la partea plângerii cu privire la impozitarea alocaţiei percepute de către reclamant în baza legii nr. 138/1999 şi o respinge;
2. Declară cererea admisibilă cu privire la plângerile extrase din articolul 1 din Protocolul nr. 1 din Convenţie în partea sa privind impozitarea alocaţiei percepute de reclamant în baza legii nr. 138/1999 , luat izolat şi combinat cu articolul 14 din convenţie, şi neadmisibil pentru restul;
3. Hotărăşte că s-a produs o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 din Convenţie;
4. Hotărăşte că s-a produs o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 din Convenţie combinat cu articolul 14 din Convenţie;
5. Hotărăşte
a. că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii în conformitate cu articolul 44 § 2 din Convenţie, sumele următoare ce se vor converti în moneda Statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data achitării:
i. 5.300 EUR (cinci mii trei sute euro), plus orice sumă putând fi cauzată cu titlu de impozit, pentru daune pecuniare;
ii. 1.000 EUR (o mie euro), plus orice sumă putând fi cauzată cu titlu de impozit, pentru daune morale;
b. că începând cu data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă, a cărei rate este egală cu rata dobânzii pentru facilitarea de credit marginal practicată de Banca Centrale Europene, la care se vor adăuga trei procente;
6. Respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru restul.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 23 septembrie 2008 în aplicarea articolului 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.
Santiago Quesada Josep Casadevall
Grefier Preşedinte