Traducere neoficială a variantei engleze a hotărârii,
efectuată de către asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”
SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA MAZEPA c. MOLDOVEI
(Cererea nr. 1115/02)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
10 mai 2007
DEFINITIVĂ
10/08/2007
Această hotărâre va deveni definitivă în modul stabilit de articolul 44 § 2 al Convenţiei. Ea poate fi subiect al revizuirii editoriale.
În cauza Mazepa c. Moldovei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Patra), întrunită în cadrul unei camere compuse din:
Sir Nicolas Bratza, Preşedinte,
Dl J. Casadevall,
Dl G. Bonello,
Dl K. Traja,
Dl S. Pavlovschi,
Dl J. Šikuta,
Dna P. Hirvelä, judecători,
şi dl T.L. Early, Grefier al Secţiunii,
Deliberând la 12 aprilie 2007 în şedinţă închisă,
Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 1115/02) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către dna Nina Mazepa („reclamantul”), la 2 august 2001.
2. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl V. Pârlog.
3. Reclamantul a pretins, în special, că neexecutarea hotărârii judecătoreşti din 27 mai 1999 pronunţate în favoarea sa a încălcat drepturile sale garantate de articolul 6 al Convenţiei şi articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie şi că procedurile judiciare au fost nerezonabil de lungi.
4. Cererea a fost repartizată Secţiunii a Patra a Curţii (articolul 52 § 1 al Regulamentului Curţii). La 1 decembrie 2005, o Cameră din cadrul acelei Secţiuni a decis să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu prevederile articolului 29 § 3 al Convenţiei, ea a decis examinarea fondului cererii concomitent cu admisibilitatea acesteia.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. Reclamantul s-a născut în 1953 şi locuieşte în Chişinău. El este invalid de gradul doi.
6. Faptele cauzei, aşa cum au fost prezentate de părţi, pot fi rezumate în felul următor.
1. Procedurile iniţiale
7. Reclamantul este proprietar al unei părţi dintr-o casă în care vecinul (V.) este proprietarul celeilalte părţi. V. a reconstruit partea sa de casă fără acordul prealabil al reclamantului şi, în consecinţă, partea casei care aparţine reclamantului a fost serios afectată.
10. La 13 aprilie 2001, Judecătoria sectorului Buiucani a admis cererea. La 4 iulie 2001, un nou titlu executoriu a fost transmis instanţei, după care executorul a solicitat lui V. să se conformeze acestei hotărâri.
12. La 7 mai 2001, Judecătoria sectorului Buiucani a pronunţat o hotărâre suplimentară prin care a acordat reclamantului prejudiciile (MDL 6,558), care urmau a fi plătite de V., pentru întârzierea în executarea hotărârii din 27 mai 1999. V. a contestat această hotărâre. La 12 septembrie 2001, Tribunalul Chişinău a casat acea hotărâre şi a dispus rejudecarea cauzei.
13. La 11 ianuarie 2002, executorul judecătoresc a organizat o licitaţie pentru înstrăinarea părţii din casă care aparţinea lui V., însă nimeni nu a oferit preţul minim solicitat. În consecinţă, el a propus instanţei judecătoreşti să admită cererea reclamantului cu privire la transmiterea acelei parţi din casă în proprietatea lui, în contul datoriei lui V. faţă de el.
14. La 29 ianuarie 2002, Judecătoria sectorului Buiucani a admis cererea.
15. Paralel cu toate procedurile menţionate mai sus, reclamantul a iniţiat proceduri administrative în vederea anulării deciziei primăriei adoptate în anul 1996, prin care se confirma legalitatea reconstrucţiei casei lui V.. La 17 noiembrie 1999, Judecătoria sectorului Buiucani a admis acea cerere iar, la 5 iulie 2000, Tribunalul Chişinău a menţinut această hotărâre. La 28 septembrie 2000, Curtea de Apel a casat cele două hotărâri cu adoptarea unei noi hotărâri, prin care a respins pretenţiile reclamantului.
2. Procedurile care au urmat după redeschidere
17. La 25 aprilie 2002, Tribunalul Chişinău a admis cererea lui V., a casat hotărârea din 27 mai 1999 şi decizia din 13 aprilie 2001 (a se vedea paragrafele 8 şi 10 de mai sus) şi, pe motiv de lipsă de calificare adecvată a expertului, a dispus rejudecarea cauzei. Instanţa a admis argumentul lui V. precum că el a aflat despre lipsa de calificare a expertului abia în luna decembrie a anului 2000 şi, astfel, nu a omis termenul de trei luni prevăzut pentru depunerea cererii de revizuire. Reclamantul a informat Curtea despre casare printr-o scrisoare din 3 martie 2003.
20. Alte trei şedinţe au fost amânate cu o lună la solicitarea lui V.: la 6 octombrie 2003, 9 decembrie 2004 şi 30 ianuarie 2006.
22. Cauza este încă pendinte pe rolul Judecătoriei Buiucani.
23. Dreptul intern relevant a fost expus în hotărârea Curţii în cauza Prodan v. Moldova (nr. 49806/99, ECHR 2004‑III (extrase)).
24. Suplimentar, prevederile relevante ale Codului de procedură civilă, în vigoare la acea dată, sunt următoarele:
Articolul 5. Pornirea pricinii civile de către instanţa de judecată
„Instanţa de judecată începe judecarea pricinii civile:
...
3) la cererea persoanei, fizice sau juridice, care se adresează pentru apărarea unui drept al său ori a unui interes ocrotit prin lege; ...”
TITLUL AL CINCILEA
EXECUTAREA HOTĂRÂRILOR JUDECĂTOREŞTI
Articolul 336. Hotărârile instanţelor de judecată şi ale altor organe, care urmează să fie executate
„Se execută conform regulilor stabilite de prezentul titlu al codului:
1) hotărârile ... date de instanţele de judecată în pricinile civile: ...”
Articolul 337. Documentele de executare silită
„Documentele de executare silită sunt:
1) titlurile executorii ... eliberate în baza hotărârilor ... instanţelor de judecată ... .;”
Articolul 338. Eliberarea titlului executor
„Titlul executor se eliberează de către instanţă creditorului-urmăritor, după ce hotărârea a rămas definitivă ... .
Titlul executor se dă la mână creditorului-urmăritor sau, la cererea acestuia, se trimite spre executare nemijlocit în subdiviziunea teritorială a Departamentului de executare a deciziilor judiciare pe lângă Ministerul Justiţiei.”
Articolul 343. Prezentarea documentului de executare silită spre executare
„Executorul judecătoresc începe executarea hotărârilor la cererea persoanelor, enumerate în articolul 5 din prezentul cod ... . ”
Articolul 349. Controlul asupra executării hotărârilor
„Controlul asupra executării juste şi la timp a hotărârilor judecătoreşti se exercită de către judecător. ”
Articolul 359. Măsurile de executare silită
„Măsurile de executare silită sunt următoarele:
1) urmărirea bunurilor debitorului prin punerea unui sechestru pe bunuri şi prin vânzarea lor; ...”
ÎN DREPT
25. Reclamantul a pretins că neexecutarea hotărârii judecătoreşti definitive pronunţate în favoarea sa a încălcat drepturile sale garantate de articolul 6 § 1 al Convenţiei şi articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie. În continuare, el s-a plâns de durata excesivă a procedurilor judiciare.
Articolul 6 § 1 al Convenţiei, în partea sa relevantă, prevede următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil şi într-un termen rezonabil, ... de către o instanţă ... care va hotărî ... asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil ...”.
Articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie prevede următoarele:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor”.
26. El s-a mai plâns de lipsa recursurilor efective în ceea ce priveşte pretenţiile sale, contrar articolului 13 al Convenţiei, care prevede următoarele:
„Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv instanţei naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”
27. În continuare, el s-a plâns în temeiul articolelor 14 şi 17 ale Convenţiei, fără însă a da detalii. Articolul 14 prevede următoarele:
„Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.”
Articolul 17 prevede următoarele:
„Nicio dispoziţie din prezenta Convenţie nu poate fi interpretată ca implicând, pentru un stat, un grup sau un individ, un drept oarecare de a desfăşura o activitate sau de a îndeplini un act ce urmăreşte distrugerea drepturilor sau a libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie sau de a aduce limitări mai ample acestor drepturi şi libertăţi decât acelea prevăzute de această Convenţie.”
I. ADMISIBILITATEA PRETENŢIILOR
28. Curtea consideră că pretenţiile reclamantului formulate în temeiul articolelor 14 şi 17 sunt nefondate. El nu a prezentat nicio probă pentru a le susţine şi în dosar nu există nimic care le-ar sprijini.
Prin urmare, aceste pretenţii sunt vădit nefondate, în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei, şi urmează a fi respinse în temeiul articolului 35 § 4.
29. Curtea consideră că pretenţiile reclamantului formulate în temeiul articolelor 6 şi 13 ale Convenţiei, precum şi în temeiul articolului 1 al Protocolului nr. 1, ridică chestiuni de fapt şi de drept, care sunt suficient de serioase încât determinarea lor să depindă de o examinare a fondului. Niciun alt temei pentru a le declara inadmisibile nu a fost stabilit. Prin urmare, Curtea declară aceste pretenţii admisibile. În conformitate cu decizia sa de a aplica articolul 29 § 3 al Convenţiei (a se vedea paragraful 4 de mai sus), Curtea va purcede imediat la examinarea fondului pretenţiilor relevante.
30. Reclamantul s-a plâns de încălcarea drepturilor sale garantate de articolele de mai sus ca urmare a neexecutării hotărârii judecătoreşti definitive pronunţate în favoarea sa.
31. Guvernul a susţinut că hotărârea din 27 mai 1999 pronunţată în favoarea reclamantului a fost casată şi că, din momentul adoptării acesteia, autorităţile au întreprins toate măsurile rezonabile în vederea executării hotărârii. Mai mult, nicio altă hotărâre în favoarea reclamantului nu a devenit definitivă.
32. Curtea reiterează că o „pretenţie” poate constitui un „bun”, în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, dacă ea este suficient de certă pentru a fi executorie (a se vedea Prodan v. Moldova, citată mai sus, § 59). Reclamantul a avut o hotărâre definitivă pronunţată în favoarea sa şi, astfel, avea un „bun”. De asemenea, ea reaminteşte că redeschiderea procedurilor judiciare şi casarea unei hotărâri definitive „nu pune la îndoială caracterul executoriu al [acelei hotărâri]” şi, prin urmare, nu scuteşte autorităţile de responsabilitatea lor pentru neexecutarea hotărârii în perioada în care aceasta a fost în vigoare (Popov v. Moldova (nr. 1), nr. 74153/01, § 55, 18 ianuarie 2005). Deoarece nu a fost formulată nicio pretenţie cu privire la redeschiderea procedurilor, această chestiune nu va fi examinată de Curte.
33. În această cauză, hotărârea din 27 mai 1999 a rămas neexecutată timp de aproape trei ani, până la 25 aprilie 2002, când aceasta a fost casată. Curtea notează afirmaţiile Guvernului precum că, chiar din momentul adoptării acesteia, autorităţile au întreprins toate măsurile în vederea executării hotărârii (a se vedea paragraful 31 de mai sus). Prin urmare, reclamantul a solicitat în mod adecvat autorităţilor să execute hotărârea. Suplimentar, la 10 iulie 2000, reclamantul a informat instanţa judecătorească naţională despre neexecutarea hotărârii şi a solicitat schimbarea modului de executare a acesteia (a se vedea paragraful 9 de mai sus). Dintr-un motiv necunoscut, instanţa judecătorească naţională a răspuns la această solicitare abia la 13 aprilie 2001, adică 9 luni mai târziu.
34. Prin urmare, instanţa judecătorească, care la acea dată avea sarcina de a supraveghea executarea hotărârilor sale (a se vedea paragraful 24 de mai sus), cunoştea faptul că hotărârea adoptată în favoarea reclamantului nu a fost executată şi era obligată să asigure executarea acesteia. Totuşi, ea nu a întreprins nicio acţiune până în aprilie 2001, când a dispus schimbarea modului de executare. O plângere care se referea în special la întârzierea în executare, depusă la Curtea Supremă de Justiţie, a fost respinsă în februarie 2001 şi nu a dus la reactivarea imediată a procedurilor (a se vedea paragraful 14 de mai sus).
35. Mai mult, în pofida schimbării modului de executare şi eliberării unui nou titlu executoriu la 4 iulie 2001, autorităţilor le-a luat încă jumătate de an pentru a întreprinde prima încercare serioasă de a executa hotărârea, prin expunerea la licitaţie, în ianuarie 2002, a părţii casei care aparţinea lui V.
36. Luând în consideraţie faptul că primele eforturi serioase în acest sens au fost întreprinse aproape peste doi ani după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea consideră că autorităţile nu au întreprins toate măsurile rezonabile pentru a asigura executarea hotărârii. Guvernul nu a explicat această întârziere.
37. În ceea ce priveşte pretenţia reclamantului formulată în temeiul articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, Curtea reaminteşte că, potrivit practicii sale, „nerecuperarea unei datorii, din cauză că debitorul nu posedă bunuri, nu poate fi imputată statului pârât, decât şi în măsura în care această omisiune este imputabilă autorităţilor naţionale” (a se vedea, printre altele, Poláčik v. Slovakia, nr. 58707/00, § 64, 15 noiembrie 2005). Totuşi, în prezenta cauză, problema nu era în lipsa de bunuri a debitorului, deoarece V. dispunea de un imobil care putea fi folosit pentru executarea hotărârii. Într-adevăr, atunci când executorul a decis să întreprindă acţiuni concrete în vederea executării hotărârii, el a putut să o facă (a se vedea paragrafele 13 şi 14 de mai sus). Guvernul nu a explicat omisiunea autorităţilor de a întreprinde asemenea acţiuni mai devreme.
Prin neluarea măsurilor necesare pentru executarea hotărârii din 27 mai 1999, autorităţile naţionale au împiedicat reclamantul să beneficieze de rezultatul benefic al litigiului său.
38. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei şi a articolului 1 al Protocolului nr. 1 (Immobiliare Saffi v. Italy [GC], nr. 22774/93, §§ 59 şi 74, ECHR 1999‑V; Popov (1), citată mai sus, §§ 58 şi 64 şi Istrate v. Moldova, nr. 53773/00, §§ 55 şi 61, 13 iunie 2006).
39. Reclamantul s-a mai plâns, în temeiul articolului 6 al Convenţiei, de durata excesivă a procedurilor.
40. Guvernul a susţinut că autorităţile au acţionat cu suficientă diligenţă şi că majoritatea amânărilor în această cauză a fost rezultatul comportamentului părţilor. El a făcut referire la amânarea şedinţelor de judecată de şapte ori la cererea reclamantului (a se vedea paragraful 19 de mai sus). În plus, a fost nevoie de a întocmi mai multe rapoarte de expertiză, ceea ce, de asemenea, a sporit durata totală a procedurilor.
41. Curtea notează că procedurile în această cauză s-au sfârşit în mai 1999, însă hotărârea judecătorească definitivă nu a fost executată până la casarea acesteia în aprilie 2002. Deoarece perioada de neexecutare a fost deja luată în consideraţie la examinarea pretenţiilor de mai sus formulate în temeiul articolului 6 al Convenţiei şi articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, Curtea va examina perioada care a urmat după casarea din 25 aprilie 2002 şi, până în prezent, ţinând cont, de asemenea, de faptul că procedurile se mai află încă pe rolul primei instanţe. Prin urmare, perioada care trebuie luată în considerare este de aproape cinci ani.
42. Curtea reiterează că rezonabilitatea duratei procedurilor trebuie evaluată în lumina circumstanţelor cauzei, ţinând cont de criteriile stabilite în jurisprudenţa sa, în special, complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi al autorităţilor relevante şi importanţa cauzei pentru reclamant (a se vedea, printre multe altele, Frydlender v. France [GC], nr. 30979/96, § 43, ECHR 2000-VII şi Humen v. Poland [GC], nr. 26614/95, 15 octombrie 1999, § 60).
43. Curtea consideră că această cauză nu a fost deosebit de dificilă pentru a fi soluţionată şi că o hotărâre irevocabilă a instanţei judecătoreşti a fost deja pronunţată la 27 mai 1999. Unicul factor care a complicat procedurile şi care a fost unicul motiv pentru dispunerea redeschiderii acestora în anul 2002 a fost necesitatea întocmirii unui nou raport de expertiză cu privire la prejudiciul cauzat casei reclamantului. Acest factor va fi luat în consideraţie la examinarea comportamentului părţilor.
45. În ceea ce priveşte comportamentul autorităţilor, Curtea notează că, după cinci ani de la redeschiderea procedurilor, cauza se află încă pe rolul primei instanţe şi că o hotărâre în acest sens încă urmează a fi adoptată. Ea mai notează că majoritatea întârzierilor în examinarea cauzei s-au datorat obţinerii celor trei rapoarte de expertiză (a se vedea paragrafele 18 şi 21 de mai sus), suplimentar celui efectuat în cadrul procedurilor iniţiale.
46. Este adevărat că obţinerea rapoartelor de expertiză, pe care instanţa judecătorească naţională în mod rezonabil le considera necesare pentru adoptarea hotărârii, este un factor care explică parţial durata procedurilor. Mai mult, efectuarea rapoartelor suplimentare a fost solicitată de către părţile în proces. Totuşi, Curtea consideră că instanţele judecătoreşti, care au discreţia de a respinge cererile părţilor cu privire la efectuarea rapoartelor suplimentare pe care le consideră că nu sunt necesare, nu trebuie să permită întârzierea nerezonabil de îndelungată a examinării cauzei. Curtea reaminteşte că „principala responsabilitate pentru întârzierea datorată opiniilor experţilor este, în cele din urmă, a statului” (a se vedea Capuano v. Italy, hotărâre din 25 June 1987, Seria A nr. 119, p. 14, § 32 şi Ciborek v. Poland, nr. 52037/99, § 55, 4 noiembrie 2003). În acest sens, este, de asemenea, relevant faptul că ambele rapoarte de expertiză, din 2003 şi 2004, au fost efectuate de către instituţii de stat şi că, după cum se pare, instanţa de judecată nu a întreprins nicio măsură pentru a asigura prezentarea la timp a rapoartelor.
47. În special, Curtea notează că au existat întârzieri în examinarea cauzei care nu au fost explicate. După casarea din 25 aprilie 2002 doar din motivul că s-a considerat necesar de a obţine un raport de expertiză mai calificat, instanţa judecătorească naţională a dispus întocmirea unui astfel de raport abia la 12 noiembrie 2002. Nu a fost dată nicio explicaţie pentru această întârziere. Mai multe amânări inexplicabile au avut loc în timpul procesului de întocmire a rapoartelor de expertiză, cum ar fi perioada între 20 februarie 2004, când cererea instanţei a fost expediată experţilor, şi 26 octombrie 2004, când experţii au vizitat casa în cauză (a se vedea paragraful 21 de mai sus). Ultimul raport de expertiză a fost dispus la 30 ianuarie 2006 şi se pare că acesta încă nu a fost efectuat. În plus, experţii nu s-au prezentat la şedinţele de judecată fără nicio explicaţie. Lipsa de diligenţă în comportamentul experţilor este vizibilă, precum şi omisiunea instanţei de a lua măsuri în acest sens. De asemenea, este surprinzător faptul că instanţa judecătorească a considerat necesar să dispună întocmirea unui alt raport de expertiză, deşi concluziile celor trei rapoarte precedente au fost în favoarea reclamantului. Chiar dacă unele rapoarte de expertiză ar fi putut fi invalidate din cauza unor greşeli procedurale, Curtea consideră că repetarea unor astfel de greşeli în cadrul examinării aceleiaşi cauze relevă existenţa unor deficienţe serioase în procedura stabilită de stat pentru obţinerea rapoartelor de expertiză (a se vedea, mutatis mutandis, Wierciszewska v. Poland, nr. 41431/98, § 46, 25 noiembrie 2003 şi Pavlyulynets v. Ukraine, nr. 70767/01, § 51, 6 septembrie 2005).
48. Mai mult, Curtea consideră că, atunci când procedurile sunt redeschise, instanţele judecătoreşti trebuie să dea dovadă de o diligenţă deosebită pentru a asigura finalizarea cât mai rapidă a acestor proceduri. Nicio astfel de diligenţă nu a fost vizibilă în această cauză, în care unicul motiv pentru redeschiderea procedurilor a fost pretinsa deficienţă a raportului de expertiză şi în care, aproximativ cinci ani mai târziu, această problemă specifică încă nu a fost remediată, în pofida faptului că au fost întocmite alte două rapoarte noi.
49. In fine, Curtea consideră că chestiunea discutată în procedurile în cauză era de o importanţă crucială pentru reclamant, ţinând cont de faptul că el locuia într-o casă declarată nelocuibilă încă în anul 1999.
50. În consecinţă, Curtea constată că cauza reclamantului nu a fost examinată într-un termen rezonabil. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei.
IV. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 13 COMBINAT CU ARTICOLUL 6 § 1 AL CONVENŢIEI
51. Reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 13, de lipsa unui recurs efectiv în ceea ce priveşte pretenţia sa formulată în temeiul articolului 6 al Convenţiei.
52. Guvernul a declarat că autorităţile nu erau responsabile de neexecutarea unei hotărâri care încă nu a fost adoptată, luând în consideraţie faptul că procedurile sunt încă pendinte pe rolul primei instanţe. Părţile aveau posibilitatea să conteste orice decizie procedurală.
53. Curtea reiterează că articolul 13 garantează dreptul de a se adresa efectiv autorităţilor naţionale în privinţa unei pretinse încălcări a cerinţei impuse de articolul 6 § 1 de a examina cauza într-un termen rezonabil (a se vedea Kudła v. Poland [GC], nr. 30210/96, § 156, ECHR 2000-XI). Curtea reaminteşte că articolul 13 al Convenţiei cere existenţa prevederilor în legislaţia naţională care să permită autorităţilor naţionale competente să examineze fondul pretenţiei formulate în temeiul Convenţiei şi să ofere redresarea corespunzătoare, chiar dacă Statele Contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere cu privire la modul în care se conformează obligaţiilor ce rezultă din această prevedere (a se vedea Chahal v. the United Kingdom, hotărâre din 15 noiembrie 1996, Reports 1996-V, pp. 1869-70, § 145). Recursul cerut de articolul 13 trebuie să fie unul „efectiv” atât în practică, cât şi în drept. Totuşi, un astfel de recurs este cerut doar pentru pretenţiile care pot fi considerate ca fiind „serioase şi legitime” conform Convenţiei (a se vedea Metropolitan Church of Bessarabia and Others v. Moldova, nr. 45701/99, § 137, ECHR 2001‑XII).
54. În această cauză, Curtea a constatat o violare a articolului 6 § 1 în ceea ce priveşte neexecutarea hotărârii din 27 mai 1999 şi durata de examinare a cauzei după redeschiderea procedurilor la 25 aprilie 2002.
55. Curtea notează că pretenţiile reclamantului referitoare la neexecutarea unei hotărâri executorii şi durata excesivă a examinării cauzei erau în mod clar „serioase şi legitime” (a se vedea paragrafele 38 şi 50 de mai sus). Guvernul nu a invocat nicio prevedere din legislaţia naţională care ar fi permis reclamantului să întreprindă acţiuni pentru a accelera atât executarea hotărârii din anul 1999, cât şi examinarea cauzei în urma redeschiderii procedurilor, precum şi să obţină compensaţii pentru întârzieri. Mai mult, reclamantul a solicitat Curţii Supreme de Justiţie să strămute pricina în altă instanţă, ţinând cont de pretinsa tergiversare a examinării cauzei de către Judecătoria sectorului Buiucani, însă fără succes (a se vedea paragraful 11 de mai sus).
56. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 13 în ceea ce priveşte lipsa unui recurs în dreptul naţional cu privire la dreptul la examinarea cauzei într-un termen rezonabil, garantat de articolul 6 § 1, precum şi executarea la timp a unei hotărâri judecătoreşti definitive.
57. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă”.
A. Prejudiciu
58. Reclamantul a solicitat EUR 10,000 cu titlu de prejudiciu material, care a rezultat din devalorizarea în urma inflaţiei a sumei acordate la 27 mai 1999. Reclamantul a mai pretins EUR 170,000 cu titlu de prejudiciu moral şi costuri şi cheltuieli. El s-a bazat pe rapoartele experţilor şi informaţia Băncii Naţionale a Moldovei privind ratele inflaţiei pentru perioadele relevante.
59. Guvernul nu a fost de acord, susţinând că, în lipsa unei hotărârii definitive a instanţei judecătoreşti, nu poate avea loc nicio executare. Prin urmare, niciun prejudiciu nu putea fi cauzat ca urmare a neexecutării. În orice caz, reclamantul nu a prezentat nicio probă care ar susţine pretenţiile sale, iar orice prejudiciu suferit de el a fost rezultatul propriilor sale acţiuni.
60. Curtea consideră că reclamantului trebuia să-i fi fost cauzat un anumit prejudiciu şi suferinţă ca rezultat al neexecutării hotărârii definitive din 27 mai 1999 timp aproape de trei ani. Mai mult, el a trebuit să locuiască într-o casă nelocuibilă şi periculoasă timp de mai mulţi ani şi a suferit din cauza incertitudinii procedurilor judiciare prelungite. Ţinând cont de circumstanţele acestei cauze şi hotărând în bază echitabilă, Curtea acordă reclamantului suma totală de EUR 2,900 cu titlu de prejudiciu material şi moral.
61. De asemenea, reclamantul a solicitat rambursarea costurilor şi cheltuielilor angajate în faţa instanţelor judecătoreşti naţionale şi a Curţii. El nu şi-a argumentat pretenţiile.
62. Guvernul a contestat aceste pretenţii.
63. Potrivit jurisprudenţei Curţii, un reclamant are dreptul la rambursarea costurilor şi cheltuielilor sale doar dacă s-a dovedit că acestea au fost realmente angajate, necesare şi rezonabile ca mărime (a se vedea Zimmermann and Steiner v. Switzerland, hotărâre din 13 iulie 1983, Seria A nr. 66, § 36). În această cauză, ţinând cont de informaţiile de care dispune şi criteriile de mai sus, Curtea consideră rezonabil de a acorda reclamantului, care nu a fost reprezentat de un avocat, suma de EUR 100 cu acest titlu.
C. Dobânda de întârziere
64. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda de întârziere să fie calculată în funcţie de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.
1. Declară inadmisibile pretenţiile reclamantului formulate în temeiul articolelor 14 şi 17 ale Convenţiei, iar restul cererii admisibil;
2. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei în ceea ce priveşte neexecutarea hotărârii judecătoreşti definitive din 27 mai 1999;
3. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie în ceea ce priveşte neexecutarea hotărârii judecătoreşti definitive din 27 mai 1999;
4. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei în ceea ce priveşte durata excesivă de examinare a cauzei după redeschiderea procedurilor;
5. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 13 al Convenţiei din cauza lipsei unui recurs efectiv în ceea ce priveşte pretenţiile reclamantului privind neexecutarea hotărârii judecătoreşti definitive şi durata procedurilor;
6. Hotărăşte
(a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care această hotărâre devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, EUR 2,900 (două mii nouă sute euro) cu titlu de prejudiciu material şi moral şi EUR 100 (o sută euro) cu titlu de costuri şi cheltuieli, care să fie convertite în valuta naţională a statului pârât conform ratei aplicabile la data executării hotărârii, plus orice taxă care poate fi percepută;
(b) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;
7. Respinge restul pretenţiilor reclamantului cu privire la satisfacţia echitabilă.
Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 10 mai 2007, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.
T. L. Early Nicolas Bratza
Grefier Preşedinte