©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (www.csm1909.ro) şi al Institutului European din România” (www.ier.ro). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (www.csm1909.ro) and the European Institute of Romania (www.ier.ro). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Traducere din limba franceză
Consiliul Europei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a treia
Cauza VLĂDUŢ împotriva ROMÂNIEI
(cererea nr. 6350/02)
Hotărâre
Strasbourg
30 noiembrie 2006
Această hotărâre va deveni definitivă în condiţiile definite la articolul 44 § 2 al Convenţiei. Poate suferi modificări de formă.
În cauza Vlăduţ împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secţia a treia), reunită în camera formată din:
Domnii B. M. ZUPANCIC, preşedinte,
J. HEDIGAN,
C. BIRSAN,
V. ZAGREBELSKY,
Doamna A. GYULUMYAN,
Domnul DAVID THOR BJORGVINSSON,
Doamna I. ZIEMELE, judecători
şi Domnul V. BERGER, grefierul secţiei,
După ce a deliberat în camera de consiliu din 9 noiembrie 2006,
Pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 6350/02) îndreptată împotriva României prin care un cetăţean al acestui stat, Doamna Olimpia Eugenia Vlăduţ (“reclamanta”), a sesizat Curtea la data de 16 octombrie 2000 în temeiul articolului 34 al Convenţiei de Protecţie a Drepturilor Omului şi Libertăţilor fundamentale (“Convenţia”). În urma decesului reclamantei la data de 19 decembrie 2004, printr-o scrisoare din 15 februarie 2005, Doamna Cristiana Carmen Salomie, fiica reclamantei şi singura moştenitoare, şi-a exprimat dorinţa de a continua cererea, prezentând Curţii la 20 aprilie 2005 un certificat de moştenire.
2. Reclamanta a fost reprezentată de A. Vasiliu, avocat în Bucureşti. Guvernul român (“Guvernul”) a fost reprezentat de împuternicitul său, Doamna B. Ramaşcanu.
3. La data de 7 ianuarie 2005, Curtea (secţia a treia) a decis să comunice cererea Guvernului. Prevalându-se de articolul 29 § 3 al Convenţiei, ea a decis că vor fi examinate în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.
DE FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI
4. Reclamanta s-a născut în 1914 şi locuia în Bucureşti.
5. În 1950, în temeiul decretului de naţionalizare nr. 92/1950, statul a intrat în posesia imobilului reclamantei, situat la nr. 21A în strada Carol Davila, în Bucureşti.
A. Acţiune în revendicare
6. La 10 mai 1996 reclamanta a înaintat o acţiune în revendicare a imobilului respectiv împotriva consiliului municipal Bucureşti şi împotriva societăţii C., întreprindere care administrează bunurile imobiliare ale Primăriei Bucureşti. Ea susţinea că statul a intrat ilegal în posesia imobilului său, deoarece la acea vreme era la pensie, făcând deci parte din persoanele excluse de la aplicarea decretului nr. 92/1950.
7. La 2 septembrie 1996 reclamanta a comunicat prin executorul judecătoresc familiei T., locatară la stat în imobilul revendicat, faptul că a înaintat o acţiune în revendicare şi că un eventual contract de vânzare pe care l-ar fi încheiat în temeiul legii nr. 112/1995 asupra regimului juridic al unor imobile naţionalizate (“legea nr. 112/1995”) era atins de nulitate absolută.
8. Printr-o sentinţă din 10 octombrie 1997, judecătoria Bucureşti a admis acţiunea reclamantei, considerând ilegală naţionalizarea bunului său, şi a ordonat, în consecinţă, părţilor pârâte să-i restituie imobilul revendicat. În lipsa unui recurs, această sentinţă a devenit definitivă.
9. Printr-o decizie din 18 martie 1998, Primăria Bucureşti a ordonat restituirea imobilului reclamantei. La 20 martie 1998 a fost întocmit un proces-verbal de punere în posesie a reclamantei imobilului respectiv, fără ca aceasta din urmă să intre efectiv în posesia apartamentului nr. 4 al imobilului, vândut între timp locatarilor (a se vedea paragraful 10 de mai jos).
B. Prima acţiune în anulare a contractelor de vânzare privind apartamentul nr. 4
10. Prin două contracte din 7 noiembrie 1996, în temeiul legii nr. 112/1995, societatea C., împuternicita Primăriei Bucureşti, a vândut lui A.S. o cameră şi respectiv familiei T. celelalte două camere ale apartamentului nr. 4, situat la primul etaj al imobilului în cauză.
11. La 30 iunie 1998, reclamanta a sesizat judecătoria Bucureşti cu o acţiune în anulare a contractelor de vânzare citate anterior pentru ilegalitate, îndreptată împotriva lui A.S., familiei T. şi societăţii C. Ea susţinea că legea nr.112/1995 nu putea constitui baza juridică a acestor contracte, având în vedere că tribunalele consideraseră că imobilul respectiv fusese naţionalizat de stat fără titlu valabil şi că părţile contractante fuseseră de rea credinţă, fiind informate că o acţiune în revendicare a imobilului era în curs la vremea vânzării.
12. Printr-o sentinţă din 12 octombrie 1998 judecătoria Bucureşti a admis acţiunea reclamantei şi a constatat nulitatea contractelor de vânzare, pe motiv că fuseseră încheiate fără cunoaşterea legii nr. 112/1995.
13. La 31 martie 1999 Doamna C. Salomie a depus o cerere de intervenţie voluntară accesorie în procedură, în sprijinul argumentului reclamantei, cerere admisă de tribunalul Bucureşti.
14. Printr-o hotărâre pronunţată majoritar la 8 septembrie 1999 tribunalul Bucureşti a admis apelul înaintat de părţile pârâte, pe motiv că reclamanta nu schimbase prezumpţia de legitimitate a cauzei contractelor de vânzare. Admiţând că în temeiul sentinţei definitive din 10 octombrie 1997 reclamanta trebuia să fie considerată ca nepierzând niciodată proprietatea imobilului în litigiu şi că în consecinţă legea nr. 112/1995 fusese încălcată, deoarece statul vânduse un bun asupra căruia nu avea vreun titlu valabil, tribunalul a considerat că în cazul în speţă cauza contractelor, şi anume scopul urmărit de părţile contractante, era ilicit. El a adăugat că reclamanta putea susţine argumentul inspirat din notificarea foştilor locatari într-o acţiune în revendicare împotriva acestora sau într-o altă acţiune în nulitate pentru fraudarea legii. Judecătorul minoritar a considerat că interpretarea acţiunii de către judecătorii majoritari era extrem de restrictivă, cauza contractelor în litigiu era ilicită în măsura în care părţile pârâte ştiau că vânzarea apartamentului nr. 4, revendicat de reclamantă, era interzisă prin legea nr. 112/1995.
15. Printr-o hotărâre din 27 aprilie 2000, Curtea de apel Bucureşti a respins recursul reclamantei, pe motiv că nu schimbase prezumpţia de legitimitate a cauzei contractelor de vânzare în litigiu.
C. Cerere de restituire înaintată în temeiul legii nr. 10/2001 asupra restituirii bunurilor naţionalizare abuziv (“legea nr. 10/2001”)
16. În zilele de 22 mai 2001 şi 12 iulie 2001, în temeiul legii nr. 10/2001, reclamanta a depus la Primăria Bucureşti o cerere de restituire în integralitate a imobilului care a făcut obiectul sentinţei definitive din 10 octombrie 1997 a judecătoriei Bucureşti. Părţile nu au informat Curtea asupra urmării acestei proceduri.
D. A doua acţiune în anulare a contractelor de vânzare privind apartamentul nr. 4
17. La 2 august 2001 reclamanta a sesizat judecătoria cu o a doua acţiune în anulare a contractelor de vânzare din 7 noiembrie 1996, pe care a îndreptat-o împotriva Primăriei Bucureşti, societatea C. şi familia T., aceasta din urmă fiind moştenitoarea lui A.S., decedată între timp. Reclamanta s-a bazat în această acţiune pe dispoziţiile legii nr. 10/2001 şi a invocat reaua credinţă a părţilor pârâte cu ocazia încheierii contractelor.
18. Printr-o sentinţă din 14 februarie 2002 judecătoria Bucureşti a admis acţiunea reclamantei din cauza relei credinţe a părţilor pârâte cu ocazia vânzării apartamentului nr. 4, ţinând cont de acţiunea în revendicare în curs la acea vreme şi pentru că reclamanta informase familia T. asupra riscurilor la care se expunea în caz de încheiere a unui contract de vânzare.
19. Printr-o hotărâre din 6 februarie 2004, tribunalul Bucureşti a respins mai întâi nevalabilitatea inspirată din autoritatea de lucru judecat invocată de familia T. şi apoi apelul înaintat de aceasta din urmă.
20. În urma recursului părţilor pârâte, printr-o hotărâre din 21 octombrie 2004, Curtea de apel Bucureşti a confirmat în ultimă instanţă deciziile mai sus menţionate şi nulitatea contractelor de vânzare privind apartamentul nr. 4.
E. Punerea în posesie a moştenitoarei reclamantei a apartamentului nr. 4
21. La 13 ianuarie 2006, Consiliul General al Primăriei Bucureşti a întocmit un proces-verbal adiţional la procesul-verbal din 20 martie 1998, în care a precizat că reclamanta era îndreptăţită să fie pusă în posesia apartamentului nr. 4. Dintr-o scrisoare din aceeaşi zi a Consiliului general reiese că după pronunţarea hotărârii din 21 octombrie 2004 Curtea de apel Bucureşti nimeni nu a cerut în numele reclamantei punerea în posesie a apartamentului mai sus menţionat.
22. Printr-un proces-verbal încheiat la 13 februarie 2006, moştenitoarea reclamantei, aceasta din urmă decedând la 19 decembrie 2004, a fost pusă în posesia apartamentului nr. 4.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE PERTINENTE
23. Dispoziţiile legale şi jurisprudenţa interne pertinente sunt descrise în hotărârile Străin şi alţii contra României (nr. 57001/00, §§ 19-26, 21 iulie 2005), Păduraru contra României (nr. 63252/00, §§ 38-53, 1 decembrie 2005) şi Porteanu contra României (nr. 4596/03, §§ 23-25, 16 februarie 2006).
24. În hotărârea nr. 1939 din 14 mai 2003, pronunţată în temeiul dreptului comun, Curtea Supremă de Justiţie a considerat că în examinarea valabilităţii cauzei contractului, care reprezintă poziţia subiectivă a părţilor contractante în raport cu contractul, un tribunal trebuie să cerceteze dacă cumpărătorul fusese de bună credinţă cu ocazia încheierii contractului, şi anume dacă acesta din urmă ştia că bunul în cauză nu aparţinea vânzătorului. În hotărârile din 17 decembrie 2002 şi 13 mai 2003, Curtea Supremă de Justiţie a considerat că, în măsura în care la data vânzării unui apartament în temeiul legii nr. 112/1995 părţile la contractul în cauză ştiau că fostul proprietar demarase proceduri pentru a i se restitui bunul, acestea încheiaseră contractul cu rea credinţă. În consecinţă, contractul în cauză era ilegal şi contractul de vânzare atins de nulitate absolută.
DE DREPT
26. Reclamanta invocă faptul că vânzarea în 1996 a apartamentului nr. 4 de către stat terţilor, confirmată prin hotărârea din 27 aprilie 2000 a Curţii de apel Bucureşti, a privat-o de beneficierea de dreptul său de proprietate asupra acestui apartament, cu încălcarea articolului 1 al Protocolului nr. 1, care prevede astfel:
“Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din cauza unei utilităţi publice şi în condiţiile prevăzute de lege şi principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl deţin statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuţii sau amenzilor.”
A. Asupra admisibilităţii
28. Guvernul susţine că, încă de la desemnarea moştenitorilor reclamantei, nu a rămas nici-un obstacol în calea restituirii apartamentului respectiv de către autorităţi. El consideră că, în ceea ce priveşte prejudiciul invocat de reclamantă pentru perioada anterioară hotărârii mai sus menţionate, acest aspect ar putea fi pertinent cu prilejul examinării cererii prezentate cu titlu de reparaţie echitabilă.
29. Reclamanta contestă că hotărârea din 21 octombrie 2004 a curţii de apel Bucureşti ar putea să o priveze de calitatea de victimă. Pe de o parte, ea invocă faptul că, chiar după pronunţarea acestei hotărâri, autorităţile nu au pus-o în posesia apartamentului nr. 4, în condiţiile în care această obligaţie le revenea în conformitate cu sentinţa definitivă din 10 octombrie 1997 a judecătoriei Bucureşti. Pe de altă parte, reclamanta subliniază că hotărârea din 21 octombrie 2004 nu a reparat în nici-un fel prejudiciul pe care l-a suferit din cauza nebeneficierii de apartamentul său după pronunţarea sentinţei din 10 octombrie 1997 de mai sus.
30. Curtea aminteşte că o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu este suficientă în principiu pentru a-i retrage calitatea de victimă decât dacă autorităţile naţionale au recunoscut, explicit şi în substanţă, apoi au reparat încălcarea Convenţiei (a se vedea, între altele, Dalban contra României, [GC], nr. 28114/95, § 44, CEDO 1999-VI). În cazul în speţă, Curtea nu ar putea admite că reclamanta se află, la ora actuală, în urma restituirii de către autorităţi a apartamentului nr. 4, în aceeaşi situaţie ca în momentul pronunţării sentinţei din 10 octombrie 1997 a Judecătoriei Bucureşti. Într-adevăr, deşi a avut câştig de cauză într-o a doua acţiune în anulare şi moştenitoarea sa a fost pusă în posesia apartamentului nr. 4 în februarie 2006, aceasta nu ar putea şterge în întregime consecinţele vânzării acestui apartament de către autorităţi şi ale confirmării acestei vânzări prin hotărârea din 27 aprilie 2000 a Curţii de apel Bucureşti asupra dreptului de proprietate al reclamantei, din cauza nebeneficierii de acest drept după pronunţarea sentinţei citată anterior (a se vedea, mutatis mutandis, Oprescu contra României, nr. 36039/97, § 30, 14 ianuarie 2003). Curtea constată că Guvernul nu a invocat deloc şi nu a dovedit că există în dreptul românesc o cale de atac efectivă, în sensul articolului 35 § 1 al Convenţiei, care ar fi permis reclamantei să i se repare consecinţele mai sus menţionate ale încălcării invocate.
31. În aceste împrejurări, Curtea consideră că trebuue să respingă excepţia preliminară a Guvernului, reclamanta putând totuşi să se pretindă victima unei încălcări a Convenţiei, în sensul articolului 34 citat anterior, în ceea ce priveşte perioada posterioară sentinţei din 10 octombrie 1997, în care interesata s-a aflat în imposibilitatea de a beneficia de dreptul său de proprietate asupra apartamentului nr. 4 (a se vedea, mutatis mutandis, Boc contra României, nr. 33353/96, §§ 33-34, 17 decembrie 2002).
B. Asupra fondului
33. Guvernul recunoaşte că în temeiul sentinţei definitive din 10 octombrie 1997 a judecătoriei Bucureşti, reclamanta a dispus de un bun în privinţa apartamentului nr. 4 în chestiune. Totuşi, el subliniază că, chiar dacă reclamantei i s-a respins prima acţiune în anulare întemeiată pe o cauză ilegală a contractelor de vânzare în litigiu, tribunalul Bucureşti a precizat în hotărârea sa din 8 septembrie 1999 că putea înainta o nouă acţiune în anulare întemeiată pe încălcarea legii. Guvernul notează că această a doua acţiune în anulare, înaintată pe temeiul încălcării legii şi a dispoziţiilor legii nr.10/2001, a condus la anularea contractelor de vânzare printr-o hotărâre din 21 octombrie 2004 a Curţii de apel Bucureşti.
34. În opinia Guvernului, după pronunţarea hotărârii din 21 octombrie 2004, nu mai există nici-un obstacol pentru ca moştenitoarea reclamantei, odată intrată în posesia certificatului de moştenire, să facă demersurile necesare pe lângă autorităţi pentru punerea sa în posesie a apartamentului nr.4, şi anume în special depunerea unei cereri pentru ca această hotărâre să fie investită cu formulă executorie. Cu acest titlu, el susţine că o hotărâre care pronunţă nulitatea unui contract de vânzare este susceptibilă de execuţie, deoarece nu are un efect declarativ.
35. Reclamanta invocă faptul că privarea de proprietate pe care a suferit-o după sentinţa din 10 octombrie 1997 a judecătoriei Bucureşti nu a încetat să-şi producă efectele după pronunţarea hotărârii din 21 octombrie 2004, mai înainte să fi fost pusă în posesia apartamentului nr. 4 de către autorităţi. Ea subliniază că o hotărâre de constatare a nulităţii absolute a unui contract nu este susceptibilă de execuţie deoarece nu este un titlu executoriu şi părţile în litigiu nu au obligaţii de a asculta. Reclamanta susţine că după pronunţarea hotărârii din 21 octombrie 2004, Curtea de apel Bucureşti, autorităţile trebuia să pună în executare sentinţa din 10 octombrie 1997 a judecătoriei Bucureşti.
36. Curtea aminteşte că a considerat deja că vânzarea de către stat a unui bun al altuia către terţi chiar şi atunci când este anterioară confirmării în justiţie într-un mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia şi terţii erau de bună credinţă, se reflectă într-o privare a bunului. O asemenea privare, combinată cu lipsa totală a compensaţiei, este contrară articolului 1 al Protocolului nr. 1 (Străin şi alţii contra României, nr. 57001/00, §§ 39, 43 şi 59, 21 iulie 2005).
37. În plus, Curtea a constatat de asemenea într-o altă cauză că statul şi-a încălcat obligaţia pozitivă de a reacţiona în timp util şi coerent în faţa problemei de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în temeiul decretelor de naţionalizare. Ea a considerat de asemenea că incertitudinea generală creată astfel se repercutase asupra reclamantului, care s-a găsit în imposibilitatea de a recupera ansamblul bunului său, în condiţiile în care dispunea de o hotărâre definitivă de condamnare a statului să i-l restituie (Păduraru, citat anterior, § 112).
38. În cazul în speţă, Curtea constată că la 13 februarie 2006, în urma hotărârii din 21 octombrie 2004 a Curţii de apel Bucureşti, moştenitoarea reclamantei a fost pusă în posesia apartamentului nr. 4 şi notează că părţile sunt în dezacord în privinţa faptului de a şti dacă perioada dintre pronunţarea hotărârii citată anterior şi punerea în posesie trebuia să fie considerată drept o perioadă în timpul căreia reclamanta a fost privată de beneficierea de bunul său din vina autorităţilor. Fără să fie necesar să se analizeze problema caracterului executoriu al hotărârii citate anterior, Curtea consideră că autorităţile nu ar putea fi considerate responsabile de o atingere adusă dreptului la respectarea bunurilor în timpul perioadei mai sus menţionate în măsura în care reiese din dosar că moştenitoarea reclamantei nu a fost recunoscută în această calitate decât în aprilie 2005 şi că în ianuarie 2005 încă nu prezentase certificatul respectiv la Primăria Bucureşti.
39. În ceea ce priveşte perioada dintre pronunţarea sentinţei definitive din 10 octombrie 1997 şi anularea contractelor de vânzare prin hotărârea din 21 octombrie 2004, Curtea constată în schimb că reclamanta s-a aflat în imposibilitatea de a beneficia de dreptul său de proprietate asupra apartamentului nr. 4. În această privinţă, Curtea nu constată nici-un motiv ca să se îndepărteze de jurisprudenţa citată anterior, situaţia de fapt fiind clar aceeaşi. După exemplul cauzelor Păduraru şi Porteanu, în prezenta cauză terţii au devenit proprietarii apartamentului mai înainte ca dreptul de proprietate al reclamantei asupra acestui bun să fie confirmat definitiv cu efect retroactiv. Şi, la fel ca în aceste cauze, precum ca şi în cauza Străin, reclamanta a fost recunoscută în cazul în speţă drept proprietara legitimă, tribunalele considerând incontestabil titlul său de proprietate, ţinând cont de naţionalizarea abuzivă.
40. Curtea observă că vânzarea de către stat a bunului reclamantei, în temeiul legii nr. 112/1995 care nu permitea să se vândă decât bunurile naţionalizate în mod legal, a împiedicat reclamanta să beneficieze de dreptul său şi că nici-o despăgubire nu i-a fost acordată pentru perioada în care a fost privată de apartamentul său.
41. Curtea nu poate admite argumentul Guvernului, care susţine în substanţă că instanţele nu puteau remedia, în prima procedură în anulare, atingerea invocată de reclamantă în măsura în care aceasta din urmă îşi întemeiase cererea introductivă în instanţă asupra mijlocului de nulitate inspirat din situaţia ilicită a contractelor de vânzare în loc să invoce fraudarea legii, aşa cum a făcut-o în a doua acţiune în anulare. Curtea constată că, în sprijinul acestor două acţiuni ale sale în anulare a contractelor de vânzare, reclamanta a oferit instanţelor în special aceleaşi argumente, şi anume ilegalitatea naţionalizării şi reaua credinţă a contractanţilor, care îi cunoşteau demersurile încercând restituirea imobilului. Ea relevă mai ales că, în cauze similare, Curtea Supremă de Justiţie a admis acţiuni în anulare a contractelor de vânzare întemeiate pe caracterul ilicit al cauzei acestor contracte (paragraful 24 de mai sus şi Păduraru contra României, citat anterior, § 38. Reclamanta a oferit aşadar instanţelor interne, încă de la prima acţiune în anulare, ocazia de a remedia atingerea adusă dreptului său de proprietate din cauza vânzării apartamentului respectiv de către stat unor terţi.
42. Prin urmare, Curtea consideră că privarea reclamantei de dreptul său de proprietate asupra apartamentului nr. 4 între 10 octombrie 1997 şi 21 octombrie 2004, în ciuda demersurilor sale pentru a obţine restituirea apartamentului, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, a făcut-o să sufere o greutate disproporţională şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale garantat de articolul 1 al Protocolului nr.1.
Aşadar s-a încălcat această dispoziţie.
III. ASUPRA APLICĂRII ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
43. În temeiul articolului 41 al Convenţiei,
“Dacă Curtea declară că s-au încălcat Convenţia sau Protocoalele sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi contractante nu permite să se şteargă decât incomplet consecinţele acestei încălcări, Curtea acordă părţii vătămate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă”.
A. Dauna
44. Reclamanta cere 100.000 euro (EUR) pentru dauna materială în ipoteza nerestituirii apartamentului de către autorităţi înainte de pronunţarea hotărârii Curţii, moştenitoarea reclamantei cere de asemenea, în caz contrar, 50.000 euro cu titlu de prejudiciu material rezultat din nefolosirea acestui apartament şi privarea de proprietate suferită între octombrie 1997 şi data punerii sale în posesie. După ce a cerut 5.000 euro pentru dauna morală, pe motiv că participase la procedurile interne în cauză, moştenitoarea reclamantei a precizat în observaţiile sale din 16 mai 2005 că din cauza caracterului netransmisibil al despăgubirii pentru dauna morală, ea nu cerea vreo sumă cu acest titlu pentru suferinţele suferite de reclamantă. Printr-un fax din 26 ianuarie 2006, trimis după termenul acordat de Curte pentru prezentarea cererilor de reparaţie echitabilă, moştenitoarea reclamantei a reiterat cererea sa de 5.000 euro pentru dauna morală, din cauza termenului dintre pronunţarea hotărârii din 21 octombrie 2004 a Curţii de apel Bucureşti şi punerea sa în posesia apartamentului nr. 4.
45. Guvernul consideră că cererea de despăgubire datorată nerestituirii apartamentului în cauză trebuie să fie respinsă în măsura în care nu mai există nici-un obstacol în calea restituirii acestui apartament. În privinţa celeilalte cereri privind prejudiciul material, pe care îl califică drept cerere cu titlu de lipsă de câştig, Guvernul precizează că în cauze similare Curtea nu a acordat suma pentru lipsa de câştig, ci pentru privarea de proprietate (Anghelescu contra României, nr. 29411/95, §§ 75-77, 9 aprilie 2002 şi Popa şi alţii contra României, nr. 31172/96, § 55, 29 aprilie 2003). Între altele, atunci când a ordonat restituirea bunului în temeiul articolului 41 al Convenţiei, Curtea nu a acordat nici-o sumă pentru nebeneficiere, rezervându-şi posibilitatea de a ţine cont de a acest lucru cu prilejul prejudiciului moral invocat (Popa şi alţii contra României, citat anterior).
46. Curtea remarcă faptul că la 13 februarie 2006 moştenitoarea reclamantei a fost pusă în posesia apartamentului nr. 4 şi consideră că trebuie respinsă cererea inspirată din nerestituirea apartamentului. În privinţa cererii de despăgubire pentru nefolosire şi privare de proprietate, Curtea face trimitere la observaţiile de mai sus şi constată că perioada de luat în considerare este cea între 10 octombrie 1997 şi 21 octombrie 2004 (paragrafele 38 şi 39 de mai sus). Ţinând cont de încălcarea constatată a articolului 1 al Protocolului nr. 1, în special de perioada în timpul căreia reclamanta a fost privată de proprietatea sa în ciuda demersurilor pentru a obţine restituirea apartamentului, Curtea consideră că reclamanta a suferit un prejudiciu material sigur din cauza acestei privări şi estimează, hotărând echitabil, că trebuie să se acorde moştenitoarei sale 5.000 euro cu acest titlu.
47. În privinţa sumei cerute pentru dauna morală, Curtea constată că după ce şi-a retras cererea cu acest titlu, moştenitoarea reclamantei a formulat, în afara termenului acordat de Curte, o cerere justificată de termen de punere a sa în posesia apartamentului în cauză după pronunţarea hotărârii din 21 octombrie 2004 de către Curtea de apel Bucureşti. Curtea nu constată nici-o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată şi paguba morală invocată şi respinge această cerere.
B. Cheltuieli şi taxe
48. Reclamanta nu a formulat nici-o cerere cu acest titlu.
49. Conform jurisprudenţei curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor şi taxelor sale decât în măsura în care a cerut-o. În consecinţă, în cazul în speţă, Curtea nu acordă reclamantei nici-o sumă cu acest titlu.
C. Dobânzi moratorii
50. Curtea consideră adecvat să bazeze rata dobânzilor moratorii pe baza ratei dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii centrale europene majorată cu un procent de trei puncte.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibilă;
2. Decide că s-a încălcat articolul 1 al Protocolului nr.1;
3. Decide
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni începând din ziua în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, 5.000 Euro (cinci mii euro) pentru paguba materială, plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit, ce va fi transformată în lei la cursul de schimb aplicabil la data plăţii;
b) că începând de la expirarea respectivului termen şi până la plată, aceste sume se vor mări cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea de împrumut marginal a Băncii centrale europene aplicabil în această perioadă, mărit cu un procent de trei puncte.
4. Respinge cererea de reparaţie echitabilă pentru restul.
Redactată în franceză, apoi comunicată în scris la data de 30 noiembrie 2006 cu aplicarea articolului 77 §§ 2 şi 3 al regulamentului.
Vincent Berger Boštjan M. Zupancic
Grefier Preşedinte