©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (www.csm1909.ro) şi al Institutului European din România (www.ier.ro). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (www.csm1909.ro) and the European Institute of Romania (www.ier.ro). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Traducere din limba franceză
Consiliul Europei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a III-a
din 4 noiembrie 2008
în Cauza Jantea împotriva României
(Cererea nr. 29798/03)
Strasbourg
Devenită definitivă la data de 04.02.2009
Această Hotărâre poate suferi modificări de formă.
În Cauza Jantea împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din:
Josep Casadevall, preşedinte,
Elisabet Fura-Sandström,
Corneliu Bîrsan,
Boštjan M. Zupančič,
Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer,
Ineta Ziemele, judecători,
şi Stanley Naismith, grefier adjunct de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 7 octombrie 2008,
a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
1. La originea cauzei se află cererea nr. 29798/03, introdusă împotriva României de un cetăţean al acestui stat, domnul Ioan Radu Adrian Jantea (reclamantul), care a sesizat Curtea la data de 23 august 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamantul este reprezentat de domnul Ionel Olteanu, avocat la Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La data de 12 aprilie 2007, preşedintele secţiei a treia a hotărât să comunice Guvernului cererea întemeiată pe imposibilitatea invocată de reclamant de a beneficia de imobilul său folosit de stat, fără niciun fel de despăgubire. Aşa cum prevede art. 29 alin. 3 al Convenţiei, acesta a hotărât de asemenea că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
4. La data de 24 ianuarie 2008 Curtea a hotărât, în temeiul art. 54 alin. 3 din regulamentul său, să nu sprijine cererea reclamantului privind stabilirea unui termen în speţă.
I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamantul s-a născut în anul 1922 şi locuieşte la Bucureşti.
6. În anul 1950, un imobil aparţinând lui R.E., tatăl vitreg al reclamantului, şi situat în Târgu Mureş, str. Gheorghe Doja nr. 27, a fost naţionalizat. R.E. a decedat în anul 1991.
7. Prin decizia definitivă din data de 6 aprilie 2000, Curtea de Apel Târgu Mureş a admis în parte acţiunea reclamantului împotriva Consiliului local Târgu Mureş şi a dispus radierea din cartea funciară a menţiunii care desemna statul drept proprietar al imobilului în cauză şi înscrierea numelui lui R.E. în locul acestuia. La data de 1 iunie 2000, reclamantul a obţinut înscrierea dreptului său de proprietate în cartea funciară prezentând un certificat care îl desemna drept unic moştenitor al lui R.E.
8. Între timp, la data de 20 aprilie 2000, reclamantul a introdus la Judecătoria Buzău o acţiune în anulare a certificatului de moştenitor eliberat lui R.N.I. şi R.M.V., părinţii lui R.E. Prin decizia definitivă din data de 29 octombrie 2001, Curtea de Apel Târgu Mureş a admis acţiunea şi a constatat că reclamantul era singurul moştenitor al lui R.E.
9. Reclamantul a început să plătească statului impozitul financiar.
10. Imobilul în cauză era administrat de Consiliul local şi era repartizat Inspectoratului Şcolar Judeţean Mureş (Inspectoratul). În imobil se afla o grădiniţă.
11. În cursul anului 2001, Consiliul local Târgu Mureş a transferat proprietatea imobilului în cauză statului, hotărâre anulată prin decizia definitivă din data de 31 octombrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, în urma acţiunii introduse de reclamant. Curtea de Apel a considerat că hotărârea administrativă a încălcat autoritatea de lucru judecat dobândită prin decizia din data de 6 aprilie 2000 (paragraful 7 de mai sus).
O hotărâre similară de transfer al imobilului reclamantului în domeniul public, luată de Guvern în anul 2002, a fost anulată de asemenea, în urma unei acţiuni a reclamantului, prin decizia definitivă din data de 24 septembrie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, din aceleaşi motive.
12. La data de 11 iulie 2000, reclamantul a sesizat instanţele cu o acţiune în evacuare a grădiniţei împotriva Inspectoratului. După trei grade de jurisdicţie, prin decizia definitivă din data de 4 februarie 2003, Curtea de Apel Târgu Mureş a respins acţiunea reclamantului, pe motiv că ar fi trebuit să-şi îndrepte acţiunea împotriva grădiniţei, chiriaşa imobilului, care avea calitatea de a intenta acţiune.
13. La data de 18 octombrie 2001, reclamantul a sesizat Judecătoria Târgu Mureş cu o acţiune împotriva grădiniţei şi Primăriei Târgu Mureş (Primăria), de evacuare a primei din imobilul în litigiu. Această acţiune a fost admisă, la data de 21 februarie 2002, Judecătoria dispunând evacuarea grădiniţei. După trei grade de jurisdicţie, inclusiv rejudecarea de către instanţa de apel, această sentinţă a fost validată prin decizia definitivă din data de 9 decembrie 2003 a Curţii de Apel Târgu Mureş.
14. La data de 8 septembrie 2003, reclamantul a fost pus în posesia imobilului în litigiu şi la data de 3 octombrie 2003, grădiniţa a fost evacuată din imobil.
15. Actele aflate la dosar demonstrează că reclamantul nu a sesizat instanţele naţionale cu o acţiune în daune-interese pentru a cere repararea prejudiciului rezultat din nebeneficierea de imobil. Acesta a informat Curtea că nu putea plăti taxa de timbru aferentă unei asemenea acţiuni, deoarece nu încasa niciun venit.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE PERTINENTE
16. Legislaţia privind taxa de timbru, inclusiv modificările competenţei de a acorda facilităţi de plată, aduse de Legea nr. 195/2004, este descrisă în Hotărârea Iorga împotriva României (nr. 4227/02, paragrafele 22-25, 25 ianuarie 2007). În Hotărârea Weissman şi alţii împotriva României (nr. 63945/00, paragrafele 22-26, CEDH 2006-VII (extrase)) s-a făcut o prezentare detaliată a dreptului şi practicii interne relevante asupra obligaţiei posesorului unui imobil de a restitui proprietarului veniturile periodice ale acestui imobil.
I. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie
17. Reclamantul se plânge că a suferit o atingere adusă dreptului său de proprietate asupra imobilului în cauză, pe motiv că, deşi decizia din data de 6 aprilie 2000, îi recunoaşte calitatea de proprietar al imobilului, nu a putut intra imediat în posesia acestuia datorită atitudinii autorităţilor locale.
El invocă art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede următoarele:
"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
A. Asupra admisibilităţii
1. Susţinerile părţilor
a) Guvernul
18. Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne, dat fiind că reclamantul nu a introdus o acţiune în reparaţie a prejudiciului invocat rezultat din nebeneficierea de imobil.
În opinia sa, reclamantul ar fi trebuit să ceară Ministerului Finanţelor scutirea, eşalonarea sau amânarea plăţii taxei de timbru. Acesta adaugă că 643 de cereri depuse în acest scop au primit răspuns favorabil în anul 2000 şi 657 în anul 2001.
19. El invocă de asemenea faptul că prezenta cauză se diferenţiază de cauza Weissman şi alţii citată anterior, în care reclamanţii au introdus o acţiune similară care a fost anulată pentru neplata taxei de timbru, în măsura în care, în speţă, omiţând să sesizeze instanţele, reclamantele nu a oferit autorităţilor naţionale nici măcar posibilitatea să se pronunţe asupra acestei chestiuni.
20. Guvernul susţine în final că, deşi de la intrarea în vigoare a ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003, acordarea facilităţilor de plată a taxei de timbru ţine de competenţa instanţelor, reclamantul a continuat să nu introducă acţiunea în reparaţie.
b) Reclamantul
21. Reclamantul susţine, în special, că autorităţile publice ar fi trebuit să respecte decizia din data de 6 aprilie 2000 fără ca un demers suplimentar, inclusiv acţiunea în despăgubire invocată de Guvern, să fi fost cerută din partea sa, în măsura în care încălcarea dreptului său de proprietate ţine de încălcarea acestei decizii de autorităţile publice.
22. Oricum, acţiunea sugerată de Guvern nu reprezenta o soluţie efectivă în speţă deoarece nu era admisibilă decât după plata taxei de timbru. Or, potrivit prevederilor legale în vigoare la acea vreme, cuantumul taxei de timbru reprezenta un procent din suma cerută. Ţinând cont de faptul că, potrivit unei expertize contabile prezentate la dosar, reclamantul şi-a estimat prejudiciul la 210.954 lei noi româneşti (RON) sau 63.156 euro, acesta consideră că taxa de timbru aferentă ar fi trebuit să fie în jur de 5.000 RON. Or, el nu putea achita această sumă deoarece la acea vreme nu încasa venituri.
23. Reclamantul consideră de asemenea că hotărârile trimise de Guvern pentru a dovedi eficacitatea cererii la Ministerul Finanţelor nu sunt pertinente în cauză, deoarece datează dintr-o perioadă anterioară cererii sale eventuale şi priveşte probleme fără legătură cu cauza sa.
2. Aprecierea Curţii
24. Curtea consideră că argumentul întemeiat pe neepuizarea căilor de atac interne prezentat de Guvern este strâns legat de esenţa capătului de cerere prezentat de reclamant.
Prin urmare excepţia va fi alăturată fondului.
25. De altfel, Curtea constată că cererea nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate şi o declară deci admisibilă.
B. Asupra fondului
1. Susţinerile părţilor
26. Guvernul consideră că în speţă este vorba despre o întârziere de doi ani în executarea deciziei din data de 6 aprilie 2000, pornind de la decizia din data de 29 octombrie 2001, dată la care reclamantul a fost recunoscut drept unic moştenitor al fostului proprietar şi până la data de 8 septembrie 2003, data punerii în posesie a reclamantului.
În opinia sa, nu este vorba nici despre un refuz al executării, nici despre o întârziere exagerată, dat fiind în special că reclamantul ar fi trebuit el însuşi să facă demersuri pentru evacuarea chiriaşului. El invocă faptul că statul nu poate fi considerat responsabil de faptul că reclamantul nu şi-a îndreptat cererea de evacuare împotriva persoanei juste.
El menţionează în final că reclamantul nu a solicitat reparaţia datorită imposibilităţii de a-şi folosi imobilul, nici în faţa autorităţilor administrative, nici în faţa instanţelor.
27. La rândul său reclamantul consideră că ingerinţa suferită nu era prevăzută de lege, nu urmărea un scop legitim şi a adus atingere în mod exagerat dreptului său de proprietate.
2. Aprecierea Curţii
28. Curtea consideră că hotărârea judecătorească din data de 6 aprilie 2000 combinată cu înscrierea în cartea funciară din data de 1 iunie 2000 constituie o creanţă suficient stabilită în folosul reclamantului pentru a fi considerată drept « valoare patrimonială » şi a impune tutela art. 1 din Protocolul nr. 1. Deşi prin decizia susmenţionată reclamantul a fost recunoscut drept proprietar al imobilului în litigiu, i-au trebuit mai mult de trei ani de demersuri repetate îndreptate împotriva administraţiei, deţinătoarea imobilului, pentru a intra în posesia acestuia.
29. Această situaţie reprezintă o privare de proprietate, în sensul frazei a doua a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1. O privare de proprietate ce ţine de această a doua normă se poate justifica numai dacă se demonstrează că a intervenit din motive de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege. În plus, orice ingerinţă în beneficierea de proprietate trebuie să corespundă criteriului de proporţionalitate (Brumărescu împotriva României [GC], nr. 28342/95, paragraful 78, CEDH 1999-VII ; şi Hirschhorn împotriva României, nr. 29294, paragrafele 93-94, CEDH 2007-...).
30. Pentru a stabili dacă măsura în litigiu respectă echilibrul just dorit, şi, în special, dacă nu exercită asupra reclamantului o sarcină exagerată, trebuie luate în considerare modalităţile de despăgubire prevăzute de legislaţia internă. În această privinţă, Curtea a hotărât deja că, fără plata unei sume rezonabile în raport cu valoarea bunului, o privare de proprietate constituie în mod normal o atingere excesivă şi că o lipsă totală a despăgubirii nu s-ar putea justifica potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în circumstanţe excepţionale (Yagtzilar şi alţii împotriva Greciei, nr. 41727/98, paragraful 40, CEDH 2001-XII).
31. Curtea reaminteşte că în speţă reclamantul nu a beneficiat de imobilul său timp de trei ani în ciuda deciziei definitive care îi recunoştea calitatea de proprietar. Mai mult, a trebuit să ceară în justiţie anularea a două acte administrative privind transferul imobilului său în proprietatea publică şi a trebuit să intenteze două acţiuni în evacuare a chiriaşului. În sfârşit, deşi după a doua acţiune în evacuare reclamantul ar fi putut să-şi reia imobilul, administraţia nu i-a plătit nicio reparaţie pentru această perioadă, cu atât mai mult cu cât inspectoratul, autoritate publică, era cel care a folosit imobilul în toată această perioadă.
32. Or, Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa constantă potrivit căreia administraţiei îi revine sarcina de a se supune într-un termen rezonabil unei hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate împotriva sa, creditorul fiind scutit să intenteze din nou acţiuni împotriva autorităţilor interne pentru a obţine executarea obligaţiei în cauză (a se vedea, mutatis mutandis, Bourdov împotriva Rusiei, nr. 59498/00, paragrafele 36-38, CEDH 2002-III ; Timofeiev împotriva Rusiei, nr. 58263/00, paragrafele 41-42, 23 octombrie 2003 ; Metaxas împotriva Greciei, nr. 8415/02, paragrafele 19 şi 26, 27 mai 2004 ; Roman şi Hogea împotriva României (decizie), nr. 62959/00, 31 august 2004 ; Dubenko împotriva Ucrainei, nr. 74221/01, paragraful 36, 11 ianuarie 2005 ; Acatrinei împotriva României, nr. 7114/02, paragraful 40, 26 octombrie 2006 ; şi Hirschhorn, citată anterior, paragraful 61).
33. Desigur, decizia din data de 6 aprilie 2000 nu impune expressis verbis administraţiei obligaţia de a pune reclamantul în posesia imobilului şi de a-l despăgubi pentru nebeneficierea de acesta. Cu toate acestea, recunoscând calitatea de proprietar a moştenitorilor lui R.E., această decizie a stabilit implicit prin autoritatea de lucru judecat că statul nu era proprietarul imobilului, fapt ce i-a impus obligaţia de a nu folosi bunul. În plus, începând din data de 1 iunie 2000 sau, cel mai târziu din data de 29 octombrie 2001, nu mai exista nicio îndoială asupra calităţii reclamantului, moştenitor unic al lui R.E. Cu toate acestea, chiar şi după această dată, administraţia a continuat să folosească imobilul şi să dispună de acesta.
34. Mai trebuie reamintit că Curtea a stabilit deja că chiar şi potrivit dreptului român, statul ar fi trebuit să restituie proprietarului imobilului veniturile periodice ale acestui imobil, în măsura în care statul nu mai era posesorul de bună credinţă cel mai târziu începând din data de 6 aprilie 2000 (Weissman şi alţii, citată anterior, paragrafele 60-61).
35. În baza aceloraşi principii enunţate la paragraful 32 de mai sus, Curtea nu poate împărtăşi opinia Guvernului potrivit căreia reclamantul ar fi trebuit să introducă o nouă acţiune în reparaţie împotriva statului. Presupunând totuşi că ar fi avut această obligaţie, această acţiune nu a constituit un recurs efectiv în speţă, cel puţin până la data de 25 mai 2004, din motivele prezentate în continuare.
36. Astfel, Curtea consideră că, deşi spre deosebire de cauza Weissman şi alţii citată anterior, în speţă, reclamantul nu a introdus o asemenea acţiune în reparaţie, principiile rezultate din cauza Weissman şi alţii sunt de asemenea aplicabile.
Mai întâi, Curtea observă că suma prea ridicată a taxei de timbru care i-ar fi revenit reclamantului în speţă şi care ar fi depăşit cu mult posibilităţile financiare ale acestuia, a fost motivul pentru care reclamantul nu a folosit acest mijloc.
În plus, în cauza Iorga, Curtea a considerat deja că, cel puţin înainte de data de 25 mai 2004 (data la care legislaţia internă a fost amendată), nu a existat efectiv nicio cale de atac pentru a cere eşalonarea sau scutirea de la plata taxei de timbru şi că oricum, independenţa justiţiei putea fi pusă la îndoială datorită faptului că hotărârea prin care instanţa a stabilit taxa de timbru trebuia contestată în faţa Ministerului (Iorga, citată anterior, paragrafele 45-47 şi 49). Or, această situaţie face nepertinente hotărârile administrative prezentate de Guvern. Aceeaşi procedură de contestare a taxei de timbru fiind în vigoare la vremea faptelor din prezenta cauză, Curtea nu vede niciun motiv pentru a se îndepărta de concluzia la care a ajuns în cauzele Weissman şi Iorga citate anterior asupra neconformităţii legislaţiei asupra taxei de timbru cu cerinţele Convenţiei.
37. Prin urmare, Curtea consideră că această acţiune nu reprezenta în speţă un recurs efectiv, reclamantul fiind scutit să-l folosească (Akdivar şi alţii împotriva Turciei, 16 septembrie 1996, paragraful 66, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-IV şi Menteş şi alţii împotriva Turciei, 28 noiembrie 1997, paragraful 57, Culegere 1997-VIII).
38. Aceste elemente sunt suficiente Curţii pentru a concluziona că privarea de proprietate suferită de reclamant din cauza refuzului autorităţilor timp de mai ani de a respecta o decizie definitivă care îl recunoştea pe tatăl vitreg şi apoi pe reclamantul însuşi drept unic proprietar al unui imobil, fără ca autorităţile să-i ofere acestuia vreo despăgubire şi fără să fi pus la dispoziţia sa vreun recurs efectiv pentru obţinerea acestei reparaţii, a întrerupt echilibrul just dintre apărarea dreptului de proprietate al reclamantului şi cerinţele de interes general.
39. Prin urmare trebuie respinsă excepţia preliminară a Guvernului şi concluzionat pe fond că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
II. Asupra altor pretinse încălcări
40. Citând art. 6 alin. 1 din Convenţie, reclamantul se plânge de inechitatea şi de durata procedurilor de evacuare, şi în special de erorile de drept comise de instanţele interne. Pe acelaşi temei, acesta se plânge în fine de lipsa de independenţă şi de imparţialitate a instanţelor naţionale, care ar fi controlate de executiv prin intermediul numirii preşedinţilor instanţelor.
41. Pe baza informaţiilor de care dispune şi considerând că nu poate analiza decât în mod limitat erorile de fapt sau de drept pretins comise de instanţele interne, cărora le revine sarcina de a examina faptele şi de a interpreta şi aplica dreptul intern (Brualla Gómez de la Torre împotriva Spaniei, 19 decembrie 1997, paragraful 31, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-VIII şi Garcia Ruiz împotriva Spaniei [GC], nr. 30544/96, paragraful 28, CEDH 1999-I), Curtea nu reţine niciun fel de arbitrar în felul în care instanţele interne au judecat aceste acţiuni, nici întârzieri în examinare care ar putea pune probleme în temeiul art. 6.
În final, presupunând că reclamantul a epuizat căile de atac interne pentru a soluţiona la nivel naţional plângerea întemeiată pe pretinsa lipsă a independenţei şi imparţialităţii instanţelor, Curtea nu descoperă, în circumstanţele prezentei speţe, niciun element subiectiv sau obiectiv de natură să arunce o umbră de îndoială asupra judecătorilor.
42. Reiese că plângerea este în mod manifest neîntemeiată şi trebuie respinsă în aplicarea art. 35 alin. 3 şi 4 din Convenţie.
III. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
43. În conformitate cu art. 41 din Convenţie,
"În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă."
44. Reclamantul solicită 63.156 euro cu titlu de prejudiciu material, bazându-se pe o expertiză contabilă care a evaluat beneficiul nerealizat în perioada 28 iunie 2000 – 3 octombrie 2003, ţinând cont de chiriile practicate pentru imobile similare cu al lui. El solicită de asemenea 150.000 euro cu titlu de prejudiciu moral pe care l-ar fi suferit.
45. Guvernul se opune acordării unei sume pentru beneficiul nerealizat şi îşi reafirmă poziţia în ceea ce priveşte posibilitatea reclamantului de a cere reparaţia în faţa instanţelor interne. El consideră de asemenea că nu există nicio legătură de cauzalitate între pretinsele încălcări şi suma solicitată cu titlu de prejudiciu moral, că această sumă este oricum excesivă şi că o eventuală hotărâre de condamnare ar putea constitui în sine o reparaţie satisfăcătoare a prejudiciului moral pretins suferit.
46. Ţinând cont de toate elementele de care dispune şi statuând în echitate, aşa cum prevede art. 41 din Convenţie, Curtea alocă reclamantului 15.000 euro pentru toate prejudiciile reunite.
B. Costuri şi cheltuieli
47. Reclamantul solicită de asemenea 10.000 euro pentru costurile şi cheltuielile suportate în faţa instanţelor interne şi pentru cele suportate în faţa Curţii. El prezintă o factură de 230 lei noi româneşti (RON) reprezentând plata expertizei contabile prezentată la dosar şi o factură în sumă de 24.990 RON reprezentând onorariile avocatului.
48. Guvernul consideră că onorariile avocatului sunt exagerate comparativ cu complexitatea redusă a cauzei şi că oricum reclamantul nu a justificat plăţile cerute cu titlu de costuri şi cheltuieli omiţând în special să prezinte contractele încheiate cu expertul şi avocatul.
49. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea costurilor şi cheltuielilor decât în măsura în care se stabileşte realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului lor. În cazul în speţă, ţinând cont de elementele pe care le deţine şi de criteriile susmenţionate, Curtea consideră rezonabilă suma de 7.200 euro pentru procedura în faţa Curţii şi o acordă reclamantului.
C. Majorări de întârziere
50. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte marginale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE:
1. alătură pe fond şi respinge excepţia preliminară a Guvernului întemeiată pe neepuizarea căilor de atac interne în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie ;
2. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi inadmisibilă pentru rest ;
3. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie ;
4. hotărăşte :
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie :
i. 15.000 euro (cincisprezece mii euro), sumă ce va fi convertită în moneda statului pârât, pentru toate prejudiciile reunite, la care se adaugă orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit ;
ii. 7.200 euro (şapte mii două sute euro), sumă ce va fi convertită în moneda statului pârât, pentru costuri şi cheltuieli, la care se adaugă orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit de reclamant;
b) că, începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, suma va fi majorată cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale.
5. Respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.
Întocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 4 noiembrie 2008, în temeiul art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.
preşedinte
Stanley Naismith,
grefier adjunct