Traducere neoficială a variantei engleze a hotărârii,
efectuată de către asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”
SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA SÎRBU ŞI ALŢII c. MOLDOVEI
(Cererile nr. 73562/01, 73565/01, 73712/01, 73744/01,
73972/01 şi 73973/01)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
15 iunie 2004
DEFINITIVĂ
10/11/2004
Această hotărâre va deveni definitivă în modul stabilit de articolul 44 § 2 al Convenţiei. Ea poate fi subiect al revizuirii editoriale.
În cauza Sîrbu şi Alţii c. Moldovei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Patra), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:
Sir Nicolas bratza, Preşedinte,
Dl M. Pellonpää,
Dl J. Casadevall,
Dl S. Pavlovschi,
Dl J. Borrego Borrego,
Dna E. Fura-Sandström,
Dra L. Mijović, judecători,
şi dl M. O’Boyle, Grefier al Secţiunii,
Deliberând la 25 mai 2004 în şedinţă închisă,
Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află şase cereri (nr. 73562/01, 73565/01, 73712/01, 73744/01, 73972/01 şi 73973/01) depuse împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către şase cetăţeni ai Republicii Moldova, dl Pavel Sîrbu, dl Petru Bragoi, dl Vitalie Cornovan, dl Gheorghe Bragoi, dl Alexandru Usatîi şi dl Iulian Guştiuc („reclamanţii”), la 10 aprilie 2001.
2. Reclamanţii au fost reprezentaţi de către dl Ştefan Urîtu de la Comitetul Helsinki pentru Drepturile Omului din Republica Moldova. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl Vitalie Pârlog.
3. Reclamanţii au pretins în conformitate cu articolul 6 § 1 al Convenţiei că din cauza neexecutării hotărârilor din 1 august 1997 şi 18 august 1997, dreptul lor ca o instanţă să hotărască asupra drepturilor lor cu caracter civil a fost încălcat şi că ei nu au putut beneficia de bunurile lor, fiind încălcat, astfel, dreptul lor la protecţia proprietăţii, garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie. Reclamanţii au pretins, de asemenea, violarea articolului 10 al Convenţiei.
4. Cererile au fost repartizate Secţiunii a Patra. La 4 februarie 2003, o Cameră din cadrul acelei Secţiuni a decis să comunice Guvernului cererile. În conformitate cu prevederile articolului 29 § 3 al Convenţiei, ea a decis ca fondul cererilor să fie examinat concomitent cu admisibilitatea lor.
5. La 20 ianuarie 2004, o Cameră din cadrul Secţiunii a Patra a decis să conexeze cererile în conformitate cu articolul 42 (1) al Regulamentului Curţii.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
6. Reclamanţii sunt toţi cetăţeni ai Republicii Moldova şi locuiesc în Republica Moldova.
7. Reclamanţii sunt inspectori în cadrul Unităţii Militare de Pompieri din Chişinău de pe lângă Ministerul Afacerilor Interne.
8. La 21 iulie 1994, Guvernul a adoptat Hotărârea nr. 534-10, declarată secret, care se referea la Ministerul Apărării, Ministerul Securităţii Naţionale (Serviciul de Informaţii şi Securitate) şi Ministerul Afacerilor Interne. Conform acelei hotărâri, printre altele, efectivul instituţiilor sus-menţionate era în drept să primească o indemnizaţie lunară de aproximativ MDL 135 în locul vechii indemnizaţii de MDL 7.06. Această hotărâre nu a fost publicată în Monitorul Oficial şi, prin urmare, reclamanţii nu au ştiut despre ea.
Reclamanţii au început să primească indemnizaţia majorată la 1 iunie 1995. Ei au aflat că colegii lor din alte ministere primeau indemnizaţia majorată de la 1 iulie 1994.
9. În iunie 1997, reclamanţii au depus o cerere de chemare în judecată la Judecătoria Sectorului Centru împotriva Ministerului Afacerilor Interne, cerând plata indemnizaţiei majorate pentru perioada iulie 1994 – iunie 1995.
Printr-o hotărâre din 1 august 1997, Judecătoria Sectorului Centru a acordat dlui Gheorghe Bragoi, dlui Alexandru Usatîi şi dlui Iulian Guştiuc compensaţii în valoare de MDL 1,407[1] pentru fiecare. Printr-o altă hotărâre din 18 august 1997, Judecătoria Sectorului Centru a acordat dlui Pavel Sîrbu şi dlui Vitalie Cornovan compensaţii în valoare de MDL 1,407 pentru fiecare, iar dlui Petru Bragoi compensaţii în valoare de MDL 1,127.02. Aceste hotărâri nu au fost contestate cu apel şi au devenit irevocabile. Au fost eliberate titluri executorii.
10. În numeroase ocazii, reclamanţii au adresat plângeri cu privire la neexecutarea hotărârilor din 1 august 1997 şi 18 august 1997 la Ministerul Justiţiei. În răspunsurile sale, Ministerul Justiţiei a informat reclamanţii că hotărârile nu puteau fi executate din cauza „lipsei de fonduri în contul bancar al Ministerului Afacerilor Interne”.
11. La 15 mai 2003, după ce cauzele au fost comunicate Guvernului, hotărârile au fost executate de către Ministerul Afacerilor Interne.
12. Prevederile relevante ale Codului de procedură civilă, în vigoare în perioada 26 decembrie 1964 şi 12 iunie 2003, prevedeau următoarele:
Articolul 336. Hotărârile instanţelor de judecată şi ale altor organe, care urmează să fie executate
„Se execută conform regulilor stabilite de prezentul titlu al codului: 1) hotărârile, încheierile şi deciziile date de instanţele de judecată în pricinile civile...”
Articolul 338. Eliberarea titlului executor
„Titlul executor se eliberează de către instanţă creditorului-urmăritor, după ce hotărârea a rămas definitivă, cu excepţia cazurilor de executare imediată, când titlul executor se eliberează imediat după darea hotărârii.”
Articolul 343. Prezentarea documentului de executare silită spre executare
„Executorul judecătoresc începe executarea hotărârilor la cererea persoanelor, enumerate în articolul 5 al prezentului cod, iar în cazurile prevăzute de alineatul al doilea al prezentului articol - în urma dispoziţiei judecătorului.”
Articolul 349. Controlul asupra executării hotărârilor
„Controlul asupra executării juste şi la timp a hotărârilor judecătoreşti se exercită de către Departamentul de executare a deciziilor judiciare pe lângă Ministerul Justiţiei.”
ÎN DREPT
13. Reclamanţii au pretins că dreptul lor ca o instanţă să hotărască asupra drepturilor lor cu caracter civil a fost încălcat ca urmare a neexecutării de către autorităţi a hotărârilor din 1 august 1997 şi 18 august 1997. Ei s-au bazat pe articolul 6 § 1 al Convenţiei care, în partea sa relevantă, prevede:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, ... de către o instanţă ... care va hotărî ... asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil...”.
14. În continuare, reclamanţii au pretins că datorită neexecutării hotărârilor în favoarea lor, ei nu au putut beneficia de bunurile lor, astfel, dreptul lor la protecţia proprietăţii garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie a fost încălcat. Articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie prevede următoarele:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor”.
15. În fine, reclamanţii s-au plâns în baza articolului 10 al Convenţiei că, prin secretizarea Hotărârii nr. 534-10 din 21 iulie 1994, Guvernul a încălcat dreptul lor de a fi informaţi. Articolul 10 prevede următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii sau idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere...”.
I. ADMISIBILITATEA PRETENŢIILOR
A. Pretinsa violare a articolului 10 al Convenţiei
16. Reclamanţii au pretins că secretizarea Hotărârii Guvernului nr. 534-10 din 21 iulie 1994 a încălcat dreptul lor de a fi informaţi.
17. Curtea notează că în cauze referitoare la restricţii impuse libertăţii presei, ea a recunoscut, în mai multe ocazii, că publicul are dreptul să primească informaţii ca un corolar al funcţiei specifice a jurnaliştilor, care este de a comunica informaţii şi idei cu privire la chestiuni de interes public (a se vedea, printre altele, Observer and Guardian v. the United Kingdom, hotărâre din 26 noiembrie 1991, Seria A nr. 216, p. 30, § 59 (b), şi Thorgeir Thorgeirson v. Iceland, hotărâre din 25 iunie 1992, Seria A nr. 239, p. 27, § 63). Totuşi, faptele acestei cauze sunt clar distincte de cele din cauzele menţionate mai sus, deoarece reclamanţii s-au plâns de omisiunea statului de a face publică o hotărâre de Guvern cu privire la militari, serviciul de informaţii şi securitate şi Ministerul Afacerilor Interne.
18. Curtea reiterează că libertatea de a primi informaţii, la care se face referire în paragraful 2 al articolului 10 al Convenţiei, „în esenţă interzice unui guvern de a restricţiona o persoană să primească informaţii pe care alţii doresc sau ar dori s-o comunice ei” (a se vedea Leander v. Sweden, hotărâre din 26 martie 1987, Seria A nr. 116, p. 29, § 74). Această libertate nu poate fi percepută ca impunând unui stat, în circumstanţe precum cele din această cauză, obligaţii pozitive de a dezvălui publicului orice documente sau informaţii secrete cu privire la militarii săi, serviciul de informaţii şi securitate sau poliţia sa.
19. Prin urmare, această pretenţie trebuie declarată inadmisibilă ca fiind vădit neîntemeiată în conformitate cu articolul 35 §§ 3 şi 4 al Convenţiei.
B. Alte pretenţii
20. Curtea consideră că pretenţiile reclamanţilor în temeiul articolului 6 § 1 şi articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie ridică întrebări de drept care sunt suficient de serioase încât determinarea lor să depindă de o examinare a fondului, şi că niciun alt temei pentru declararea lor inadmisibile nu a fost stabilit. Curtea, prin urmare, declară aceste pretenţii admisibile. În conformitate cu decizia sa de a aplica articolul 29 § 3 al Convenţiei (a se vedea paragraful 4 de mai sus), Curtea va examina imediat fondul acestor pretenţii.
21. În conformitate cu articolul 6 § 1 al Convenţiei, reclamanţii s-au plâns de refuzul autorităţilor de a executa hotărârile Judecătoriei Sectorului Centru din 1 şi 18 august 1997.
22. Guvernul nu a prezentat observaţii cu privire la fondul acestei pretenţii.
23. Curtea reiterează că articolul 6 § 1 asigură oricărei persoane dreptul de a înainta orice pretenţie cu privire la drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil, în faţa unei instanţe judecătoreşti sau tribunal; în acest fel, el cuprinde „dreptul la o instanţă”, din care dreptul de acces, adică dreptul de a institui proceduri în faţa instanţelor judecătoreşti în litigii civile, constituie un aspect. Totuşi, acest drept ar fi iluzoriu dacă sistemul de drept al unui Stat Contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească irevocabilă şi obligatorie să rămână neexecutată în detrimentul unei părţi. Ar fi de neconceput ca articolul 6 § 1 să descrie în detaliu garanţiile procedurale oferite părţilor aflate în litigiu – proceduri care sunt echitabile, publice şi prompte – fără a proteja executarea hotărârilor judecătoreşti; a interpreta articolul 6 ca referindu-se în exclusivitate la accesul la o instanţă şi îndeplinirea procedurilor, fapt care ar putea duce la situaţii incompatibile cu principiul preeminenţei dreptului, pe care Statele Contractante şi-au asumat angajamentul să-l respecte, atunci când au ratificat Convenţia. Executarea unei hotărâri pronunţate de orice instanţă trebuie, prin urmare, privită ca o parte integrantă a „procesului” în sensul articolului 6 (a se vedea Hornsby v. Greece, hotărâre din 19 martie 1997, Reports 1997-II, p. 510, § 40).
24. O autoritate de stat nu poate să invoce lipsa fondurilor ca scuză pentru neexecutarea unei hotărâri. Fireşte, o întârziere în executarea unei hotărâri ar putea fi justificată de circumstanţe speciale. Dar întârzierea nu poate fi astfel, încât să prejudicieze esenţa dreptului protejat conform articolului 6 § 1 al Convenţiei (a se vedea Immobiliare Saffi v. Italy [GC], nr. 22774/93, § 74, ECHR 1999-V). În această cauză, reclamanţii nu trebuiau împiedicaţi să beneficieze de succesul obţinut în urma litigiului, care se referea la plata compensaţiilor.
25. Curtea notează că hotărârile Judecătoriei Sectorului Centru din 1 şi 18 august 1997 au rămas neexecutate timp de mai mult de cinci ani şi jumătate (până la 15 mai 2003, după ce cauzele au fost comunicate Guvernului de către Curte).
26. Prin omisiunea timp de mai mulţi ani de a lua măsurile necesare pentru a executa hotărârile irevocabile în această cauză, autorităţile moldoveneşti au privat prevederile articolului 6 § 1 al Convenţiei de toate efectele benefice.
27. Prin urmare, a existat o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei.
28. În continuare, reclamanţii au pretins că datorită neexecutării hotărârilor judecătoreşti în favoarea lor, ei nu au putut beneficia de bunurile lor, astfel, dreptul lor la protecţia proprietăţii garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie a fost încălcat.
29. Guvernul nu a prezentat observaţii cu privire la fondul acestei pretenţii.
30. Curtea reiterează că o „pretenţie” poate constitui un „bun” în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, dacă ea este suficient de certă pentru a fi executorie (a se vedea Stran Greek Refineries and Stratis Andreadis v. Greece, hotărâre din 9 decembrie 1994, Seria A nr. 301-B, § 59).
31. Curtea notează că reclamanţii au avut pretenţii executorii care au rezultat din hotărârile din 1 şi 18 august 1997. Prin urmare, rezultă că imposibilitatea reclamanţilor de a obţine executarea hotărârilor până la 15 mai 2003 a constituit o ingerinţă în dreptul lor la respectarea bunurilor lor, aşa precum este prevăzut în prima propoziţie a primului paragraf al articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.
32. Prin neexecutarea hotărârilor Judecătoriei Sectorului Centru, autorităţile naţionale au împiedicat reclamanţii să li se plătească compensaţiile şi să beneficieze de banii lor. Guvernul nu a prezentat nicio justificare pentru această ingerinţă, iar Curtea consideră că lipsa fondurilor nu poate justifica o astfel de omisiune (a se vedea, mutatis mutandis, Ambruosi v. Italy, nr. 31227/96, §§ 28-34, 19 octombrie 2000).
33. Prin urmare, a existat o violare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.
34. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă”.
A. Prejudiciul material
35. Dl Pavel Sîrbu, dl Vitalie Cornovan, dl Gheorghe Bragoi, dl Alexandru Usatîi şi dl Iulian Guştiuc au solicitat EUR 84 fiecare cu titlu de prejudiciu material suferit ca rezultat al neexecutării de către autorităţi a hotărârilor. Dl Petru Bragoi a solicitat EUR 67 cu titlu de prejudiciu material.
36. Guvernul a declarat că, deoarece hotărârile au fost executate la 15 mai 2003, reclamanţii nu aveau dreptul la niciun prejudiciu material.
37. Curtea consideră că reclamanţii au suferit un prejudiciu material ca rezultat al neexecutării hotărârilor din 1 şi 18 august 1997. Curtea acordă dlui Pavel Sîrbu, dlui Vitalie Cornovan, dlui Gheorghe Bragoi, dlui Alexandru Usatîi şi dlui Iulian Guştiuc EUR 84 fiecare şi dlui Petru Bragoi suma de EUR 67.
38. Reclamanţii au solicitat EUR 10,300 fiecare cu titlu de prejudiciu moral suferit ca rezultat al refuzului autorităţilor de a executa hotărârile din 1 şi 18 august 1997.
39. Guvernul a contestat sumele pretinse de reclamanţi susţinând că ele sunt excesive în lumina jurisprudenţei Curţii. El a declarat că în unele cauze simpla constatare a unei violări a fost considerată ca o satisfacţie echitabilă. Guvernul, în continuare, a citat cauza Burdov v. Russia, nr. 59498/00, ECHR 2002-III, unde reclamantului i s-au alocat EUR 3,000 cu titlu de prejudiciu moral.
40. Curtea consideră că reclamanţilor le-a fost cauzat un anumit stres şi frustrare ca rezultat al neexecutării hotărârilor. Ea acordă reclamanţilor câte EUR 1,000 fiecare cu titlu de prejudiciu moral.
41. Reclamanţii au pretins, de asemenea, EUR 990 fiecare pentru costurile şi cheltuielile suportate în faţa Curţii, din care EUR 840 sunt onorariile avocatului pentru reprezentare, iar restul, cheltuieli de transport şi comunicare.
42. Guvernul nu a fost de acord cu sumele pretinse, declarând că reclamanţii nu au dovedit cheltuielile de reprezentare pretinse.
43. Curtea reaminteşte că pentru ca costurile şi cheltuielile să fie rambursate în temeiul articolului 41 al Convenţiei, trebuie stabilit faptul dacă ele au fost realmente angajate, necesare şi rezonabile ca mărime (a se vedea, spre exemplu, Nilsen and Johnsen v. Norway [GC], nr. 23118/93, § 62, ECHR 1999-VIII).
44. În această cauză, luând în consideraţie lista detaliată prezentată de reclamanţi, criteriile de mai sus şi faptul că această cauză a fost relativ simplă în care reclamanţii au fost reprezentaţi de acelaşi avocat, Curtea nu consideră că costurile pretinse au fost rezonabile ca mărime. Ea acordă reclamanţilor câte EUR 200 fiecare, plus orice taxă care poate fi percepută.
D. Dobânda de întârziere
45. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda de întârziere să fie calculată în dependenţă de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.
1. Declară inadmisibile pretenţiile reclamanţilor cu privire la articolul 10 al Convenţiei;
2. Declară restul cererilor admisibile;
3. Hotărăşte că a existat o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei;
4. Hotărăşte că a existat o violare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie;
5. Hotărăşte
(a) că statul pârât trebuie să plătească, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, EUR 84 fiecare dlui Pavel Sîrbu, dlui Vitalie Cornovan, dlui Gheorghe Bragoi, dlui Alexandru Usatîi şi dlui Iulian Guştiuc şi EUR 67 dlui Petru Bragoi cu titlu de prejudiciu material; EUR 1,000 fiecare cu titlu de prejudiciu moral; şi EUR 200 fiecare cu titlu de costuri şi cheltuieli;
(b) că aceste sume vor fi convertite în valuta naţională a statului pârât conform ratei aplicabile la data executării hotărârii, plus orice taxă care poate fi percepută;
(c) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus, până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;
6. Respinge restul pretenţiilor reclamanţilor cu privire la satisfacţia echitabilă.
Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 15 iunie 2004, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.
Michael O’Boyle Nicolas Bratza
Grefier Preşedinte
[1] Aproximativ EUR 286 la data de 1 august 1997