Traducere neoficială a variantei engleze a hotărârii,

efectuată de către asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”

SECŢIUNEA A PATRA

CAUZA MACOVEI ŞI ALŢII c. MOLDOVEI

(Cererile nr. 19253/03, 17667/03, 31960/03, 19263/03, 17695/03 şi 31761/03)

HOTĂRÂRE

STRASBOURG

25 aprilie 2006

DEFINITIVĂ

25/07/2006

Această hotărâre va deveni definitivă în modul stabilit de articolul 44 § 2 al Convenţiei. Ea poate fi subiect al revizuirii editoriale.

 
În cauza Macovei şi Alţii c. Moldovei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Patra), întrunită în cadrul unei camere compuse din:

 Sir Nicolas Bratza, Preşedinte,
 Dl J. Casadevall,
 Dl G. Bonello,
 Dl R. Maruste,
 Dl S. Pavlovschi,
 Dl L. Garlicki,
 Dl J. Borrego Borrego, judecători,
şi dl M. O’Boyle, Grefier al Secţiunii,

Deliberând la 28 martie 2006 în şedinţă închisă,

Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:

PROCEDURA 

1. La originea cauzei se află şase cereri (nr. 19253/03, 17667/03, 31960/03, 19263/03, 17695/03 şi 31761/03) depuse împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către şase cetăţeni ai Republicii Moldova, dna Galina Macovei, dna Maria Socolov, dna Svetlana Culicovschi, dl Vladimir Morozov, dna Galina Nagornîi şi dl Valerii Cliuchin la 24 martie 2003, 21 aprilie 2003, 9 iulie 2003, 24 martie 2003, 25 aprilie 2003 şi, respectiv, la 21 iulie 2003.

2. Reclamanţii, cu excepţia dlui Valerii Cliuchin, care nu a fost reprezentat, au fost reprezentaţi de către dl Vitalie Iordachi, care a acţionat în numele organizaţiei non-guvernamentale „Juriştii pentru drepturile omului” cu sediul în Chişinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl Vitalie Pârlog.

3.  Reclamanţii s-au plâns de încălcarea dreptului lor la un proces echitabil garantat de articolul 6 § 1 al Convenţiei.

4.  La 11 mai 2004, Curtea a decis să comunice Guvernului cererile. La 20 septembrie 2005, Curtea a decis, în conformitate cu prevederile articolului 29 § 3 al Convenţiei, să examineze fondul cererilor concomitent cu admisibilitatea lor.

5.  La 28 martie 2006, Camera a decis, în conformitate cu articolul 42 (1) al Regulamentului Curţii, să conexeze cererile.

ÎN FAPT

I.  CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

6. Reclamanţii sunt toţi cetăţeni ai Republicii Moldova şi locuiesc în Republica Moldova. Ei s-au născut în 1961, 1946, 1939, 1946, 1946 şi, respectiv, în 1951.

7.  În 1994, fiecare reclamant a încheiat câte un contract cu ASITO (o companie de asigurări înregistrată în Republica Moldova) potrivit căruia, fiecare reclamant a plătit prima de asigurare în schimbul unei pensii viagere. Mărimea pensiilor lunare varia între 200 lei moldoveneşti (MDL) şi MDL 600 (echivalentul la acea perioadă a USD 45 şi, respectiv, USD 135).

8.  La date diferite, între anii 1999 şi 2001, ASITO a încetat să plătească pensiile, în unele cazuri, sau a refuzat să înceapă plata lor, în alte cazuri, invocând schimbarea ratei dobânzii Băncii Naţionale a Moldovei şi solicitând rezilierea contractelor.

9.  La date nespecificate în anul 2001, reclamanţii au intentat proceduri judiciare civile împotriva companiei ASITO, cerând plata restanţelor la pensii existente până la acea dată şi obligarea companiei să execute contractele din 1994.

10.  Pe parcursul anilor 2001-2002, toţi reclamanţii au obţinut hotărâri irevocabile şi executorii prin care instanţele judecătoreşti naţionale au obligat ASITO să plătească restanţele la pensii şi să reia executarea contractelor. Instanţele au confirmat validitatea contractelor şi au respins cererile companiei ASITO de reziliere a contractelor sau de exonerare a companiei de obligaţiile sale faţă de reclamanţi pe motiv de hardship, care, în viziunea ASITO, a fost cauzată de criza economică, inflaţie şi schimbarea ratei dobânzii Băncii Naţionale a Moldova. Curţii nu i-a fost prezentată informaţia despre faptul dacă aceste hotărâri au fost executate de către ASITO.

11. La 14 decembrie 2001, Procurorul General a depus la Curtea Supremă de Justiţie un „demers în interesul legii”. Conform Procurorului General, demersul a avut drept scop clarificarea controversei în privinţa acestor contracte şi stabilirea unei practici uniforme pentru toate instanţele de judecată.

12.  La 11 martie 2002, Plenul Curţii Supreme de Justiţie a adoptat o hotărâre prin care a soluţionat litigiul existent între ASITO şi beneficiarii pensiei în favoarea companiei. În special, ea a constatat că ASITO poate invoca inflaţia, criza economică şi schimbarea ratei dobânzii Băncii Naţionale Moldovei drept temei pentru rezilierea unilaterală a contractelor de pensie viageră. De asemenea, ea a notat că hotărârea sa era obligatorie pentru toate instanţele judecătoreşti, deşi această hotărâre nu putea afecta hotărârile deja examinate şi nici părţile din acele procese.

13.  Ulterior, la date diferite, ASITO a intentat acţiuni judiciare civile împotriva reclamanţilor, solicitând rezilierea contractelor încheiate în anul 1994. ASITO a invocat aceleaşi argumente ca şi în primul set de proceduri, precum şi hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie din 11 martie 2002.

14. În perioada dintre decembrie 2002 şi iunie 2003, ASITO a obţinut hotărâri favorabile împotriva tuturor reclamanţilor. Instanţele au respins argumentele reclamanţilor cu privire la rezilierea unilaterală a contractelor de către ASITO pe motiv că situaţia de hardship a fost deja stabilită prin hotărâre irevocabilă şi au constatat în schimb că obiectul procedurii care s-a încheiat cu hotărâri irevocabile în favoarea reclamanţilor a fost diferit, deoarece procedurile în acele cauze vizau executarea contractelor de pensie viageră până la momentul rezilierii acestora, în timp ce obiectul procedurii noi era rezilierea contractelor.

15.  La 25 octombrie 2004, după comunicarea de către Curte a prezentelor cauze Guvernului, Plenul Curţii Supreme de Justiţie a admis cererea de revizuire împotriva hotărârii ei din 11 martie 2002, depusă de un grup de pensionari ai companiei ASITO care nu sunt reclamanţi în aceste cauze. Curtea Supremă a casat hotărârea sa precedentă, constatând inter alia că ASITO nu putea invoca criza economică, inflaţia şi schimbarea ratei de schimb a Băncii Naţionale a Moldovei ca motiv pentru neexecutarea contractelor de pensie viageră.

II. DREPTUL INTERN RELEVANT

16.  Prevederile relevante ale vechiului Cod de procedură civilă, în vigoare între 26 decembrie 1964 şi 12 iunie 2003, sunt următoarele:

Articolul 218. Temeiurile pentru încetarea procesului

„Instanţa dispune încetarea procesului:

...

3) dacă într-un litigiu între aceleaşi părţi cu privire la acelaşi obiect şi având aceleaşi temeiuri s-a dat o hotărâre rămasă definitivă ...”

Articolul 331. Demersul în interesul legii

„Procurorul General din oficiu are dreptul, pentru a asigura aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul ţării, să adreseze Curţii Supreme de Justiţie un demers, cerând să se pronunţe asupra chestiunilor de drept care au fost soluţionate în mod diferit de instanţele de judecată.

Demersul Procurorului General se examinează la şedinţa Plenului Curţii Supreme de Justiţie.

Hotărârile adoptate de plen nu se răsfrâng asupra hotărârilor examinate şi nici asupra părţilor din acele procese. Hotărârile adoptate asupra demersurilor în interesul legii se aduc la cunoştinţă instanţelor de judecată şi sunt obligatorii pentru ele.”

17. La 12 iunie 2003, a intrat în vigoare noul Cod de procedură civilă. Articolul 449, în partea sa relevantă, prevede următoarele:

Temeiurile declarării revizuirii

„Revizuirea se declară în cazul în care:

...

c) au devenit cunoscute unele circumstanţe sau fapte esenţiale ale pricinii care nu au fost şi nu au putut fi cunoscute petiţionarului anterior;

d) după emiterea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri probatoare care au fost reţinute de un participant la proces sau care nu au putut fi prezentate instanţei într-o împrejurare ce nu depinde de voinţa participantului la proces...;

...

f) s-a anulat ... hotărârea, sentinţa sau decizia instanţei judecătoreşti sau hotărârea ori decizia unui alt organ care au servit drept temei pentru emiterea hotărârii sau deciziei a căror revizuire se cere”

18.  Articolul 450, în partea sa relevantă, prevede următoarele:

„Cererea de revizuire se depune:

...

c) în termen de 3 luni din ziua când persoana interesată a luat cunoştinţă de circumstanţele sau faptele esenţiale ale pricinii care nu i-au fost cunoscute anterior şi nu i-au putut fi cunoscute - în cazurile prevăzute la art.4 49 lit. c);

d) în termen de 3 luni din ziua în care s-a descoperit înscrisul respectiv - în cazurile prevăzute la art. 449 lit. d);

e) în termen de 3 luni din ziua când persoana interesată a luat cunoştinţă de hotărârea, sentinţa sau decizia anulată sau modificată care au servit drept temei pentru emiterea hotărârii sau deciziei a căror revizuire se cere - în cazurile prevăzute la art. 449 lit. f); ...”

ÎN DREPT

19.  Reclamanţii pretind, în substanţă, încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice prevăzut de articolul 6 § 1 al Convenţiei. De asemenea, toţi reclamanţii, cu excepţia dlui V. Cliuchin, au pretins că procedurile în cauzele lor nu au fost echitabile din cauza existenţei unei înţelegeri secrete dintre ASITO şi Guvern (a se vedea paragrafele 22-23 de mai jos).

Articolul 6 § 1 al Convenţiei, în partea sa relevantă, prevede următoarele:

„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeinicii oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa. ...”

20. De asemenea, reclamanţii au susţinut că hotărârea judecătorească pronunţată în favoarea ASITO a avut drept efect încălcarea dreptului lor la protecţia proprietăţii garantat de articolul 1 Protocolul nr. 1 la Convenţie, care, în partea sa relevantă, prevede următoarele:

„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.”

21. Toţi reclamanţii, cu excepţia dlui V. Cliuchin, s-au mai plâns de violarea articolului 13 al Convenţiei, care prevede următoarele:

„Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”

I. ADMISIBILITATEA PRETENŢIILOR

A.  Pretenţia cu privire la pretinsa înţelegere secretă între ASITO şi Guvern şi pretinsul abuz de dreptul de a sesiza Curtea

22.  Toţi reclamanţii, cu excepţia dlui Cliuchin, au pretins, în temeiul articolului 6 al Convenţiei, că procesul judiciar nu a fost echitabil din cauza unei pretinse înţelegeri secrete între ASITO şi Guvern. Ei au pretins că ASITO s-a înţeles în mod secret cu Guvernul că-şi va retrage cererea de la Curte (pe marginea căreia ulterior a fost adoptată o hotărâre: ASITO v. Moldova, nr. 40663/98, 8 noiembrie 2005), în schimbul asistenţei Guvernului în problema avută cu pensionarii.

23.  Potrivit reclamanţilor, ca rezultat al acelei înţelegeri, Guvernul a organizat depunerea demersului în interesul legii de către Procurorul General şi hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie din 11 martie 2002, prin care acesta a decis că toate litigiile existente între ASITO şi pensionari trebuiau hotărâte în favoarea ASITO.

24.  Unica probă adusă de către reclamanţi în sprijinul declaraţiilor lor a fost coincidenţa în timp dintre negocierile de reglementare amiabilă în cauza ASITO v. Moldova şi, pe de o parte, tentativa ASITO de a-şi retrage cererea în acest caz, iar, pe de altă parte, demersul în interesul legii.

25.  Guvernul a negat învinuirile reclamanţilor, numindu-le „insinuări abuzive”. El a declarat că învinuirile reclamanţilor erau după natura lor ofensatorii şi defăimătoare şi a susţinut că Curtea ar trebui să declare cererile lor inadmisibile ca abuzive.

26.  Curtea consideră că reclamanţii nu au adus probe suficiente pentru a-şi susţine declaraţia privind existenţa unui acord secret. Prin urmare, această parte a pretenţiei formulată în temeiul articolului 6 al Convenţiei urmează a fi respinsă ca fiind vădit nefondată.

27. În ceea ce priveşte obiecţia Guvernului cu privire la pretinsul abuz de dreptul de a o sesiza, Curtea consideră că o cerere, în mod normal, nu ar fi respinsă ca fiind abuzivă în conformitate cu articolul 35 § 3 al Convenţiei în baza faptului că ea a fost „ofensatoare” sau „defăimătoare” decât dacă a fost, în mod intenţionat, bazată pe fapte neadevărate (a se vedea Popov v. Moldova (nr. 1), nr. 74153/01, § 49, 18 ianuarie 2005; Varbanov v. Bulgaria, nr. 31365/96, § 36, ECHR 2000-X sau Rehak v. the Czech Republic (dec.), nr. 67208/01, 18 mai 2004). Totuşi, din materialele aflate în posesia sa, Curtea nu poate să conchidă că reclamanţii şi-au bazat învinuirile lor pe informaţii despre care ei ştiau că nu sunt adevărate. Prin urmare, această obiecţie este respinsă.

B.  Statutul de victimă al reclamanţilor

28.  Guvernul a invocat că reclamanţii nu pot pretinde calitatea de victimă, din cauza că, în perioada de validitate a contractelor lor de pensie viageră, reclamanţii au primit pensii care au depăşit de la cinci la zece ori mărimea primelor de asigurare plătite de ei în anul 1994.

29.  Reclamanţii nu au fost de acord cu Guvernul şi au susţinut că nu au pierdut calitatea lor de victimă.

30.  Curtea notează că obiectul acestei cauze este rezilierea contractelor privind pensiile, ca urmare a procedurilor care se pretinde că au fost inechitabile şi contrare principiului securităţii raporturilor juridice. Conform contractelor şi hotărârilor pronunţate în favoarea lor, reclamanţii erau în drept să primească pensiile până la sfârşitul vieţilor lor, indiferent de durata vieţii lor sau de suma de bani plătită lor. În astfel de circumstanţe, rezilierea contractelor în timpul vieţilor lor, fără acordul lor, constituie o ingerinţă în interesele lor cu privire la proprietate. Prin urmare, Curtea nu poate să accepte argumentul Guvernului.

31.  În consecinţă, Curtea respinge cea de-a doua obiecţie preliminară a Guvernului.

C.  Neepuizarea căilor de recurs interne

32.  În scrisorile sale din 20 iunie şi 18 noiembrie 2005, Guvernul a declarat că, după casarea la 25 octombrie 2004 a hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie din 11 martie 2002, reclamanţii aveau la dispoziţia lor o nouă cale de recurs. În special, Guvernul a pretins că reclamanţii puteau să depună la Curtea Supremă de Justiţie o cerere de revizuire în temeiul articolului 449 (c, d şi f) al noului Cod de procedură civilă (a se vedea paragraful 17 de mai sus) şi să solicite redeschiderea procedurilor judiciare care s-au încheiat cu pronunţarea unor hotărâri irevocabile în favoarea ASITO. Guvernul a prezentat exemplul unei cauze similare celor examinate. În acea cauză, Curtea Supremă de Justiţie a admis cererea de revizuire depusă de un pensionar în temeiul articolului 449 (f) al Codului de procedură civilă, a casat hotărârea irevocabilă pronunţată în favoarea companiei ASITO şi a dispus rejudecarea procedurilor judiciare în instanţa de apel.

33.  Reclamanţii nu au fost de acord cu Guvernul şi, invocând cauza Brumărescu v. România [GC], nr. 28342/95, ECHR 1999-VII, au declarat că ar fi prea împovărător de a le cere să solicite redeschiderea procedurilor judiciare şi că, în orice caz, redresarea obţinută prin astfel de proceduri nu ar fi fost deplină. De asemenea, dl V. Cliuchin a susţinut că Guvernul a trecut cu tăcere faptul că, în conformitate cu articolul 450 al noului Cod de procedură civilă (a se vedea paragraful 18 de mai sus), o astfel de revizuire ar fi fost tardivă dacă era depusă peste mai mult de trei luni din ziua pronunţării hotărârii Curţii Supreme de Justiţie din 25 octombrie 2004.

34.  Curtea reiterează că, în conformitate cu articolul 35 § 1 al Convenţiei, reclamantul, în mod normal, ar trebui să folosească remediile care sunt accesibile şi suficiente pentru a permite redresarea în ceea ce priveşte încălcările pretinse. Existenţa remediilor în cauză trebuie să fie suficient de certă nu numai în teorie, dar şi în practică, fără de care ele vor fi lipsite de accesibilitatea şi eficienţa necesare (a se vedea, printre altele, Akdivar and Others v. Turkey, hotărâre din 16 septembrie 1996, Reports 1996-IV, p. 1210, § 66).

35.  În această cauză se pare că cererile de revizuire sugerate de către Guvern ar putea fi tardive, deoarece, în mod normal, astfel de cereri pot fi depuse în termen de trei luni de la data adoptării hotărârii Curţii Supreme de Justiţie din 25 octombrie 2004 (a se vedea paragraful 18 de mai sus). Mai mult, chiar dacă presupunem că o cerere de revizuire nu ar fi tardivă, Curtea notează că, în cauza invocată de Guvern, Curtea Supremă de Justiţie nu a redresat situaţia reclamantului, dar pur şi simplu a dispus rejudecarea procedurilor judiciare iniţiate de către ASITO împotriva lui.

36.  În cele din urmă, Curtea notează că, chiar admiţând că rezultatul procedurilor redeschise ar fi fost favorabil reclamanţilor, ei nu ar fi beneficiat totuşi de o remediere deplină în ceea ce priveşte pretinsele violări ale Convenţiei. În special, obiectul procedurilor redeschise ar fi fost limitat la acţiunea civilă a companiei ASITO de reziliere a contractelor de pensie viageră (a se vedea paragraful 13 de mai sus). Pentru a obţine compensaţii pentru pretinsa violare a articolelor 6 şi 1 Protocolul nr. 1, după obţinerea unor hotărâri favorabile în procedurile redeschise, reclamanţii ar fi trebuit să iniţieze proceduri interne noi împotriva Guvernului.

37. În lumina celor de mai sus, Curtea conchide că aceste cereri nu pot fi declarate inadmisibile pentru neepuizarea căilor de recurs interne şi, astfel, obiecţia Guvernului trebuie respinsă.

D.  Concluzia privind admisibilitatea

38.  Curtea consideră că pretenţiile reclamanţilor în temeiul articolelor 6 (privind securitatea raporturilor juridice), 13 şi 1 Protocolul nr. 1 la Convenţie ridică probleme de drept care sunt suficient de serioase, încât examinarea lor să depindă de o examinare a fondului şi că niciun alt temei pentru declararea lor inadmisibile nu a fost stabilit. Prin urmare, Curtea declară aceste pretenţii admisibile. În conformitate cu decizia sa de a aplica articolul 29 § 3 al Convenţiei (a se vedea paragraful 4 de mai sus), Curtea va examina imediat fondul acestor pretenţii.

II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLELOR 6 § 1 ŞI 13 ALE CONVENŢIEI

39.  Reclamanţii s-au plâns, în temeiul articolelor 6 şi 13 ale Convenţiei, de încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice prin examinarea repetată de către instanţele judecătoreşti naţionale a litigiilor care anterior s-au finalizat cu hotărâri irevocabile favorabile lor.

40.  Guvernul a susţinut că nu a existat nicio încălcare a drepturilor reclamanţilor garantate de articolul 6 al Convenţiei.

41.  Curtea reiterează că dreptul la judecarea într-un mod echitabil de către o instanţă, aşa cum este garantat de articolul 6 § 1 al Convenţiei, trebuie interpretat în lumina Preambulului Convenţiei care, în partea sa relevantă, declară preeminenţa dreptului o parte a moştenirii comune a Statelor Contractante. Unul din aspectele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice care cere, printre altele, ca atunci când instanţele judecătoreşti dau o apreciere finală unei chestiuni, constatarea lor să nu mai poată fi pusă în discuţie (a se vedea Brumărescu v. Romania, citată mai sus, § 61).

42.  Securitatea raporturilor juridice presupune respectarea principiului res judicata (ibid., § 62), adică principiul caracterului irevocabil al hotărârilor judecătoreşti. Acest principiu cere ca nicio parte să nu aibă dreptul să solicite revizuirea unei hotărâri irevocabile şi obligatorii, doar cu scopul de a obţine o reexaminare şi o nouă determinare a cauzei.

43.  În cauza Roşca v. Moldova, nr. 6267/02, 22 martie 2005, Curtea a constatat că procedura în recurs în anulare, în baza căreia o hotărâre irevocabilă putea fi contestată la nesfârşit de către Procurorul General, încalcă principiul securităţii raporturilor juridice. O încălcare din aceleaşi temeiuri a fost constatată în cauza Popov v. Moldova (nr. 2), nr. 19960/04, 6 decembrie 2005, în care o hotărâre irevocabilă a fost casată în urma unei proceduri în revizuire abuzive. În ambele cauze Curtea a constatat că „pierderea” de către o parte în litigiu a unei hotărâri pronunţate în favoarea sa era incompatibilă cu prevederile Convenţiei.

44.  În această cauză, hotărârile irevocabile pronunţate în favoarea reclamanţilor nu au fost niciodată casate, după cum a avut loc în cauzele Roşca şi Popov (nr. 2). Totuşi, hotărârile ulterioare pronunţate în favoarea ASITO, în care instanţele au examinat repetat cererea ASITO privind legalitatea denunţării unilaterale de către aceasta a contractelor pe exact aceleaşi temeiuri care au fost respinse în primul set de proceduri, le-a lipsit pe acestea de orice efect. Acest lucru a rezultat, exact ca în cauzele Roşca şi Popov (nr. 2), în „pierderea” de către reclamanţi a hotărârilor pronunţate în favoarea lor.

45.  Prin admiterea acţiunilor civile ale ASITO cu privire la rezilierea contractelor de pensie viageră, în circumstanţele în care aceleaşi chestiuni au fost deja soluţionate prin hotărâri irevocabile şi obligatorii, instanţele naţionale au încălcat principiul securităţii raporturilor juridice şi dreptul reclamanţilor „la un proces echitabil” garantat de articolul 6 § 1 al Convenţiei (a se vedea, mutatis mutandis, Roşca, citat mai sus, § 28).

46.  Prin urmare, a existat o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei.

47.  Curtea nu consideră necesar de a se pronunţa asupra pretenţiei formulate în baza articolului 13 al Convenţiei, deoarece articolul 6 § 1 este lex specialis faţă de această pretenţie a reclamanţilor. Cerinţele articolului 13, în acest context, sunt absorbite de cele ale articolului 6 § 1.

III. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 1 PROTOCOLUL NR. 1 LA CONVENŢIE

48. Reclamanţii pretind că hotărârile irevocabile pronunţate în favoarea ASITO au avut drept efect încălcarea dreptului lor la protecţia proprietăţii garantat de articolul 1 Protocolul nr. 1 la Convenţie.

49.  Curtea consideră că dreptul reclamanţilor la pensii viagere obţinut în baza hotărârilor irevocabile pronunţate în favoarea lor a constituit o datorie în baza unei hotărâri judecătoreşti. Curtea reiterează că o datorie în baza unei hotărâri judecătoreşti poate fi considerată un „bun” în sensul articolului 1 Protocolul nr. 1 (a se vedea, printre altele, Burdov v. Russia, nr. 59498/00, § 40, ECHR 2002-III, şi cauzele citate în hotărârea respectivă). Mai mult, casarea unei astfel de hotărâri sau, după cum este situaţia în această cauză, determinarea ineficacităţii acesteia, după ce aceasta a devenit irevocabilă şi fără drept de recurs, constituie o ingerinţă în dreptul beneficiarului hotărârii la protecţia proprietăţii (a se vedea Brumărescu, citată mai sus, § 74). Chiar dacă presupunem că o astfel de ingerinţă poate fi privită ca servind unui interes general, Curtea constată că ea nu a fost justificată, deoarece nu a fost asigurat un echilibru just, iar reclamanţii au trebuit să suporte o sarcină individuală şi excesivă (cf. Brumărescu, citată mai sus, § 75-80).

50.  Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 1 Protocolul nr. 1 la Convenţie.

IV. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI

51. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”

A. Prejudiciul material

52. Reclamanţii au pretins următoarele sume de bani cu titlu de prejudiciu material suferit ca rezultat al încălcării drepturilor lor garantate de Convenţie: dna Galina Macovei – 771 euro (EUR), dna Maria Socolov – EUR 918, dna Svetlana Culicovschi – EUR 716, dl Vladimir Morozov – EUR 716, dna Galina Nagornîi – EUR 1,775 şi dl Valerii Cliuchin – EUR 18,184.

53.  Toţi reclamanţii, cu excepţia dlui Valerii Cliuchin, au pretins sumele pe care nu le-au primit de la ASITO de la rezilierea contractelor lor privind pensiile viagere (a se vedea paragraful 14 de mai sus) până în prezent, la care ei au adăugat o penalitate de 0.3 procente pentru fiecare zi, calculată pentru ultimele şase luni până la prezentarea pretenţiilor lor privind satisfacţia echitabilă. Penalitatea de 0.3 procente a fost prevăzută în contractele privind pensiile viagere, iar termenul de şase luni a fost prevăzut în legislaţia naţională.

54.  Dl Cliuchin a folosit o metodă diferită de calcul. El a înmulţit echivalentul în dolari SUA al pensiei sale lunare din 1994 cu 13.4 ani, care, potrivit declaraţiilor lui, au reprezentat numărul de ani dintre rezilierea contractului său de pensie viageră (a se vedea paragraful 14 de mai sus) şi împlinirea de către el a vârstei de 64.4 ani (vârsta medie de viaţă pentru bărbaţi în Republica Moldova).

55.  Guvernul a contestat sumele pretinse de reclamanţi, susţinând că reclamanţii nu au dreptul la nicio despăgubire în temeiul articolului 41.

56.  Curtea consideră că reclamanţii trebuia să fi suferit un prejudiciu material ca rezultat al încălcării drepturilor lor prevăzute în Convenţie. Curtea consideră că metoda de calcul folosită de dna Galina Macovei, dna Maria Socolov, dna Svetlana Culicovschi, dl Vladimir Morozov şi dna Galina Nagornîi este acceptabilă şi le acordă, respectiv, sumele pretinse de către ei cu titlu de prejudiciu material.

57.  În acelaşi timp, Curtea nu consideră rezonabilă metoda de calcul propusă de dl Valerii Cliuchin. Hotărând în mod echitabil, Curtea îi acordă acestuia suma totală de EUR 2,000 cu titlu de prejudiciu material.

B. Prejudiciul moral

58. Reclamanţii au pretins următoarele sume cu titlu de prejudiciu moral: dna Galina Macovei, dna Maria Socolov, dna Svetlana Culicovschi, dl Vladimir Morozov şi dna Galina Nagornîi – EUR 6,761 pentru fiecare şi dl Valerii Cliuchin – EUR 70,000.

59.  Guvernul nu a fost de acord cu sumele pretinse, susţinând că reclamanţii nu au prezentat nicio probă că au suferit vreun stres şi frustrare.

60.  Curtea consideră că reclamanţii au suferit un oarecare prejudiciu moral ca rezultat al violărilor constatate, care nu poate fi remediat prin simpla constatare de către Curte a unei violări. Totuşi, sumele pretinse sunt excesive. Făcând o evaluare în mod echitabil, după cum o cere articolul 41 al Convenţiei, Curtea acordă fiecărui reclamant câte EUR 2,000 cu titlu de prejudiciu moral.

 C. Costuri şi cheltuieli

61.  Dna Galina Macovei şi dna Maria Socolov au pretins fiecare suma de EUR 1,500 cu titlu de costuri şi cheltuieli pentru reprezentare în faţa Curţii, din care EUR 1,450 reprezentau costurile de reprezentare şi EUR 50 cheltuielile de secretariat.

62.  Dl Valerii Cliuchin a pretins EUR 63 pentru cheltuieli de secretariat, iar restul reclamanţilor nu au nicio pretenţie în acest sens.

63.  Guvernul nu a fost de acord cu sumele pretinse, declarând că reclamanţii nu au dovedit pretinsele cheltuieli de reprezentare şi de secretariat.

64.  Curtea reaminteşte că pentru ca costurile şi cheltuielile să fie rambursate în temeiul articolului 41, trebuie stabilit faptul dacă ele au fost realmente angajate, necesare şi rezonabile ca mărime (a se vedea, de exemplu, Nilsen and Johnsen v. Norway [GC], nr. 23118/93, § 62, ECHR 1999-VIII).

65.  În această cauză, luând în consideraţie lista detaliată prezentată, criteriile de mai sus, complexitatea şi importanţa cauzei, Curtea acordă dnei Galina Macovei şi dnei Maria Socolov câte EUR 1,200 iar dlui Valerii Cliuchin întreaga sumă pretinsă.

D. Dobânda de întârziere

66.  Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda de întârziere să fie calculată în dependenţă de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.

DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,

1.  Declară inadmisibilă pretenţia formulată în temeiul articolului 6 al Convenţiei privind existenţa unei înţelegeri secrete dintre Guvern şi ASITO;

2. Declară admisibil restul cererii;

3. Hotărăşte că a existat o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei;

4. Hotărăşte că nu este necesar să se expună asupra pretenţiei formulate în temeiul articolului 13 al Convenţiei;

5. Hotărăşte că a existat o violare a articolului 1 Protocolul nr. 1 la Convenţie;

6.  Hotărăşte

(a)   că statul pârât trebuie să plătească reclamanţilor în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă, în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei:

- dnei Galina Macovei – EUR 771 (şapte sute şaptezeci şi unu euro) cu titlu de prejudiciu material, EUR 2,000 (două mii euro) cu titlu de prejudiciu moral şi EUR 1,200 (o mie două sute euro) cu titlu de costuri şi cheltuieli;

- dnei Maria Socolov – EUR 918 (nouă sute optsprezece euro) cu titlu de prejudiciu material, EUR 2,000 (două mii euro) cu titlu de prejudiciu moral şi EUR 1,200 (o mie două sute euro) cu titlu de costuri şi cheltuieli;

- dnei Svetlana Culicovschi – EUR 716 (şapte sute şaisprezece euro) cu titlu de prejudiciu material şi EUR 2,000 (două mii euro) cu titlu de prejudiciu moral;

- dlui Vladimir Morozov – EUR 716 (şapte sute şaisprezece euro) cu titlu de prejudiciu material şi EUR 2,000 (două mii euro) cu titlu de prejudiciu moral;

- dnei Galina Nagornîi – EUR 1,775 (o mie şapte sute şaptezeci şi cinci euro) cu titlu de prejudiciu material şi EUR 2,000 (două mii euro) cu titlu de prejudiciu moral;

- dlui Valerii Cliuchin – EUR 2,000 (două mii euro) cu titlu de prejudiciu material, EUR 2,000 (două mii euro) cu titlu de prejudiciu moral şi EUR 63 (şaizeci şi trei euro) cu titlu de costuri şi cheltuieli;

(b)   că sumele de mai sus trebuie să fie convertite în valuta naţională a statului pârât conform ratei aplicabile la data executării hotărârii, plus orice taxă care poate fi percepută;

(c)   că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;

7.  Respinge restul pretenţiilor reclamanţilor cu privire la satisfacţia echitabilă.

Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 25 aprilie 2006, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.

Michael O’Boyle Nicolas Bratza

Grefier                    Preşedinte

În conformitate cu articolul 45 § 2 al Convenţiei şi articolul 74 § 2 al Regulamentului Curţii, opinia concordantă a dlui Garlicki, la care s-a alăturat dl Pavlovschi, este anexată la această hotărâre.

N.B.

M.O’B.

OPINIA CONCORDANTĂ A JUDECĂTORULUI GARLICKI, LA CARE S-A ALĂTURAT JUDECĂTORUL PAVLOVSCHI

Problema în cauza dată este cum ar trebui reziliat un contract de pensie suplimentară încheiat pe viaţă. Eu consider că pot să existe situaţii extraordinare (în special, ca urmare a crizelor economice şi inflaţiei) în care decizia statului de a permite o astfel de reziliere a contractului nu ar fi per se incompatibilă cu prevederile Convenţiei. În timp ce, în privinţa tuturor ingerinţelor în dreptul de proprietate, statul trebuie să respecte un echilibru just între interesele ambelor părţi, acest fapt nu înseamnă că statului nu i se permite să acţioneze în genere.

Instrumentul cel mai potrivit pentru acţiunile statului este, cel puţin conform tradiţiei continentale, o intervenţie legislativă. Totuşi, în majoritatea sistemelor de drept, o decizie a Curţii Supreme de Justiţie care serveşte drept precedent ar putea avea acelaşi efect şi nu ar încălca cerinţa „legalităţii”. Principiul securităţii raporturilor juridice cere ca o astfel de hotărâre să aibă efect doar în viitor şi, în orice caz, aceasta nu trebuie să afecteze hotărâri şi decizii anterioare adoptate în cazuri individuale. Totuşi, ca şi o lege nouă, o astfel de hotărâre poate să aducă o schimbare în sistemul de drept şi poate să oblige toate instanţele să o urmeze în hotărârile lor viitoare.

Anume acest lucru s-a întâmplat în cauza Macovei. Hotărârea Curţii Supreme din 2002 a deschis posibilitatea de reziliere unilaterală a contractelor existente de pensie viageră. Ea nu a casat hotărârile care au fost adoptate anterior în cazurile individuale; acele hotărâri au rămas valabile şi executorii în privinţa obligaţiilor ASITO de a plăti restanţele la pensii şi a continua executarea contractelor. Ceea ce s-a schimbat a fost faptul că companiei ASITO i s-a permis să pornească proceduri judiciare noi în scopul rezilierii acestor contracte. O astfel de reziliere însă putea să aibă doar un efect în viitor.

Din acest motiv nu sunt convins că invocarea de către majoritatea a cauzei Brumărescu (şi, în consecinţă, de asemenea, a cauzelor Roşca şi Popov) a fost cu adevărat potrivită. În cauza Brumărescu a fost vorba de procedura „recursului extraordinar”, cu ajutorul căruia a fost posibil de casat (cu efectul ex tunc) o hotărâre irevocabilă în detrimentul unei părţi care deja „a câştigat” cauza. În prezenta cauză, intervenţia Curţii Supreme de Justiţie a avut impact asupra hotărârilor irevocabile în cauzele individuale, dar numai prin faptul că a permis rezilierea unor contracte existente. Acest lucru putea să ridice probleme prin prisma articolului 1 Protocolul nr. 1, dar a fost mai puţin justificat prin prisma articolului 6 § 1 al Convenţiei. O hotărâre judecătorească irevocabilă poate proteja contractele de orice modificări retroactive. Totuşi, aceasta nu poate oferi unor asemenea contracte o imunitate continuă împotriva intervenţiilor regulatorii, cu condiţia că cerinţa „echilibrul just” a fost respectată de către stat.

Aceste cerinţe nu au fost respectate în cauza Macovei. Chiar dacă existau suficiente motive pentru rezilierea contractelor existente, autorităţile naţionale ar fi putut adopta soluţii prin care să ofere mai multă protecţie reclamanţilor. Rezilierea contractelor ar fi putut fi extinsă în timp, statul ar fi putut să elaboreze principii cu privire la acordurile amiabile şi, dacă compania ASITO ar fi cu adevărat în imposibilitate de a-şi îndeplini obligaţiile, ar fi putut fi instituite procedurile de insolvabilitate. Niciuna din aceste posibilităţi nu a fost însă explorată. În schimb, autorităţile au ales „cea mai simplă soluţie”, prin care au pus întreaga sarcină pe umerii reclamanţilor şi au scutit compania de orice responsabilitate.

În concluzie: sunt totalmente de acord cu concluzia majorităţii privind violarea articolului 1 Protocolul nr. 1. Sunt însă mai puţin impresionat de interpretarea dată de majoritate articolului 6 § 1, în special, de nedistingerea acestei cauze de precedentul Brumărescu. Această cauză a oferit o bună ocazie pentru a merge dincolo de cauza Brumărescu şi de a clarifica un alt aspect important al securităţii relaţiilor juridice.