Traducere neoficială a variantei engleze a hotărârii,

efectuată de asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”

SECŢIUNEA A PATRA

CAUZA GOREA c. MOLDOVEI

(Cererea nr. 21984/05)

HOTĂRÂRE

STRASBOURG

17 iulie 2007

DEFINITIVĂ

17/10/2007

Această hotărâre va deveni definitivă în modul stabilit de articolul 44 § 2 al Convenţiei. Ea poate fi subiect al revizuirii editoriale.

În cauza Gorea c. Moldovei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Patra), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:

Sir Nicolas Bratza, Preşedinte,
Dl J. Casadevall,
Dl G. Bonello,
Dl K. Traja,
Dl S. Pavlovschi,
Dl L. Garlicki,

Dra L. Mijović, judecători,
şi dl T.L. Early, Grefier al Secţiunii,

Deliberând la 26 iunie 2007 în şedinţă închisă,

Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află cererea (nr. 21984/05) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de un cetăţean al Republicii Moldova, dl Grigore Gorea („reclamantul”), la 7 iunie 2005.

2. Reclamantul a fost reprezentat de către dl A. Tănase şi dl V. Nicoară, avocaţi din Chişinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl V. Pârlog.

3. Reclamantul a pretins, în special, că a fost deţinut în condiţii inumane şi degradante, că a fost deţinut ilegal şi că instanţele judecătoreşti nu au adus motive relevante şi suficiente pentru detenţia sa.

4. Cererea a fost repartizată Secţiunii a Patra a Curţii (articolul 52 § 1 al Regulamentului Curţii). În cadrul acelei Secţiuni, Camera care urma să examineze cauza (articolul 27 § 1 al Convenţiei) a fost constituită în conformitate cu articolul 26 § 1 al Regulamentului Curţii.

5. La 25 octombrie 2005, o Cameră a acelei Secţiuni a decis să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu prevederile articolului 29 § 3 al Convenţiei, ea a decis să examineze fondul cererii concomitent cu admisibilitatea acesteia.

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

6. Reclamantul s-a născut în anul 1971 şi locuieşte în Chişinău.

7. Faptele cauzei, aşa cum au fost prezentate de părţi, pot fi rezumate în felul următor.

1. Evenimentele anterioare reţinerii reclamantului

8. Reclamantul a lucrat ca şef adjunct al serviciului anchetă penală al Comisariatului de Poliţie Botanica din Chişinău. La 13 noiembrie 2001, împotriva lui a fost pornită o urmărire penală pentru eliberarea ilegală din arest preventiv a două persoane acuzate.

9. La 12 martie 2002, Procuratura municipiului Chişinău a încetat urmărirea penală, constatând că acuzaţiile se bazau doar pe declaraţiile a doi martori care, ulterior, le-au retras, declarând că ei au făcut declaraţiile ca rezultat al maltratării de către poliţişti. Declaraţiile lor nu au fost susţinute de alte probe. În aceeaşi zi, procurorul l-a informat pe reclamant despre decizie prin expedierea unei scrisori la adresa apartamentului nr. 140, unde reclamantul s-a mutat recent. El a trimis o copie a deciziei sale procurorului municipiului Chişinău „pentru informare şi control”. Totuşi, reclamantul a fost eliberat din funcţie.

10. Reclamantul a iniţiat proceduri judiciare, solicitând restabilirea sa în funcţie şi plata salariului neplătit pentru întreaga perioadă de absenţă forţată de la serviciu. La 25 aprilie 2002, Curtea de Apel a admis pretenţia lui. Instanţa de judecată a constatat că urmărirea penală împotriva reclamantului nu a stabilit vinovăţia lui şi că a fost încetată. De asemenea, ea a constatat că reclamantul nu a influenţat procedurile iniţiate împotriva arestaţilor eliberaţi, unul dintre ei fiind, ulterior, găsit că nu a comis nicio infracţiune, iar celălalt fiind arestat din nou. Cauza acestuia este încă pendinte.

11. La 13 octombrie 2003, reclamantul a fost angajat ca ofiţer în cadrul Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei („CCCEC”).

12. După cum se pretinde, la 19 noiembrie 2004, el a fost chemat de superiorii săi şi obligat să-l reţină pe dl Şarban, secretarul Consiliului municipal Chişinău. În aceeaşi zi, reclamantul l-a reţinut pe dl Şarban.

13. La 20 decembrie 2004, o înregistrare video a declaraţiei reclamantului cu privire la reţinerea dlui Şarban a fost difuzată de televiziune. Reclamantul a declarat că urmărirea penală împotriva dlui Şarban a fost inventată din motive politice şi că nu a existat niciun motiv legal pentru pornirea acesteia. (a se vedea Şarban v. Moldova, nr. 3456/05, § 18, 4 octombrie 2005).

14. Potrivit reclamantului, la 21 decembrie 2004, şeful Direcţiei securitate internă a Procuraturii Generale a cerut procurorului municipiului Chişinău să-i transmită dosarul penal împotriva reclamantului.

15. La 29 decembrie 2004, Procurorul General a reluat urmărirea penală, constatând că încetarea acesteia în martie 2002 a fost ilegală, deoarece nu s-a bazat pe o apreciere corespunzătoare a tuturor circumstanţelor, că discrepanţele dintre probe nu au fost pe deplin soluţionate şi că faptele pretinse nu au fost dovedite ca fiind adevărate. Nu a fost dată nicio indicaţie de a porni o investigaţie împotriva ofiţerului care a încetat urmărirea penală împotriva reclamantului.

16. La 8 februarie 2005, reclamantului i s-a cerut să se prezinte, în calitate de bănuit, la un procuror de la Procuratura Generală. Scrisoarea în cauză a fost trimisă pe adresa apartamentului nr. 121, unde reclamantul nu mai locuia încă de la începutul anului 2002. La 14 februarie 2005, un procuror a raportat că el nu a putut să înmâneze reclamantului citaţia, deoarece nimeni nu se afla acasă, aşa că ea a trebuit prinsă în uşa de la intrare. La 13 aprilie 2005, a fost expediată o altă citaţie, iar la 14 aprilie 2005, a fost întocmit un raport similar, ambele în privinţa apartamentului nr. 121.

17. La 18 aprilie 2005, procurorul a dispus aducerea reclamantului în faţa sa, iar în caz de necesitate, chiar cu forţa. La 25 aprilie 2005, un alt raport a confirmat absenţa reclamantului din apartamentul nr. 121.

18. La 25 aprilie 2005, procurorul l-a pus sub învinuire pe reclamant. Nu s-a făcut nicio menţiune cu privire la omisiunea acestuia de a se prezenta pe parcursul urmăririi penale.

19. La 26 aprilie 2005, Judecătoria Rîşcani a emis un mandat pentru arestarea şi detenţia reclamantului pentru 30 de zile, constatând că el s-a eschivat de la urmărirea penală, a împiedicat stabilirea faptelor, putea să comită o nouă infracţiune şi că a fost dat în căutare.

20. La 11 mai 2005, procurorul a trimis documentele relevante Comisariatului de Poliţie Buiucani, pentru darea reclamantului în căutare.

2. Evenimentele care au urmat după reţinerea reclamantului

21. La 18 mai 2005, reclamantul a fost reţinut pe stradă şi i s-a spus despre mandatul cu privire la arestarea sa emis la 26 aprilie 2005. La 19 mai 2005, el a fost adus în faţa unui judecător, care l-a informat despre încheierea din 26 aprilie 2005. Reclamantul a depus recurs, pretinzând că el nu a fost informat despre urmărirea penală şi că, prin urmare, era injust ca el să fie acuzat de eschivare de la aceasta. El a susţinut că avea domiciliu permanent, serviciu şi o familie cu doi copii, pe care o întreţinea. El nu avea antecedente penale şi, dacă ar fi intenţionat să se eschiveze de la urmărirea penală sau să o obstrucţioneze, el ar fi făcut acest lucru mai devreme. De asemenea, el a subliniat că urmărirea penală pornită împotriva sa a fost încetată în 2002. El a invocat articolul 5 al Convenţiei şi a cerut să fie eliberat sub control judiciar, promiţând că el nu va părăsi oraşul.

22. La 24 mai 2005, Curtea de Apel Chişinău a respins recursul său, constatând că instanţa judecătorească inferioară „a adus motive corespunzătoare pentru aplicarea măsurii preventive şi nu a comis nicio încălcare procedurală”.

23. La 30 mai 2005, procurorul a întocmit rechizitoriul, iar la 1 iunie 2005, cauza a fost transmisă instanţei de judecată pentru examinare.

24. Potrivit Guvernului, instanţa de judecată a stabilit data primei şedinţe preliminare pentru 24 iunie 2005. La acea dată, Procurorul General a desemnat un alt procuror în dosar şi, prin urmare, şedinţa judecătorească a fost amânată pentru 28 iunie 2005. Deoarece acest nou procuror avea deja programată o cauză pentru acea dată, a avut loc o altă amânare. La 4 iulie 2005, procurorul a cerut strămutarea cauzei la o altă instanţă de judecată, cerere care, la o dată necunoscută ulterioară, a fost respinsă de către Curtea Supremă de Justiţie. O nouă dată pentru şedinţa judecătorească preliminară a fost stabilită pentru 26 august 2005, însă şedinţa de judecată a fost amânată pe motiv de absenţă a martorilor. Potrivit reclamantului, el a depus cereri habeas corpus la fiecare şedinţă de judecată, însă niciuna dintre ele nu a fost examinată din cauza amânărilor şi nicio decizie formală nu a fost emisă vreodată. Guvernul nu a negat acest lucru.

25. La 30 august 2005, reclamantul a adresat o cerere scrisă pentru schimbarea arestării preventive cu o altă măsură preventivă. El a pretins că citaţiile au fost, în mod intenţionat, trimise la o adresă incorectă, iar examinarea cauzei sale era tergiversată fără niciun motiv.

26. La 2 septembrie 2005, Judecătoria Botanica a respins acea cerere, în principal, deoarece ea a constatat că reclamantul s-a eschivat de la urmărirea penală. Instanţa de judecată a notat că reclamantului i s-au prezentat citaţii de două ori pe adresa „...apartamentului nr. 121, unde, potrivit dosarului personal, el era înregistrat”, însă el nu s-a prezentat la procuror şi nu a putut fi adus forţat, deoarece el nu a fost găsit la acea adresă. Instanţa de judecată a conchis că temeiurile în baza cărora s-a decis aplicarea arestării preventive au rămas valabile, deoarece reclamantul putea să se eschiveze sau să obstrucţioneze urmărirea penală. Atunci când a respins cererea habeas corpus, instanţa de judecată a decis că „măsura preventivă sub formă de arest preventiv trebuie menţinută”.

27. La 3 noiembrie 2005, reclamantul a depus o altă cerere habeas corpus, plângându-se de tergiversarea nenecesară a cauzei sale. Procurorul a fost de acord, în parte, şi a cerut instanţei de judecată eliberarea reclamantului şi plasarea lui sub arest la domiciliu, deoarece, până la acea etapă, niciun martor nu a fost încă audiat. În aceeaşi zi, Judecătoria Botanica a admis cererea şi a dispus aplicarea arestului la domiciliu faţă de reclamant, interzicându-i să-şi părăsească apartamentul, să vorbească cu martorii acuzării sau să folosească telefonul. În baza anexei la buletinul său de identitate, care prevedea că adresa sa permanentă era apartamentul nr. 140, instanţa de judecată a dispus arestarea la domiciliu a reclamantului la acea adresă. La 15 decembrie 2005, arestarea la domiciliu a reclamantului a fost înlocuită cu obligaţia de a nu părăsi oraşul.

28. În decembrie 2006, reclamantul a cerut instanţei de judecată care examina cauza sa să anuleze decizia Procurorului General din 29 decembrie 2004, prin care a fost reluată urmărirea penală în cauza sa şi să înceteze urmărirea penală. El a susţinut că reluarea urmăririi penale i-a încălcat atât dreptul său de a nu fi urmărit de două ori pentru aceeaşi faptă, cât şi principiul securităţii raporturilor juridice, ceea ce era contrar articolelor 22 şi 287 ale Codului de procedură penală şi articolului 5 § 1 al Convenţiei.

În hotărârea sa din 13 decembrie 2006, Judecătoria Buiucani a citat articolele 22 şi 287 ale Codului de procedură penală („CPP”) şi a constatat că:

„...

Analizând în şedinţa de judecată probele acumulate, instanţa consideră necesar de încetat procesul în legătură cu existenţa circumstanţelor care exclud pornirea urmăririi penale şi tragerea la răspundere penală şi anume împiedicarea punerii repetate sub învinuire a aceleiaşi persoane pentru aceeaşi faptă.

În şedinţa de judecată s-a stabilit că urmărirea penală în privinţa lui Gorea Grigore a fost pornită în baza ordonanţei de intentare a procesului penal din 13.11.2001 (vol. I/f.d. 1).

Conform ordonanţei anchetatorului superior în Procuratura municipiului Chişinău, I. Batalai, din 12.03.2002, procesul penal în privinţa lui Gorea Grigore a fost clasat din lipsa elementelor constitutive ale infracţiunii (vol. II/f.d.71).

Prin ordonanţa Procurorului General al Republicii Moldova din 29.12.2004, ordonanţa din 12.03.2002 de clasare a procesului penal a fost anulată şi urmărirea penală a fost reluată. Drept motiv este indicată ilegalitatea ordonanţei de clasare a procesului, care contravine probelor acumulate în procesul anchetei, neexistând circumstanţele care au determinat adoptarea ei, că nu au fost înlăturate contradicţiile dintre declaraţiile lui Gorea G. şi ale martorilor şi că nu au fost efectuate acţiuni procesuale în vederea stabilirii persoanelor care au introdus informaţia în registrele de evidenţă şi fişele statistice (vol. II/f.d.75).

Instanţa reţine că o astfel de concluzie contravine materialelor prezentei cauze.

În ordonanţa de clasare a procesului penal din 12 martie 2002 sunt descrise detaliat probele administrate şi analiza acestora, cu deducerea concluziei respective. În ordonanţa de anulare a acesteia din 29 decembrie 2004, însă, nu este dată analiza circumstanţelor şi motivele respingerii concluziei privind lipsa elementelor constitutive ale infracţiunii. O simplă indicare la ilegalitatea acestui act procedural nu poate servi drept un temei legal pentru reluarea urmăririi penale.

Aşadar, instanţa concluzionează că ordonanţa de clasare a procesului penal din 12 martie 2002 a fost determinată de probele administrate şi că a fost emisă conform prevederilor legislaţiei în vigoare.

Astfel, nu sunt întrunite condiţiile de reluare a urmăririi penale prevăzute de art. 287 CPP şi este prezent cazul urmăririi repetate a aceleiaşi persoane pentru aceeaşi faptă, care exclude pornirea urmăririi penale şi tragerea la răspundere penală în privinţa lui Gorea Grigore.

...

În conformitate cu art. 391 Cod de procedură penală, judecata decide:

ÎNCETAREA PROCESULUI

Se încetează procesul penal împotriva [reclamantului] ... în legătură cu existenţa circumstanţelor care exclud pornirea urmăririi penale şi tragerea la răspundere penală, şi anume împiedicarea punerii repetate sub învinuire a aceleiaşi persoane pentru aceeaşi faptă.”

Această hotărâre a fost menţinută de Curtea de Apel Chişinău la 12 februarie 2007. Nu a fost depus recurs şi hotărârea a devenit irevocabilă.

3. Condiţiile de detenţie între 18 mai şi 8 iunie 2005

29. Potrivit reclamantului, el a fost deţinut în Izolatorul de Detenţie Provizorie al comisariatului de poliţie în condiţii inumane şi degradante. În special, acolo exista un acces foarte limitat la lumina zilei şi nu aveau loc plimbări în afara celulei; hrană de calitate proastă; supraaglomerare (trei bărbaţi într-o celulă de 6 m2, o parte a căreia era ocupată de un veceu care nu era separat de restul celulei); căldură şi umiditate; ventilare artificială neregulată, care avea loc pe perioade scurte, în pofida faptului că alţi deţinuţi fumau în celulă, ceea ce i-a creat reclamantului probleme respiratorii; lipsa oricărei lenjerii de pat şi accesul la duş o singură dată pe săptămână. Lui nu i s-a permis să primească vizite de la soţia sa şi, deşi era fost ofiţer de urmărire penală, a fost plasat într-o celulă cu infractori condamnaţi (a se vedea paragraful 38 de mai jos). El a prezentat o înregistrare video a unui interviu cu una din persoanele cu care el a fost deţinut în celulă. În acea înregistrare, persoana intervievată a confirmat descrierea condiţiilor de detenţie dată mai sus. Guvernul nu a comentat acest interviu.

30. Reclamantul a susţinut că sănătatea sa s-a deteriorat grav, că a suferit dureri de cap în timpul detenţiei şi că tratamentul medical care i-a fost acordat nu a fost eficient. Lui i s-a refuzat examinarea medicală din partea unui specialist pentru a se determina de ce suferea el şi cum ar fi fost mai bine să fie tratat.

31. Potrivit Guvernului, reclamantul a fost ţinut în trei celule diferite, în care fiecare deţinut a avut cel puţin 4 m2 de spaţiu. Una din celulele în care a fost deţinut reclamantul (nr. 22) măsura 12.8 m2, iar reclamantul o împărţea cu alţi trei deţinuţi (inclusiv A.M. şi G.A.). Acolo exista ventilare şi acces la lumina zilei suficiente, acces nelimitat la apa din robinet, iar veceul era separat de restul celulei printr-un perete lateral. Hrana era de o cantitate şi calitate adecvate şi era pregătită de personalul de la o universitate, după cum era confirmat prin chitanţele relevante. Mai mult, reclamantului i s-a permis să primească lenjerie de pat de la soţia sa. Detenţia reclamantului a fost scurtă şi, în iunie 2005, el a fost transferat într-un alt izolator.

32. Pentru a arăta schimbările în condiţiile de detenţie din penitenciarele din Republica Moldova, Guvernul s-a referit la câteva documente cu privire la programe elaborate pentru îmbunătăţirea condiţiilor de detenţie din penitenciarele din Republica Moldova (a se vedea paragraful 39 de mai jos).

33. În opinia Guvernului, reclamantului i-a fost acordată asistenţă medicală suficientă, după cum era dovedit prin fişa sa medicală prezentată Curţii. Toate cererile sale au fost înregistrate în mod corespunzător şi el a fost examinat de diferiţi specialişti, care au recomandat tratamentul medical, pe care l-a urmat. În special, reclamantul a fost supus unei analize detaliate (RMN), care nu a constatat vreo schimbare în starea sănătăţii sale anterioare, care era satisfăcătoare. Mai mult, reclamantul a refuzat să prezinte rezultatele examinărilor sale medicale făcute înainte de detenţie, ceea ce a însemnat că nu au existat temeiuri medicale pentru o cercetare RMN suplimentară, după cum a fost confirmat de medicii din penitenciar. Reclamantul nu a fost deţinut împreună cu persoane anterior condamnate, după cum a fost dovedit printr-o scrisoare a ministrului Justiţiei.

II. MATERIALE NON-CONVENŢIONALE RELEVANTE

1. Rapoarte ale Comitetului pentru prevenirea torturii şi tratamentelor sau pedepselor inumane sau degradante (CPT)

34. Constatările relevante ale CPT sunt următoarele:

Vizita în Republica Moldova din 20-30 septembrie 2004

„11. ... Se pare că constatările delegaţiei CPT precum că în 2004 practica de a deţine bănuiţii pentru perioade îndelungate – uneori luni de zile – în IDP-uri este încă pe larg urmată. Vizita a confirmat că IDP-urile Ministerului Afacerilor Interne nu vor putea oferi vreodată condiţii de detenţie corespunzătoare adaptate la necesităţile persoanelor arestate preventiv pentru perioade prelungite.

4. Condiţiile de detenţie.

a. Instituţiile Ministerului Afacerilor Interne

41. Din 1998, când a vizitat pentru prima dată Republica Moldova, CPT a avut îngrijorări serioase în ceea ce priveşte condiţiile de detenţie din instituţiile Ministerului Afacerilor Interne.

42. În ceea ce priveşte secţiile de poliţie sau IDP-urile vizitate, condiţiile materiale de detenţie constituie, fără îndoială, subiect al aceloraşi critici ca şi în trecut. Celulele de detenţie nu au acces la lumina zilei ori au un acces foarte limitat; lumina artificială – cu rare excepţii – era mediocră. În niciuna una din instituţii, persoanele obligate să petreacă noaptea în detenţie nu primesc saltele şi pături, nici chiar cele deţinute pentru perioade prelungite. Persoanele care dispuneau de asemenea obiecte au putut să le obţină doar de la familiile lor... .

47. În concluzie, condiţiile materiale de detenţie în secţiile de poliţie rămân problematice; ele rămân dezastruoase în IDP-uri, continuând, în multe privinţe, să constituie pentru deţinuţi tratament inuman şi degradant.”

Prevederile relevante ale standardelor CPT (CPT/Inf/E (2002) 1, Rev. 2004) sunt următoarele:

„Sarcina de a proteja persoanele aflate în custodia poliţiei include responsabilitatea de a garanta integritatea lor fizică şi psihică. Rezultă că supravegherea corespunzătoare a spaţiilor de detenţie este o parte componentă a îndatoririi de a proteja asumată de poliţie. Trebuie întreprinse măsuri corespunzătoare pentru a garanta că persoanele din custodia poliţiei sunt întotdeauna într-o poziţie din care intră uşor în contact cu personalul de supraveghere.”

2. Dreptul şi practica interne relevante

35. Dreptul intern relevant a fost expus în hotărârea Curţii în cauza Şarban v. Moldova (citată mai sus, § 51 et seq.). Suplimentar, următoarele prevederi sunt relevante pentru această cauză:

36. Prevederile relevante ale Constituţiei sunt următoarele:

Articolul 4

„(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile omului se interpretează şi se aplică în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care Republica Moldova este parte.

(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care Republica Moldova este parte şi legile ei interne, prioritate au reglementările internaţionale.”

Articolul 25

„(4) Arestarea se face în temeiul unui mandat, emis de judecător, pentru o durată de cel mult 30 de zile. Asupra legalităţii mandatului se poate depune recurs, în condiţiile legii, în instanţa judecătorească ierarhic superioară. Termenul arestării poate fi prelungit numai de către judecător sau de către instanţa judecătorească, în condiţiile legii, cel mult pînă la 12 luni.”

37. Prevederile relevante ale Codului de procedură penală sunt următoarele:

Articolul 22

„(1) Nimeni nu poate fi urmărit de organele de urmărire penală, judecat sau pedepsit de instanţa judecătorească de mai multe ori pentru aceeaşi faptă.

... (3) Hotărîrea organului de urmărire penală de scoatere a persoanei de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, precum şi hotărîrea judecătorească definitivă, împiedică reluarea urmăririi penale, ... cu excepţia cazurilor cînd fapte noi ori recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente au afectat hotărîrea pronunţată.”

Articolul 287

„(1) Reluarea urmăririi penale după încetarea urmăririi penale, după clasarea cauzei penale sau după scoaterea persoanei de sub urmărire se dispune de către procurorul ierarhic superior prin ordonanţă dacă, ulterior, se constată că nu a existat în fapt cauza care a determinat luarea acestor măsuri sau că a dispărut circumstanţa pe care se întemeia încetarea urmăririi penale, clasarea cauzei penale sau scoaterea persoanei de sub urmărire.

... (4) În cazurile în care ordonanţele de încetare a urmăririi penale, clasare a cauzei penale sau de scoatere a persoanei de sub urmărire au fost adoptate legal, reluarea urmăririi penale poate avea loc numai dacă apar fapte noi sau recent descoperite ori un viciu fundamental în cadrul urmăririi precedente au afectat hotărîrea respectivă. În cazul descoperirii unui viciu fundamental, urmărirea penală poate fi reluată nu mai tîrziu de un an de la intrarea în vigoare a ordonanţei de încetare a urmăririi penale, clasare a cauzei sau scoatere a persoanei de sub urmărire.”

38. Prevederile relevante ale Legii nr. 1226-XIII cu privire la arestarea preventivă, în vigoare în acea perioadă, sunt următoarele:

Articolul 14

„(1) La repartizarea preveniţilor în camere este obligatoriu să se respecte următoarele cerinţe:

2) Sunt deţinuţi separat de ceilalţi preveniţi:

... f) persoanele care, pînă la arestare, au lucrat în autorităţile publice, inclusiv în instanţele de judecată, în organele procuraturii, justiţiei, afacerilor interne, securităţii naţionale; ...”.

39. La 24 octombrie 2003, Parlamentul a adoptat Hotărârea nr. 415-XV privind aprobarea Planului naţional de acţiuni în domeniul drepturilor omului pentru anii 2004-2008. Planul include mai multe obiective pentru anii 2004-2008 cu scopul de îmbunătăţire a condiţiilor de detenţie, inclusiv reducerea supraaglomerării, îmbunătăţirea tratamentului medical, antrenarea în muncă şi reintegrarea deţinuţilor, precum şi instruirea personalului. Rapoarte regulate urmează să fie întocmite cu privire la implementarea Planului.

ÎN DREPT

I. ADMISIBILITATEA PRETENŢIILOR

A. Pretenţia formulată în temeiul articolului 3 al Convenţiei

40. Reclamantul a pretins că condiţiile sale de detenţie în Izolatorul de Detenţie Provizorie (IDP) al Comisariatului General de Poliţie al municipiului Chişinău, inclusiv lipsa asistenţei medicale şi deţinerea sa împreună cu infractori condamnaţi, au constituit tratament inuman şi degradant contrar articolului 3 al Convenţiei, care prevede următoarele:

„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”

41. Reclamantul şi-a reiterat argumentele sale anterioare (a se vedea paragrafele 29 şi 30 de mai sus) şi a notat că Guvernul nu a prezentat nicio probă că el ar fi primit asistenţă medicală în timpul aflării sale în detenţie în IDP al Comisariatului General de Poliţie al municipiului Chişinău. Condiţiile de detenţie şi asistenţa medicală, care a fost disponibilă lui după transferul său în Izolatorul Anchetei Preliminare al Ministerului Justiţiei, au fost, în opinia sa, nesatisfăcătoare, în special, din cauza că unele din cererile sale cu privire la o evaluare detaliată a stării sale de sănătate au fost refuzate din motive formale, în pofida recomandării medicilor, precum şi a plângerilor sale constante de dureri de cap şi durere. El a obiectat declaraţiilor Guvernului potrivit cărora condiţiile de detenţie în IDP erau bune şi a notat că declaraţiile erau contrare constatărilor CPT (a se vedea paragraful 34 de mai sus).

42. Mai mult, la 25 mai 2005, el a fost transferat într-o celulă cu persoane anterior condamnate pentru diverse infracţiuni, deşi el era fost ofiţer de urmărire penală. El a prezentat copii ale confirmărilor de la Ministerul Afacerilor Interne care dovedeau că fiecare din cei trei deţinuţi, cu care el a împărţit o celulă, a fost acuzat de una sau mai multe infracţiuni grave (inclusiv omor, producerea şi păstrarea armelor de foc, circulaţia ilegală a substanţelor narcotice, fraudă), iar unii fuseseră deja condamnaţi pentru infracţiuni grave similare.

43. Guvernul a susţinut că reclamantul nu a epuizat toate căile de recurs interne disponibile lui.

44. El a considerat că condiţiile de detenţie a reclamantului au fost conforme cu cerinţele articolului 3 (a se vedea paragrafele 31-33 de mai sus), având în vedere perioada scurtă de detenţie în care el s-a aflat acolo. El a susţinut că constatările CPT făcute în urma vizitei sale din septembrie 2004 nu reflectau schimbările majore care au avut loc înainte de luna mai 2005, când reclamantul a fost plasat în izolatorul respectiv. El s-a referit la iniţiativele autorităţilor în legătură cu aceasta (a se vedea paragrafele 32 şi 39 de mai sus).

45. Potrivit Guvernului, reclamantului i-a fost acordată asistenţa medicală deplină, iar analiza detaliată (RMN), pe care el a solicitat-o, având în vedere testul similar care a fost efectuat anterior şi refuzul său de a coopera pe deplin, nu a fost considerată necesară de către medicii din penitenciar (a se vedea paragraful 33 de mai sus).

46. După cum a fost confirmat prin chitanţele relevante, hrana servită în izolator era pregătită la bucătăria unei universităţi locale şi, prin urmare, era de bună calitate. Mai mult, reclamantul nu a fost niciodată deţinut cu persoane anterior condamnate, deoarece acest lucru ar fi fost contrar Legii cu privire la arestarea preventivă, care interzicea o astfel de plasare în termeni absoluţi (a se vedea paragraful 38 de mai sus).

47. Curtea notează că, în această cauză, reclamantul a fost deţinut în Izolatorul de Detenţie Provizorie al Comisariatului General de Poliţie timp de 21 de zile, 14 dintre care s-a aflat într-o celulă cu alţi trei deţinuţi, iar şapte zile s-a aflat în două celule diferite împreună cu, după cum a susţinut reclamantul, persoane anterior condamnate. În opinia Curţii, efectul cumulativ al supraaglomerării şi al plasării intenţionate a unei persoane într-o celulă cu persoane care ar putea prezenta un pericol pentru aceasta ar putea, în principiu, să ridice o chestiune prin prisma articolului 3 al Convenţiei (a se vedea standardele CPT la care s-a făcut referire în paragraful 34 de mai sus). Totuşi, Curtea notează că, în timpul perioadei sale relativ scurte de detenţie, reclamantul nu s-a plâns că ar fi fost vreodată ameninţat de colegii săi de celulă. Mai mult, el nu a invocat niciodată prevederile articolului 14 alin. 2 (f) al Legii nr. 1226-XIII cu privire la arestarea preventivă (a se vedea paragraful 38 de mai sus), care interzicea în termeni absoluţi deţinerea inter alia a lucrătorilor afacerilor interne în aceeaşi celulă cu alte categorii de persoane arestate sau condamnate.

48. Mai mult, Curtea notează, în continuare, că reclamantul nu şi-a susţinut pretenţia sa că starea sănătăţii sale a avut de suferit ca urmare a detenţiei sale în condiţiile descrise de el. Ea nu este convinsă că reclamantului i-a fost refuzată asistenţa medicală în mod sistematic, deoarece el a fost examinat de mai mulţi medici şi a urmat tratament în conformitate cu recomandările lor. Deşi el a solicitat să fie efectuată o examinare suplimentară, trebuie notat faptul că medicii care l-au examinat nu au considerat acest lucru ca fiind necesar (a se vedea paragraful 33 de mai sus). Nicio informaţie care ar contrazice această concluzie nu a fost prezentată Curţii.

49. Curtea reaminteşte că ea trebuie să fie convinsă, în baza materialelor prezentate ei, că condiţiile de detenţie a reclamantului au constituit un tratament care a depăşit nivelul minim de severitate necesar pentru ca articolul 3 al Convenţiei să devină aplicabil. În legătură cu aceasta, ea notează că detenţia reclamantului în condiţiile invocate a fost relativ scurtă. Deşi mărimea celulei pe care el a împărţit-o cu alţi trei deţinuţi ar putea, potenţial, să ridice o chestiune prin prisma articolului 3 din Convenţie (a se vedea Ostrovar v. Moldova, nr. 35207/03, § 60, 13 septembrie 2005), trebuie notat faptul că el a fost deţinut acolo doar 14 zile. Reclamantul nu şi-a susţinut argumentul că condiţiile materiale ale detenţiei sale au fost atât de rele încât să trezească îngrijorări. De asemenea, Curtea notează că hrana oferită reclamantului pare să fi fost adecvată şi că nu existau restricţii ale drepturilor soţiei sale de a-l vizita. Deşi este regretabil faptul că soţia reclamantului a trebuit să-i aducă lenjerie de pat, el, cel puţin, a putut astfel să beneficieze de un anumit nivel de igienă în celula sa.

50. Curtea observă că referirea reclamantului la constatările CPT (a se vedea paragrafele 34 şi 41 de mai sus) în sine şi în absenţa probelor cu privire la suferinţa individuală de o intensitate necesară pentru a constata violarea articolului 3, nu oferă o bază pentru concluzia că a avut loc o violare a articolului 3 al Convenţiei în cazul reclamantului.

51. Prin urmare, Curtea conchide că pretenţia formulată în temeiul articolului 3 al Convenţiei este în mod vădit nefondată, în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei. Din acest motiv, Curtea nu va examina argumentul Guvernului precum că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne în ceea ce priveşte pretenţia sa cu privire la condiţiile materiale de detenţie (a se vedea paragraful 43 de mai sus).

B. Pretenţiile formulate în temeiul articolului 5 al Convenţiei

52. Reclamantul a pretins că drepturile sale garantate de articolul 5 §§ 1 şi 3 al Convenţiei au fost încălcate, deoarece urmărirea penală împotriva sa nu ar fi putut fi în mod legal reluată şi, astfel, detenţia sa a fost ilegală şi deoarece instanţele judecătoreşti nu au adus motive relevante pentru deciziile lor de a-l deţine. În continuare, el a susţinut că a fost deţinut fără un temei legal după 1 iunie 2005 şi a invocat în acest sens cauza Baranowski v. Poland (nr. 28358/95, ECHR 2000‑III).

Părţile relevante ale articolului 5 sunt următoarele:

„1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:

... (c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia; ...

3. Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.”

1. Legalitatea reluării urmăririi penale împotriva reclamantului

53. Reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 5 § 1, de legalitatea detenţiei sale, deoarece aceasta a fost dispusă în baza unei urmăriri penale reluate în mod necorespunzător.

(a) Argumentele părţilor

54. Reclamantul a pretins că urmărirea penală împotriva sa, care a fost încetată în anul 2002, nu putea fi reluată din cauza prevederilor articolului 22 al CPP (a se vedea paragraful 37 de mai sus). În orice caz, ea nu putea fi reluată decât în termen de un an după încetarea acesteia (articolul 287 alin. 4 CPP, a se vedea paragraful 37 de mai sus). Deoarece reluarea urmăririi penale a fost ilegală, detenţia sa, care s-a bazat pe această urmărire penală, a fost, de asemenea, ilegală. Mai mult, constatarea din 2002, precum că el nu a comis nicio infracţiune, a exclus existenţa, în 2004, a unor „motive verosimile de a bănui” că el ar fi putut săvârşi aceeaşi infracţiune. El a prezentat câteva articole din presă cu privire la existenţa în Republica Moldova a unei practici de folosire a urmăririlor penale ca mijloc de şantajare sau de asigurare a obedienţei faţă de autorităţi, inclusiv a practicii de încetare a urmăririlor penale cu posibilitatea de a le relua atunci când persoana a supărat autorităţile.

55. Reclamantul a respins interpretarea articolului 287 alin. 4 al CPP făcută de Guvern. El a susţinut că acel articol nu întrunea cerinţele „calităţii legii” cerute de articolul 5 al Convenţiei şi că atât procuratura, cât şi instanţele judecătoreşti naţionale nu au prezentat detalii care ar permite clarificarea aplicabilităţii acestei norme. In fine, reclamantul a susţinut că ordonanţele de reluare a urmăririi penale nu puteau fi contestate.

56. Guvernul a susţinut că reclamantul nu a invocat, nici măcar în substanţă, această pretenţie în faţa instanţelor judecătoreşti naţionale până în decembrie 2006. Mai mult, reluarea urmăririi penale împotriva reclamantului a fost dispusă de un procuror ierarhic superior în strictă conformitate cu legislaţia (articolul 287 alin. 1 al CPP).

57. El a susţinut că articolul 287 alin. 4 al CPP nu era aplicabil cauzei reclamantului pe motiv că acel articol era aplicabil doar urmăririlor penale încetate legal, în timp ce ordonanţa Procurorului General de reluare a urmăririi penale a constatat, în mod clar, că încetarea urmăririi penale împotriva reclamantului a fost ilegală. El a susţinut că, în practică, articolul 287 alin. 4 al CPP nu a fost niciodată aplicat de către procuratură.

58. De asemenea, el a susţinut că articolul 22 al CPP nu era aplicabil, deoarece acesta se referea doar la scoaterea de sub urmărire penală şi încetarea urmăririi penale, şi nu la clasarea cauzei penale, aşa cum s-a întâmplat în cauza reclamantului.

(b) Aprecierea Curţii

59. Curtea ia notă de faptele noi prezentate de părţi, şi anume de pronunţarea hotărârilor din 13 decembrie 2006 şi 12 februarie 2007 (a se vedea paragraful 28 de mai sus). Aceste hotărâri au anulat ordonanţa Procurorului General din 29 decembrie 2004 ca fiind contrară articolelor 22 şi 287 ale CPP şi au dispus încetarea urmăririi penale în cauza reclamantului, constatând că reluarea nemotivată a urmăririi penale, urmată de încetarea legală a acesteia, au constituit o urmărire repetată a aceleiaşi persoane pentru aceeaşi faptă.

60. În opinia Curţii, este necesar, mai întâi de toate, de a stabili dacă acest fapt nou poate s-o determine să decidă că nu se mai justifică continuarea examinării acestei pretenţii conform articolului 37 § 1 (c) al Convenţiei, care prevede următoarele:

„1. În orice stadiu al procedurii, Curtea poate hotărî scoaterea de pe rol a unei cereri atunci când circumstanţele permit să se tragă concluzia că:

...

Totuşi, Curtea continuă examinarea cererii dacă respectarea drepturilor omului garantate prin Convenţie şi Protocoalele sale o cere.”

61. Curtea reaminteşte că ea „se bucură de o discreţie largă la identificarea temeiurilor pe care se poate baza la radierea unei cereri de pe rolul său în temeiul acestei norme, fiind înţeles, totuşi, faptul că astfel de temeiuri trebuie să fie deduse din circumstanţele specifice ale fiecărei cauze” (a se vedea Association SOS Attentats and de Boery v. France [GC], (dec.), nr. 76642/01, § 37, ECHR 2006‑... şi principiile menţionate în ea cu privire la aplicarea articolului 37 § 1 al Convenţiei).

62. În această cauză, Curtea notează că urmărirea penală în privinţa reclamantului a fost încetată printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă. Astfel, el a obţinut o redresare din partea instanţelor judecătoreşti naţionale înainte ca Curtea să adopte hotărârea sa. Mai mult, Curtea notează că argumentele reclamantului cu privire la violarea articolului 5 § 1 al Convenţiei s-au bazat pe reluarea ilegală a urmăririi penale în temeiul dreptului intern, şi anume al articolelor 22 şi 287 ale CPP. Instanţele judecătoreşti au confirmat acea ilegalitate, bazându-se exact pe acele articole ale CPP (a se vedea paragraful 28 de mai sus). Imediat ce reclamantul a solicitat expres instanţelor judecătoreşti să verifice legalitatea reluării procedurilor în cauza sa, ele au acceptat pretenţiile sale.

63. Este adevărat că reclamantului nu i s-au acordat compensaţii pentru şapte luni de detenţie ilegală, care au rezultat din redeschiderea cauzei sale. Totuşi, el nu a solicitat instanţelor judecătoreşti naţionale să-i acorde compensaţii şi el încă mai poate să iniţieze proceduri pentru a obţine compensaţii.

64. În concluzie, hotărârile instanţelor judecătoreşti naţionale cu privire la această pretenţie şi condamnarea univocă de către acestea a reluării urmăririi penale, când nu au fost aduse motive convingătoare pentru aceasta, omisiunea reclamantului de a invoca această pretenţie de la începutul detenţiei sale sau de a solicita compensaţii instanţelor naţionale atunci când el a invocat această pretenţie, sunt circumstanţe care, luate împreună, determină Curtea să conchidă că nu se mai justifică continuarea examinării acestei pretenţii, în sensul articolului 37 § 1 (c) al Convenţiei.

65. De asemenea, Curtea consideră că niciun alt element cu privire la respectarea drepturilor omului garantate prin Convenţie şi Protocoalele sale nu cere ca această pretenţie să fie examinată în continuare în temeiul articolului 37 § 1 in fine. Prin urmare, această parte a cererii urmează a fi scoasă de pe rol.

2. Legalitatea detenţiei reclamantului după 1 iunie 2005

66. Guvernul a susţinut că, în conformitate cu principiului subsidiarităţii, ţine, în primul rând, de competenţa instanţelor judecătoreşti naţionale să determine legalitatea detenţiei reclamantului. Dacă instanţele judecătoreşti naţionale ar fi constatat că reclamantul a fost deţinut ilegal, el ar fi putut pretinde prejudicii în conformitate cu legislaţia. Mai mult, instanţele judecătoreşti au competenţa de a aplica direct Convenţia. Reclamantul nu a fost de acord.

67. Curtea a constatat deja că în Republica Moldova exista o practică de a-i deţine pe inculpaţi, fără a emite o încheiere judecătorească în acest sens, după transmiterea dosarelor lor pentru examinare în instanţa de judecată. Ea reaminteşte poziţia Guvernului pârât şi a instanţelor judecătoreşti naţionale în mai multe cauze recente (a se vedea Boicenco v. Moldova, nr. 41088/05, § 146, 11 iulie 2006 şi Holomiov v. Moldova, nr. 30649/05, § 123, 7 noiembrie 2006), în care Guvernul a considerat această practică ca fiind legală şi bazată pe mai multe prevederi ale Codului de procedură penală. El nu a prezentat exemple de derogări ale instanţelor judecătoreşti naţionale de la practica descrisă mai sus. Într-adevăr, reclamanţii în ambele cauze menţionate mai sus, în mod expres, au ridicat această chestiune în faţa instanţelor judecătoreşti naţionale, însă plângerile lor au fost respinse.

68. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că, având în vedere practica generală care permitea autorităţilor să-l deţină fără o încheiere emisă de către o instanţă judecătorească, reclamantul nu a avut o şansă reală de succes prin depunerea unei plângeri cu privire la lipsa unei baze legale pentru detenţia sa.

69. Având în vedere cele de mai sus, Curtea conchide că pretenţia formulată în temeiul articolului 5 al Convenţiei cu privire la lipsa unei baze legale pentru detenţia reclamantului după 1 iunie 2005 nu poate fi declarată inadmisibilă pentru neepuizarea căilor de recurs interne. Prin urmare, obiecţia Guvernului urmează a fi respinsă.

3. Concluzia privind pretenţiile formulate în temeiul articolului 5

70. Curtea consideră că pretenţiile reclamantului formulate în temeiul articolului 5 §§ 1 şi 3 al Convenţiei (cu excepţia pretenţiei privind legalitatea reluării urmăririi penale împotriva sa) ridică chestiuni de fapt şi drept, care sunt suficient de serioase încât determinarea lor să depindă de o examinare a fondului. Prin urmare, ea declară aceste pretenţii admisibile. În conformitate cu decizia sa de a aplica articolul 29 § 3 al Convenţiei (a se vedea paragraful 5 de mai sus), Curtea va purcede imediat la examinarea fondului acestor pretenţii.

II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 5 § 1 AL CONVENŢIEI

71. În scrisoarea sa din 19 octombrie 2005, reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 5 § 1 al Convenţiei de ilegalitatea detenţiei sale după transmiterea, la 1 iunie 2005, a dosarului său în instanţa de judecată pentru examinare.

72. Guvernul a susţinut că, după transmiterea, la 1 iunie 2005, a dosarului reclamantului în instanţa de judecată pentru examinare, ţinea de competenţa acelei instanţe de judecată să examineze orice cerere cu privire la detenţia acestuia pe durata examinării cauzei, aşa cum, în mod clar, prevede legislaţia. Guvernul a invocat aceleaşi prevederi legale ca şi în cauza Boicenco (citată mai sus, §§ 64-71).

73. Curtea reaminteşte că ea a constatat o violare a articolului 5 § 1 al Convenţiei privind această chestiune în cauza Baranowski v. Poland (citată mai sus, § 58); a se vedea, de asemenea, Boicenco (citată mai sus, § 154) şi Holomiov (citată mai sus, § 130). După examinarea materialelor prezentate ei, Curtea consideră că dosarul nu conţine niciun element care i-ar permite să ajungă la o concluzie diferită în această cauză.

74. Din motivele aduse în cauzele citate mai sus, Curtea constată că detenţia reclamantului pe durata examinării cauzei, după 1 iunie 2005, când încheierea judecătorească care autoriza detenţia sa a expirat, nu a fost bazată pe nicio prevedere legală.

75. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 5 § 1 al Convenţiei.

III. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 5 § 3 AL CONVENŢIEI

76. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 5 § 3 al Convenţiei de lipsa motivelor pentru detenţia sa pe durata examinării cauzei sale de către instanţa de judecată.

77. În lumina constatării sale (a se vedea paragraful 75 de mai sus) că detenţia reclamantului după 1 iunie 2005 nu a avut nicio bază legală (a se vedea, de asemenea, Şarban, citată mai sus, § 104), Curtea nu consideră necesar să examineze separat această pretenţie.

IV. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI

78. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”

A. Prejudiciu

79. Reclamantul a pretins 23,000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral suferit ca urmare a încălcării drepturilor sale garantate de Convenţie: EUR 8,000 pentru violarea articolului 3, EUR 10,000 pentru violarea articolului 5 § 1 şi EUR 5,000 pentru violarea articolului 5 § 3. El a invocat jurisprudenţa Curţii pentru a dovedi că sume comparabile au fost acordate pentru violarea acestor articole.

80. Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsă de reclamant, susţinând că, în lumina jurisprudenţei Curţii, ea era excesivă. El a susţinut că jurisprudenţa invocată de reclamant se referea la situaţii care nu aveau nimic în comun cu cauza reclamantului în ceea ce priveşte natura şi gravitatea încălcărilor pretinse, efectele asupra reclamantului şi atitudinea autorităţilor statului. Autorităţile au întreprins toate măsurile pentru a asigura necesităţile reclamantului, iar tratamentul la care el a fost supus nu a atins nivelul minim de severitate cerut de articolul 3 al Convenţiei. Orice constatare a violării articolului 5 al Convenţiei ar trebui să constituie în sine o satisfacţie echitabilă.

81. Curtea reaminteşte că ea nu a constatat în această cauză o violare a articolului 3 al Convenţiei. Ea consideră că reclamantului trebuia să-i fi fost cauzat un anumit stres şi nelinişte ca rezultat al omisiunii autorităţilor de a respecta drepturile sale garantate de articolul 5, şi anume detenţia sa fără nicio bază legală timp de peste şase luni. Ea acordă reclamantului suma totală de EUR 9,000 cu titlu de prejudiciu moral (a se vedea Baranowski, citată mai sus, § 82 şi Ječius v. Lithuania, nr. 34578/97, § 109, ECHR 2000‑IX).

B. Costuri şi cheltuieli

82. Reclamantul a mai pretins EUR 10,212 cu titlu de costuri şi cheltuieli. El a prezentat o listă a orelor lucrate pentru pregătirea cauzei (105 ore) şi onorariul pentru o oră de lucru pentru fiecare tip de activitate, inclusiv pregătirea observaţiilor suplimentare solicitate de Curte cu privire la practica naţională. De asemenea, el a prezentat o hotărâre a Baroului Avocaţilor din Republica Moldova, adoptată la 29 decembrie 2005, care recomanda nivelul de remunerare pentru avocaţii care reprezintă reclamanţi în faţa instanţelor internaţionale.

83. Guvernul a considerat aceste pretenţii ca fiind nejustificate, având în vedere realităţile economice ale vieţii din Republica Moldova. El a susţinut că reclamantul nu a prezentat nicio copie a vreunui contract de reprezentare a sa. El a pus la îndoială necesitatea de a lucra 105 ore pentru cercetarea jurisprudenţei Curţii şi a numărului de ore prestate pentru a scrie observaţiile reclamantului.

84. Curtea reaminteşte că, pentru ca costurile şi cheltuielile să fie rambursate în temeiul articolului 41, trebuie stabilit dacă ele au fost realmente angajate, necesare şi rezonabile ca mărime (a se vedea Şarban, citată mai sus, § 139). În conformitate cu articolul 60 § 2 al Regulamentului Curţii, trebuie prezentată o listă detaliată a tuturor pretenţiilor, în lipsa căreia Camera poate respinge pretenţiile în totalitate sau în parte.

85. În această cauză, Curtea notează că, deşi reclamantul nu a prezentat o copie a contractului cu avocaţii săi, el, în mod corespunzător, i-a împuternicit să-l reprezinte în procedurile în faţa Curţii şi a fost de acord cu lista orelor lucrate pentru pregătirea cauzei sale. De asemenea, este evident faptul că un anumit volum de lucru a fost făcut, având în vedere calitatea observaţiilor. Totuşi, suma cerută este excesivă şi urmează a fi acceptată doar în parte. Având în vedere lista detaliată a orelor lucrate, numărul şi complexitatea chestiunilor examinate şi faptul că s-a constatat doar o violare a articolului 5 al Convenţiei, Curtea acordă reclamantului EUR 2,500 cu titlu de costuri şi cheltuieli (cf. Şarban, citată mai sus, § 139).

C. Dobânda de întârziere

86. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda de întârziere să fie calculată în funcţie de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.

DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,

1. Decide să radieze cererea de pe rolul său în partea care se referă la pretenţia reclamantului formulată în temeiul articolului 5 § 1 al Convenţiei privind detenţia acestuia între 18 mai 2005 şi 1 iunie 2005, după reluarea urmăririi penale;

2. Declară admisibile pretenţia formulată în temeiul articolului 5 § 1 al Convenţiei în ceea ce priveşte detenţia reclamantului fără nicio bază legală şi pretenţia formulată în temeiul articolului 5 § 3 al Convenţiei, iar restul cererii inadmisibil;

3. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 5 § 1 al Convenţiei în ceea ce priveşte detenţia reclamantului fără o bază legală după 1 iunie 2005;

4. Hotărăşte că nu este necesar de a examina separat pretenţia reclamantului formulată în temeiul articolului 5 § 3 al Convenţiei;

5. Hotărăşte:

(a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care această hotărâre devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei EUR 9,000 (nouă mii euro) cu titlu de prejudiciu moral şi EUR 2,500 (două mii cinci sute euro) cu titlu de costuri şi cheltuieli, care să fie convertite în valuta naţională a statului pârât conform ratei aplicabile la data executării hotărârii, plus orice taxă care poate fi percepută;

(b) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;

6. Respinge restul pretenţiilor reclamantului cu privire la satisfacţia echitabilă.

Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 17 iulie 2007, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.

T.L. Early Nicolas Bratza
Grefier Preşedinte