Traducere neoficială a variantei engleze a hotărârii,

efectuată de către asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”

SECŢIUNEA A PATRA

CAUZA BISERICA ADEVĂRAT ORTODOXĂ DIN MOLDOVA

ŞI ALŢII c. MOLDOVEI

(Cererea nr. 952/03)

HOTĂRÂRE

STRASBOURG

27 februarie 2007

DEFINITIVĂ

27/05/2007

Această hotărâre va deveni definitivă în modul stabilit de articolul 44 § 2 al Convenţiei. Ea poate fi subiect al revizuirii editoriale.

În cauza Biserica Adevărat Ortodoxă din Moldova şi Alţii c. Moldovei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Patra), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:

  Sir Nicolas Bratza, Preşedinte,
 Dl J. Casadevall,
 Dl G. Bonello,
 Dl K. Traja,
 Dl S. Pavlovschi,
 Dl L. Garlicki,
 Dra L. Mijović, judecători,
şi dl T.L. Early, Grefier al Secţiunii,

Deliberând la 6 februarie 2007 în şedinţă închisă,

Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:

PROCEDURA 

1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 952/03) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către dl Andrei Rudei, dl Arcadie Covaliov, dl Constantin Bejenaru, dl Gheorghe Găină, dl Vasile Andronic, dna Raisa Urecheanu, dna  Ecaterina Ciobanu, dna  Anastasia Vizir, dl Grigore Daraban şi dl Alexandru Daraban, precum şi de către „Biserica Adevărat Ortodoxă din Moldova”, la 27 noiembrie 2002.

2. Reclamanţii au fost reprezentaţi de către dl A. Tănase, avocat din Chişinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl V. Pârlog.

3. Reclamanţii au pretins, în special, că refuzul autorităţilor de a înregistra Biserica a adus atingere dreptului lor la libertatea de religie şi asociere şi că, în urma neexecutării prelungite a hotărârii judecătoreşti definitive în favoarea lor, au fost încălcate drepturile lor garantate de articolele 6, 9, 13 şi 14 ale Convenţiei şi de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.

4.  Cererea a fost repartizată Secţiunii a Patra a Curţii (articolul 52 § 1 al Regulamentului Curţii). În cadrul acestei Secţiuni, conform articolului 26 § 1 al Regulamentului Curţii, a fost constituită Camera care a examinat cauza (articolul 27 § 1 al Convenţiei).

5. La 15 noiembrie 2005, o Cameră din cadrul acelei Secţiuni a decis să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu prevederile articolului 29 § 3 al Convenţiei, ea a decis ca fondul cererii să fie examinat concomitent cu admisibilitatea acesteia.

ÎN FAPT

I.  CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

6.  Faptele cauzei, aşa cum au fost prezentate de părţi, pot fi rezumate în felul următor.

7. Reclamanţii s-au asociat pentru a crea „Biserica Adevărat Ortodoxă din Moldova” („Biserica”) şi au depus la Guvern o cerere pentru înregistrare în temeiul Legii despre culte (Legea nr. 979-XII din 24 martie 1992). Atunci când, printr-o scrisoare din 29 noiembrie 2000, autorităţile au refuzat să înregistreze Biserica, reclamanţii au iniţiat proceduri judiciare.

8. La 30 august 2001, Curtea de Apel a satisfăcut cererea lor şi a obligat Guvernul să înregistreze Biserica. De asemenea, instanţa a acordat fiecărui reclamant câte 1,000 lei moldoveneşti (aproximativ 85 euro (EUR) la acea dată) cu titlu de compensaţii pentru prejudiciul moral suferit.

9. La 29 mai 2002, Curtea Supremă de Justiţie a menţinut această hotărâre, constatând că Guvernul nu a prezentat nicio probă că Biserica ar afecta ordinea, sănătatea sau morala publică. Această decizie este irevocabilă şi executorie.

10. Ulterior, reclamanţii au înaintat cereri în vederea executării hotărârii judecătoreşti irevocabile. În consecinţă, Departamentul de executare a deciziilor judiciare a adresat cereri Guvernului, solicitând executarea hotărârii judecătoreşti, însă fără rezultat.

11. La 12 iulie 2002, a fost modificată Legea despre culte, iar procedura de înregistrare a cultelor a fost simplificată. În baza acestor modificări, la 7 august 2002, reclamanţii au solicitat Serviciului de Stat pentru Problemele Cultelor să înregistreze Biserica. Ei şi-au întemeiat cererea pe articolul 14 al legii sus-menţionate (în varianta modificată la 12 iulie 2002, a se vedea mai jos) şi pe hotărârea judecătorească irevocabilă în favoarea lor, prin care s-a dispus înregistrarea Bisericii.

12. Prin scrisoarea din 23 august 2002, Serviciul de Stat pentru Problemele Cultelor („Serviciul”) a respins cererea pe motiv că „nu a primit nicio cerere de înregistrare a vreunui cult”. Serviciul nu putea să înregistreze Biserica până nu era creat Registrul de Stat relevant şi nu erau depuse la el documentele necesare. La 22 noiembrie 2002, reclamanţii au prezentat Serviciului documentele relevante.

13. La 24 august 2002, Departamentul de executare a deciziilor judiciare („Departamentul”) a expediat Serviciului titlul executor pentru executare. Prin scrisorile sale din 1 şi 11 noiembrie 2002 şi 14 martie 2003, Departamentul a solicitat Serviciului să se conformeze hotărârii judecătoreşti din 30 august 2001.

14. Printr-o scrisoare din 14 martie 2003, Serviciul a răspuns Departamentului că reclamanţii au refuzat să depună repetat documentele ce le-au fost solicitate şi să explice unele părţi din Statutul Bisericii cu privire la subordonarea sa canonică bisericilor din străinătate.

15. La 20 martie 2003, un funcţionar din cadrul Departamentului a constatat că hotărârea judecătorească din 30 august 2001 nu a fost executată şi s-a adresat instanţei judecătoreşti cu cererea de a sancţiona persoanele responsabile de neexecutare. La 16 mai, 18 iunie, 24 octombrie şi 6 noiembrie 2003, funcţionarul a expediat cereri suplimentare Departamentului şi Judecătoriei Buiucani, solicitând din nou sancţionarea persoanelor responsabile de neexecutare.

16. Guvernul a făcut trei încercări de a redeschide procedurile, susţinând că au fost descoperite informaţii noi şi esenţiale care nu au fost cunoscute anterior. Aceste cereri au fost însă respinse prin încheierile Curţii de Apel din 7 mai 2003 şi ale Curţii Supreme de Justiţie din 1 octombrie 2003 şi 20 octombrie 2004.

17. În iunie 2004, reclamanţii au depus o nouă cerere la care au anexat un set de documente, solicitând înregistrarea Bisericii. Ei nu au primit niciun răspuns.

18. Partea pecuniară a hotărârii judecătoreşti din 30 august 2001 a fost executată la 27 iulie 2005.

II. DREPTUL INTERN RELEVANT

19. Dreptul intern relevant a fost expus în hotărârile Curţii în cauzele Metropolitan Church of Bessarabia and Others v. Moldova (nr. 45701/99, §§ 89-93, ECHR 2001-XII) şi Prodan v. Moldova (nr. 49806/99, § 31, ECHR 2004-III (extrase)).

20. Suplimentar, prevederile relevante ale Legii cu privire la modificarea Legii despre culte (nr. 1220, din 12 iulie 2002) sunt următoarele:

Art. I

„3.  Articolul 14 va avea următorul cuprins:

Articolul 14. Recunoaşterea cultelor.

Pentru a putea să se organizeze şi să funcţioneze, cultele prezintă organului de stat pentru culte o declaraţie de organizare şi funcţionare, la care se anexează statutul (regulamentul) de organizare şi funcţionare, cuprinzând informaţii asupra sistemului de organizare şi administrare, însoţit de principiile fundamentale de credinţă.

Declaraţia specificată la alineatul întâi din prezentul articol se depune la organul de stat pentru culte, care, în termen de 30 de zile lucrătoare de la data depunerii acesteia, va consemna cultul în Registrul cultelor.

...”

Art. III

„(2) Cererile aflate în curs de examinare la data intrării în vigoare a prezentei legi se vor considera declaraţii în sensul articolului 14 din Legea despre culte şi vor fi examinate conform prevederilor acestui articol.”

ÎN DREPT

21. Reclamanţii pretind că refuzul autorităţilor de stat de a înregistra Biserica constituie o încălcare a dreptului lor la libertatea de religie garantat de articolul 9 § 1 al Convenţiei.

Articolul 9 prevede următoarele:

„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie; acest drept include libertatea de a-şi schimba religia sau convingerea, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea în mod individual sau în colectiv, în public sau în particular, prin cult, învăţământ, practici şi îndeplinirea ritualurilor.

2. Libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru siguranţa publică, protecţia ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”

De asemenea, reclamanţii s-au plâns că aceeaşi inacţiune a autorităţilor de stat a avut ca rezultat încălcarea drepturilor lor garantate de articolul 11 § 1 al Convenţiei.

Articolul 11 prevede următoarele:

„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire paşnică şi la libertatea de asociere, inclusiv dreptul de a constitui cu alţii sindicate şi de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale.

2. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protejarea sănătăţii sau a moralei ori pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor altora. Prezentul articol nu interzice ca restrângeri legale să fie impuse exercitării acestor drepturi de către membrii forţelor armate, ai poliţiei sau ai administraţiei de stat.”

Reclamanţii au mai pretins că, în urma neexecutării îndelungate a hotărârii judecătoreşti în favoarea lor, au fost încălcate drepturile lor garantate de articolul 6 § 1 al Convenţiei şi de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.

Articolul 6 § 1 al Convenţiei, în partea sa relevantă, prevede următoarele:

„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil ... într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă ... care va hotărî ... asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil ... .”

Articolul 1 al Protocolului nr.1 la Convenţie prevede următoarele:

„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”

Reclamanţii au mai pretins, în ceea ce priveşte pretenţiile lor în temeiul articolelor 9 şi 11 ale Convenţiei, că ei nu au dispus de recursuri interne efective, cerute de articolul 13 al Convenţiei, şi au fost discriminaţi, contrar articolului 14 al Convenţiei.

Articolul 13 prevede următoarele:

„Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”

Articolul 14 prevede următoarele:

„Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.”

I. ADMISIBILITATEA PRETENŢIILOR

22.  Curtea reiterează de la început că o biserică ori un organ ecleziastic poate, ca atare, să exercite în numele enoriaşilor săi drepturile garantate de articolul 9 al Convenţiei (a se vedea Metropolitan Church of Bessarabia and Others v. Moldova, nr. 45701/99, § 101, ECHR 2001-XII). Prin urmare, în această cauză, Biserica Adevărat Ortodoxă din Moldova poate fi considerată reclamant în sensul articolului 34 al Convenţiei.

23. Curtea consideră că pretenţiile reclamantului formulate în temeiul articolelor de mai sus ridică chestiuni de drept care sunt suficient de serioase încât determinarea lor să depindă de o examinare a fondului. Niciun alt temei pentru declararea lor inadmisibile nu a fost stabilit. Prin urmare, Curtea declară aceste pretenţii admisibile. În conformitate cu decizia sa de a aplica articolul 29 § 3 al Convenţiei (a se vedea paragraful 5 de mai sus), Curtea va purcede imediat la examinarea fondului acestor pretenţii.

24. Reclamanţii pretind că neexecutarea de către autorităţi a hotărârii judecătoreşti irevocabile din 30 august 2001 şi neînregistrarea Bisericii au încălcat drepturile lor garantate de articolul 9 al Convenţiei.

25. Curtea urmează să stabilească dacă refuzul de a înregistra Biserica a reprezentat o ingerinţă în dreptul reclamanţilor la libertatea de religie.

26. Guvernul a susţinut că nu a existat nicio ingerinţă în libertatea de religie a reclamanţilor, deoarece instanţele judecătoreşti au admis pretenţiile lor.

27. Reclamanţii nu au fost de acord.

28. Curtea reaminteşte că Convenţia a fost elaborată pentru „a garanta drepturi practice şi efective şi nu teoretice sau iluzorii” (a se vedea, spre exemplu, Chassagnou and Others v. France [GC], nr. 25088/94, 28331/95 şi 28443/95, § 100, ECHR 1999‑III).

29. Curtea consideră că, în pofida adoptării hotărârilor judecătoreşti în favoarea reclamanţilor, neînregistrarea Bisericii de către autorităţi şi, astfel, neînzestrarea Bisericii cu personalitate juridică, au împiedicat-o pe aceasta şi pe enoriaşii săi să exercite mai multe funcţii esenţiale (Metropolitan Church of Bessarabia, citată mai sus, § 105). În esenţă, refuzul autorităţilor de a se conforma hotărârii judecătoreşti irevocabile şi de a înregistra Biserica a condus la o situaţie care, pentru reclamanţi, nu diferă de o respingere de către instanţele judecătoreşti a pretenţiilor lor.

30. Prin urmare, Curtea consideră că refuzul autorităţilor de a înregistra Biserica a constituit o ingerinţă în dreptul Bisericii şi a celorlalţi reclamanţi la libertatea de religie, garantat de articolul 9 § 1 al Convenţiei.

31. Reclamanţii au susţinut că ingerinţa în drepturile lor nu a fost prevăzută de lege, din motiv că aceasta era contrară hotărârilor instanţelor judecătoreşti naţionale prin care s-a dispus înregistrarea Bisericii.

32. Guvernul nu a prezentat observaţii cu privire la această chestiune.

33. Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa constantă, conform căreia expresia „prevăzută de lege” din articolele 8-11 ale Convenţiei nu numai că cere ca măsura incriminată să aibă o bază în dreptul intern, dar vizează, de asemenea, şi calitatea legii în cauză, care trebuie să fie suficient de accesibilă şi previzibilă în ceea ce priveşte efectele ei, adică să fie enunţată cu destulă precizie, astfel încât să permită persoanei - în caz de necesitate, cu o consultare adecvată - să-şi determine conduita sa (a se vedea Larissis and Others v. Greece, hotărâre din 24 februarie 1998, Reports of Judgments and Decisions 1998-I, p. 378, § 40 şi Metropolitan Church of Bessarabia, citată mai sus, § 109).

Pentru a răspunde acestor exigenţe, dreptul intern trebuie să ofere o anumită protecţie împotriva ingerinţelor arbitrare ale autorităţilor publice în drepturile garantate de Convenţie. Atunci când este vorba de chestiuni care aduc atingere drepturilor fundamentale, ar fi fost contrar principiului preeminenţei dreptului, acesta fiind unul din principiile fundamentale ale unei societăţi democratice consacrat de Convenţie, dacă marja de discreţie prevăzută de lege ar oferi executivului împuterniciri largi. Legea trebuie să definească cu suficientă precizie scopul oricărei marje de discreţie şi modalităţile de exercitare a acesteia (a se vedea Hasan and Chaush v. Bulgaria [GC], nr. 30985/96, § 84, ECHR 2000-XI).

34.  Mai mult, deoarece comunităţile religioase există tradiţional sub forma unor structuri organizate, articolul 9 trebuie să fie interpretat în lumina articolului 11 al Convenţiei, care protejează viaţa asociativă de oricare ingerinţă nejustificată a statului. Privit din această perspectivă, dreptul credincioşilor la libertatea de religie, care cuprinde dreptul de a manifesta religia în colectiv, presupune ca credincioşii să se poată asocia liber, fără intervenţia arbitrară a statului. Într-adevăr, existenţa autonomă a comunităţilor religioase este indispensabilă pluralismului într-o societate  democratică şi îşi are locul chiar în centrul protecţiei oferite de articolul 9 al Convenţiei (a se vedea Metropolitan Church of Bessarabia, citată mai sus, § 118).

Mai mult, unul din mijloacele de a exercita dreptul de manifestare a religiei persoanei, în dimensiunea sa colectivă, în special pentru comunităţile religioase, îl reprezintă posibilitatea de a asigura protecţia juridică a comunităţii, a membrilor şi a bunurilor acesteia în aşa fel, încât articolul 9 să fie citit nu numai prin prisma articolului 11, dar şi a articolului 6 (a se vedea, mutatis mutandis, Sidiropoulos and Others v. Greece, hotărâre din 10 iulie 1998, Reports 1998-IV, p. 1614, §40 şi Canea Catholic Church v. Greece, hotărâre din 16 decembrie 1997, Reports 1997-VIII, p. 2857 şi 2859, §§ 33 şi 40-41 şi avizul Comisiei, p. 2867, §§ 48-49).

35. În această cauză, Curtea notează că instanţele judecătoreşti naţionale au admis pretenţiile reclamanţilor şi au dispus înregistrarea Bisericii. Procedând astfel, ele au respins în mod expres toate argumentele înaintate de Guvern împotriva înregistrării. Mai mult, ele au respins de trei ori cererile autorităţilor de redeschidere a procedurilor. În continuare, Curtea notează că organul responsabil de executare a insistat continuu asupra executării hotărârii judecătoreşti, în pofida pretinsei imposibilităţi de a înregistra Biserica reclamantă pe motiv de neprezentare a documentelor necesare. De fapt, asemenea documente au fost prezentate de două ori, în anul 2002 şi 2004 (a se vedea paragrafele 12 şi 17 de mai sus), însă fără rezultat, deşi, aparent, acest lucru nu era necesar în conformitate cu articolul 14 al Legii despre culte în varianta modificată (a se vedea paragraful 20 de mai sus).

36. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că refuzul de a înregistra Biserica nu s-a bazat pe un temei legal prevăzut de legislaţia moldovenească. Prin urmare, ingerinţa în libertatea de religie a reclamanţilor nu a fost prevăzută de lege.

37. Constatând în paragraful precedent că ingerinţa în libertatea de religie a reclamanţilor a fost ilegală, Curtea nu vede necesitatea de a verifica dacă ingerinţa a urmărit un scop legitim sau a fost „necesară într-o societate democratică”, în sensul articolului 9 § 2 al Convenţiei.

38.  Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 9 al Convenţiei.

II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 11 AL CONVENŢIEI

39. Reclamanţii s-au plâns de încălcarea drepturilor lor garantate de articolul 11 al Convenţiei în urma imposibilităţii de a organiza legal comunitatea lor religioasă.

40. Ţinând cont de constatarea violării articolului 9 (a se vedea paragraful 38 de mai sus), Curtea nu consideră necesar de a examina separat această pretenţie.

III. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENŢIEI

41. Reclamanţii au pretins că executarea întârziată a hotărârii judecătoreşti în favoarea lor din 30 august 2001 a încălcat drepturile lor garantate de articolul 6 § 1 al Convenţiei.

42. Guvernul nu a fost de acord. El a susţinut că au existat motive obiective pentru întârziere în executarea hotărârii judecătoreşti irevocabile. Spre exemplu, Guvernul a delegat atribuţiile de înregistrare a bisericilor Serviciului care nu a fost parte la procedurile judiciare şi care, din acest motiv, nu era legat de rezultatul acestor proceduri. Departamentul era obligat să respecte cu stricteţe legislaţia, potrivit căreia reclamanţilor li se cerea să prezinte unele documente. Reclamanţii nu le-au prezentat. În afară de aceasta, au fost depuse câteva cereri prin care s-a solicitat redeschiderea procedurilor judiciare, care au întârziat executarea.

43. Ţinând cont de constatarea violării articolului 9 (a se vedea paragraful 38 de mai sus), Curtea consideră că nu este necesar de a examina această pretenţie, deoarece aceasta, în esenţă, se referă la aceeaşi chestiune principală - neînregistrarea Bisericii.

IV. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1 LA CONVENŢIE

44. Reclamanţii s-au mai plâns că, prin executarea întârziată a hotărârii judecătoreşti din 30 august 2001, a fost încălcat dreptul lor la protecţia proprietăţii garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.

45. Guvernul nu a fost de acord şi a invocat motive similare celor expuse în paragraful 42 de mai sus.

46. Curtea notează că reclamanţii au fost nevoiţi să aştepte aproape patru ani pentru a obţine banii ce le-au fost acordaţi în temeiul hotărârii judecătoreşti irevocabile în favoarea lor (a se vedea paragraful 18 de mai sus).

47. Curtea reaminteşte că ea a constatat violări ale articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie în numeroase cauze privind întârzieri în executarea hotărârilor judecătoreşti definitive (a se vedea, printre altele, Prodan v. Moldova, citată mai sus, şi Luntre and Others v. Moldova, nr. 2916/02, 21960/02, 21951/02, 21941/02, 21933/02, 20491/02, 2676/02, 23594/02, 21956/02, 21953/02, 21943/02, 21947/02 şi 21945/02, 15 iunie 2004).

Examinând materialele prezentate, Curtea notează că dosarul nu conţine niciun element care i-ar permite să ajungă la o concluzie diferită în această cauză. În special, ea consideră că motivele invocate de Guvern pentru a justifica executarea întârziată nu pot justifica o întârziere mai mare de trei ani, ţinând cont de faptul că debitorul în această cauză era însuşi statul. În acest sens, este irelevant care autoritate de stat a participat în procedurile judiciare şi care autoritate era responsabilă de executarea hotărârii judecătoreşti definitive.

48. Prin urmare, din motivele expuse în cauzele citate mai sus, Curtea constată că neexecutarea hotărârii judecătoreşti din 30 august 2001 într-un termen rezonabil a constituit o violare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.

49. Reclamanţii au afirmat că dreptul intern nu oferă niciun recurs în ceea ce priveşte pretenţiile pe care le-au adresat Curţii.

50. Guvernul a considerat că articolul 13 nu era aplicabil acestei cauze datorită caracterului vădit nefondat al pretenţiilor formulate în temeiul articolelor 9 şi 11 ale Convenţiei.

51. Curtea reaminteşte că articolul 13 al Convenţiei cere existenţa prevederilor în legislaţia naţională care să permită autorităţilor naţionale competente să examineze fondul pretenţiei adresate în temeiul Convenţiei şi să ofere redresarea corespunzătoare, chiar dacă Statele Contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere cu privire la modul de a se conforma obligaţiilor ce rezultă din această prevedere (a se vedea Chah Chahal v. the United Kingdom, hotărâre din 15 noiembrie 1996, Reports 1996-V, pp. 1869-1870, § 145). Recursul cerut de articolul 13 trebuie să fie unul „efectiv” atât în practică, cât şi în drept. Totuşi, un astfel de recurs este cerut doar pentru pretenţiile care pot fi considerate ca fiind „serioase şi legitime” conform Convenţiei (a se vedea Metropolitan Church of Bessarabia, citată mai sus, § 137).

52. Curtea observă că pretenţia reclamanţilor precum că refuzul de a înregistra Biserica a încălcat dreptul lor la libertatea de religie, garantat de articolul 9 al Convenţiei, era incontestabil serioasă şi legitimă (a se vedea paragraful 38 de mai sus). Prin urmare, reclamanţii au fost în drept să beneficieze de un recurs intern efectiv în sensul articolului 13 al Convenţiei. În consecinţă, Curtea va examina dacă un astfel de recurs a fost disponibil Bisericii şi celorlalţi reclamanţi.

53. Ea notează că reclamanţii au înaintat numeroase cereri autorităţilor în vederea înregistrării Bisericii. De asemenea, Departamentul a înaintat numeroase demersuri similare (a se vedea paragraful 15 de mai sus). Curtea observă că Departamentul a propus instanţelor judecătoreşti chiar aplicarea sancţiunilor faţă de persoanele responsabile de neexecutarea hotărârii judecătoreşti definitive, recomandare care se pare că a fost respinsă. Prin urmare, nu poate fi considerat că Departamentul nu şi-a îndeplinit obligaţiile iar neexecutarea s-a datorat mai degrabă unei probleme mai generale, cea a lipsei unui mecanism efectiv de asigurare a conformării cu hotărârile judecătoreşti definitive.

54. Curtea conchide că, în partea ce ţine de cererea reclamanţilor cu privire la înregistrarea Bisericii, ei nu au dispus de niciun recurs efectiv. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 13 al Convenţiei.

55. Reclamanţii s-au plâns că, în urma refuzului de a înregistra Biserica, autorităţile i-au discriminat în comparaţie cu alte grupuri religioase.

56. Curtea consideră că pretenţia cu privire la articolul 14 al Convenţiei reprezintă o reafirmare a celor prezentate în temeiul articolului 9. Prin urmare, nu este necesar de a o examina separat.

57. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă”.

58. Reclamanţii au pretins EUR 34,000 cu titlu de prejudiciu moral suferit în urma refuzului de a înregistra Biserica şi EUR 50 cu titlu de prejudiciu material suferit în urma plăţii întârziate a sumelor datorate lor. Ei s-au bazat pe suma acordată în hotărârea Metropolitan Church of Bessarabia, citată mai sus, § 146, precum şi pe altă jurisprudenţă a Curţii cu privire la executarea întârziată a hotărârilor judecătoreşti definitive şi lipsa căilor de recurs efective.

59. Guvernul nu a fost de acord. El a susţinut că reclamanţii nu au prezentat nicio dovadă pe care şi-au bazat calculele lor privind prejudiciul material. Mai mult, reclamanţii nu au demonstrat că le-a fost cauzat un prejudiciu moral. De fapt, orice astfel de prejudiciu a fost rezultatul propriilor acţiuni ale reclamanţilor, care nu au făcut uz în mod diligent de căile de recurs disponibile. Autorităţile, la rândul lor, au întreprins toate măsurile rezonabile în vederea executării hotărârii judecătoreşti.

60. Guvernul s-a bazat pe jurisprudenţa Curţii referitoare la durata procedurilor şi neexecutarea hotărârilor judecătoreşti definitive pentru a arăta că în acele cauze au fost acordate sume mult mai mici decât pretenţiile reclamanţilor.

61. Curtea consideră că violările constatate trebuia, fără îndoială, să fi cauzat reclamanţilor prejudiciu material şi moral. Luând în consideraţie circumstanţele cauzei şi jurisprudenţa sa, Curtea acordă reclamanţilor, solidar, EUR 10,000.

62. Reclamanţii au pretins EUR 6,832 cu titlu de costuri şi cheltuieli. În susţinerea pretenţiilor lor, reclamanţii au prezentat Curţii o copie a contractului semnat cu avocatul lor, potrivit căruia tariful perceput de acesta pentru o oră de lucru varia între EUR 60 şi EUR 100, precum şi numărul de ore lucrate de avocat asupra cauzei (63 ore). De asemenea, ei au prezentat o copie a deciziei Baroului Avocaţilor din Republica Moldova, potrivit căreia cuantumul recomandat al onorariului pe oră pentru reprezentarea în tribunalele internaţionale era de EUR 40-150.

63. Guvernul a susţinut că suma pretinsă era exagerată, cel puţin în comparaţie cu realităţile din Republica Moldova. El consideră că cinci ore ar fi fost suficiente pentru pregătirea cauzei şi a conchis că reclamanţii nu au demonstrat că costul reprezentării lor a fost rezonabil şi angajat.

64. Curtea reaminteşte că, pentru ca costurile şi cheltuielile să fie rambursate în temeiul articolului 41, trebuie stabilit faptul dacă ele au fost realmente angajate, necesare şi rezonabile ca mărime (a se vedea, spre exemplu, Nilsen and Johnsen v. Norway [GC], nr. 23118/93, § 62, ECHR  1999-VIII).

65. Ţinând cont de complexitatea cauzei şi bazându-se pe informaţia de care dispune, Curtea acordă reclamanţilor EUR 2,000 cu titlu de costuri şi cheltuieli (a se vedea hotărârea Metropolitan Church of Bessarabia, citată mai sus, § 149).

66. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda de întârziere să fie calculată în funcţie de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.

DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,

1. Declară cererea admisibilă;

3. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie;

7. Hotărăşte:

(a)  că statul pârât trebuie să plătească, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, următoarele sume care vor fi convertite în valuta naţională a statului pârât conform ratei aplicabile la data executării hotărârii:

(i)  EUR 10,000 (zece mii euro) cu titlu de prejudiciu moral şi material cauzat;

(ii)  EUR 2,000 (două mii euro) cu titlu de costuri şi cheltuieli;

(iii)  orice taxă care poate fi percepută la sumele menţionate mai sus;

(b)  că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;

8. Respinge restul pretenţiilor reclamanţilor cu privire la satisfacţia echitabilă.

Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 27 februarie 2007, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.

  T. L. Early          Nicolas Bratza

 Grefier          Preşedinte