©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (www.csm1909.ro) şi al Institutului European din România (www.ier.ro). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (www.csm1909.ro) and the European Institute of Romania (www.ier.ro). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Traducere din limba franceză
Consiliul Europei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a III-a
din 3 iunie 2008
în Cauza Lapusan împotriva României
(Cererea nr. 29723/03)
Strasbourg
Devenită definitivă la 03.09.2008
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute în art. 44 alin. (2) din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.
În Cauza Lapusan împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din:
Josep Casadevall, preşedinte,
Elisabet Fura-Sandström,
Corneliu Bîrsan,
Boštjan M. Zupančič,
Egbert Myjer,
Ineta Ziemele,
Luis López Guerra, judecători,
şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 13 mai 2008,
a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
1. La originea cauzei se află cererea nr. 29723/03, introdusă împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, domnul Marin Ion Lapusan (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 28 iulie 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de domnul Răzvan-Horaţiu Radu, agent guvernamental de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. Reclamantul se plânge în special de faptul că arestarea sa preventivă şi imposibilitatea, datorită situaţiei în care s-a aflat, de a contesta în mod efectiv prelungirea arestării său, au adus atingere art. 5 alin. 3 şi 4 din Convenţie.
4. La 22 martie 2007 Curtea a hotărât să comunice Guvernului capetele de cerere întemeiate pe articolele 5 alin. 3 şi 4. Prevalându-se de dispoziţiile art. 29 alin. 3, ea a decis că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamantul s-a născut în anul 1970 şi locuieşte la Bistriţa, România.
A. Restarea preventivă a reclamantului dispusă de Parchet
6. Printr-o ordonanţă din 17 februarie 2003 procurorul de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bistriţa-Năsăud a dispus arestarea preventivă a reclamantului pe o perioadă de treizeci de zile, care urma să expire la 18 martie 2003. Reclamantul a fost informat că era bănuit de trafic de persoane, ţinând cont de faptul că în aprilie 2002 a racolat, făcându-le promisiuni mincinoase, o femeie de douăzeci şi opt de ani şi două adolescente în vârstă de şaisprezece ani şi le-a obligat să se prostitueze în Germania.
7. Reclamantul a fost închis în arestul Inspectoratului Judeţean de Poliţie Bistriţa-Năsăud.
B. Prelungirile ulterioare, de către instanţe, a arestării preventive a reclamantului
8. La 4 martie 2003, Parchetul a cerut Tribunalului din Bistriţa-Năsăud prelungirea arestării reclamantului pentru o perioadă de treizeci de zile pentru a putea audia mai mulţi martori.
9. Printr-o încheiere din 17 martie 2003 Tribunalul a admis această cerere, pe care a considerat-o întemeiată şi, în prezenţa reclamantului şi a avocatului său numit din oficiu, a prelungit durata arestării preventive până la 16 aprilie 2003.
10. La 19 martie 2003, încheierea din 17 martie 2003 a fost notificată reclamantului care, la 20 martie 2003, a formulat o cerere de recurs şi a cerut eliberarea sa.
11. La 24 martie 2003 Tribunalul a înregistrat recursul reclamantului. La 25 martie 2003 a trimis dosarul la Curtea de Apel Cluj, competentă să statueze asupra recursului. La 11 aprilie 2003 dosarul a fost înscris pe rolul Curţii de Apel şi s-a stabilit termenul la 23 aprilie 2003.
12. Reclamantul nu a compărut la termenul menţionat anterior deoarece, aşa cum reiese din dosar, citaţia a fost trimisă la arestul Inspectoratului Judeţean de Poliţie din Cluj şi nu din Bistriţa-Năsăud, unde interesatul era în arest. Un alt avocat a fost numit din oficiu să-l reprezinte în faţa Curţii de Apel. Audiat de aceasta, acest avocat, care l-a apărat pe reclamant numai cu acest prilej, a lăsat la aprecierea judecătorilor oportunitatea admiterii sau neadmiterii recursului şi cererii de eliberare, dat fiind că reclamantul nu le motivase. Curtea de Apel a respins recursul reclamantului printr-o decizie definitivă din 23 aprilie 2003, pe motiv că ancheta penală era în curs şi punerea în libertate a interesatului reprezenta un pericol pentru ordinea publică.
13. La o dată neprecizată Parchetul a cerut Tribunalului o nouă prelungire a arestării interesatului. Printr-o încheiere din 15 aprilie 2003, Tribunalul Bistriţa-Năsăud a admis cererea Parchetului şi a prelungit arestarea reclamantului pe o perioadă de treizeci de zile începând din 16 aprilie 2003. La 14 mai şi 12 iunie 2003 Tribunalul a prelungit arestarea preventivă a reclamantului, de fiecare dată pentru o perioadă de treizeci de zile.
C. Procesul asupra temeiniciei acuzaţiilor împotriva reclamantului
14. Printr-un rechizitoriu din 11 iulie 2003 reclamantul a fost trimis în faţa Tribunalului Bistriţa-Năsăud sub acuzaţia de trafic de persoane.
15. La şedinţă instanţa a audiat reclamantul, un coacuzat, victimele şi mai mulţi martori ai acuzării şi ai apărării. Reclamantul a fost asistat de un avocat numit din oficiu de-a lungul întregului proces.
16. Printr-o decizie din 22 martie 2004, Tribunalul a condamnat reclamantul la trei ani şi şase luni de închisoare. Bazându-se pe probele strânse cu prilejul anchetei penale şi al audierii, instanţa a reţinut că elementele constitutive ale traficului de persoane erau reunite în cazul în speţă, în măsura în care din dosar reieşea că reclamantul dusese victimele în Germania, unde le-a constrâns să se prostitueze.
17. Reclamantul şi Parchetul a apelat această decizie. Reclamantul a cerut achitarea sa sau, în subordine, aplicarea pedepsei minime prevăzută de lege. Printr-o decizie din 16 iunie 2004, Curtea de Apel Cluj a respins apelul reclamantului, l-a admis pe cel al Parchetului şi a condamnat reclamantul la şase ani de închisoare. Ea a considerat că instanţa inferioară a încadrat corect faptele, dar că pedeapsa trebuia majorată datorită stării de recidivă a reclamantului.
18. Reclamantul şi Parchetul au înaintat recurs în anulare. Recursul a menţionat că elementul material al infracţiunii nu era stabilit în cazul în speţă şi a cerut în subordine instanţei să-i micşoreze pedeapsa. Printr-o decizie definitivă din 3 noiembrie 2004 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursul şi a confirmat decizia Curţii de Apel.
19. Printr-o decizie din 6 iunie 2005 Tribunalul Bistriţa-Năsăud a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului privind revizuirea deciziei definitive din 3 noiembrie 2004 citată anterior.
20. La 4 ianuarie 2007, reclamantul a fost pus în libertate.
II. DREPTUL INTERN PERTINENT
21. Dispoziţiile codului de procedură penală (« CPP »), în vigoare la vremea comiterii faptelor şi aplicabile în cazul în speţă, prevăd următoarele:
Articolul 139 alin. 2
« Când nu mai există vreun temei care să justifice menţinerea măsurii preventive, aceasta trebuie revocată din oficiu sau la cerere. »
Articolul 140¹
« 1. Împotriva ordonanţei de arestare preventivă (...) se poate face plângere la instanţa căreia i-a revenit competenţa să judece cauza în fond.
6. Încheierea este supusă recursului (...). Inculpatul este adus la judecarea recursului numai când instanţa consideră necesar. »
Articolul 141
« Încheierea dată în primă instanţă prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea sau încetarea unei măsuri preventive poate fi atacată separat cu recurs, de procuror sau de inculpat. »
Articolul 159
« Completul de judecată va fi prezidat de preşedintele instanţei sau de un judecător desemnat de acesta, iar participarea procurorului este obligatorie.
Dosarul cauzei va fi depus de către procuror [la Tribunal] cu cel puţin 2 zile înainte de termen şi va putea fi consultat de către apărător la cererea acestuia. Inculpatul este adus în faţa instanţei şi va fi asistat de apărător (...).
Încheierea prin care s-a hotărât asupra prelungirii arestării poate fi atacată cu recurs de procuror sau de inculpat. Termenul de recurs este de 3 zile şi curge de la pronunţare pentru cei prezenţi şi de la comunicare pentru cei lipsă. Recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus prelungirea arestării preventive nu este suspensiv de executare (...). »
Articolul 385/11
« Judecarea recursului se face cu citarea părţilor.
Judecarea recursului nu poate avea loc decât în prezenţa inculpatului, când acesta se află în stare de deţinere.
Dispoziţiile alineatului precedent nu sunt aplicabile în judecarea recursului împotriva încheierilor privind măsurile preventive.
Participarea procurorului la judecarea recursului este obligatorie în toate cazurile.»
22. Celelalte articole pertinene ale CPP figurează în Hotărârea Pantea împotriva României (nr. 33343/96, paragraful 220, CEDH 2003-VI).
23. Legea nr. 281 din 24 iunie 2003 de modificare a CPP şi publicată în Monitorul Oficial nr. 468 din 1 iulie 2003 a modificat astfel partea pertinentă a art. 159 din codul citat anterior:
« Încheierea prin care s-a hotărât asupra prelungirii arestării poate fi atacată cu recurs de procuror sau de inculpat în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, sau de la comunicare, pentru cei lipsă. (...)
Inculpatul trebuie să fie prezent la examinarea recursului. »
24. Articolul 149¹ din CPP introdus prin Legea nr. 281 citată anterior şi modificat de Ordonanţa Guvernului nr. 109/2003 publicată în Monitorul Oficial nr. 748 din 26 octombrie 2003, prevede că judecătorul este singurul competent să dispună arestarea.
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încălcări a art. 5 alin. 3 din Convenţie
25. Reclamantul invocă faptul că nu a fost adus în faţa unui magistrat împuternicit cu exercitarea atribuţiilor judiciare « de îndată » după arestarea sa dispusă de un procuror. El invocă art. 5 alin. 3, care prevede următoarele în partea sa pertinentă :
« Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 litera c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare (...). »
A. Asupra admisibilităţii
26. Curtea constată că cererea nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate, motiv pentru care o declară admisibilă.
B. Asupra fondului
27. Reclamantul afirmă că nu a fost adus în faţa unui judecător sau a unui alt magistrat împuternicit cu exercitarea atribuţiilor judiciare imediat după arestarea sa preventivă dispusă prin ordonanţă de procuror.
28. Guvernul admite că în cauză legalitatea arestării preventive a reclamantului a fost examinată pentru prima dată de o instanţă la 17 martie 2003, adică la o lună de la arestarea preventivă a interesatului. Cu toate acestea, el consideră că mai multe elemente sunt de luat în considerare în aprecierea in concreto a acestui termen şi a conformităţii sale cu dispoziţiile Convenţiei. Astfel, el subliniază că reclamantul avea la dispoziţia sa mai multe căi de atac pentru a contesta arestarea sa preventivă, în special cele prevăzute de articolele 139 şi 140¹ din codul de procedură penală (a se vedea paragraful 21 de mai sus). Guvernul subliniază modificările codului de procedură penală adusă de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 109/2003, potrivit cărora judecătorul este singurul competent să dispună arestarea preventivă.
29. Curtea aminteşte că a considerat deja că procurorul nu este un magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare în înţelesul art. 5 alin. 3 din Convenţie şi că la vremea comiterii faptelor dreptul intern nu prevedea efectuarea controlului automat al arestării « de îndată » după arestare, aşa cum prevede articolul menţionat anterior (a se vedea Pantea împotriva României, nr. 33343/96, paragrafele 233, 239 şi 240, CEDH 2003-VI (extrase)).
30. Curtea constată că în cazul în speţă arestarea preventivă a reclamantului a fost decisă printr-o ordonanţă a procurorului din 17 februarie 2003 şi că de-abia la 17 martie 2003, adică după o lună, legitimitatea şi temeinicia acestei arestări preventive au fost examinate de magistraţii titulari ai puterilor judiciare, şi anume judecătorii de la Tribunalul Bistriţa-Năsăud, aşa cum prevede articolul 5 alin. 3 citat anterior (McKay împotriva Regatului Unit [GC], nr. 543/03, paragrafele 40 şi 47, CEDH 2006-X). Or, Curtea a considerat că o perioadă de reţinere de patru zile şi şase ore fără control jurisdicţional depăşea limitele stricte de timp stabilite de art. 5 alin. 3, chiar şi atunci când avea drept scop prevenirea colectivităţii în ansamblul său împotriva terorismului (Brogan şi alţii împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, Hotărârea din 29 noiembrie 1988, seria A, nr. 145-B, pag. 33, paragraful 62).
31. Curtea aminteşte de asemenea că controlul judiciar al arestării trebuie să se facă automat. Nu poate fi urmarea unei cereri formulată în prealabil de deţinut (Aquilina împotriva Maltei [GC], nr. 25642/94, paragraful 49, CEDH 1999-III şi Sabeur Ben Ali împotriva Maltei, nr. 35892/97, paragraful 29, 29 iunie 2000). Prin urmare, argumentul Guvernului, întemeiat pe faptul că reclamantul nu a contestat arestarea sa şi nici nu a cerut revocarea acestei măsuri nu poate fi reţinut (Sabeur Ben Ali citat anterior, paragraful 31).
32. Curtea nu vede în prezenta cauză niciun motiv care să justifice reţinerea reclamantului timp de o lună înainte de a-l cita în faţa unui judecător sau a unui alt magistrat îndeplinind cerinţele paragrafului 3 al art. 5 citat anterior. Ia act de modificarea, ulterior faptelor, dreptului intern pertinent prin Ordonanţa Guvernului nr. 109/2003, dar consideră că această evoluţie legislativă nu poate avea consecinţe asupra examinării în cazul în speţă a capătului de cerere formulat de reclamant.
33. Reiese că în prezenta cauză reclamantul nu a fost « de îndată » adus în faţa unui judecător sau a unui magistrat împutercinit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare.
34. Prin urmare, a fost încălcat art. 5 alin. 3 din Convenţie.
II. Asupra pretinsei încălcări a art. 5 alin. 4 din Convenţie
35. Reclamantul consideră că instanţa nu a statuat în termen scurt asupra legalităţii arestării sale preventive, durata procesului de recurs împotriva încheierii din 17 martie 2003 părându-i-se exagerată. El invocă de asemenea, potrivit art. 6 din Convenţie, o atingere adusă drepturilor sale la apărare, deoarece era absent la termenul consacrat examinării recursului său din 23 aprilie 2003.
36. În măsura în care capetele de cerere ale reclamantului s-au întemeiat pe procedura prin care el contesta o decizie de prelungire a arestării preventive (Kutzner împotriva Germaniei, [GC], Hotărârea din 26 februarie 2002, Colecţie de hotărâri şi decizii 2002-I, paragraful 56 şi Perez Arias împotriva Spaniei, nr. 2978/03, paragraful 15, 28 iunie 2007), Curtea le va examina din punct de vedere al art. 5 alin. 4 din Convenţie care prevede următoarele:
« Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să intr-ducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea sa este ilegală. »
A. Asupra admisibilităţii
37. Curtea constată că plângerea reclamantului cuprinde două laturi, una privind cerinţa « termenului scurt » cealaltă neprezentarea reclamantului la termenul din 23 aprilie 2003 în faţa Curţii de Apel din Cluj, pe care o va examina ulterior.
1. În privinţa capătului de cerere privind cerinţa « termenului scurt »
38. Reclamantul consideră că Curtea de Apel nu a examinat recursul său înpotriva încheierii din 17 martie 2003 într-un « termen scurt », potrivit art. 5 alin. 4 din Convenţie.
39. Guvernul admite că statului îi revine sarcina de a institui o procedură judiciară rapidă, permiţând să se ajungă la un control al legalităţii detenţiei interesatului şi subliniază că respectarea acestor cerinţe trebuie apreciază la fiecare caz în parte. În opinia sa, termenul de treizeci de zile care s-a scurs în cazul în speţă între data înregistrării recursului reclamantului şi 23 aprilie 2003, data deciziei Curţii de Apel Cluj, nu ar putea fi considerat drept excesiv. Guvernul adaugă faptul că acest termen a fost determinat de necesitatea de a trimite dosarul instanţei de fond la Curtea de Apel şi de necesitatea de a permite prezentarea părţilor. El relevă de asemenea că Curtea de Apel nu a dispus nicio amânare a cauzei.
40. Guvernul constată de altfel că în cazul în speţă Curtea de Apel nu era chemată să examineze în primă instanţă temeinicia arestării preventive a reclamantului, ci numai să verifice decizia tribunalului. Citând cauzele Pantea menţionată anterior (paragraful 252), Rahbar-Pagard împotriva Bulgariei (nr. 45466/99 şi 29903/02, paragraful 82, 6 aprilie 2006), Kolev împotriva Bulgariei (nr. 50326/99, paragraful 80, 28 aprilie 2005) şi Roumen Todorov împotriva Bulgariei (nr. 50411/99, paragraful 45, 20 octombrie 2005), în care era vorba despre termenele de patru luni, şaptezeci şi nouă de zile, două luni şi respectiv patru luni, Guvernul observă că Curtea a sancţionat încălcarea dispoziţiilor art. 5 alin. 4 pentru procese în mod vădit mai lungi decât în prezenta cauză.
41. Guvernul subliniază în fine schimbările legislative introduse de Legea nr. 281/2003 citată anterior, în baza cărora recursul împotriva unei sentinţe de prelungire a arestării preventive trebuie examinat înainte de expirarea acesteia.
42. Curtea aminteşte că garantând persoanelor arestate sau deţinute un recurs pentru a contesta legalitatea privării lor de libertate, art. 5 alin. 4 din Convenţie consacră de asemenea dreptul acestora, în urma instituirii unei asemenea proceduri, de a obţine în termen scurt o hotărâre judecătorească privind legalitatea detenţiei lor şi punând capăt privării lor de libertate dacă se dovedeşte ilegală (a se vedea, de exemplu, Musial împotriva Poloniei [GC], nr. 24557/94, paragraful 43, CEDH 1999-II şi Baranowski împotriva Poloniei, nr. 28358/95, paragraful 68, 28 martie 2000, CEDH 2000-III). Respectarea dreptului oricărei persoane, potrivit art. 5 alin. 4, de a obţine în termen scurt o hotărâre a unei instanţe asupra legalităţii stării sale de detenţie trebuie aprecită în lumina circumstanţelor fiecărei cauze (Mayzit împotriva Rusiei, nr. 63378/00, paragraful 49, 20 ianuarie 2005 şi Picaro împotriva Italiei, nr. 42644/02, paragraful 66, 9 iunie 2005).
43. În cazul în speţă, printr-o decizie din 17 martie 2003, Tribunalul Bistriţa-Năsăud a prelungit arestarea preventivă a reclamantului cu treizeci de zile. La 24 martie 2003, acesta din urmă a înaintat un recurs împotriva acestei decizii, recurs respins de Curtea de Apel Cluj la 23 aprilie 2003, adică treizeci de zile mai târziu (paragraful 12 de mai sus). Între timp, la 15 aprilie 2003, Tribunalul a prelungit din nou arestarea preventivă a reclamantului cu treizeci de zile.
44. Curtea relevă că atunci când arestarea preventivă a fost dispusă de instanţa competentă, această arestare trebuie, în principiu, să fie considerată ca fiind legală şi nu arbitrară, cu atât mai mult cu cât în dreptul intern se poate face recurs. Acest recurs oferă interesatului garanţii suplimentare pentru a evalua necesitatea prelungirii arestării preventive (Van Thuil împotriva Olandei (decizie), nr. 20510/02, 9 decembrie 2004).
45. Tribunalul din Bistriţa-Năsăud care a prelungit arestarea preventivă a reclamantului este o instanţă în înţelesul art. 5 alin. 4 din Convenţie. Atunci când a luat hotărârea de prelungire a arestării preventive acest tribunal a examinat şi reînnoit legalitatea acestei măsuri. A făcut acelaşi lucru la 15 aprilie 2003, când a prelungit încă o dată, timp de treizeci de zile, arestarea preventivă a reclamantului. Recursul reclamantului în faţa Curţii de Apel împotriva deciziei din 17 martie 2003 constituia o garanţie suplimentară pentru a verifica dacă hotărârea de a prelungi arestarea preventivă era necesară. În aceste împrejurări, deşi era de dorit ca procedura în faţa Curţii de Apel să fie mai lungă, Curtea consideră că, pe ansamblu, procedura de prelungire a arestării preventive a reclamantului nu a adus atingere dreptului său garantat de art. 5 alin. 4 din Convenţie.
46. Reiese că acest capăt de cerere este în mod manifest neîntemeiat şi trebuie respins în aplicarea art. 35 alin. 3 şi 4 din Convenţie.
2. Asupra temeiniciei cauzei
47. Curtea constată că plângerea întemeiată pe art. 5 alin. 4 din Convenţie privind neprezentarea reclamantului la termenul din 23 aprilie 2003 în faţa Curţii de Apel nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate, motiv pentru care o declară admisibilă.
B. Asupra fondului
48. Reclamantul invocă faptul că autorităţile interne au refuzat să asigure prezenţa sa la termenul din 23 aprilie 2003 în faţa Curţii de Apel din Cluj, chemată să statueze asupra recursului său împotriva hotărârii de prelungire a arestării sale preventive.
49. Guvernul contestă această susţinere. El constată că procedura în faţa Curţii de Apel a făcut obiectul unei singure şedinţe, în timpul căreia avocatul numit din oficiu pentru reclamant şi reprezentantul Parchetului au fost audiaţi. El relevă că Curtea de Apel a considerat că prezenţa reclamantului la şedinţă nu era necesară şi că oricum acesta din urmă a fost audiat de Tribunalul care a statuat în primă instanţă. Guvernul subliniază în fine schimbările legislative introduse de Legea nr. 281/2003 citată anterior, în baza cărora prezenţa inculpatului este prevăzută cu ocazia examinării recursului.
50. Curtea aminteşte că potrivit art. 5 alin. 4 persoanele arestate sau deţinute au dreptul la o examinare a respectării cerinţelor de procedură şi de fond necesare « legalităţii » în sensul art. 5 alin. 1, privării lor de libertate (Brogan şi alţii, citată anterior, pag. 34-35, paragraful 65). Deşi procedura legată de art. 5 alin. 4 nu trebuie să fie întotdeauna însoţită de garanţii identice cu cele pe care art. 6 alin. 1 le prevede pentru controversele civile sau penale, pentru persoanele deţinute în condiţiile prevăzute de art. 5 alin. 1 c), este necesară o audiere (Kampanis împotriva Greciei, Hotărârea din 13 iulie 1995, seria A nr. 318-B, pag. 45, paragraful 47). Îndeosebi un proces privind un recurs formulat împotriva unei arestări sau prelungirii acesteia trebuie să asigure egalitatea de arme între părţi, procurorul şi deţinutul (Nikolova citată anterior, paragraful 58 şi Wloch împotriva Poloiei, nr. 27785/95, paragraful 126, CEDH 2000-XI).
51. În cauză Curtea constată că audierea în faţa Curţii de Apel din 23 aprilie 2003 privea recursul introdus de reclamant împotriva hotărârii Tribunalului de prelungire, la cererea Parchetului, a arestului său preventiv. Dreptul reclamantului de a inainta recurs împotriva acestei hotărâri nu provoacă controversă între părţi.
52. Curtea constată că dispoziţiile pertinente ale codului de procedură penală în vigoare la vremea comiterii faptelor nu prevedea prezenţa obligatorie a acuzatului, asistat de un avocat, decât în caz de hotărâre privind prelungirea arestării sale preventive şi că prezenţa sa cu ocazia examinării unui recurs împotriva unei asemenea hotărâri nu era cerută decât dacă instanţa considera că era necesar (paragraful 21 de mai sus). Or, Curtea de Apel a citat reclamantul să compară, deşi a trimis citaţia la o altă închisoare decât cea unde era deţinut ; ea a considerat deci, cel puţin iniţial, că prezenţa sa era « necesară ».
53. Curtea reiterează că un stat care posedă un recurs împotriva hotărârilor privind arestarea preventivă trebuie să acorde interesaţilor aceleaşi garanţii în apel ca şi în primă instanţă. Prin urmare, ea consideră că prezenţa reclamantului şi a avocatului său la şedinţa în faţa Tribunalului nu scutea statul de obligaţia de a asigura şi prezenţa personală a interesatului în faţa Curţii de apel sau, la nevoie, pe cea a reprezentantului său, pentru a asigura egalitatea de arme cu procurorul care, prezent la audiere, a cerut menţinerea stării de arest (a se vedea, mutatis mutandis, Kampanis, citată anterior, paragraful 47 şi Nikolova, citată anterior, paragraful 58).
54. În privinţa felului în care avocatul numit din oficiu a apărat interesele reclamantului, Curtea constată că, cu ocazia audierii din 23 aprilie 2003, el îl reprezenta pentru prima dată şi că a lăsat la aprecierea curţii dacă va admite sau nu recursul şi cererea de eliberare a clientului său. Această atitudine poate da naştere la îndoieli în privinţa cunoaşterii, de către avocatul respectiv, a dosarului şi a capacităţii sale de a contesta eficient legalitatea arestării reclamantului.
55. Pe baza acestor circumstanţe, Curtea concluzionează că reclamantul nu a beneficiat în faţa Curţii de Apel de o apărare efectivă (a se vedea, mutatis mutandis, Goddi împotriva Italiei, Hotărârea din 9 aprilie 1984, seria A nr. 76, pag. 12, paragraful 27). Curtea ia act de modificarea, ulterior faptelor, dreptului intern pertinent prin legea nr. 281/2003, dar consideră că această evoluţie legislativă nu are incidenţă asupra examinării în cauza în speţă a capătului de cerere invocat de reclamant.
56. Prin urmare, neasigurând reclamantului participarea adecvată la audiere, autorităţile interne l-au privat de posibilitatea de a combate cum trebuie motivele prezentate de Parchet pentru a justifica menţinerea stării sale de detenţie.
57. Prin urmare, a fost încălcat art. 5 alin. 4 din Convenţie.
III. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 din Convenţie
58. Citând art. 6 din Convenţie, reclamantul se plânge în fine de rezultatul procesului penal intentat împotriva lui, considerând că instanţele au comis erori în aprecierea faptelor şi în aplicarea dreptului intern care au condus la agravarea pedepsei sale. El se plânge de asemenea că nu a avut mijloacele necesare pentru a angaja un avocat ales şi că procesul nu a fost filmat.
59. Curtea trebuie să amintească faptul că nu are sarcina de a se substitui instanţelor interne. În primul rând autorităţilor naţionale, şi în special curţilor şi tribunalelor le revine sarcina de a interpreta legislaţia internă, rolul Curţii limitându-se la a verifica compatibilitatea efectelor unei asemenea interpretări cu Convenţia. Într-adevăr, Curţii nu-i revine sarcina de a cunoaşte erorile de fapt sau de drept pretins comise de o instanţă, decât dacă şi în măsura în care acestea ar putea aduce atingere drepturilor şi libertăţilor apărate de Convenţie (a se vedea Hotărârea Tejedor Garcia împotriva Spaniei din 16 decembrie 1997, Colecţia de hotărâri şi decizii 1997-VIII, pag. 2796, paragraful 31).
60. Curtea constată că reclamantul a beneficiat de un proces în contradictoriu în cursul căruia a putut prezenta probele pe care le considera pertinente. Ea a putut de asemenea să interogheze martorii acuzării şi să prezinte martori ai apărării. Instanţele naţionale au pronunţat hotărâri motivate întemeiate pe probele administrate la dosar pe care le considerau suficiente pentru a demonstra vinovăţia sa. Prin urmare, acest capăt de cerere este în mod manifest neîntemeiat.
61. Curtea constată că art. 6 din Convenţie nu impune statelor să asigure înregistrarea integrală a tuturor proceselor ce au loc la instanţele lor. În plus, dreptul de a alege un avocat poate fi exercitat de un acuzat cu singura condiţie de a avea mijloacele de a-l plăti (M. împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, cererea nr. 9728/82, Decizia Comisiei din 15 iulie 1983, Decizii şi rapoarte (DR) 36, pag. 155 şi Kamasinski împotriva Austriei, Hotărârea din 19 decembrie 1989, seria A nr. 168, pag. 33, paragraful 65). Oricum, Curtea consideră că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne, în măsura în care nu a prezentat aceste capete de cerere în faţa instanţelor naţionale.
62. Reiese că acest capăt de cerere trebuie respins în aplicarea art. 35 alin. 3 şi 4 din Convenţie.
IV. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
63. În conformitate cu art. 41 din Convenţie,
« În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă. »
64. Reclamantul cere 50.000 euro cu titlu de prejudiciu material şi moral pe care l-ar fi suferit. El declară că, în timpul detenţiei sale, starea sa de sănătate s-a deteriorat şi că trebuie şi astăzi să urmeze un tratament medical. El invocă în plus faptul că condiţiile sale de viaţă s-au degradat, că a fost constrâns că-şi vândă apartamentul şi că astăzi îi este greu să-şi găsească un loc de muncă din cauza trecutului său judiciar.
65. Guvernul roagă Curtea să respingă aceste pretenţii, considerând că nu au fost justificate şi că nu au nicio legătură de cauzalitate cu pretinsele încălcări ale Convenţiei. El consideră de asemenea că suma cerută este excesivă comparativ cu jurisprudenţa Curţii în materie de stare de detenţie ilegală şi că constatarea încălcării Convenţiei ar putea constitui în sine o satisfacţie echitabilă.
66. Curtea relevă că singura bază de reţinut pentru acordarea unei satisfacţii echitabile constă în cauză în încălcarea art. 5 alin. 3 şi 4. În ceea ce priveşte prejudiciul material, ea constată că reclamantul nu l-a exprimat în cifre şi că nu există o legătură de cauzalitate între faptele ce l-au făcut să concluzioneze că s-a încălcat Convenţia şi prejudiciul material a cărui despăgubire o cere reclamantul. Prin urmare, ea respinge această cerere.
67. Curtea consideră totuşi că reclamantul a suferit pe nedrept un prejudiciu moral incontestabil, pe care constatarea încălcării indicată în prezenta hotărâre nu ar putea să-l remedieze. Statând în echitate, aşa cum prevede art. 41 din Convenţie, îi alocă 1.000 euro pentru prejudiciul moral.
68. Reclamantul nu cere rambursarea costurilor şi cheltuielilor.
69. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte marginale.
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE:
1. declară cererea admisibilă în privinţa capetelor de cerere întemeiate pe art. 5 alin. 3 şi 5 alin. 4 din Convenţie, referitoare la neprezentarea reclamantului la termenul din 23 aprilie 2003 în faţa Curţii de Apel şi inadmisibilă pentru rest ;
2. hotărăşte că s-a încălcat art. 5 alin. 3 din Convenţie;
3. hotărăşte că s-a încălcat art. 5 alin. 4 din Convenţie;
4. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie, 1.000 euro (una mie euro), ce va fi convertită în lei româneşti, pentru prejudiciul moral, la care se va adăuga orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit ;
b) că începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, sumele vor fi majorate cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale;
5. respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 3 iunie 2008, în aplicarea art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier