Traducere neoficială a variantei engleze a hotărârii,

efectuată de către asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”

SECŢIUNEA A PATRA

CAUZA NĂVOLOACĂ c. MOLDOVEI

(Cererea nr. 25236/02)

HOTĂRÂRE

STRASBOURG

16 decembrie 2008

DEFINITIVĂ

16/03/2009

Această hotărâre poate fi subiect al revizuirii editoriale.

În cauza Năvoloacă c. Moldovei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Patra), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:

 Nicolas Bratza, Preşedinte,
 Lech Garlicki,
 Ljiljana Mijović,
 David Thór Björgvinsson,
 Ján Šikuta,
 Päivi Hirvelä,
 Mihai Poalelungi, judecători,
şi Lawrence Early, Grefier al Secţiunii,

Deliberând la 25 noiembrie 2008 în şedinţă închisă,

Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 25236/02) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către un cetăţean al Republicii Moldova, dl Ştefan Năvoloacă („reclamantul”), la 13 iunie 2002.

2.  Reclamantul a fost reprezentat de către dl B. Druţă, avocat din Chişinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl V. Grosu.

3. Reclamantul a pretins, în special, că el a fost deţinut în mod ilegal şi că el a fost condamnat în mod arbitrar de comiterea unei infracţiuni în lipsa vreunei probe cu privire la vinovăţia sa.

 4.  Cererea a fost repartizată Secţiunii a Patra a Curţii (articolul 52 § 1 al Regulamentului Curţii). La 28 noiembrie 2006, o Cameră din cadrul acelei Secţiuni a decis să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu prevederile articolului 29 § 3 al Convenţiei, ea a decis ca fondul cererii să fie examinat concomitent cu admisibilitatea acesteia.

ÎN FAPT

I.  CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

5.  Reclamantul s-a născut în anul 1968 şi locuieşte în Sîngerei.

6. Faptele cauzei, aşa cum au fost prezentate de părţi, pot fi rezumate în felul următor.

7. Reclamantul a fost condamnat pentru furt şi jaf şi şi-a ispăşit sentinţa, fiind eliberat condiţionat la 7 aprilie 1999. La 20 aprilie 2000, el a fost reţinut de poliţie pentru opunere de rezistenţă colaboratorului poliţiei şi dus la comisariatul de poliţie din Ialoveni. O instanţă de judecată a constatat că reclamantul nu a comis vreo abatere şi a dispus eliberarea acestuia.

8. După ce l-a eliberat, poliţia l-a reţinut din nou imediat şi l-a filmat. Ulterior, el a fost acuzat că l-a omorât pe P., directorul unei întreprinderi private.

9. Potrivit acuzării, reclamantul avea relaţii bune şi se întâlnea frecvent cu fostul său coleg S., care la rândul său avea relaţii apropiate cu o întreprindere care concura direct cu întreprinderea lui P., pentru importurile de orez din România. P. a primit mai multe ameninţări pentru a-şi înceta activitatea, ultima dintre care a avut loc la 8 septembrie 1999.

10. Acuzarea a susţinut că, la 12 septembrie 1999, reclamantul împreună cu un alt bănuit, care nu a fost identificat, l-au aşteptat pe P. lângă casa acestuia până când acesta a ieşit ţinând în mână o geantă sportivă şi a urcat într-un camion care-l aştepta. În acel moment (aproximativ la ora 19:00), cei doi bănuiţi au deschis portiera din partea pasagerului şi unul dintre ei, ameninţându-l cu arma pe P., i-a ordonat acestuia să-i dea geanta care conţinea 8,700 dolari SUA şi 12,000 lei moldoveneşti. P. l-a lovit pe atacator şi a fost împuşcat de trei ori. El a decedat la scurt timp după aceasta. Celălalt bănuit l-a ameninţat pe Z., şoferul camionului, cu un cuţit şi i-a ordonat să stea pe loc, iar mai apoi a luat geanta. El şi reclamantul au fugit într-un parc din apropiere.

1. Hotărârea Tribunalului municipiului Chişinău din 30 mai 2001

11. Instanţa de judecată a constatat că reclamantul nu şi-a recunoscut niciodată vinovăţia şi că la 20 aprilie 2000 acuzaţia de opunere de rezistenţă colaboratorului de poliţie adusă reclamantului a fost fabricată de către poliţiştii Dodu şi Gulea de la Comisariatul de poliţie din Ialoveni. După ce a fost achitat de către o instanţă de judecată, el a fost reţinut din nou de către aceiaşi poliţişti.

a. Declaraţiile martorilor

12. Instanţa de judecată a examinat declaraţiile făcute de diferiţi martori în cauza respectivă. Soţia lui P. a declarat că hotărârea de a călători în România cu scop de afaceri a fost luată în după-amiaza zilei de 12 septembrie 1999 şi că doar ea, verişorul lui P., M.P., un partener de afaceri V. şi şoferul camionului Z. ştiau despre acest lucru. Ea a confirmat faptul că soţul ei a fost ameninţat de către persoane de la întreprinderea concurentă.

13. M.P. şi V.P., verişorul şi, respectiv, fratele lui P., nu au fost prezenţi la locul crimei, însă au confirmat faptul că P. a fost ameninţat de către persoane de la întreprinderea concurentă.

14. Z., şoferul camionului, a confirmat atacul din partea a două persoane necunoscute. În timpul investigaţiei, el a ascultat trei voci masculine, inclusiv pe cea a reclamantului care a refuzat să repete un text standard, însă nu a identificat vocea vreunui atacator. De asemenea, el nu a recunoscut vocea reclamantului nici în timpul şedinţelor de judecată. Instanţa a conchis că nimic din declaraţiile lui Z. nu indica asupra faptului implicării reclamantului în comiterea infracţiunii.

15. C.I., un martor, a declarat în instanţă că el nu-şi amintea data sau luna când au avut loc evenimentele. El a văzut doi bărbaţi care l-au atacat pe pasagerul din camion şi care au fugit pe lângă el. Mai târziu, el l-a recunoscut pe unul dintre ei în timpul prezentării spre recunoaştere ca fiind reclamantul, care din cei doi atacatori era mai scund; celălalt atacator avea un obiect negru în mână. El a mai recunoscut şi cămaşa care a fost luată din casa reclamantului ca fiind purtată de către unul dintre atacatori. Persoana mai înaltă a fost cea care l-a împuşcat pe P., nu reclamantul.

16. C.D., un alt martor, nu-şi amintea data, luna sau anul în care a avut loc evenimentul. Ea a văzut doi bărbaţi, care l-au atacat pe pasagerul camionului. Cel mai înalt, îmbrăcat în haine colorate deschis, a scos victima din camion şi i-a luat geanta, după care ambii atacatori, care erau înarmaţi, au fugit. Ea nu a văzut ca cineva să fi ieşit din maşina parcată în spatele camionului.

17. Instanţa a constatat că declaraţiile lui C.I. şi C.D. nu corespundeau declaraţiilor lor anterioare. În timpul investigaţiei iniţiale, fiecare a spus că persoana care purta o cămaşă din dril închisă era cea care era mai înaltă şi care avea o geantă în mâna sa; ei au recunoscut acea persoană ca fiind reclamantul. Totuşi, în timpul şedinţei de judecată ei au declarat că reclamantul era persoana mai scundă şi că el purta o cămaşă din catifea reiată. Instanţa de judecată avea dubii că cineva dintre ei ar fi putut să vadă că P.  l-a lovit pe unul dintre atacatori: potrivit ambilor martori, cei doi atacatori  s-au urcat în remorca camionului, însă în acel caz martorii nu au putut vedea nimic în cabina camionului. De asemenea, declaraţiile lui C.I. şi ale lui C.D. contraziceau declaraţia lui Z., potrivit căruia unul dintre atacatori s-a urcat în camion din partea destinată pasagerilor, în timp ce celălalt îl ameninţa pe el cu un cuţit. Persoana care purta haine de culoare închisă l-a împuşcat pe P., însă Z. nu l-a recunoscut pe reclamant ca fiind acea persoană şi nici ca fiind celălalt atacator. În plus, atât C.I., cât şi C.D. au declarat că focurile de armă au fost trase de la o distanţă mică, atunci când ambii atacatori se aflau în remorca camionului. Totuşi, expertiza nu a putut dovedi distanţa de la care au fost trase focurile de armă, ci doar a constatat că acestea au fost trase de la o distanţă mică (de până la un metru). O altă expertiză a demonstrat că focurile de armă au fost trase sub un unghi de 45º. Prin urmare, focul de armă nu putea fi tras din remorca camionului, contrar declaraţiilor acestor doi martori.

18. C.C., un alt martor, a confirmat în general evenimentele la care au fost martori C.I. şi C.D., însă nu a putut să recunoască pe niciunul dintre atacatori.

19. U.E. era un poliţist care era în afara orelor de serviciu şi care, în momentul atacului, aştepta un prieten într-o maşină parcată la o anumită distanţă în spatele camionului. La începutul investigaţiei, el a declarat că el nu şi-a dat seama că era comisă o infracţiune şi că el nu credea că poate să identifice vreun atacator. El l-a văzut pe unul dintre atacatori dintr-o parte, iar pe celălalt de la spate. Ambii purtau haine de culori închise; unul avea părul închis de lungime medie şi avea vârsta în jur de 30 de ani. El a dat declaraţii similare la 4 ianuarie şi la 19 aprilie 2000. La 7 mai 2000, el a putut să-şi amintească detalii cum ar fi culoarea şi materialul din care erau confecţionate cămăşile atacatorilor; culoarea părului lor şi frezurile lor; înălţimea aproximativă a acestora; şi că atacatorul mai scund purta o cămaşă de culoare deschisă (contrar declaraţiei sale anterioare că ambii atacatori purtau haine de culori închise). Instanţa de judecată a considerat că declaraţiile sale nu erau credibile, deoarece ele contraziceau declaraţiile sale anterioare şi pe cele făcute de martorii C.I. şi C.D.. Declaraţia lui U.E. a fost filmată, însă nu i-a fost arătată lui după eveniment, aşa cum prevede articolul 115 al Codului de procedură penală („CPP”, a se vedea mai jos). Mai mult, instanţa de judecată a pus la îndoială acţiunile lui U.E., deoarece el, ca poliţist, nu a reacţionat la mai multe semne care sugerau că era comisă o infracţiune, cum ar fi zgomotele de la împuşcături, faptul că şoferul camionului a fugit într-o direcţie, în timp ce alte două persoane au fugit în altă direcţie, şi că cineva a căzut din camion la pământ.

20. Alţi martori au confirmat caracterul relaţiilor dintre P. şi întreprinderea concurentă, însă, în opinia instanţei de judecată, nu au confirmat în niciun fel implicarea reclamantului.

21. N.E., un alt martor, a declarat că reclamantul şi prietena acestuia, E.L., închiriau apartamentul său de la începutul anului 2000. Ei nu prea aveau bani şi aduceau mâncare de la părinţii lui E.L.. Reclamantul a fost reţinut de către doi poliţişti în acel apartament; ei i s-a spus că el era bănuit de comiterea unui omor.

22. Mai mulţi martori (E.L., T.I., G.N.) au declarat că în ziua crimei ei l-au văzut pe reclamant împreună cu prietena sa E.L. în camera acesteia dintr-un cămin. G.N., o soră medicală, i-a dat lui E.L., aproximativ la orele 16:00 şi la orele 20:00 în acea zi, medicamente, deoarece aceasta se simţea rău. Ea nu era sigură dacă era data de 11 sau 12 septembrie, însă şi-a amintit în special că era o zi de duminică (12 septembrie 1999 a fost o zi de duminică). Ea l-a văzut pe reclamant împreună cu E.L. la ora 20:00.

23. E.L. a confirmat că reclamantul a fost cu ea tot timpul. El nu a avut vreo pereche de pantaloni de culoare închisă înainte de luna noiembrie 1999, fapt care a fost confirmat şi de I.T. şi G.N..

24. Niciunul din martorii care locuiau în acelaşi cămin cu E.L. nu au observat vreo îmbunătăţire a situaţiei ei financiare sau a reclamantului după luna septembrie 1999.

25. S. şi C.A. au negat faptul că ar fi informat-o pe E.L. despre desfăşurarea investigaţiei. C.A. a confirmat că el i-a transmis lui E.L. un bilet de la reclamant, în care ultimul a cerut să i se aducă mai multe lucruri personale şi mâncare. Reclamantul i-a trimis o scrisoare similară lui S..

b. Procesele-verbale cu privire la procedurile de colectare a probelor

26. La 21 aprilie 2000, reclamantul a fost prezentat martorilor spre recunoaştere. Instanţa de judecată a notat că martorul C.I. a confirmat că lui i-a fost arătată o poză a reclamantului înainte de prezentarea spre recunoaştere şi că, contrar articolului 115 al Codului de procedură penală (a se vedea mai jos), nu a fost întocmit procesul-verbal cu privire la acea acţiune procesuală. Ulterior, el l-a recunoscut pe reclamant în timpul prezentării spre recunoaştere.

27. În timpul prezentării spre recunoaştere şi în instanţa de judecată, martorul C.D. nu era foarte sigur că ea l-a văzut pe reclamant la locul infracţiunii. Ea i-a spus instanţei că chiar înainte de prezentarea spre recunoaştere ei i s-a arătat o scurtă înregistrare video a reclamantului. Una din celelalte persoane, care au participat la prezentarea spre recunoaştere, (S.S.) a declarat că C.D. nu era sigură pe sine atunci când l-a identificat pe reclamant; ea a declarat că atacatorul purta o cămaşă din dril albastră. În plus, înregistrarea video în care ea l-a recunoscut pe reclamant în timpul prezentării spre recunoaştere era foarte proastă şi că era imposibil de a stabili ce a spus ea şi pe cine l-a identificat ca fiind atacatorul.

28. Din nou contrar articolului 115 al CPP (a se vedea mai jos), atât lui C.I., cât şi lui C.D. nu li s-a arătat înregistrarea prezentărilor spre recunoaştere la care ei au participat.

29. Instanţa de judecată a constatat că acuzarea nu a negat faptul că reclamantul a fost filmat atunci când a fost reţinut, fără a fi întocmit vreun proces-verbal. Acuzarea a susţinut că reclamantul şi avocaţii acestuia nu   s-au plâns de faptul că reclamantul a fost înregistrat video până la proces.

30. În timpul prezentării spre recunoaştere, reclamantul purta o cămaşă din catifea reiată de culoare sură, care mai târziu (la 20 august 2000) a fost luată de acuzare ca probă incriminatorie şi identificată de nişte martori ca fiind purtată de către unul dintre atacatori. Niciunul dintre martori nu a recunoscut cămaşa în ziua prezentării spre recunoaştere. Instanţa de judecată a constatat că toţi martorii care au recunoscut cămaşa au declarat anterior că era o cămaşă din dril, în timp ce cea găsită în casa reclamantului era din velvet. Mai mult, lui C.I. i s-a arătat spre recunoaştere o altă cămaşă, mărimea înregistrată a căreia era mult mai mare decât a celei găsite în casa reclamantului.

31. Dl Andrei Dodu, poliţistul care l-a reţinut pe reclamant la 20 aprilie 2000, a mai raportat cu privire la o percheziţie care a fost făcută în casa mamei reclamantului la 30 aprilie 2000. La şedinţa de judecată, martorii care au fost prezenţi în timpul percheziţiei, precum şi mama reclamantului au confirmat că în casă, în timpul percheziţiei, nu a fost găsit şi ridicat ca probă incriminatorie niciun mâner de la o geantă şi că ei au semnat procesul-verbal fără vreo menţiune cu privire la vreo constatare specifică. Instanţa a mai constatat că textul procesului-verbal a fost alterat, că în procesul-verbal au fost introduse informaţii suplimentare cu privire la găsirea unui mâner de la o geantă, care au fost scrise peste liniile încrucişate marcate pe spaţiul gol în partea de jos a paginii. Contrar cerinţelor legale, procesul-verbal nu a prevăzut clar unde a fost găsit mânerul de la geantă sau caracteristicile acestuia, iar obiectul nu a fost păstrat într-un pachet sigilat.

32. Instanţa a constatat că procesul-verbal a fost fabricat de către autorul acestuia, poliţistul Dodu, care în instanţă nu a putut oferi detalii despre circumstanţele în care a fost găsit mânerul de la geantă. În plus, mânerul era absolut nou şi putea fi de la orice geantă similară care era vândută în magazine.

33. Au fost făcute mai multe expertize, care au stabilit că au fost trase trei focuri de armă de la o distanţă necunoscută (însă nu de la o distanţă mică) dintr-un revolver de tip necunoscut cu calibrul de 37.5 mm. Arma nu a fost găsită. Se pare că nu au fost făcute expertize cu privire la prezenţa sau absenţa urmelor de praf de puşcă pe hainele reclamantului.

c. Concluziile instanţei de judecată 

34. Instanţa de judecată a conchis că niciunul dintre martori nu a declarat că vreo persoană de la întreprinderea concurentă, reclamantul sau prietenii acestuia ştiau despre călătoria de afaceri neplanificată a lui P.. Doar patru persoane apropiate de P. au ştiut despre călătoria din 12 septembrie 1999. Acuzarea nu a investigat dacă vreunul dintre şoferii pe care Z. i-a informat despre călătorie în ziua crimei în perioada cuprinsă între orele 13:00 şi 17:00 ar fi putut fi implicaţi în comiterea crimei.

35. Rapoartele de expertiză au dovedit doar modul în care a fost comisă crima, dar nu şi implicarea reclamantului în comiterea crimei. Martorii care au pretins că l-au recunoscut pe reclamant şi-au contrazis propriile declaraţii făcute înaintea reţinerii reclamantului, precum şi declaraţiile altor martori ai acuzării, contradicţii care nu puteau fi explicate rezonabil. Mai mult, probele au fost obţinute cu încălcări serioase ale procedurii penale, ceea ce însemna, potrivit articolului 55 al CPP, că ele nu puteau fi puse la baza hotărârii instanţei.

36. Nimeni din întreprinderea concurentă nu a fost acuzat că ar fi comandat omorul lui P., deşi aceasta a fost versiunea pe care s-a bazat acuzarea. Mai mult, din acţiunile atacatorilor era clar că ei iniţial au vrut doar banii, nu şi omorul lui P. Doar după ce acesta din urmă a opus rezistenţă, el a fost împuşcat. Instanţa de judecată era convinsă că atacatorii au pregătit comiterea unui jaf, dar că unul dintre atacatori a depăşit intenţia comună iniţială şi că acesta era singurul responsabil pentru omorul lui P.. Chiar dacă declaraţiile lui C.I. şi ale lui C.D. ar fi fost acceptate ca probe, potrivit acestora, nu reclamantul, ci celălalt atacator l-a împuşcat pe P. În acest caz, reclamantul nu putea purta răspundere pentru acţiunea excesivă a celuilalt atacator.

37. Probele cu privire la relaţiile dintre reclamant, S. şi întreprinderea concurentă cu P. nu au dovedit în niciun fel vinovăţia reclamantului.

38. Instanţa de judecată l-a achitat pe reclamant, constatând că nu existau probe că el ar fi comis crima.

2. Hotărârea Curţii de Apel din 22 octombrie 2001 

39. La 22 octombrie 2001, Curtea de Apel a menţinut hotărârea instanţei inferioare. Ea a constatat că versiunea acuzării s-a bazat pe presupuneri şi pe probe obţinute cu încălcarea serioasă a Codului de procedură penală. Instanţa a subliniat că reclamantul a fost filmat, iar înregistrarea video a fost arătată martorilor înainte de prezentarea spre recunoaştere şi că nu existau probe directe care să dovedească vinovăţia acestuia.

40. Instanţa a respins argumentul acuzării că P. ar fi fost omorât de către reclamant la ordinele întreprinderii concurente, deoarece persoanele responsabile trebuiau de asemenea acuzate de crimă.

3. Hotărârea Curţii Supreme de Justiţie din 15 ianuarie 2002

41. La 15 ianuarie 2002, Curtea Supremă de Justiţie a avut o şedinţă de la care reclamantul a lipsit, fiind reprezentat de către avocatul său, şi la care nu au fost audiaţi martori. Instanţa a casat hotărârile instanţelor judecătoreşti inferioare şi a pronunţat o nouă hotărâre prin care l-a condamnat pe reclamant. Ea nu a examinat în mod direct vreo probă şi şi-a bazat constatările sale pe materialele din dosar şi pe constatările instanţelor judecătoreşti inferioare. Ea a constatat în baza dosarului că erau suficiente probe care dovedeau vinovăţia reclamantului şi că instanţele judecătoreşti inferioare au ajuns la concluzii incorecte.

42. Instanţa a constatat că vinovăţia reclamantului a fost dovedită prin următoarele probe: soţia lui P. a declarat că persoane necunoscute l-au ucis pe soţul ei şi i-au luat banii; el a fost anterior ameninţat de către agenţi ai întreprinderii concurente; declaraţii similare cu privire la ameninţări din partea întreprinderii concurente au fost făcute de către M.P. şi V.P.; şi că ei, de asemenea, au recunoscut mânerul de la geantă găsit în casa mamei reclamantului ca fiind de la geanta luată de la P. în ziua atacului.

43. Z., şoferul camionului, a confirmat că P. a fost ameninţat de agenţi ai întreprinderii concurente. La 12 septembrie 1999, în jurul orei 19:00, el a venit cu camionul său, P. a ieşit din casă şi s-a urcat în camion. Atunci o persoană a deschis portiera din partea pasagerului şi l-a ameninţat pe P. cu o armă, cerând geanta în care erau banii. P. a opus rezistenţă şi atunci au fost trase două focuri de armă. Un alt bărbat s-a urcat în camion şi l-a ameninţat cu un cuţit, luându-i geanta. Ambii atacatori au fugit în pădure.

Două rapoarte de expertiză au confirmat că moartea lui P. a survenit în urma a trei împuşcături.

44. C.I. a declarat că el l-a văzut pe reclamant atacându-l pe P. şi fugind cu geanta. El l-a recunoscut pe reclamant în timpul prezentării spre recunoaştere. Aceste declaraţii au fost confirmate de C.D. şi C.C., care erau împreună cu el.

45. U.E. de asemenea a confirmat că el l-a văzut pe reclamant la 12 septembrie 1999 în timpul atacului. După ce a auzit focuri de armă, el a văzut doi bărbaţi care fugeau din camion: pe unul dintre ei el l-a identificat ca „o persoană cu ochelari de soare şi cu o geantă sportivă în mână”.

46. C.I., C.D., C.C. se aflau la aproximativ cincisprezece metri de la reclamant, iar U.E. se afla chiar şi mai aproape, amintindu-şi forma buzelor reclamantului, înălţimea acestuia, frezura şi hainele acestuia. Toţi martorii au declarat că nu putea fi o greşeală în identificarea reclamantului, deoarece ei l-au văzut pe reclamant foarte clar.

Toate aceste probe excludeau orice dubii cu privire la vinovăţia reclamantului.

47. Instanţa a respins declaraţiile martorilor cu privire la faptul că reclamantul avea un alibi, deoarece ele erau contradictorii. Nu existau probe că prietena reclamantului, E.L., a fost bolnavă anume la 12 septembrie 1999 şi că reclamantul a fost cu ea pe parcursul zilei. Mai mult, niciunul din martori nu a indicat anume ora 19:00 ca fiind timpul când reclamantul a fost împreună cu E.L.. Un martor (N.E.) nici măcar nu era sigur cu privire la dată, amintindu-şi doar că era „o zi din luna septembrie” ca fiind ziua în care E.L. a zăcut în pat fiind bolnavă şi nu şi-a amintit dacă reclamantul a fost împreună cu aceasta.

48. Mai mult, E.L. a fost pregătită cu privire la ce să spună în timpul investigaţiei, după cum au confirmat S. şi C.A., care au organizat întâlniri şi i-au transmis acesteia informaţii. Deşi E.L. a pretins că s-a simţit foarte rău în ziua crimei, ea şi reclamantul nu au chemat o ambulanţă, care ar fi dovedit starea sănătăţii ei. Mai mult, distanţa dintre căminul lui E.L. şi locul crimei nu era mare şi putea fi parcursă repede cu maşina.

49. Instanţa a mai notat că reclamantul era un vechi coleg al lui S., cu care el menţinea legătura. La rândul său, S. se afla în legătură frecventă cu întreprinderea concurentă cu P. şi că reclamantul a devenit şi el un apropiat al proprietarilor întreprinderii în calitate de prieten al lui S.. Astfel, reclamantul ştia despre activitatea lui P. şi că acesta purta cu el mulţi bani, ceea ce l-a determinat să comită crima.

50. Bazându-şi hotărârea sa pe probele de mai sus, pe care ea le-a considerat coerente şi logic concludente, Curtea Supremă de Justiţie l-a găsit vinovat pe reclamant şi l-a condamnat la douăzeci de ani de închisoare.

II. DREPTUL INTERN RELEVANT          

51.  Articolul 335 al Codului de procedură penală (în vigoare până la 12 iunie 2003) prevedea următoarele:

Articolul 335/4

„Judecând recursul, instanţa verifică hotărârea atacată pe baza materialului din dosarul cauzei şi a oricăror documente noi prezentate la instanţa de recurs.”

Articolul 335/5

„Judecând recursul, instanţa de recurs adoptă una din următoarele decizii:

...

2) admite recursul, casând hotărârea atacată, şi:

a) menţine hotărârea primei instanţe, când apelul a fost greşit admis;

b) achită pe inculpat sau dispune clasarea procesului penal în cazurile prevăzute în articolul 5 din prezentul cod;

c) dispune rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost casată sau, după caz, de către instanţa competentă în cazurile încălcării prevederilor legii...;

d) dispune rejudecarea de către instanţa de recurs în celelalte cazuri decât cele prevăzute la punctul 2) litera c) din prezentul articol.”

ÎN DREPT

52. Reclamantul a pretins în temeiul articolului 5 al Convenţiei că detenţia sa a fost ilegală. Partea relevantă a articolului 5 prevede următoarele:

„ 1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:

... c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia; ...”

53. De asemenea, el a pretins în temeiul articolului 6 al Convenţiei că procedurile penale împotriva lui nu au fost echitabile. Partea relevantă a articolului 6 § 1 al Convenţiei, este următoarea:

„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil ... a cauzei sale ... de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî ... asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa. ...”

54. In fine, el s-a plâns în temeiul articolului 7 al Convenţiei, partea relevantă a căruia prevede următoarele:

„1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost săvârşită, nu constituia o infracţiune, potrivit dreptului naţional sau internaţional. ...”

I. ADMISIBILITATEA

55. Guvernul a susţinut că reclamantul a omis termenul de şase luni pentru depunerea pretenţiei sale cu privire la detenţia sa ilegală. Mai mult, el nu a epuizat căile de recurs interne disponibile în ceea ce priveşte acea pretenţie.

56. Curtea notează că la 30 mai 2001 prima instanţă l-a achitat pe reclamant, ca urmare, el a fost eliberat din detenţie. Totuşi, el a depus cererea sa abia la 13 iunie 2002, după mai mult de şase luni după ce s-a sfârşit detenţia sa. Prin urmare, această pretenţie a fost prezentată în afara termenului prevăzut de articolul 35 § 1 al Convenţiei şi trebuie respinsă ca fiind inadmisibilă în conformitate cu articolul 35 § 4 al Convenţiei.

57. Curtea mai notează că în cererea sa iniţială reclamantul s-a plâns de o violare a articolului 7 al Convenţiei. Totuşi, el nu a dat vreun detaliu şi nu a prezentat vreun argument în acest sens în observaţiile sale. Curtea consideră că această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind vădit nefondată, în conformitate cu articolul 35 §§ 3 şi 4 al Convenţiei.

58. Curtea consideră că pretenţia reclamantului formulată în temeiul articolului 6 al Convenţiei ridică chestiuni de fapt şi de drept care sunt suficient de serioase încât determinarea lor să depindă de o examinare a fondului şi că niciun alt temei pentru a o declara inadmisibilă nu a fost stabilit. Prin urmare, Curtea declară această pretenţie admisibilă. În conformitate cu decizia sa de a aplica articolul 29 § 3 al Convenţiei (a se vedea paragraful 4 de mai sus), Curtea va examina imediat fondul pretenţiei.

II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENŢIEI

59. Reclamantul a susţinut că procedurile care au avut ca rezultat condamnarea şi sancţionarea sa au fost inechitabile şi arbitrare. În special, el a declarat că Curtea Supremă de Justiţie l-a condamnat fără a examina direct vreo probă şi doar în baza materialelor dosarului, aşa cum acestea au fost stabilite de către instanţele judecătoreşti inferioare. De asemenea, el a susţinut că Curtea Supremă de Justiţie a acceptat probe obţinute cu violarea clară a procedurii naţionale, cum ar fi probe fabricate prin arătarea martorilor a înregistrării video a reclamantului înainte de prezentarea spre recunoaştere sau adăugarea textului în procesul-verbal cu privire la percheziţia făcută în casa părinţilor reclamantului.

60. Guvernul a susţinut că ţine în primul rând de instanţele judecătoreşti naţionale să determine relevanţa probelor şi că Curtea nu trebuie să reexamineze cauza ca o „a patra instanţă”. Curtea Supremă de Justiţie avea competenţa de a pronunţa hotărâri diametral opuse celor ale instanţelor judecătoreşti inferioare (a se vedea paragraful 51 de mai sus), iar acest lucru în sine nu este contrar articolului 6. Atunci când a casat hotărârile instanţelor judecătoreşti inferioare, Curtea Supremă de Justiţie a adus motive ample, care nu pot fi considerate arbitrare sau nefondate pe probele din cauza respectivă. Reclamantul a beneficiat pe deplin de diferitele aspecte ale dreptului la un proces echitabil şi a avut posibilitatea să conteste în faţa instanţelor judecătoreşti naţionale modul de colectare şi folosire a probelor.

61. Curtea face referire la principiile generale cu privire la modul de aplicare a articolului 6 procedurilor în faţa instanţelor de apel, care au fost rezumate în hotărârea Popovici v. Moldova (nr. 289/04 şi 41194/04, §§ 66-69, 27 noiembrie 2007). În special, în hotărârea Sigurþór Arnarsson v. Iceland (nr. 44671/98, § 32, 15 iulie 2003) ea a notat că faptul că instanţa judecătorească supremă într-un Stat Contractant, cum ar fi în această cauză Curtea Supremă de Justiţie, a fost abilitată cu competenţa de a casa o sentinţă de achitare pronunţată de una sau mai multe instanţe judecătoreşti inferioare cu emiterea unei sentinţe de condamnare în lipsa inculpatului şi a martorilor şi fără audierea acestora nu constituie în sine o încălcare a garanţiilor unui proces echitabil prevăzute în articolul 6 § 1 al Convenţiei.

Acestea fiind spuse, pentru a determina dacă drepturile apărării au fost respectate este esenţial de a face o analiză a naturii chestiunilor pe care le examinează instanţa judecătorească supremă în cauză şi a rolului atribuit acesteia (a se vedea Popovici, citată mai sus, § 69).

62. În acest context şi prin prisma respectării garanţiilor prevăzute în articolul 6, Curtea observă că există anumite similitudini între circumstanţele acestei cauze şi cele din cauza Popovici, citată mai sus. În cauza Popovici, Curtea Supremă de Justiţie a acţionat ca o a doua instanţă cu competenţa de a rejudeca întreaga cauză şi de a examina orice probă prezentată de către părţi. Curtea a constatat că a avut loc o violare a articolului 6, deoarece Curtea Supremă de Justiţie în acea cauză a casat sentinţa de achitare a domnului Popovici şi l-a condamnat, fără a rejudeca cauza. În această cauză, Curtea Supremă de Justiţie a acţionat ca o a treia instanţă în conformitate cu prevederile vechiului Cod de procedură penală şi nu i se permitea prin lege să audieze direct martorii (a se vedea paragraful 51 de mai sus), deşi ea ar fi putut să-l audieze pe reclamant. Curtea notează în această ultimă privinţă că Guvernul nu a invocat faptul că reclamantul a renunţat la dreptul său de a compărea în faţa Curţii Supreme de Justiţie, iar în dosar nu există nimic care ar susţine faptul că reclamantul a renunţat, fără echivoc, la dreptul său.

63. Curtea notează că cauza împotriva reclamantului a fost aproape în întregime bazată pe declaraţii ale martorilor. Toate celelalte probe, cum ar fi diferite expertize tehnice, au demonstrat doar modul în care a fost comisă crima şi nu au dovedit implicarea reclamantului în aceasta. Atunci când a casat hotărârea instanţei judecătoreşti inferioare, Curtea Supremă de Justiţie s-a bazat pe larg pe declaraţiile martorilor. Ea a constatat, spre exemplu, că cei câţiva martori ale căror declaraţii i-au asigurat reclamantului un alibi nu au fost coerenţi sau suficient de credibili pentru a constitui o apărare acceptabilă. Ea nu s-a pronunţat asupra constatărilor instanţelor judecătoreşti inferioare că martorii acuzării au făcut declaraţii contradictorii care au fost parţial contrazise prin probe incontestabile şi că acele declaraţii nu erau credibile, deoarece martorii au fost influenţaţi prin faptul că li s-a arătat o înregistrare video înainte de prezentarea spre recunoaştere. Astfel, Curtea Supremă de Justiţie nu a fost de acord cu aprecierea declaraţiilor martorilor făcută de către instanţele judecătoreşti inferioare, deşi prin lege ei nu i s-a permis să-i audieze direct pe acei martori.

64. În astfel de circumstanţe şi având în vedere miza pentru reclamant, Curtea nu consideră că chestiunile care urmau a fi hotărâte de către Curtea Supremă de Justiţie, atunci când aceasta l-a condamnat şi l-a sancţionat pe reclamant – şi când a casat sentinţa de achitare a acestuia pronunţată de către instanţele judecătoreşti inferioare – ar fi putut fi examinate, ca o chestiune ce ţine de un proces echitabil, în mod corespunzător, fără o apreciere directă a probelor prezentate de reclamant personal şi de către martori (a se vedea Botten v. Norway, 19 februarie 1996, §§ 52 şi 53, Reports of Judgments and Decisions 1996‑I şi Popovici, citată mai sus, § 72). Deşi Curtea Supremă de Justiţie nu avea competenţa să facă o astfel de examinare directă a declaraţiilor martorilor, ea a avut competenţa de a dispune rejudecarea cauzei de către instanţele judecătoreşti inferioare (a se vedea paragraful 51 de mai sus). Echitatea cerea ca Curtea Supremă de Justiţie să fi dispus rejudecarea cauzei. Totuşi, ea nu a făcut acest lucru.

65. În lumina celor de mai sus, Curtea constată că în această cauză cerinţele unui proces echitabil nu au fost întrunite. În aceste circumstanţe, ea nu mai consideră necesar să examineze suplimentar dacă alte aspecte ale procedurilor în faţa Curţii Supreme de Justiţie au fost sau nu conforme cu această prevedere.

66.  Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei.

III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI

67.  Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”

A.  Prejudiciul moral

68. Reclamantul a pretins 150,000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral care i-a fost cauzat. El nu a dat alte detalii, însă a cerut casarea sentinţei sale de condamnare pronunţată de către Curtea Supremă de Justiţie.

69. Guvernul a considerat că această sumă a fost exagerată şi nesusţinută fie prin vreun detaliu, fie prin vreo referire la jurisprudenţa Curţii. El a susţinut că anterior Curtea a acordat sume mult mai mici în cauze în care ea a constatat o violare a articolului 6 de către autorităţile moldoveneşti.

70. Având în vedere violarea constatată mai sus şi locul proeminent pe care îl are dreptul la administrarea echitabilă a justiţiei într-o societate democratică (a se vedea Delcourt v. Belgium, hotărâre din 17 ianuarie 1970, § 25, Seria A nr. 11), Curtea consideră că acordarea unui prejudiciu moral este justificată în această cauză. Făcând evaluarea sa în mod echitabil, Curtea acordă reclamantului EUR 5,000.

71. În ceea ce priveşte cealaltă solicitare a sa privind casarea sentinţei sale de condamnare, Curtea consideră că în cazul în care, după cum este şi în această cauză, o persoană a fost condamnată în urma unor proceduri care s-au desfăşurat cu încălcări ale cerinţelor prevăzute de articolul 6 al Convenţiei, o rejudecare sau redeschidere a cauzei, dacă este cerută, reprezintă, în principiu, o modalitate adecvată de redresare a violării (a se vedea Öcalan v. Turkey [GC], nr. 46221/99, § 210, ECHR 2005‑IV şi Popovici, citată mai sus, § 87).

B.  Costuri şi cheltuieli

72. Reclamantul nu a pretins vreo sumă cu titlu de compensaţii pentru costurile şi cheltuielile sale.

C. Dobânda de întârziere

73. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda de întârziere să fie calculată în funcţie de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.

DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,

1.  Declară admisibilă pretenţia formulată în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei, iar restul cererii inadmisibil;

2.  Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei;

3.  Hotărăşte

(a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care această hotărâre devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, EUR 5,000 (cinci mii euro) cu titlu de prejudiciu moral, care să fie convertiţi în valuta naţională a statului pârât conform ratei aplicabile la data executării hotărârii, plus orice taxă care poate fi percepută;

(b) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;

4.  Respinge restul pretenţiilor reclamantului cu privire la satisfacţia echitabilă.

Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 16 decembrie 2008, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.

 Lawrence Early Nicolas Bratza
 Grefier  Preşedinte