Traducere neoficială a variantei engleze a hotărârii,
efectuată de către asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”
SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA BIŢA şi ALŢII c. MOLDOVEI
(Cererile nr. 25238/02, 25239/02 şi 30211/02)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
25 septembrie 2007
DEFINITIVĂ
25/12/2007
Această hotărâre va deveni definitivă în modul stabilit de articolul 44 § 2 al Convenţiei. Ea poate fi subiect al revizuirii editoriale.
În cauza Biţa şi Alţii c. Moldovei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Patra), întrunită în cadrul unei camere compuse din:
Sir Nicolas Bratza, Preşedinte,
Dl J. Casadevall,
Dl G. Bonello,
Dl K. Traja,
Dl S. Pavlovschi,
Dl L. Garlicki,
Dra L. Mijović, judecători,
şi dna F. Aracı, Grefier adjunct al Secţiunii,
Deliberând la 4 septembrie 2007 în şedinţă închisă,
Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află trei cereri (nr. 25238/02, nr. 25239/02 şi nr. 30211/02) depuse împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către cetăţenii Republicii Moldova, dl Fiodor Biţa („primul reclamant”), dl Evghenii Andrienco („al doilea reclamant”) şi dna Ana Stanilî („al treilea reclamant”), la 10 iunie 2002 şi 28 iulie 2002.
1. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său la acea dată, dl V. Pârlog.
2. Reclamanţii au pretins că, prin neexecutarea hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate în favoarea lor, a fost încălcat dreptul lor la o instanţă care să hotărască într-un termen rezonabil asupra încălcării drepturilor lor cu caracter civil, garantat de articolul 6 al Convenţiei, dreptul lor la protecţia proprietăţii, garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, şi dreptul lor la un recurs efectiv în sensul articolului 13 al Convenţiei.
4. Cererile au fost repartizate Secţiunii a Patra a Curţii. La 4 februarie 2003 şi 9 februarie 2006, o Cameră din cadrul acelei Secţiuni a decis să comunice Guvernului cererile. În temeiul prevederilor articolului 29 § 3 al Convenţiei, ea a decis să examineze fondul cererilor concomitent cu admisibilitatea acestora.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
3. Reclamanţii s-au născut în anii 1958, 1950 şi, respectiv, 1949 şi locuiesc în Chişinău.
4. Faptele cauzei, aşa cum au fost prezentate de părţi, pot fi rezumate în felul următor.
5. Toţi reclamanţi au lucrat în cadrul Ministerului Transporturilor şi Comunicaţiilor („angajatorul”). Ei au fost promovaţi în anul 1997, însă salariile lor nu au fost mărite în modul corespunzător în anii 1997-98. Atunci când angajatorul a refuzat să mărească salariile lor, reclamanţii au iniţiat proceduri judiciare.
6. La 4 decembrie 2000, Judecătoria sectorului Centru a acordat 5,074 lei moldoveneşti (MDL) (echivalentul a 469 euro (EUR) la acea dată) primului reclamant şi MDL 5,280 (echivalentul a EUR 488 la acea dată) celui de-al doilea reclamant. La 26 decembrie 2000, aceeaşi instanţă a acordat MDL 5,388 (echivalentul a EUR 498 la acea dată) celui de-al treilea reclamant. Hotărârile judecătoreşti nu au fost contestate şi au devenit irevocabile şi executorii 15 zile mai târziu.
7. Reclamanţii au adresat plângeri mai multor autorităţi de stat, solicitând asistenţă în executarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate în favoarea lor. Ei au primit mai multe răspunsuri, inclusiv pe cel al Ministerului Justiţiei din 24 mai 2001, care a retrimis plângerea Judecătoriei sectorului Centru, solicitând acesteia să ia „toate măsurile prevăzute de lege”. La 31 mai 2001, vicepreşedintele acestei instanţe judecătoreşti a informat primul reclamant că titlul executoriu a fost expediat trezoreriei de stat şi că executarea era imposibilă din cauza lipsei mijloacelor băneşti pe contul angajatorului. Reclamanţii au solicitat asistenţa altor autorităţi, inclusiv a Judecătoriei sectorului Centru, Ministerului Justiţiei, Preşedinţiei şi Centrului pentru Drepturile Omului, în asigurarea executării hotărârilor judecătoreşti. Aceste plângeri erau transmise fie angajatorului, fie instanţei judecătoreşti, cu indicaţii de a asigura executarea hotărârilor. Reclamanţii au fost informaţi despre lipsa mijloacelor băneşti pe contul de decontare al angajatorului, asupra căruia s-a aplicat sechestru în vederea executării, şi că bugetul nu a fost modificat pentru a asigura executarea hotărârilor judecătoreşti. Reclamanţii au mai fost informaţi de faptul că alte 70 de hotărâri judecătoreşti similare pronunţate împotriva angajatorului aşteptau a fi executate.
8. Reclamanţii au prezentat Curţii o copie a unei hotărâri de Guvern, din 17 ianuarie 2002, prin care Ministerul Finanţelor a fost obligat să aloce angajatorului MDL 483,700 din fondul de rezervă al Guvernului pentru a acoperi cheltuielile de reorganizare. Aceşti bani urmau a fi returnaţi în fondul de rezervă din bugetul angajatorului pe anul 2002. Printr-o altă hotărâre de Guvern, din 5 iunie 2002, angajatorului i s-a permis să cumpere un apartament în Chişinău pentru Ministrul său, finanţat din fondul de dezvoltare.
9. Instanţa judecătorească naţională a amendat angajatorul de câteva ori pe parcursul anului 2002 pentru neexecutarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de ea.
10. În septembrie 2002, titlurile executorii au fost parţial executate. Primul reclamant a primit MDL 3,940, al doilea reclamant a primit MDL 4,145 iar al treilea reclamant a primit MDL 4,172. Restul sumei (echivalentul a EUR 67, EUR 82 şi, respectiv, EUR 91) a fost reţinut ca impozit pe venit.
11. Reclamanţii au intentat o altă acţiune pentru compensarea prejudiciului material cauzat de inflaţie şi a prejudiciului moral, pe care l-au lăsat la discreţia instanţei.
12. Prin deciziile sale irevocabile din 4 februarie 2004, Curtea Supremă de Justiţie a constatat că hotărârile judecătoreşti pronunţate în favoarea reclamanţilor au fost executate cu întârziere şi a acordat MDL 5,074 (echivalentul a EUR 334 la acea dată) primului reclamant şi MDL 6,715 (echivalentul a EUR 402 la acea dată) celui de-al treilea reclamant în calitate de compensaţie pentru efectul inflaţiei asupra sumelor adjudecate în anul 2000. Instanţa nu s-a pronunţat asupra pretenţiei reclamanţilor privind compensarea prejudiciului moral. La 7 mai 2004, cererea privind repararea prejudiciului depusă de cel de-al doilea reclamant a fost admisă de către Judecătoria Buiucani, care i-a acordat MDL 6,579 (echivalentul a EUR 474 la acea dată).
13. Sumele indicate în hotărârile din 4 februarie 2004 au fost plătite la 4 mai 2004. În februarie 2005, primul şi al treilea reclamant au primit de la angajator câte MDL 1,755 (EUR 107) fiecare în calitate de compensaţie pentru întârzierea în executarea noilor hotărâri judecătoreşti.
II. DREPTUL INTERN RELEVANT
16. Dreptul intern relevant a fost expus în hotărârea Prodan v. Moldova (nr. 49806/99, ECHR 2004‑III (extracts)).
ÎN DREPT
I. OBIECŢIA PRELIMINARĂ A GUVERNULUI
14. Guvernul a susţinut că, deoarece hotărârile judecătoreşti pronunţate în favoarea reclamanţilor au fost executate în septembrie 2002 şi ei au primit compensaţii suplimentare, ei nu mai puteau pretinde că sunt victime ale încălcării drepturilor lor prevăzute de Convenţie.
15. Curtea notează că ea a respins deja o obiecţie similară formulată de Guvernul pârât (a se vedea, spre exemplu, Prodan v. Moldova, citată mai sus, § 47). În această cauză, chiar dacă instanţele judecătoreşti au recunoscut în esenţă executarea întârziată a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în favoarea reclamanţilor, ele au acordat doar o compensaţie parţială, ignorând pretenţiile reclamanţilor privind compensarea prejudiciului moral. Mai mult, nu a fost plătită nicio compensaţie cu titlu de prejudiciu material rezultat din neexecutare, deoarece prin hotărârile judecătoreşti din anul 2004 au fost acordate compensaţii doar pentru efectele inflaţiei, şi nu pentru imposibilitatea de a folosi banii timp de aproape doi ani. Compensaţia suplimentară acordată în anul 2005 se referă la executarea întârziată a hotărârilor din anul 2004, şi nu la sumele iniţiale acordate reclamanţilor.
16. În final, Curtea notează că hotărârile judecătoreşti pronunţate în favoarea reclamanţilor nu au fost executate în întregime nici până în prezent, anumite sume fiind reţinute ca impozit pe venit (a se vedea paragraful 102 de mai sus). Hotărârile judecătoreşti pronunţate în favoarea reclamanţilor nu au prevăzut însă astfel de reţineri, reclamanţilor fiindu-le acordate aceste sume de bani fără a se face referire la vreun impozit. Mai mult, angajatorul nu a contestat aceste hotărâri, pentru a cere deducerea impozitului pe venit din sumele care urmau a fi plătite reclamanţilor şi nici nu a cerut interpretarea hotărârilor pentru a clarifica chestiunea privind reţinerea impozitului. În schimb, angajatorul însuşi a interpretat şi, de fapt, a modificat hotărârile, deşi acest lucru putea fi făcut doar de către o instanţă judecătorească.
17. În aceste circumstanţe, Curtea consideră că reclamanţii pot pretinde că sunt victime ale violării articolelor 6 § 1 şi 13 ale Convenţiei, precum şi a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.
18. Curtea consideră că pretenţiile reclamanţilor formulate în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei, al articolului 13 al Convenţiei şi al articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie ridică chestiuni de drept, care sunt suficient de serioase încât determinarea lor să depindă de o examinare a fondului, şi că niciun alt temei pentru declararea lor inadmisibile nu a fost stabilit. Prin urmare, Curtea declară aceste pretenţii admisibile. În conformitate cu decizia sa de a aplica articolul 29 § 3 al Convenţiei (a se vedea paragraful 4 de mai sus), Curtea va trece imediat la examinarea fondului acestor pretenţii.
II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENŢIEI ŞI A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1 LA CONVENŢIE
19. Reclamanţii au pretins că, prin neexecutarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate în favoarea lor, au fost încălcate drepturile lor garantate de articolul 6 § 1 al Convenţiei şi articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.
20. Guvernul a considerat că nu a avut loc nicio încălcare a acestor drepturi, având în vedere executarea integrală a hotărârilor judecătoreşti într-un termen rezonabil şi plata compensaţiei. El a recunoscut violarea articolului 6 § 1 al Convenţiei şi articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie în privinţa celui de-al doilea reclamant şi a notat că, după comunicarea cauzei, au fost luate măsuri urgente pentru executarea în întregime a hotărârii judecătoreşti.
21. Curtea notează că, potrivit legislaţiei naţionale, în această cauză, reclamanţii au avut acces la o instanţă în privinţa litigiului lor cu angajatorul. Prin urmare, articolul 6 al Convenţiei este aplicabil (a se vedea Vilho Eskelinen and Others v. Finland [GC], nr. 43803/98, § 62, 19 aprilie 2007).
22. Curtea notează că hotărârile judecătoreşti pronunţate în favoarea reclamanţilor în decembrie 2000 au rămas neexecutate timp de 21 de luni, până în septembrie 2002, când reclamanţii au primit o parte din sumele adjudecate. Sumele restante nu au fost plătite nici până în prezent. Curtea a constatat violări ale articolului 6 § 1 al Convenţiei şi articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie în numeroase cauze privind întârzieri în executarea hotărârilor judecătoreşti executorii (a se vedea, printre altele, Prodan v. Moldova, citată mai sus, şi Luntre and Others v. Moldova, nr. 2916/02, 21960/02, 21951/02, 21941/02, 21933/02, 20491/02, 2676/02, 23594/02, 21956/02, 21953/02, 21943/02, 21947/02 şi 21945/02, 15 iunie 2004).
23. Examinând materialele care i-au fost prezentate, Curtea consideră că dosarele nu conţin vreun element care i-ar permite să ajungă la o concluzie diferită în această cauză.
24. Prin urmare, din motivele expuse în cauzele menţionate în paragraful 25 de mai sus, Curtea constată că neexecutarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate în favoarea reclamanţilor într-un termen rezonabil constituie o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei şi a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.
III. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 13 AL CONVENŢIEI COMBINAT CU ARTICOLUL 6 § 1 AL CONVENŢIEI ŞI ARTICOLUL 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1 LA CONVENŢIE
25. Reclamanţii au mai pretins că ei nu au avut un recurs efectiv în ceea ce priveşte pretenţiile lor formulate în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei şi al articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.
26. Guvernul a susţinut că articolul 13 al Convenţiei nu era aplicabil în lipsa unei violări a articolului 6 § 1 al Convenţiei sau a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie. El a adăugat că reclamanţii nu au epuizat toate căile de recurs interne disponibile în privinţa pretenţiei lor formulate în temeiul articolului 13 al Convenţiei, cum ar fi cererea de a iniţia proceduri penale sau administrative împotriva persoanei responsabile de neexecutare. El a invocat aplicabilitatea directă a Convenţiei în sistemul de drept al Republicii Moldova. În final, el a recunoscut violarea articolului 13 al Convenţiei în privinţa celui de-al doilea reclamant.
27. Curtea observă că pretenţiile reclamanţilor, precum că neexecutarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate în favoarea lor a încălcat drepturile lor prevăzute de articolul 6 al Convenţiei şi articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, erau, fără niciun dubiu, serioase şi legitime (a se vedea paragraful 27 de mai sus). Prin urmare, reclamanţii aveau dreptul la un recurs efectiv, în sensul articolului 13 al Convenţiei. În consecinţă, Curtea va examina dacă un astfel de recurs a fost disponibil reclamanţilor.
28. Curtea notează că hotărârile judecătoreşti pronunţate în favoarea reclamanţilor au fost executate parţial peste 21 de luni de la adoptare. Debitor în acest caz a fost un organ de stat. Curtea reiterează că „unei persoane care a obţinut o hotărâre judecătorească executorie împotriva statului, ca urmare a soluţionării litigiului în favoarea sa, nu i se poate cere să recurgă la proceduri de executare pentru a obţine executarea acesteia” (a se vedea Koltsov v. Russia, nr. 41304/02, § 16, 24 februarie 2005; şi Metaxas v. Greece, nr. 8415/02, § 19, 27 mai 2004). În pofida celor de mai sus, hotărârile reclamanţilor încă nu au fost executate în întregime, în pofida eforturilor rezonabile ale executorului, inclusiv a aplicării sechestrului pe unul din conturile ministerului.
29. Prin urmare, se pare că reclamanţii nu au dispus de vreun recurs pentru a preveni continuarea încălcării drepturilor lor garantate de articolul 6 § 1 al Convenţiei şi articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie sau pentru a obţine compensaţii. În consecinţă, a avut loc o violare a articolului 13 combinat cu acele articole (Romashov v. Ukraine, nr. 67534/01, § 47, 27 iulie 2004; şi Voytenko v. Ukraine, nr. 18966/02, § 43, 29 iunie 2004).
33. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
1. Primul reclamant
30. Primul reclamant nu a formulat pretenţii cu privire la satisfacţia echitabilă. Curtea notează că hotărârea judecătorească pronunţată în favoarea lui a fost parţial executată şi că el a primit deja o compenţie parţială pentru prejudiciul cauzat. Prin urmare, ea nu-i acordă nimic în temeiul articolului 41 al Convenţiei. Curtea însă notează că o parte din suma iniţială acordată primului reclamant rămâne neexecutată. Ea consideră că hotărârea din 4 decembrie 2000 trebuie acum executată în întregime şi că reclamantul trebuie să primească suma restantă (EUR 67) reţinută de la el de către angajator (a se vedea paragrafele 10 şi 16 de mai sus).
2. Al doilea reclamant
31. Al doilea reclamant a pretins EUR 83, ceea ce reprezintă partea restantă a sumei iniţiale acordate lui şi o compensaţie pentru prejudiciul moral, pe care a lăsat-o la discreţia Curţii.
32. Guvernul a considerat că constatarea unei violări ar constitui o satisfacţie echitabilă suficientă.
33. Curtea reaminteşte că hotărârea judecătorească pronunţată în favoarea celui de-al doilea reclamant nu a fost executată în întregime nici până în prezent (a se vedea paragrafele 10 şi 16 de mai sus). De asemenea, ea consideră că reclamantului trebuia să-i fi fost cauzat un prejudiciu moral ca urmare a neexecutării în întregime timp de şapte ani a hotărârii judecătoreşti pronunţate în favoarea sa. Hotărând în mod echitabil, ea acordă reclamantului EUR 2,000.
3. Al treilea reclamant
34. Al treilea reclamant a pretins MDL 15,826 (EUR 930) cu titlu de prejudiciu cauzat prin neexecutarea hotărârii judecătoreşti pronunţate în favoarea sa. El a declarat că imposibilitatea lui de a se folosi de bani a fost deosebit de stresantă, deoarece i-a decedat soţul şi avea de întreţinut trei copii.
35. Guvernul a considerat că reclamantul a fost compensat în întregime pentru prejudiciul cauzat prin executarea întârziată a hotărârii judecătoreşti pronunţate în favoarea sa. În orice caz, suma pretinsă era excesivă.
36. Curtea consideră că reclamantului trebuia să-i fi fost cauzat un prejudiciu material, precum şi stres şi frustrare, ca rezultat al neexecutării hotărârii judecătoreşti pronunţate în favoarea sa într-un termen rezonabil, şi notează executarea incompletă a acelei hotărâri (a se vedea paragrafele 10 şi 16 de mai sus). Prin urmare, ea admite în întregime pretenţia reclamantului cu privire la satisfacţia echitabilă.
B. Costuri şi cheltuieli
Reclamanţii nu au formulat vreo pretenţie cu acest titlu.
C. Dobânda de întârziere
37. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda de întârziere să fie calculată în funcţie de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.
1. Declară cererile admisibile;
2. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei în ceea ce priveşte neexecutarea în întregime a hotărârilor judecătoreşti executorii pronunţate în favoarea fiecărui reclamant;
3. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie în ceea ce priveşte aceeaşi neexecutare;
4. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 13 al Convenţiei prin lipsa recursurilor efective în ceea ce priveşte pretenţiile reclamanţilor cu privire la neexecutarea integrală a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în favoarea lor;
5. Hotărăşte
(a) că statul pârât trebuie să plătească, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, EUR 67 (şaizeci şi şapte euro), ceea ce reprezintă partea restantă a sumei acordate dlui Biţa, care să fie convertiţi în valuta naţională a statului pârât conform ratei aplicabile la data executării hotărârii, plus orice taxă care poate fi percepută;
(b) că statul pârât trebuie să plătească, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, EUR 2,000 (două mii euro) cu titlu de prejudiciu material şi moral dlui Andrienco, care să fie convertiţi în valuta naţională a statului pârât conform ratei aplicabile la data executării hotărârii, plus orice taxă care poate fi percepută;
(c) că statul pârât trebuie să plătească, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, EUR 930 (nouă sute treizeci euro) cu titlu de prejudiciu material şi moral dnei Stanilî, care să fie convertiţi în valuta naţională a statului pârât conform ratei aplicabile la data executării hotărârii, plus orice taxă care poate fi percepută;
(d) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;
6. Respinge restul pretenţiilor reclamanţilor cu privire la satisfacţia echitabilă.
Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 25 septembrie 2007, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.
Fatoş Aracı Nicolas Bratza
Grefier adjunct Preşedinte