Traducere neoficială a variantei engleze a hotărârii,
efectuată de asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”
SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA URSU c. MOLDOVEI
(Cererea nr. 3817/05)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
27 noiembrie 2007
DEFINITIVĂ
27/02/2008
Această hotărâre va deveni definitivă în modul stabilit de articolul 44 § 2 al Convenţiei. Ea poate fi subiect al revizuirii editoriale.
În cauza Ursu c. Moldovei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Patra), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:
Sir Nicolas Bratza, Preşedinte,
Dl J. Casadevall,
Dl G. Bonello,
Dl K. Traja,
Dl S. Pavlovschi,
Dl L. Garlicki,
Dra L. Mijović, judecători,
şi dl T.L. Early, Grefier al Secţiunii,
Deliberând la 6 noiembrie 2007 în şedinţă închisă,
Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 3817/05) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către dl Mihai Ursu („reclamantul”), la 30 decembrie 2004.
2. Reclamantul a fost reprezentat de către dl V. Constantinov, care a acţionat în numele organizaţiei „Juriştii pentru drepturile omului”, o organizaţie non-guvernamentală cu sediul în Chişinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său la acea dată, dl V. Pârlog.
2. Reclamantul a pretins, în special, că detenţia sa a fost ilegală şi a susţinut că a avut loc o violare a articolului 5 §§ 1 şi 3 al Convenţiei.
3. La 27 martie 2006, Preşedintele Secţiunii a Patra a Curţii a decis să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu prevederile articolului 29 § 3 al Convenţiei, s-a decis examinarea fondului cererii concomitent cu admisibilitatea acesteia.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. Reclamantul, dl Mihai Ursu, este un cetăţean al Republicii Moldova, care s-a născut în anul 1970 şi locuieşte în Peresecina.
6. La 31 martie 2004, reclamantul a fost reţinut, fiind bănuit că în anul 1993 l-a omorât pe dl I.O., al cărui mamă a devenit în anul 2001 preşedinte al Parlamentului.
7. Între 2 aprilie şi 3 august 2004, el s-a aflat în arest preventiv în temeiul mandatelor de arestare emise lunar de către Judecătoria Buiucani. Mandatele de arestare stabileau ca temeiuri pentru arestarea sa faptul că el era bănuit de săvârşirea unei infracţiuni grave pentru care legea prevede o pedeapsă privativă de libertate pe un termen mai mare de doi ani; mai mult, izolarea bănuitului de societate era considerată necesară, deoarece el putea să se ascundă şi să împiedice urmărirea penală prin influenţarea martorilor.
8. În recursurile lui împotriva mandatelor de arestare, reclamantul a susţinut, inter alia, că arestarea sa preventivă nu era necesară, deoarece nu existau motive obiective pentru ca el să fie bănuit, că în timpul detenţiei sale nu au fost efectuate măsuri de urmărire penală şi că el suferea de epilepsie şi avea nevoie de tratament medical specializat.
9. Toate recursurile sale au fost respinse pe motiv că circumstanţele care autorizau arestarea sa nu s-au schimbat. La 6 iulie 2004, Curtea de Apel Chişinău a redus durata mandatului său de arestare de la treizeci de zile la douăzeci de zile pe motiv că „pe parcursul lunii precedente nu au fost efectuate măsuri de urmărire penală ... bănuitul nu are antecedente penale, el are o familie şi copii minori, o casă, un loc de muncă şi probleme grave de sănătate.”
10. La 3 august 2004, procuratura a trimis dosarul reclamantului în instanţa de judecată competentă. După acea dată, reclamantul a continuat să fie deţinut fără niciun mandat de arestare.
11. La 21 decembrie 2004, o cerere habeas corpus depusă de reclamant a fost respinsă, iar el a continuat să fie deţinut în arest preventiv până la 6 iulie 2006, când el a fost condamnat la doisprezece ani de închisoare.
II. DREPTUL INTERN RELEVANT
12. Dreptul intern relevant a fost expus în hotărârile Curţii pronunţate în cauzele Şarban v. Moldova (nr. 3456/05, § 51, 4 octombrie 2005) şi Holomiov v. Moldova (nr. 30649/05, §§ 85 şi 87, 7 noiembrie 2006).
ÎN DREPT
13. Reclamantul a pretins, în temeiul articolului 5 § 3 al Convenţiei, că arestarea sa preventivă, între 2 aprilie şi 3 august 2004, nu s-a bazat pe motive „relevante şi suficiente”. Partea relevantă a articolului 5 § 3 este următoarea:
„Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol ... are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.”
14. Reclamantul a mai pretins, în temeiul articolului 5 § 1 al Convenţiei, că detenţia sa preventivă după 3 august 2004, când mandatul de arestare a expirat, a fost ilegală, deoarece ea nu a avut nicio bază în conformitate cu legislaţia naţională. Partea relevantă a articolului 5 § 1 este următoarea:
„1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:
... (c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia; ... .”
I. ADMISIBILITATEA PRETENŢIILOR
15. Curtea consideră că pretenţiile reclamantului ridică chestiuni de fapt şi de drept, care sunt suficient de serioase încât determinarea lor să depindă de o examinare a fondului şi că niciun alt temei pentru a le declara inadmisibile nu a fost stabilit. Prin urmare, Curtea declară cererea admisibilă. În conformitate cu decizia sa de a aplica articolul 29 § 3 al Convenţiei (a se vedea paragraful 4 de mai sus), Curtea va examina imediat fondul cererii.
II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 5 § 3 AL CONVENŢIEI
16. Reclamantul a declarat că motivele pe care s-au bazat instanţele judecătoreşti naţionale la arestarea sa au fost generale şi formale şi că, prin urmare, nu puteau fi considerate ca fiind relevante şi suficiente în sensul articolului 5 § 3 al Convenţiei.
17. Guvernul a declarat că arestarea reclamantului a fost necesară, deoarece el era bănuit de săvârşirea unei infracţiuni grave şi, dacă ar fi fost eliberat, el ar fi putut să se ascundă, să împiedice urmărirea penală, să influenţeze martorii, să distrugă probe sau să săvârşească o altă infracţiune.
18. Articolul 5 al Convenţiei, ca şi articolele 2, 3 şi 4, face parte din prima categorie de drepturi fundamentale, care protejează securitatea fizică a persoanei (a se vedea, spre exemplu, legătura acestuia cu articolele 2 şi 3 în cazurile de dispariţie a persoanelor în Kurt v. Turkey, hotărâre din 25 mai 1998, Reports of Judgments and Decisions 1998-III, § 123) şi, prin urmare, importanţa lui este supremă. Scopul de bază al acestuia este de a preveni lipsirea arbitrară şi nejustificată de libertate (a se vedea, spre exemplu, Lukanov v. Bulgaria, hotărâre din 20 martie 1997, Reports 1997‑II, § 41; Assanidze v. Georgia [GC], nr. 71503/01, § 171, ECHR 2004‑II, § 46; Ilaşcu and Others v. Moldova and Russia [GC], nr. 48787/99, § 461, ECHR 2004‑VII).
19. Prezumţia este în favoarea eliberării. După cum a fost stabilit în cauza Neumeister v. Austria (hotărâre din 27 iunie 1968, Seria A nr. 8, p. 37, § 4), a doua parte a articolului 5 § 3 nu oferă instanţelor judiciare dreptul de a alege între a aduce învinuitul în faţa instanţei într-un termen rezonabil sau a-l elibera în cursul procedurii. Până la condamnare, el trebuie prezumat nevinovat şi scopul acestei prevederi este, în esenţă, de a cere eliberarea lui provizorie odată ce detenţia sa continuă încetează să mai fie rezonabilă (a se vedea McKay v. the United Kingdom [GC], nr. 543/03, § 41, ECHR 2006‑...).
20. Persistenţa unei bănuieli rezonabile că persoana arestată a comis o infracţiune este o condiţie sine qua non pentru legalitatea detenţiei continue, dar, după o anumită perioadă de timp, acest lucru nu mai este suficient. În asemenea cazuri, Curtea trebuie să stabilească dacă celelalte temeiuri invocate de autorităţile judiciare continuă să justifice lipsirea de libertate. Atunci când aceste temeiuri sunt „relevante” şi „suficiente”, Curtea trebuie, de asemenea, să se asigure că autorităţile naţionale competente au dat dovadă de „o diligenţă deosebită” pe parcursul procedurilor (a se vedea Labita v. Italy [GC], nr. 26772/95, §§ 152 şi 153, ECHR 2000-IV).
21. O persoană învinuită de săvârşirea unei infracţiuni trebuie să fie întotdeauna eliberată în cursul procedurii, cu excepţia cazului când statul poate dovedi că există motive „relevante şi suficiente” care să justifice detenţia continuă (a se vedea Yağcı and Sargın v. Turkey, hotărâre din 8 iunie 1995, Seria A nr. 319‑A, § 52).
22. Articolul 5 § 3 al Convenţiei nu poate fi interpretat ca autorizând aplicarea necondiţionată a detenţiei preventive, care să dureze nu mai mult de o anumită perioadă. Justificarea pentru orice perioadă de detenţie, indiferent de cât e de scurtă, trebuie să fie demonstrată în mod convingător de către autorităţi (a se vedea Belchev v. Bulgaria, nr. 39270/98, § 82, 8 aprilie 2004).
23. Curtea reaminteşte că ea a constatat o violare a articolului 5 § 3 pe motiv de lipsă a motivelor relevante şi suficiente pentru detenţie în cauzele Şarban şi Becciev v. Moldova (nr. 3456/05, § 103, 4 octombrie 2005 şi nr. 9190/03, § 64, 4 octombrie 2005). Curtea notează că, la fel ca şi în Şarban şi Becciev, cele mai multe motive pe care s-au bazat instanţele judecătoreşti naţionale în încheierile lor privind arestarea preventivă a reclamantului şi prelungirea arestării preventive a acestuia au fost formale şi s-au limitat la parafrazarea motivelor pentru arestarea preventivă, prevăzute de Codul de procedură penală, fără a explica cum se aplică ele în cazul reclamantului.
24. În astfel de circumstanţe, Curtea nu consideră că această cauză poate fi distinsă de cauzele Şarban şi Becciev în ceea ce priveşte relevanţa şi suficienţa motivelor pentru arestare. Acest lucru este mai cu seamă aşa, deoarece reclamantul a fost deţinut timp de mai mult de doi ani după trimiterea cauzei în instanţă spre judecare, chiar dacă nu au fost prezentate motive noi pentru necesitatea continuă a unei astfel de detenţii. Mai mult, Curtea este frapată de faptul că, la 6 iulie 2004, deşi a adus motive care, în mod normal, erau în favoarea eliberării reclamantului din detenţie (a se vedea paragraful 9 de mai sus), totuşi, Curtea de Apel a decis să prelungească arestarea reclamantului chiar dacă a redus perioada acesteia de la treizeci la douăzeci de zile.
25. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 5 § 3 al Convenţiei în această privinţă.
III. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 5 § 1 AL CONVENŢIEI
26. Reclamantul a susţinut că, după 3 august 2004, el a fost deţinut ilegal, deoarece pentru acea perioadă nu a fost emis de către judecător niciun mandat de arestare. El a făcut referire la articolul 25 al Constituţiei, conform căruia persoanele pot fi arestate doar în temeiul unui mandat emis de judecător pentru o durată de cel mult 30 de zile, şi a declarat că situaţia din această cauză este similară celei din cauzele Baranowski v. Poland (nr. 28358/95, ECHR 2000‑III) şi Boicenco v. Moldova (nr. 41088/05, 11 iulie 2006). El a susţinut că detenţia sa între 3 august 2004 şi 21 decembrie 2004, atunci când o instanţă de judecată a examinat şi a respins o cerere habeas corpus depusă de către el, a fost contrară articolului 5 § 1.
27. Guvernul a declarat că, după trimiterea, la 3 august 2004, a dosarului reclamantului în instanţă spre judecare, ţinea de competenţa instanţei care judeca cauza să examineze orice cereri cu privire la arestarea preventivă a reclamantului, a cărui detenţie s-a bazat pe prevederi clare ale legislaţiei, şi anume pe articolul 79 al vechiului Cod de procedură penală şi articolele 186 alin. 2 şi 8, 329 alin. 1, 351 alin. 7 şi 345 alin. 1 şi 4 ale noului Cod de procedură penală. Acest lucru şi faptul că arestarea reclamantului a fost dispusă de un judecător de instrucţie, şi nu de către un procuror distinge această cauză de cauza Baranowski.
28. Curtea reaminteşte că ea a constatat o violare a articolului 5 § 1 al Convenţiei în această privinţă în hotărârea Baranowski v. Poland (citată mai sus, § 58); a se vedea, de asemenea, Boicenco (citată mai sus, § 154) şi Holomiov (citată mai sus, § 130). Examinând materialele prezentate ei, Curtea consideră că dosarul nu conţine niciun element care i-ar permite să ajungă în această cauză la o concluzie diferită.
29. Curtea constată, din motivele aduse în cauzele citate mai sus, că detenţia reclamantului după 3 august 2004, când cauza sa a fost trimisă în instanţă spre judecare, nu s-a bazat pe vreo prevedere legală.
30. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 5 § 1 al Convenţiei.
IV. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
31. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”
A. Prejudiciul
32. Reclamantul a pretins 4,000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral şi EUR 420 cu titlu de prejudiciu material suferit ca urmare a încălcării drepturilor sale garantate de Convenţie. El a declarat că a suferit frustrare, neajutorare, nelinişte, confuzie, stres şi un sentiment de injustiţie. Mai mult, între lunile august şi decembrie 2004, el ar fi putut lucra şi câştiga cel puţin EUR 420.
33. Guvernul a contestat suma pretinsă de reclamant şi a susţinut că nu existau probe că el a suferit vreun prejudiciu. El a notat faptul că reclamantul nu era angajat. El a cerut Curţii să respingă pretenţia reclamantului.
34. Având în vedere violările constatate mai sus şi gravitatea acestora, Curtea consideră că acordarea compensaţiei cu titlu de prejudiciu moral este justificată în această cauză. Făcând evaluarea sa, în mod echitabil, Curtea acordă reclamantului EUR 4,000 cu titlu de prejudiciu moral. În ceea ce priveşte prejudiciul material, Curtea consideră că acesta este speculativ şi, prin urmare, respinge pretenţia.
B. Costuri şi cheltuieli
35. Reclamantul a mai pretins EUR 1,425 cu titlu de costuri şi cheltuieli angajate în faţa Curţii. El a prezentat o listă detaliată a orelor lucrate, indicând timpul dedicat de către avocatul său asupra cauzei şi o listă detaliată a altor cheltuieli angajate în legătură cu examinarea cauzei. De asemenea, el a prezentat o copie a unui contract încheiat între el şi avocatul său.
36. Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsă cu titlu de reprezentare şi a contestat, inter alia, numărul orelor lucrate de avocatul reclamantului şi onorariul pe oră perceput de acesta. De asemenea, el a susţinut că pretenţiile erau excesive dată fiind situaţia economică din Republica Moldova.
37. Potrivit jurisprudenţei Curţii, un reclamant are dreptul la rambursarea costurilor şi cheltuielilor sale doar dacă a fost dovedit faptul că acestea au fost realmente angajate, necesare şi rezonabile ca mărime. În această cauză, având în vedere informaţia de care dispune şi criteriile de mai sus, Curtea consideră rezonabil de a acorda reclamantului suma de EUR 1,000 cu titlu de costuri şi cheltuieli.
C. Dobânda de întârziere
38. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda de întârziere să fie calculată în funcţie de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibilă;
2. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 5 § 3 al Convenţiei;
3. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 5 § 1 al Convenţiei în ceea ce priveşte detenţia reclamantului în lipsa unui temei legal în perioada după 3 august 2004;
4. Hotărăşte
(a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care această hotărâre devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, EUR 4,000 (patru mii euro) cu titlu de prejudiciu moral şi EUR 1,000 (o mie euro) cu titlu de costuri şi cheltuieli, plus orice taxă care poate fi percepută, care să fie convertite în valuta naţională a statului pârât conform ratei aplicabile la data executării hotărârii;
(b) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;
5. Respinge restul pretenţiilor reclamantului cu privire la satisfacţia echitabilă.
Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 27 noiembrie 2007, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.
T.L. Early Nicolas Bratza
Grefier Preşedinte