©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (www.csm1909.ro) şi al Institutului European din România” (www.ier.ro). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (www.csm1909.ro) and the European Institute of Romania (www.ier.ro). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

Secţia a treia

(Cererea nr. 3729/03)

Hotărâre

Strasbourg

19 ianuarie 2010

Definitivă

Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.

În cauza Şerban împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din: Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis López Guerra, Ann Power, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,

după ce au deliberat în camera de consiliu la 15 decembrie 2009,

pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:

Procedura

1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 3729/03) îndreptată împotriva României prin care un resortisant al acestui stat, domnul Petru Şerban („reclamantul”), a sesizat Curtea la 28 noiembrie 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).

2. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3. Reclamantul susţine că anularea unei hotărâri definitive pronunţată în favoarea sa a adus atingere principiului securităţii raporturilor juridice şi dreptului la respectarea bunurilor.

4. La 28 august 2008, Curtea a hotărât să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu art. 29 § 3 din convenţie, s-a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.

În fapt

I. Circumstanţele cauzei

5. Reclamantul este născut în 1950 şi locuieşte în Bucureşti.

6. La 11 noiembrie 1995, reclamantul a obţinut o hotărâre definitivă în justiţie prin care li se dispunea autorităţilor administrative din Bucureşti să încheie un contract de închiriere în favoarea sa având ca obiect un apartament situat în Bucureşti, la al treilea etaj al imobilului nr. 12, strada Decebal. La 7 octombrie 1996, statul a încheiat un contract de închiriere cu reclamantul.

7. În 1997, soţii O. l-au chemat în judecată pe reclamant pentru a obţine evacuarea lui, în baza unui contract de vânzare pe care l-ar fi încheiat în 1996 cu soţii T. Aceştia din urmă semnaseră în 1994 un contract de cumpărare al aceluiaşi bun cu statul.

8. Reclamantul a depus o cerere reconvenţională solicitând anularea celor două contracte de vânzare, ca urmare a nelegalităţii celor două acte juridice.

9. Printr-o hotărâre din 5 martie 1999 Judecătoria Bucureşti a respins acţiunea terţilor ca nefondată şi a admis cererea reconvenţională a reclamantului anulând cele două contracte de vânzare. Această hotărâre era motivată de ilegalitatea vânzării bunului de către stat în favoarea soţilor T., precum şi a vânzării aceluiaşi bun de către aceştia din urmă în favoarea soţilor O. Instanţa a considerat că reclamantul locuise în acel apartament din 1991 în calitate de locatar al statului până în 1996 şi că el avea dreptul să cumpere acel apartament şi nu soţii T. Instanţa a dispus de asemenea evacuarea soţilor O. din apartamentul menţionat.

10. Această hotărâre a fost confirmată în apel la 13 septembrie 2000 de Tribunalul Bucureşti şi în recurs, la 31 ianuarie 2001, de Curtea de Apel Bucureşti. Cele două instanţe au estimat că soţii T. nu îndeplineau condiţiile impuse de legislaţia internă pentru cumpărarea bunului de la stat.

11. La o dată care nu a fost precizată, la cererea soţilor O., Procurorul general a formulat la Curtea Supremă de Justiţie un recurs în anulare împotriva celor două hotărâri menţionate anterior. Acesta a susţinut că reclamantul încheiase contractul de închiriere la 7 octombrie 1996, adică la o dată ulterioară vânzării, data de 11 aprilie 1996, încheiată în favoarea soţilor T. şi că acest contract de închiriere era nul.

12. Printr-o decizie din 20 iunie 2002, Curtea Supremă a admis recursul în anulare, a infirmat hotărârile din 13 septembrie 2000 şi 31 ianuarie 2001 şi a admis pe fond acţiunea soţilor O. şi a dispus anularea contractului de închiriere încheiat la 7 octombrie 1996 între reclamant şi stat. Instanţa supremă a considerat că acele contracte de vânzare încheiate în 1994 între soţii T. şi stat, precum şi în 1996 între soţii T şi soţii O. erau legale şi că reclamantul nu avea decât o creanţă care nu era opozabilă cumpărătorilor bunului.

II. Dreptul şi practica interne relevante

13. Dispoziţiile legale şi jurisprudenţa internă relevante sunt descrise în hotărârea Brumărescu împotriva României [(MC), nr. 28342/95, pct. 31-44, CEDO 1999-VII] şi în hotărârea SC Maşinexportimport Industrial Group SA împotriva României (nr. 22687/03, 1 decembrie 2005, pct. 22).

14. Prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 58 din 25 iunie 2003, publicată în Monitorul Oficial nr. 460 din 28 iunie 2003, art. 330-3304 C. proc. civ. care reglementează recursul în anulare au fost abrogate. În temeiul dispoziţiilor tranzitorii, hotărârile judecătoreşti pronunţate până la data intrării în vigoare a ordonanţei erau supuse căilor de atac existente la data la care hotărârile fuseseră pronunţate.

În drept

I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din convenţie

15. Reclamantul se plânge de faptul că anularea hotărârii definitive a Curţii de Apel Cluj din 31 ianuarie 2001 prin hotărârea din 20 iun. 2002 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a adus atingere principiului securităţii raporturilor juridice, garantat de art. 6 § 1 din convenţie, care prevede următoarele:

„Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, (...) de către o instanţă (...) care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)”.

A. Cu privire la admisibilitate

16. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din convenţie. Curtea subliniază, de altfel, că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.

B. Cu privire la fond

17. Făcând trimitere la cauza Masinimportexport, Guvernul admite că în conformitate cu jurisprudenţa constantă a Curţii, admiterea unei căi extraordinare de atac care pune în discuţie o hotărâre definitivă printr-o procedură de supervizare este considerată o nerespectare a principiului securităţii raporturilor juridice (SC Maşinexportimport Industrial Group SA, menţionat anterior, pct. 36).

18. Totuşi, Guvernul subliniază că, în prezent, Procurorul general nu mai are posibilitatea să verifice legalitatea unei hotărâri definitive prin intermediul unui recurs în anulare.

19. În cele din urmă, Guvernul lasă Curtea să aprecieze temeinicia capătului de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 din convenţie.

20. Reclamantul contestă argumentele Guvernului şi continuă să susţină că anularea hotărârii definitive din 22 iunie 2002 a adus atingere principiului securităţii raporturilor juridice.

21. Curtea s-a pronunţat în repetate rânduri în cauze care au ridicat probleme similare acesteia, în care a concluzionat că a fost încălcat art. 6 § 1 din convenţie datorită contestării, în urma unui recurs în anulare formulat de Procurorul general, a soluţionării pronunţate în mod definitiv a unui litigiu (a se vedea, printre altele, Brumărescu, citată anterior, pct. 61-65, SC Maşinexportimport Industrial Group SA, citată anterior, pct. 32, şi SC Editura Orizonturi S.R.L împotriva României, nr. 15872/03, pct. 59-63, 13 mai 2008).

22. Examinând prezenta cauză, Curtea consideră că Guvernul nu a furnizat niciun argument convingător care să poată duce la o concluzie diferită. Prin urmare, Curtea consideră că, aplicând astfel dispoziţiile art. 330 C. proc. civ. care reglementează recursul în anulare, aşa cum era redactat la data faptelor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a respectat prin decizia sa din 20 iunie 2002 principiul securităţii raporturilor juridice şi, prin aceasta, dreptul reclamantului la un proces echitabil în sensul art. 6 § 1 din convenţie.

23. În consecinţă, a fost încălcat art. 6 § 1 în această privinţă.

II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1

24. Reclamantul se plânge că decizia din 20 iunie 2002 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a avut drept efect afectarea dreptului său la respectarea bunurilor sale, aşa cum este recunoscut la art. 1 din Protocolul nr. 1, redactat după cum urmează:

„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare reglementării folosirii bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”

A. Cu privire la admisibilitate

25. Guvernul susţine că acest capăt de cerere este incompatibil ratione materiae cu dispoziţiile de la art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenţie deoarece un contract de închiriere de locuinţă nu îl face pe titularul său proprietarul unui „bun” protejat la articolul menţionat mai sus. Prin urmare, Guvernul afirmă că reclamantul nu era titularul nici al unui bun, nici al unei creanţe faţă de stat, în virtutea căreia ar fi putut pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă” de a obţine efectiv un drept de proprietate.

26. Reclamantul se opune argumentelor Guvernului.

27. Curtea reaminteşte că dreptul la un contract de închiriere recunoscut printr-o hotărâre judecătorească definitivă reprezintă o creanţă suficient de individualizată pentru a constitui un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (Licu împotriva României, nr. 35077/02, pct. 36-37, 4 martie 2008).

28. În speţă, Curtea notează că Judecătoria Bucureşti a dispus autorităţilor administrative să încheie un contract de închiriere cu reclamantul, ceea ce s-a întâmplat la 7 octombrie 1996. Acest contract de închiriere constituia deci o creanţă în temeiul căreia reclamantul putea pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă” să obţină efectiv un drept de natură patrimonială, care ţine de noţiunea de „bunuri” conţinută la art. 1 din Protocolul nr. 1.

29. Rezultă că excepţia preliminară a Guvernului trebuie respinsă.

30. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din convenţie. De altfel, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.

B. Cu privire la fond

31. Guvernul enunţă că ingerinţa în dreptul reclamantului de a se bucura de apartamentul în cauză era justificată de necesitatea de a apăra ordinea juridică, adică de a asigura respectarea dispoziţiilor legale, dintre care mai ales Legea nr. 5/1973, care cerea încheierea unui contract de închiriere de locuinţă în scris. Acesta adaugă că echilibrul just între interesele prezente nu a fost deteriorat din moment ce reclamantul nu a locuit niciodată în acel apartament şi nu a plătit niciodată chirie.

32. Reclamantul contestă argumentele Guvernului.

33. Curtea estimează că anularea de către Curtea Supremă de Justiţie a hotărârii definitive din 18 aprilie 2001 a constituit o ingerinţă în dreptul reclamanţilor la respectarea bunului lor în sensul art. 1 primul paragraf, prima teză din Protocolul nr. 1.

34. Curtea trebuie, prin urmare, să verifice dacă a fost păstrat un echilibru just între cerinţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului (Brumărescu menţionată anterior, pct. 78).

35. În speţă, aceasta estimează că acest echilibru a fost deteriorat şi că reclamantul a suportat o sarcină specială şi exorbitantă din moment ce a fost privat nu doar de dreptul de a i se transfera beneficiul contractului de închiriere privind apartamentul, ci şi de orice indemnizaţie sau măsură reparatorie în această privinţă.

36. Prin urmare, a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr.1.

III. Cu privire la aplicarea art. 41 din convenţie

37. În temeiul art. 41 din convenţie,

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”

A. Prejudiciu

38. Reclamantul solicită să fie repus în situaţia anterioară anulării hotărârii din 31 ianuarie 2001. Acesta afirmă că datorită recursului în anulare admis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie acesta nu a avut posibilitatea să achiziţioneze apartamentul de la stat. În acest scop, reclamantul solicită contravaloarea bunului în litigiu, adică 208 400 EUR şi depune un raport de expertiză în acest sens. Acesta solicită, de asemenea, 500 000 EUR cu titlul de daună morală pentru stresul pe care l-ar fi suferit, precum şi pentru situaţia „discriminatorie” pe care ar fi trebuit să o înfrunte în urma recursului în anulare.

39. Guvernul se opune plăţii contravalorii bunului în litigiu întrucât, conform acestuia, ar fi vorba de un prejudiciu eventual ale cărui elemente constitutive nu se pretează la un calcul exact. Guvernul solicită Curţii să evalueze global prejudiciul material şi cel moral. În ceea ce priveşte prejudiciul moral, Guvernul estimează că nu există nicio legătură de cauzalitate între prejudiciul invocat şi pretinsa încălcare a convenţiei şi că, în orice caz, suma solicitată de reclamant este excesivă.

40. În ceea ce priveşte suma solicitată cu titlul de contravaloare a apartamentului în litigiu, Curtea nu ar putea specula asupra posibilităţii ca reclamantul să cumpere apartamentul în cauză. Prin urmare, este necesar să se respingă această cerere. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa şi pronunţându-se în echitate, în conformitate cu art. 41 din convenţie, aceasta acordă reclamantului 3 000 EUR pentru toate prejudiciile contopite.

B. Cheltuieli de judecată

41. Reclamantul solicită rambursarea a 1 103 EUR, transmiţând justificări, care corespund unor cheltuieli pentru fotocopii, onorarii de expertiză tehnică imobiliară, onorarii ale avocatului, taxe de traducere a anumitor documente şi taxe de curierat.

42. Guvernul nu se opune rambursării cheltuielilor efectuate, la prezentarea documentelor justificative. În ceea ce priveşte cheltuielile efectuate pentru expertiza tehnică imobiliară şi pentru traduceri, Guvernul nu le consideră cheltuieli necesare.

43. Curtea consideră că singurele cheltuieli de judecată solicitate pentru care s-au prezentat documente justificative şi are au o legătură cu procedura în litigiu se ridică la suma de 415 EUR. În aceste condiţii, aceasta consideră adecvat să aloce reclamantului 415 EUR pentru aceste cheltuieli.

C. Dobânzi moratorii

44. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,

1. Declară cererea admisibilă;

2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 6 § 1 din convenţie;

3. Hotărăşte că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenţie;

4. Hotărăşte că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea rămâne definitivă, în conformitate cu art. 44 § 2 din convenţie, următoarele sume:

ii) 3000 EUR (trei mii euro), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru toate prejudiciile contopite, care trebuie convertiţi în moneda statului pârât la rata aplicabilă la data plăţii;

ii) 415 EUR (patru sute cincisprezece euro), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de către reclamant, pentru cheltuieli de judecată, care trebuie convertiţi în moneda statului pârât la rata aplicabilă la data plăţii;

5. Hotărăşte că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, sumele indicate la punctele 4 i) şi ii) vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană aplicabilă pe parcursul acestei perioade, majorată cu trei puncte procentuale;

6. Respinge cererea de reparaţie echitabilă pentru celelalte capete de cerere.

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 19 ianuarie 2010, în temeiul art. 77 § 2 şi art. 77 § 3 din regulament.

Santiago Quesada Josep Casadevall
Grefier Preşedinte