©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (www.csm1909.ro) şi al Institutului European din România” (www.ier.ro). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (www.csm1909.ro) and the European Institute of Romania (www.ier.ro). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Traducere din limba franceză
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a III-a
din 21 februarie 2008
în Cauza Varvara Stanciu împotriva României
(Cererea nr. 26533/05)
Strasbourg
Devenită definitivă la data de 21.05.2008
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute în art. 44 alin. (2) din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.
În Cauza Varvara Stanciu împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din:
Boštjan M. Zupančič, preşedinte,
Corneliu Bîrsan,
Elisabet Fura-Sandström,
Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer,
David Thór Björgvinsson,
Isabelle Berro-Lefèvre, judecători,
şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 31 ianuarie 2008,
a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
1. La originea cauzei se află cererea nr. 26533/05, introdusă împotriva României, prin care o cetăţeană a acestui stat, doamna Varvara Cătălina Stanciu (reclamanta), a sesizat Curtea la data de 1 iulie 2005 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul R.H. Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La 6 iunie 2007, Curtea a hotărât să comunice Guvernului cererea. Prevalându-se de dispoziţiile art. 29 alin. 3, ea a decis că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamanta s-a născut în anul 1950 şi locuieşte la Petroşani.
5. La 18 ianuarie 1996 reclamanta P.T. şi R.I. au sesizat Judecătoria Petroşani cu o acţiune îndreptată împotriva colocatarilor care doreau să obţină dreptul exclusiv de proprietate asupra podului casei şi asupra mai multor camere ale casei unde locuiau şi nulitatea unui contract de reentă viageră din 1984 prin care B.I. vânduse colocatarilor o parte din casa respectivă.
6. După ce a amânat cauza de şase ori în principal pentru a permite reclamantei să plătească taxa de timbru datorată, la termenul din 16 octombrie 1996 Judecătoria Petroşani a admis cererea interesatei de a ordona două expertize, din care una topografică şi cealaltă imobiliară, precum şi cererea colocatarilor pârâţi de a audia doi martori. Expertizele au fost depuse la dosar la termenele din 23 aprilie şi respectiv 17 septembrie 1997.
7. După ce a introdus Consiliul local Petroşani în proces, dat fiind că autorităţile figurau în cartea funciară în calitate de coproprietari în indiviziune asupra unei părţi din imobilul în litigiu, printr-o sentinţă din 17 iunie 1998 Judecătoria Petroşani a admis în parte acţiunea reclamantei şi a lui P.T. şi R.I. El a constatat dreptul lor de proprietate asupra unor camere ale casei în litigiu, dar a respins cererea de constatare a nulităţii contractului de vânzare de rentă viageră.
8. Printr-o decizie din 19 noiembrie 1998 Tribunalul Hunedoara a admis apelul înaintat de reclamantă, P.T. şi R.I. împotriva sentinţei citată anterior şi a trimis dosarul la Judecătorie pe motiv că rezultatul cererii de anulare a contractului de vânzare de rentă viageră depindea de examinarea dreptului de proprietate al interesaţilor asupra diferitelor părţi din casa în litigiu.
9. Între 21 mai 1999 şi 14 ianuarie 2000 Judecătoria Petroşani a amânat cauza de mai multe ori pentru realizarea şi prezentarea la dosar a unei noi expertize topografice, dispusă la cererea pârâţilor.
10. Printr-o sentinţă din 13 aprilie 2000 Judecătoria Petroşani a respins acţiunea introdusă de reclamantă, P.T. şi R.I.
11. Printr-o decizie din 1 februarie 2001 Tribunalul Hunedoara a admis apelul înaintat de reclamantă, P.T. şi R.I. şi a trimis din nou cauza la Judecătoria Petroşani. Tribunalul a considerat că Judecătoria nu prezentase motivele de respingere a cererii privind constatarea nulităţii contractului de vânzare de rentă viageră, aşa cum i se indicase în precedenta decizie de amânare din 19 noiembrie 1998 şi că nu examinase în special drepturile de proprietate invocate pe baza înscrierilor din cartea funciară.
12. După ce a dispus o nouă expertiză topografică, printr-o sentinţă din 18 ianuarie 2002, Judecătoria Petroşani a admis în parte acţiunea introdusă de reclamantă, P.T. şi R.I., constatând nulitatea parţială a contractului de vânzare de rentă viageră privind o parte din podul casei.
13. După ce a amânat cauza de mai multe ori în special pentru ca un expert să completeze raportul de expertiză tehnică şi să răspundă obiecţiilor părţilor, completare cerută de reclamantă şi considerată utilă de tribunalul care a adăugat nişte întrebări pentru expert, printr-o decizie din 23 martie 2004 Tribunalul Hunedoara a admis apelul colocatarilor pârâţi şi l-a respins pe cel al reclamantei. El a modificat sentinţa menţionată anterior în sensul respingerii cererii de nulitate parţială a contractului de vânzare de rentă viageră şi a precizat că reclamanta P.T. şi R.I. nu aveau un drept exclusiv asupra părţii din casă pe care o revendicaseră, date fiind partajele anterioare şi rapoartele de expertiză realizate în această privinţă precum şi coproprietatea asupra părţilor comune.
14. Printr-o decizie din 19 ianuarie 2005, Curtea de Apel din Alba Iulia a respins recursul formulat de reclamantă ca neîntemeiat. Curtea de Apel a considerat că reclamanta intenţiona într-adevăr să repună în discuţie un partaj realizat în 1957 şi că nu-şi dovedise dreptul de proprietate asupra unei parcele suplimentare de 213 m² care era proprietatea indiviză a autorităţilor şi colocatarilor pârâţi.
I. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 alin. 1 din Convenţie
15. Reclamantul susţine că durata procedurii a încălcat principiul « termenului rezonabil » aşa cum dispune art. 6 alin. 1 din Convenţie care prevede următoarele:
« Orice persoană are dreptul la judecarea echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanţă independentă şi imparţială (...) care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...) »
16. Guvernul se opune acestei susţineri. El consideră că această cauză avea un caracter complex, fiind vorba despre examinarea dreptului de proprietate al părţilor în procesul intern asupra unei părţi din casa respectivă şi că nu a avut perioade lungi de inactivitate atribuibile autorităţilor. El relevă că durata procesului se explică prin faptul că procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii, instanţele neputând interveni în desfăşurarea procesului împotriva voinţei părţilor şi că acestea din urmă au folosit toate mijloacele procedurale puse la dispoziţia lor.
17. Perioada de luat în calcul a început la 18 ianuarie 1996 şi s-a încheiat la 19 ianuarie 2005. Ea a durat deci nouă ani pentru şapte instanţe şi trei grade de jurisdicţie.
18. Curtea constată că această parte din plângere nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate.
19. Curtea aminteşte că acest caracter rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei şi ţinând cont de criteriile consacrate de jurisprudenţa sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantei şi cel al autorităţilor competente precum şi miza litigiului pentru interesaţi (a se vedea, printre multe altele, Frydlender împotriva Franţei [GC], nr. 30979/96, paragraful 43, CEDH 2000-VII).
20. Curtea a soluţionat de mai multe ori cauze privind chestiuni similare celei din cazul în speţă şi a constatat încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie (a se vedea cauza Frydlender citată anterior).
21. După ce a examinat toate elementele ce i-au fost prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a expus nicio faptă şi niciun argument ce ar putea conduce la o concluzie diferită în prezentul caz. În special, admiţând că respectiva cauză prezenta o anumită complexitate şi că părţile, prin cererile lor referitoare la administrarea probelor, au contribuit în parte la prelungirea procesului, Curtea consideră că atitudinea lor nu ar putea explica durata totală a procesului. Ea reiterează în această privinţă că, chiar şi în sistemele juridice care consacră principiul conducerii procesului de către părţi, atitudinea interesaţilor nu scuteşte judecătorii de la asigurarea celerităţii dorită de art. 6 alin. 1 citat anterior. La fel se întâmplă atunci când colaborarea unui expert se dovedeşte necesară în cursul procesului (a se vedea, mutatis mutandis, Sürmeli împotriva Germaniei [GC], nr. 75529/01, paragraful 129, CEDH 2006-...). În cazul în speţă mai multe expertize au fost considerate utile de instanţele interne pentru a soluţiona un litigiu care nu privea decât problema dreptului de proprietate al interesaţilor asupra unei părţi dintr-o casă.
22. În privinţa comportamentului instanţelor, Curtea constată că derularea procesului a fost prelungită ca urmare a două amânări ale cauzei de către instanţa de apel pentru reexaminare în primă instanţă, datorită omisiunilor Judecătoriei Petroşani. Ea remarcă faptul că din decizia pronunţată în apel de Tribunalul Hunedoara la 1 februarie 2001 reiese că, cu prilejul celei de-a doua reexaminări a cauzei, Judecătoria nu a respectat indicaţiile date de instanţa de amânare, ceea ce a provocat o nouă amânare a cauzei. Curtea constată că în speţă amânările ulterioare se datorează erorilor comise de instanţele inferioare în momentul examinării cauzei îi aminteşte că a considerat că repetarea acestor amânări denotă o deficienţă în funcţionarea sistemului judiciar (Wierciszewska împotriva Poloniei, nr. 41431/98, 25 noiembrie 2003, paragraful 46), mai ales că amânarea cauzei putea continua la infinit, nicio dispoziţie legală neputând să-i pună capăt (Cârstea şi Grecu împotriva României, nr. 56326/00, 15 iunie 2006, paragraful 42). De altfel, reclamantei nu i s-ar putea reproşa că a folosit căi de atac interne diferite pentru a-şi apăra drepturile (Simon împotriva Franţei, nr. 66053/01, paragraful 1, 8 iunie 2004).
23. Curtea consideră, prin urmare, că nici complexitatea cauzei nici comportamentul reclamantei nu explică durata procesului, privită pe ansamblu.
24. Ţinând cont de cele de mai sus şi de jurisprudenţa sa în materie, Curtea estimează că în cazul în speţă durata procesului în litigiu este excesivă şi nu răspunde cerinţei « termenului rezonabil ».
25. Prin urmare, s-a încălcat art. 6 alin. 1.
II. Asupra altor pretinse încălcări
26. Din punct de vedere al art. 6 alin. 1 din Convenţie, reclamanta se plânge de rezultatul procesului civil şi de interpretarea probelor pertinente din partea instanţelor interne. În observaţiile sale din 15 noiembrie 2007 ca răspuns la observaţiile Guvernului, reclamanta se plânge de asemenea de atingerea pe care ar fi suferit-o în dreptul său la respectarea bunurilor sale datorită respingerii acţiunii sale civile.
27. În ceea ce priveşte plângerea întemeiată pe art. 6 alin. 1 din Convenţie, Curtea aminteşte că nu se poate substitui instanţelor interne, deoarece autorităţilor naţionale, şi în special curţilor şi tribunalelor, le revine în primul rând sarcina de a interpreta legislaţia internă (Brualla Gómez de la Torre împotriva Spaniei din 19 decembrie 1997, Colecţia 1997-VIII, pag. 2955, paragraful 31). Rolul Curţii se limitează la a verifica compatibilitatea cu Convenţia a efectelor unei asemenea interpretări. Or, acţiunea reclamantei a fost examinată de mai multe instanţe interne în faţa cărora interesata şi-a putut expune plângerile şi mijloacele de apărare pe care le-a considerat utile. Deciziile criticate au intervenit în urma unei proceduri în contradictoriu, în lipsa arbitrarului, şi au oferit motive pentru respingerea pretenţiilor reclamantei.
28. Reiese că acest capăt de cerere este în mod vădit neîntemeiat şi trebuie respins în temeiul art. 35 alin. 3 şi 4 din Convenţie.
29. În privinţa capătului de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea observă că nu a fost invocat de reclamantă decât în observaţiile sale din 15 noiembrie 2007, adică după o perioadă de mai mult de şase luni de la decizia definitivă din 19 ianuarie 2005 pronunţată de Curtea de Apel din Alba Iulia în procesul în cauză.
30. Reiese că acest capăt de cerere este tardiv şi trebuie respins în aplicarea art. 35 alin. 1 şi 4 din Convenţie.
III. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
31. În conformitate cu art. 41 din Convenţie,
« În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă. »
32. Reclamanta cere 26.400 euro cu titlu de prejudiciu material ce decurge din pretinsa atingere adusă dreptului său la respectarea bunurilor sale şi 36.000 euro cu titlu de prejudiciu moral pe care l-ar fi suferit de-a lungul întregii derulări a procesului civil.
33. Guvernul contestă aceste pretenţii.
34. Curtea aminteşte că a concluzionat că s-a încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie în privinţa duratei procesului civil în cauză. Prin urmare, nu vede nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul material invocat şi respinge această cerere. În schimb, ea consideră că reclamanta a suferit un prejudiciu moral din cauza duratei excesive a procesului. Statuând în echitate, îi acordă 2.000 euro cu acest titlu.
35. Prezentând acte doveditoare pentru o parte din sumele cerute, reclamanta solicită de asemenea 1.820 euro pentru costurile şi cheltuielile suportate în faţa instanţelor interne şi 3.975 euro pentru cele suportate în faţa Curţii, sume reprezentând în special onorariile avocaţilor şi cheltuielile de traducere şi de corespondenţă.
36. Guvernul contestă aceste pretenţii.
37. Potrivit jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea costurilor şi cheltuielilor decât în măsura în care se stabileşte realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului lor. În privinţa cheltuielilor suportate în procesul intern, Curtea admite că în cauzele cu procedură de durată prelungirea examinării unei cauze dincolo de « termenul rezonabil » implică o creştere a costurilor ce revin reclamantei (Sürmeli, citată anterior, paragraful 148 şi Forum Maritim împotriva României, nr. 63610/00 şi 38692/05, paragraful 180, 4 octombrie 2007). Prin urmare, Curtea nu consideră iraţional în cazul în speţă să aloce reclamantei o sumă corespunzătoare unei părţi din cheltuielile suportate în procesul respectiv. În schimb, în privinţa costurilor şi cheltuielilor legate de procesul în faţa Curţii, trebuie remarcat că reclamanta nu a fost reprezentată în niciun moment al procesului şi că nicio observaţie sau scrisoare prezentată Curţii nu poartă semnătura avocatului care ar fi asistat-o la redactarea respectivelor observaţii. Curtea constată în schimb că reclamanta a prezentat acte doveditoare pentru cheltuielile de traducere.
38. În consecinţă, ţinând cont de natura cauzei, de elementele aflate în posesia sa şi de criteriile menţionate anterior, Curtea consideră rezonabil să aloce reclamantei suma de 600 euro cu acest titlu.
39. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte marginale.
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE:
1. declară cererea admisibilă în privinţa capătului de cerere întemeiat pe durata excesivă a procesului şi inadmisibilă pentru restul;
2. hotărăşte că a fost încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie;
3. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie 2.000 euro (două mii euro) pentru prejudiciul moral şi 600 euro (şase sute euro) pentru costuri şi cheltuieli, la care se va adăuga orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit;
b) că sumele respective vor fi convertite în moneda statului pârât la cursul de schimb aplicabil la data plăţii ;
c) că începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, sumele vor fi majorate cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale;
4. respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 21 februarie 2008, în aplicarea art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier