Traducere neoficială a variantei engleze a hotărârii,
efectuată de către asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”
SECŢIUNEA A PATRA
(Cererea nr. 23393/05)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
13 martie 2007
DEFINITIVĂ
13/06/2007
Această hotărâre va deveni definitivă în modul stabilit de articolul 44 § 2 al Convenţiei.Ea poate fi subiect al revizuirii editoriale.
În cauza Castraveţ c. Moldovei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Patra), întrunită în cadrul unei camere compuse din:
Sir Nicolas Bratza, Preşedinte,
Dl J. Casadevall,
Dl G. Bonello,
Dl K. Traja,
Dl S. Pavlovschi,
Dl L. Garlicki,
Dra L. Mijović, judecători,
şi dl T.L. Early, Grefier al Secţiunii,
Deliberând la 20 februarie 2007 în şedinţă închisă,
Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea (nr. 23393/05) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”) de dl Andrei Castraveţ („reclamantul”), la 27 iunie 2005.
2. Reclamantul a fost reprezentat de dl Vitalie Nagacevschi, avocat din Chişinău şi membru al organizaţiei non-guvernamentale „Juriştii pentru drepturile omului”. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de Agentul său, dl Vitalie Pârlog.
3. Reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 5 al Convenţiei, că arestarea sa preventivă a fost nemotivată şi că nu a putut comunica cu avocaţii săi în mod confidenţial.
4. Cererea a fost repartizată Secţiunii a Patra. La 8 septembrie 2005, Preşedintele acelei Secţiuni a decis să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu articolul 29 § 3 al Convenţiei, ea a decis să examineze fondul cererii concomitent cu admisibilitatea acesteia.
5. Atât reclamantul, cât şi Guvernul au prezentat observaţii cu privire la admisibilitatea şi fondul cererii (articolul 59 § 1 al Regulamentului Curţii).
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
6. Reclamantul s-a născut în anul 1946 şi locuieşte în Chişinău.
7. La 25 mai 2005, reclamantul a fost reţinut de Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi a Corupţiei (CCCEC), fiind învinuit de delapidare. El avea studii universitare, nu avea antecedente penale, era angajat şi avea un domiciliu permanent.
8. La 27 mai 2005, judecătorul de instrucţie de la Judecătoria Buiucani a emis un mandat de arestare preventivă a reclamantului pe un termen de 10 zile. Motivele invocate de către instanţa de judecată la eliberarea mandatului de arest au fost următoarele:
„Dosarul penal a fost intentat cu respectarea legislaţiei în vigoare. [Reclamantul] este bănuit de comiterea unei infracţiuni deosebit de grave, pentru care legea prevede ca pedeapsă privaţiunea de libertate pe un termen mai mare de doi ani; probele prezentate instanţei de judecată au fost obţinute pe cale legitimă; izolarea bănuitului de societate este necesară; el poate să se ascundă de organul de urmărire penală şi judecată; el ar putea să împiedice stabilirea adevărului în procesul penal ori să săvârşească alte infracţiuni”.
9. Reclamantul a atacat această încheiere, susţinând inter alia că bănuielile în privinţa lui erau neîntemeiate, că el nu avea nicio intenţie să se ascundă sau să împiedice în vreun fel desfăşurarea urmăririi penale şi că el era gata să coopereze cu organul de urmărire penală.
10. La 1 iunie 2005, recursul reclamantului a fost respins de către un complet din trei judecători ai Curţii de Apel Chişinău.
11. La 3 iunie 2005, Judecătoria Buiucani a prelungit pentru încă 30 de zile mandatul de arest eliberat pe numele reclamantului. Instanţa a motivat că detenţia era necesară deoarece:
„[reclamantul] este învinuit de comiterea unei infracţiuni deosebit de grave; există riscul ca el să exercite presiune asupra martorilor sau să se ascundă de organele de drept; şi persistă necesitatea izolării lui de societate”.
12. Reclamantul a atacat această încheiere invocând aceleaşi argumente ca cele invocate în prima sa cerere de recurs.
13. La 9 iunie 2005, Curtea de Apel Chişinău a respins recursul reclamantului fără a invoca argumente noi.
14. Mandatul de arest al reclamantului a fost prelungit în baza aceloraşi temeiuri până la 11 octombrie 2005, când el a fost eliberat din detenţie.
15. Reclamantul a fost deţinut în Izolatorul de Detenţie Provizorie al CCCEC. Camera pentru întrevederi dintre avocaţi şi deţinuţi avea un perete din sticlă care-i separa.
II. MATERIALE NON-CONVENŢIONALE RELEVANTE
A. Arestarea preventivă
16. Dreptul intern relevant privind arestarea preventivă a fost expus în hotărârea Curţii în cauza Şarban v. Moldova, nr. 3456/05, § 52, 4 octombrie 2005.
B. Confidenţialitatea comunicării dintre avocat-client în Izolatorul de Detenţie Provizorie al CCCEC
17. Din fotografiile prezentate de Guvern, se pare că în camera pentru întrevederi dintre avocaţi şi clienţi, din cadrul Izolatorului de Detenţie Provizorie al CCCEC, spaţiul prevăzut pentru deţinuţi este separat de restul camerei printr-o uşă şi un geam. Aparent, geamul este făcut din două bucăţi de sticlă. Ambele bucăţi de sticlă au găuri mici care au fost făcute cu un burghiu; totuşi, găurile nu coincid, aşa că nimic nu poate fi transmis prin geam. Mai mult, între cele două bucăţi de sticlă ale geamului există o plasă densă de culoare verde făcută fie din sârmă subţire, fie din plastic, care acoperă toată porţiunea perforată a geamului. Se pare că acolo nu există un spaţiu pentru transmiterea documentelor dintre avocat şi client.
18. Instanţele judecătoreşti naţionale s-au pronunţat asupra plângerilor privind lipsa confidenţialităţii în camera pentru întrevederi dintre avocaţi şi clienţi din Izolatorul de Detenţie Provizorie al CCCEC în cauzele lui Modârcă (cererea nr. 14437/05) şi Şarban (citată mai sus). La 2 noiembrie 2004, un judecător al Judecătoriei Buiucani a indicat autorităţilor CCCEC să scoată peretele de sticlă care separă avocaţii de clienţii lor; autorităţile CCCEC au refuzat însă să se conformeze hotărârii judecătoreşti. La 3 decembrie 2004, acelaşi judecător a revocat hotărârea sa din 2 noiembrie 2004, declarând că, între timp, ea a fost informată de administraţia CCCEC că nu există dispozitive de interceptare montate în peretele care separă avocaţii de clienţii lor şi că acest perete este necesar pentru a asigura securitatea deţinuţilor.
19. Între 1 şi 3 decembrie 2004, Baroul Avocaţilor din Republica Moldova a organizat o altă grevă, refuzând să participe la orice proceduri în legătură cu persoanele deţinute în Izolatorul de Detenţie Provizorie al CCCEC, până când administraţia va fi de acord să asigure avocaţilor camere pentru întrevederi confidenţiale cu clienţii lor. Cerinţele Baroului Avocaţilor au fost respinse (a se vedea Şarban, citată mai sus, § 126).
20. La 26 martie 2005, Baroul Avocaţilor din Republica Moldova a organizat o reuniune la care Preşedintele Baroului Avocaţilor şi un alt avocat au informat participanţii la reuniune că ei au făcut parte, împreună cu reprezentanţi ai Ministerului Justiţiei, dintr-o comisie care a inspectat Izolatorul de Detenţie Provizorie al CCCEC. Pe parcursul inspecţiei, ei au cerut ca peretele de sticlă să fie scos pentru a verifica dacă acolo nu sunt dispozitive de interceptare. Ei au subliniat că era necesar de a scoate doar câteva şuruburi şi au propus ca toate cheltuielile de verificare să fie acoperite de Baroul Avocaţilor. Administraţia CCCEC a respins propunerea.
C. Recomandarea Rec(2006) 2 a Comitetului de Miniştri ai statelor membre referitoare la Regulile Penitenciare Europene
21. Recomandarea Rec(2006)2 a Comitetului de Miniştri ai statelor membre referitoare la Regulile Penitenciare Europene (adoptată de către Comitetul de Miniştri la 11 ianuarie 2006 în cadrul celei de-a 952-a reuniuni a Viceminiştrilor), în partea sa relevantă, prevede următoarele:
„23.1 Toţi deţinuţii au dreptul să solicite consiliere juridică, iar autorităţile penitenciarului trebuie să le faciliteze accesul la o astfel de consiliere. ...
23.4 Consultanţa şi alte comunicări, inclusiv corespondenţa, purtate între un deţinut şi avocatul său pe probleme juridice trebuie să rămână confidenţiale. ...
23.6 Deţinuţilor trebuie să li se permită accesul la documentele referitoare la procedurile judiciare care îi privesc sau vor fi autorizaţi să le păstreze în posesia lor.”
ÎN DREPT
22. Reclamantul a pretins că arestarea sa preventivă nu s-a bazat pe motive „relevante şi suficiente”. Articolului 5 § 3, în partea sa relevantă, prevede următoarele:
„Orice persoană arestată sau deţinută în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. (c) din prezentul articol ... are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere”.
23. Reclamantul, de asemenea, a pretins, în temeiul articolului 8 al Convenţiei, că conversaţiile cu avocatul său au fost purtate prin intermediul unui perete de sticlă şi au fost ascultate sau posibil chiar interceptate şi că autorităţile nu i-au asigurat condiţii adecvate pentru conversaţii confidenţiale cu avocatul său. Curtea, care este prima autoritate care decide ce calificare urmează a fi dată în drept faptelor unei cauze (a se vedea Guerra and Others v. Italy, hotărâre din 19 februarie 1998, Reports of Judgments and Decisions 1998‑I, § 44), consideră că este mai potrivit de a examina chestiunea invocată de reclamant prin prisma articolului 5 § 4 al Convenţiei.
Articolul 5 § 4 prevede următoarele:
„Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală.”
I. ADMISIBILITATEA PRETENŢIILOR
24. Guvernul nu a ridicat vreo obiecţie formală cu privire la admisibilitatea cererii. Însă, el a susţinut în observaţiile sale cu privire la fondul cauzei, că reclamantul nu s-a plâns administraţiei izolatorului de detenţie provizorie de încălcarea drepturilor sale. În opinia Guvernului, aceasta demonstrează că reclamantul nu considera că drepturile sale au fost încălcate.
25. În măsura în care această declaraţie poate fi considerată drept o obiecţie privind neepuizarea de către reclamant a căilor de recurs interne, Curtea notează că alţi deţinuţi din acelaşi izolator au iniţiat proceduri în cadrul cărora s-au plâns de lipsa confidenţialităţii conversaţiilor avocat-client, însă cererile lor au fost respinse ca nefondate la 3 decembrie 2004 şi 16 februarie 2005 de către o instanţă judecătorească (a se vedea paragraful 18 de mai sus). În lumina acelei hotărâri şi asemănărilor dintre aceste pretenţii, a fost rezonabil pentru avocatul care reprezenta reclamantul să creadă că înaintarea unei cereri similare nu ar fi avut nicio şansă de succes. Prin urmare, obiecţia urmează a fi respinsă.
26. Luând în consideraţie declaraţiile şi materialele prezentate de către părţi, Curtea consideră că pretenţiile reclamantului ridică chestiuni de drept, care sunt suficient de serioase încât examinarea lor să depindă de o examinare a fondului şi că niciun alt temei pentru declararea lor inadmisibile nu a fost stabilit. Prin urmare, Curtea declară aceste pretenţii admisibile. În conformitate cu decizia sa de a aplica articolul 29 § 3 al Convenţiei (a se vedea paragraful 4 de mai sus), Curtea va examina imediat fondul acestor pretenţii.
II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 5 § 3 AL CONVENŢIEI
A. Argumentele părţilor
27. Guvernul a susţinut că detenţia reclamantului a fost necesară, deoarece el era bănuit de comiterea unei infracţiuni grave. Dosarul penal intentat împotriva lui era extrem de complex, şi, dacă ar fi fost eliberat, el ar fi putut să distrugă probele, să influenţeze martorii sau să se ascundă.
28. Reclamantul a pretins că încheierile prin care s-a dispus arestarea sa preventivă nu au fost bazate pe motive suficiente şi relevante, ci numai pe temeiuri declarative şi stereotipizate. Mai mult, instanţele de judecată nu au apreciat argumentele invocate de apărarea sa în cererile de recurs şi oral, în cadrul şedinţelor de judecată.
B. Aprecierea Curţii
30. Prezumpţia este în favoarea eliberării. După cum a fost stabilit în cauza Neumeister v. Austria (hotărâre din 27 iunie 1968, Seria A nr. 8, p. 37, § 4), a doua parte a articolului 5 § 3 nu oferă instanţelor judiciare dreptul de a alege între a aduce învinuitul în faţa instanţei într-un termen rezonabil sau a-l elibera în cursul procedurii. Până la condamnare, el trebuie prezumat nevinovat şi scopul acestei prevederi este, în esenţă, de a cere eliberarea lui provizorie odată ce detenţia sa continuă încetează să mai fie rezonabilă (McKay v. the United Kingdom [GC], nr. 543/03, § 41, ECHR 2006‑...).
32. O persoană învinuită de săvârşirea unei infracţiuni trebuie să fie întotdeauna eliberată pe parcursul procesului penal, cu excepţia cazului când statul poate dovedi că există motive „relevante şi suficiente” care să justifice detenţia continuă (Yağcı and Sargın v. Turkey, hotărâre din 8 iunie 1995, Seria A nr. 319‑A, § 52).
33. Articolul 5 § 3 al Convenţiei nu poate fi interpretat ca autorizând aplicarea necondiţionată a detenţiei preventive, care să dureze nu mai mult de o anumită perioadă. Justificarea pentru orice perioadă de detenţie, indiferent de cât e de scurtă, trebuie să fie demonstrată în mod convingător de către autorităţi (Belchev v. Bulgaria, nr. 39270/98, § 82, 8 aprilie 2004).
34. Existenţa unei bănuieli rezonabile nu este contestată în prezenta cauză. Totuşi, Curtea notează că, ca şi în hotărârea Şarban v. Moldova (citată mai sus, în §§ 11 şi 14), motivele pe care s-au bazat instanţele judecătoreşti în deciziile lor privind arestarea preventivă a reclamantului şi prelungirea detenţiei acestuia (a se vedea paragrafele 8 şi 11 de mai sus) s-au limitat la parafrazarea motivelor pentru detenţie prevăzute de Codul de procedură penală, fără însă a explica cum au fost aplicate ele în cauza reclamantului. Prin urmare, Curtea nu consideră că această cauză poate fi distinsă de cauza Şarban în ceea ce priveşte relevanţa şi suficienţa motivelor pentru detenţie.
35. Deoarece motivele detenţiei nu au fost relevante şi suficiente, Curtea nu consideră necesar să continue testul Labita (a se vedea paragraful 31 de mai sus) şi să se asigure dacă autorităţile naţionale competente au dat dovadă de „o diligenţă deosebită” pe parcursul procedurilor.
36. Prin urmare, a existat o violare a articolului 5 § 3 al Convenţiei în această privinţă.
III. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 5 § 4 AL CONVENŢIEI
A. Argumentele părţilor
37. Guvernul şi-a exprimat dezacordul cu examinarea de către Curte a acestei pretenţii prin prisma articolului 5 § 4 al Convenţiei şi a susţinut că reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 8 al Convenţiei. El a atras atenţia asupra faptului că în hotărârea Şarban v. Moldova, Curtea a examinat o pretenţie similară în temeiul articolului 8 al Convenţiei.
38. De asemenea, el a pretins că peretele din sticlă care separa reclamantul de avocatul său nu a împiedicat reclamantul să-şi prezinte efectiv apărare şi a invocat cauza Kröcher and Möller v. Switzerland (cererea nr. 8463/78, raportul Comisiei din 16 decembrie 1982, DR 34, pp. 52-53, § 60), în care Comisia a constatat că, faptul că reclamantul în acea cauză era separat de avocatul său printr-un perete din sticlă nu a afectat drepturile lui garantate de Convenţie.
39. Potrivit Guvernului, reclamantul nu a adus nicio probă care să demonstreze că peretele din sticlă a putut crea obstacole comunicării cu avocatul său în condiţii de confidenţialitate sau schimbului de documente între ei.
40. El a susţinut că peretele din sticlă nu a influenţat în niciun fel acustica obişnuită în camera pentru întrevederi şi că în acea cameră nu erau instalate dispozitive de ascultare sau interceptare. Peretele din sticlă era necesar din motive de securitate şi pentru prevenirea comiterii altor infracţiuni. Conform Legii cu privire la avocatură, avocaţii nu puteau fi percheziţionaţi şi, prin urmare, era necesar de a-i separa de clienţii lor. Faptul că nu a apărut nicio problemă din punct de vedere al confidenţialităţii şi că în perete nu existau dispozitive de interceptare a fost confirmat de Judecătoria Buiucani în hotărârea sa din 3 decembrie 2004 (a se vedea paragraful 18 de mai sus).
41. Guvernul a susţinut că reclamantul nu a prezentat nicio probă pentru a demonstra că peretele din sticlă prezenta un obstacol pentru transmiterea documentelor dintre avocat şi clientul său. Potrivit dreptului intern relevant, corespondenţa deţinuţilor cu avocaţii lor nu putea fi cenzurată şi trebuia transmisă în decurs de 24 de ore.
42. Ca răspuns la observaţiile Guvernului, reclamantul a susţinut că peretele din sticlă în camera pentru întrevederi avocat-client din Izolatorul de Detenţie Provizorie al CCCEC a creat un obstacol pentru confidenţialitate, deoarece el şi avocatul său trebuiau să ridice vocea pentru a se auzi unul pe celălalt. Strigătele lor ar fi făcut mai uşoară ascultarea sau interceptarea conversaţiei lor şi, de asemenea, a creat riscul ca discuţia lor să fie auzită prin uşă de către gardieni. De asemenea, peretele a făcut imposibilă citirea textelor împreună sau schimbul documentelor între ei. Din acest motiv, avocatul reclamantului nu a avut cererea adresată Curţii semnată de reclamant, ci doar procura. Potrivit acestuia, el nu a dorit ca Guvernul să cunoască conţinutul cererii sale adresate Curţii înainte de comunicarea acesteia. Ofiţerul de urmărire penală de la CCCEC a citit procura şi, doar după aceasta, a permis reclamantului să o semneze.
În hotărârea Şarban v. Moldova (citată mai sus), unul din avocaţii reclamantului a avut o întrevedere cu dl Şarban la 18 februarie 2005 în camera pentru întrevederi dintre avocat-client a CCCEC. În cadrul întrevederii, clientul său s-a plâns de condiţiile de detenţie, şi anume de faptul că cei trei deţinuţi cu care era ţinut în aceiaşi celulă fumau în mod constant în celulă. După ce avocatul a părăsit sediul CCCEC, dl Şarban a fost întrebat de către administraţie de ce s-a plâns avocatului de condiţiile de detenţie.
În cauza Modârcă v. Moldova (citată mai sus), avocatul reclamantului s-a plâns de faptul că, în cadrul unei întrevederi cu clientul său în camera pentru întrevederi dintre avocat-client de la CCCEC, el a fost rugat de către clientul său să se deplaseze la o anumită adresă şi să caute un set de documente. Imediat după întrevedere, el a plecat acolo, însă a constatat că ofiţerii CCCEC au fost acolo cu câteva minute înaintea lui şi au luat documentele în cauză.
Avocatul dlui Modârcă, de asemenea, s-a plâns de faptul că, în cadrul unei alte întrevederi cu clientul său în camera pentru întrevederi dintre avocat-client de la CCCEC, cel din urmă a insultat un membru al personalului izolatorului. După ce avocatul a plecat, dl Modârcă a fost invitat de către administraţia CCCEC pentru a da explicaţii în legătură cu expresiile folosite în conversaţiile cu avocatul său. Administraţia nu a explicat cum a aflat de conţinutul discuţiei.
44. În ceea ce priveşte argumentele Guvernului, precum că era necesar de a-i separa pe avocaţi de clienţii lor cu scopul de a preveni transmiterea de lucruri interzise, reclamantul a susţinut că, până în prezent, nu se cunosc cazuri de transmitere de către avocaţi a obiectelor interzise în penitenciarul nr. 3 al Ministerului Justiţiei, unde nu exista un perete din sticlă. În ultimele sale observaţii, Guvernul nu a comentat această declaraţie.
B. Aprecierea Curţii
45. În ceea ce priveşte obiecţia Guvernului cu privire la examinarea acestei pretenţii prin prisma articolului 5 § 4 al Convenţiei, Curtea repetă că ea este prima autoritate care decide ce calificare urmează a fi dată în drept faptelor unei cauze (a se vedea paragraful 23 de mai sus). Deoarece reclamantul a pretins, în esenţă, că din cauza peretelui de sticlă din camera pentru întrevederi între avocaţi şi clienţi el nu a putut discuta în mod confidenţial cu avocatul său despre chestiuni cu privire la procedurile legate de dreptul lui la libertate, Curtea consideră că în această cauză cel mai potrivit articol este articolul 5 § 4.
46. În hotărârea Reinprecht v. Austria, nr. 67175/01, § 31, ECHR 2005‑..., Curtea a rezumat principiile care rezultă din jurisprudenţa sa cu privire la articolul 5 § 4 după cum urmează:
„(a) Articolul 5 § 4 al Convenţiei dă dreptul persoanei arestate sau deţinute să iniţieze proceduri cu privire la condiţiile procedurale şi materiale care sunt esenţiale pentru legalitatea, în sensul Convenţiei, a lipsirii ei de libertate (a se vedea, printre multe altele, Brogan and Others v. the United Kingdom, hotărâre din 29 noiembrie 1988, Seria A nr. 145-B, p. 34-35, § 65).
(b) Deşi nu este întotdeauna necesar ca procedura în temeiul articolului 5 § 4 să fie însoţită de aceleaşi garanţii ca şi cele cerute de articolul 6 al Convenţiei pentru cauze penale sau civile, ea trebuie să aibă un caracter judiciar şi să asigure garanţii adecvate felului lipsirii de libertate în cauză (a se vedea, spre exemplu, Assenov and Others v. Bulgaria, hotărâre din 28 octombrie 1998, Reports of Judgments and Decisions 1998‑VIII, p. 3302, § 162 şi Włoch v. Poland, nr. 27785/95, § 125, ECHR 2000-XI, cu referire în ambele cauze la Megyeri v. Germany, hotărâre din 12 mai 1992, Seria A nr. 237‑A, p. 11, § 22).
(c) Procedurile trebuie să fie contradictorii şi trebuie întotdeauna să asigure egalitatea armelor între părţi (a se vedea Lamy v. Belgium, hotărâre din 30 martie 1989, Seria A nr. 151, § 29). În cazul unei persoane a cărei detenţie cade sub incidenţa articolului 5 § 1(c) este necesară o audiere (a se vedea Nikolova v. Bulgaria [GC], nr. 31195/96, § 58, ECHR 1999‑II; Assenov and Others, citată mai sus, § 162, cu referire la Schiesser v. Switzerland, hotărâre din 4 decembrie 1979, Seria A nr. 34, p. 13, §§ 30‑31; Sanchez-Reisse v. Switzerland, hotărâre din 21 octombrie 1986, Seria A nr. 107, p. 19, § 51 şi Kampanis v. Greece, hotărâre din 13 iulie 1995, Seria A nr. 318‑B, p. 45, § 47).
(d) Mai mult, articolul 5 § 4 cere ca o persoană deţinută preventiv să poată iniţia proceduri la intervale rezonabile pentru a contesta legalitatea detenţiei sale (a se vedea Assenov and Others, citată mai sus, p. 3302, § 162, cu referire la Bezicheri v. Italy, hotărâre din 25 octombrie 1989, Seria A nr. 164, p. 10-11, §§ 20-21).”
47. S-a constatat că articolul 6 se aplică uneori fazei prejudiciare (a se vedea, spre exemplu, Imbrioscia v. Switzerland, hotărâre din 24 noiembrie 1993, Seria A nr. 275, p. 13, § 36 şi John Murray v. the United Kingdom, hotărâre din 8 februarie 1996, Reports, 1996‑I, p. 54, § 62), în timpul căreia, de obicei, are loc revizuirea legalităţii detenţiei preventive. Totuşi, această aplicabilitate este limitată la anumite aspecte.
S-a constatat că garanţiile prevăzute de articolul 6 cu privire la accesul la un avocat sunt aplicabile procedurilor habeas corpus (a se vedea, spre exemplu, Winterwerp v. the Netherlands, hotărâre din 24 octombrie 1979, Seria A nr. 33, § 60). În Bouamar v. Belgium (hotărâre din 29 februarie 1988, Seria A nr. 129, § 60), Curtea a constatat că este esenţial nu numai ca persoana în cauză să aibă posibilitatea să fie audiată în persoană, dar şi ca ea să beneficieze de asistenţa efectivă a avocatului său.
49. Unul din elementele cheie ale unei reprezentări efective de către un avocat a intereselor clientului său este principiul conform căruia confidenţialitatea informaţiei transmisă între ei trebuie să fie protejată. Acest privilegiu încurajează o comunicare deschisă şi onestă între clienţi şi avocaţi. Curtea reaminteşte că ea a constatat anterior că comunicarea confidenţială dintre o persoană şi avocatul său este protejată de Convenţie, reprezentând o garanţie importantă a dreptului unei persoane la apărare (a se vedea, spre exemplu, Campbell v. the United Kingdom, hotărâre din 25 martie 1992, Seria A nr. 233, § 46 şi Recomandarea Rec(2006)2 (a se vedea paragraful 21 de mai sus)).
50. Într-adevăr, dacă un avocat nu poate să comunice cu clientul său şi să primească de la acesta instrucţiuni confidenţiale fără a fi supravegheaţi, asistenţa sa ar pierde mult din utilitate, pe când Convenţia a fost gândită pentru a garanta drepturi care sunt practice şi efective (a se vedea, inter alia, Artico v. Italy, hotărâre din 13 mai 1980, Seria A nr. 37, p. 16, § 33).
52. Prin urmare, Curtea trebuie să stabilească dacă reclamantul şi avocatul său au avut o suspiciune veritabilă, bazată de motive rezonabile precum că discuţia lor în camera pentru întrevederi dintre avocaţi şi clienţi din cadrul CCCEC nu a fost confidenţială. Din observaţiile reclamantului, se pare că suspiciunea precum că discuţiile lui cu avocatul său ar fi fost interceptate a fost veritabilă. Curtea, de asemenea, va analiza dacă un observator obiectiv, imparţial şi informat ar putea să creadă că în camera pentru întrevederi din cadrul CCCEC discuţiile dintre avocaţi şi clienţi sunt interceptate sau ascultate.
53. Curtea notează că problema cu privire la pretinsa lipsă a confidenţialităţii conversaţiilor dintre avocaţi şi clienţi din Izolatorul de Detenţie Provizorie al CCCEC a constituit o chestiune de îngrijorare serioasă pentru întreaga comunitate a avocaţilor din Republica Moldova pentru o perioadă lungă de timp şi că acest lucru a constituit chiar cauza unei greve organizate de Baroul Avocaţilor din Republica Moldova (a se vedea paragraful 19 de mai sus). Cererile Baroului de a verifica prezenţa dispozitivelor de interceptare în peretele de sticlă au fost respinse de către administraţia CCCEC (a se vedea paragraful 20 de mai sus) şi se pare că acest lucru a întărit suspiciunea avocaţilor. O astfel de îngrijorare şi protestul Baroului Avocaţilor, în opinia Curţii, ar fi suficient pentru a genera dubii despre confidenţialitate în mintea unui observator obiectiv.
54. Probele din cauzele Şarban şi Modârcă (a se vedea paragraful 43 de mai sus) sunt departe de a demonstra că în camera pentru întrevederi de la CCCEC avea loc o supraveghere. Totuşi, în contextul îngrijorării generale a Baroului, o astfel de speculaţie poate fi suficientă pentru a creşte îngrijorarea observatorului obiectiv.
55. Prin urmare, concluzia Curţii este că reclamantul şi avocatul său puteau, în mod rezonabil, să aibă motive să creadă că discuţiile lor din camera pentru întrevederi dintre avocaţi şi clienţi din cadrul CCCEC nu au fost confidenţiale.
56. Mai mult, Curtea notează că, contrar declaraţiilor Guvernului precum că reclamantul şi avocatul său puteau să facă uşor schimb de documente, fotografiile prezentate de Guvern (a se vedea paragraful 17 de mai sus) arată că acest lucru nu este aşa, din cauza lipsei vreunui orificiu în peretele de sticlă. Acest lucru, în opinia Curţii, a îngreunat şi mai mult sarcina avocatului.
57. Curtea reaminteşte că, în cauza Şarban v. Moldova, ea a respins o pretenţie oarecum similară, examinată prin prisma articolului 8 al Convenţiei, deoarece reclamantul nu a prezentat probe în susţinerea pretenţiei sale şi deoarece Curtea a considerat că obstacolele la o comunicare efectivă dintre reclamant şi avocatul său nu au împiedicat reclamantul să beneficieze de o apărare efectivă în faţa instanţelor naţionale. Totuşi, luând în consideraţie informaţia de care dispune cu privire la impedimentele reale create de peretele de sticlă pentru confidenţialitatea discuţiilor şi schimbul de documente dintre avocaţi şi clienţii acestora deţinuţi la CCCEC, Curtea este acum convinsă că existenţa peretelui de sticlă prejudiciază dreptul la apărare.
58. Guvernul s-a referit la cauza Kröcher and Möller v. Switzerland, în care s-a constatat că faptul că avocatul şi clienţii săi au fost separaţi de un perete de sticlă nu a constituit o încălcare a dreptului la discuţii confidenţiale. Curtea notează că reclamanţii în acea cauză au fost acuzaţi de acte extrem de violente şi erau consideraţi foarte periculoşi. Totuşi, în această cauză, reclamantul nu avea antecedente penale (a se vedea paragraful 7 de mai sus) şi a fost urmărit pentru infracţiuni neviolente. Mai mult, se pare că în Izolatorul de Detenţie Provizorie al CCCEC nu s-a luat în consideraţie caracterul deţinuţilor, peretele de sticlă fiind o măsură generală care le afecta, fără deosebire, pe toate persoanele deţinute acolo, indiferent de circumstanţele lor personale.
59. Motivele de securitate invocate de Guvern nu sunt convingătoare, deoarece supravegherea vizuală a întrevederilor dintre avocat şi client ar fi suficientă pentru astfel de scopuri.
60. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că imposibilitatea reclamantului de a discuta cu avocatul său chestiuni direct relevante pentru apărarea sa şi pentru contestarea detenţiei sale preventive, fără a fi separaţi de peretele de sticlă, a afectat dreptul său la apărare.
61. Prin urmare, a existat o violare a articolului 5 § 4 al Convenţiei.
VI. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
62. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă”.
A. Prejudiciu
63. Reclamantul a pretins 4,000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral. El a susţinut că a îndurat suferinţe psihice severe.
64. Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsă de reclamant şi a susţinut că acesta nu a prezentat exemple de jurisprudenţă relevantă în sprijinul pretenţiilor sale. El a solicitat Curţii să respingă pretenţiile reclamantului privind satisfacţia echitabilă.
65. Curtea consideră că reclamantul trebuia să fi suferit un anumit stres şi frustrare ca rezultat al încălcărilor dreptului său la libertate şi siguranţă garantat de articolele 5 § 3 şi 5 § 4 ale Convenţiei. Hotărând în bază echitabilă, ea acordă reclamantului suma totală de EUR 2,500.
B. Costuri şi cheltuieli
66. Avocatul reclamantului a pretins EUR 2,400 cu titlu de costuri de reprezentare şi EUR 85 pentru cheltuieli de traducere.
67. În ceea ce priveşte cheltuielile de traducere, reclamantul a prezentat o copie a unei chitanţe ce atestă plata sumei de EUR 85 unui traducător autorizat pentru traducerea observaţiilor din limba română în franceză.
68. În ceea ce priveşte costurile de reprezentare, reclamantul a prezentat Curţii copia unui contract de asistenţă juridică încheiat cu avocatul său, în conformitate cu care onorariul perceput pe oră era de EUR 75. El a anexat la contract o listă detaliată a orelor de lucru, conform căreia avocatul a lucrat 32 de ore asupra cauzei. El a mai prezentat o copie a unei chitanţe ce atestă plata sumei de EUR 418 avocatului său, ceea ce reprezintă prima tranşă, care, potrivit condiţiilor contractului, urma să fie plătită la data semnării contractului.
69. Reclamantul a susţinut că suma pretinsă cu titlu de costuri şi cheltuieli a fost în limitele tarifelor recomandate de Baroul Avocaţilor din Republica Moldova. El a prezentat o copie a documentului privind tarifele recomandate, emis de Baroul Avocaţilor la 29 decembrie 2005.
70. Guvernul nu a contestat suma pretinsă pentru cheltuielile de traducere. Totuşi, el nu a fost de acord cu suma pretinsă pentru reprezentare, considerând-o excesivă şi ireală în lumina situaţiei economice a ţării şi a salariului mediu lunar. El a contestat numărul de ore lucrate de avocatul reclamantului şi onorariul pe oră perceput de acesta.
71. Curtea reaminteşte că, pentru ca costurile şi cheltuielile să fie rambursate în temeiul articolului 41, trebuie stabilit dacă ele au fost realmente angajate, necesare şi rezonabile ca mărime (a se vedea, spre exemplu, Amihalachioaie v. Moldova, nr. 60115/00, § 47, ECHR 2004‑...).
72. În această cauză, luând în consideraţie lista detaliată prezentată de reclamant, criteriile de mai sus şi complexitatea cauzei, Curtea acordă reclamantului EUR 2,000.
C. Dobânda de întârziere
73. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda de întârziere să fie calculată în funcţie de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.
1. Declară cererea admisibilă;
2. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 5 § 3 al Convenţiei;
3. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 5 § 4 al Convenţiei;
4. Hotărăşte:
(a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care această hotărâre devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, EUR 2,500 (două mii cinci sute euro) cu titlu de prejudiciu moral, şi EUR 2,000 (două mii euro) cu titlu de costuri şi cheltuieli, care să fie convertite în valuta naţională a statului pârât conform ratei aplicabile la data executării hotărârii, plus orice taxă care poate fi percepută;
(b) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;
5. Respinge restul pretenţiilor reclamantului cu privire la satisfacţia echitabilă.
Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 13 martie 2007, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.
T.L. Early Nicolas Bratza
Grefier Preşedinte